Tehnologia culturii catinei albe

1. 1
INSTITUTUL DE CERCETARE-DEZVOLTARE PENTRU
POMICULTURA PITESTI, MARACINENI
O.P.1, C.P. 73, Loc. Piteşti, jud. Arges, cod 110006,
Tel: 0040-248-278066; Fax: 0040-248-278477;
E-mail: office@icdp-pitesti.ro; icpp.mar@gmail.com
Internet: http://www.icdp.ro
TEHNOLOGIA CULTURII CĂTINEI ALBE
(Hippophae rhamnoides L.)
Autori: Mladin Gheorghe și Mladin Paulina
1. Importanţa culturii
Cătina albă pentru cultura în plantaţii organizate este reprezentată printr-o serie de genotipuri
deosebit de valoroase obţinute la Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti-
Mărăcineni, în urma unei ample acţiuni de preselecţie în ţinuturile spontane din ţara noastră şi a selecţiei
ulterioare în condiţii de cultură.
Fructele acestei plante, frunzele şi lemnul au un conţinut deosebit de bogat şi variat (peste 150
de substanţe identificate până în prezent) printre care menţionăm aproape toată gama de vitamine
naturale, uleiul foarte bogat în caroten cu efecte curative certe, acizii organici, sărurile minerale (calciu,
magneziu, potasiu etc.) şi multe alte substanţe cu rol biologic activ, drept pentru care cătina albă este
considerată o plantă miraculoasă şi o adevărată ”uzină vie”. Soiurile şi selecţiile din sortiment realizează
producţii ridicate an de an care conduc la obţinerea anuală de venituri importante cu investiţii relativ mici.
Acestea nu necesită efectuarea de tratamente chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor, ceea ce
înseamnă o reducere semnificativă a cheltuielilor de întreţinere precum şi posibilitatea exploatării şi
valorificării cătinei ca o cultură ecologică. Fructele nu mucegăiesc pe ramură, practic se autoconservă.
Cultura cătinei albe reprezintă o alternativă pentru multe culturi nerentabile sau, singurul mod
de valorificare a unor terenuri improprii altor specii. Cătina este utilizată atât în domeniul farmaceutic, cât
şi în alimentaţie, în furajarea animalelor, în silvicultură şi chiar ca plantă ornamentală.
2. Caracteristici botanice şi biologice ale cătinei albe
Planta, în funcţie de habitatul în care trăieşte, poate să crească ca un arbust, arbustoid sau pom,
cu înălţimi variabile de la 1,5 până la 3,5 m, sau chiar mai mult, 6-10 m. În zonele aride, pe soluri sărace
precum şi la altitudini mari, aceasta creşte sub formă de tufă joasă, chiar târâtoare.
Cătina albă este unisexuat dioică, plantele femele producând fructe, iar cele mascule asigură
polenul necesar legării fructelor. Polenizarea este făcută în principal de vânt (anemofilă) şi mai rar de
insecte.
Tulpina este mai mult sau mai puţin ramificată, prevăzută cu ţepi rigizi şi ascuţiţi. Toţi lăstarii
anuali se termină cu ghimpi.
Sistemul radicular al plantelor este predominant cu creştere orizontală, rădăcinile trasante
ajungând uşor la 2-3 m sau mai mult de la tufă, din care la unele soiuri şi selecţii pornesc drajoni
radiculari. Pe solurile cu profil adânc, rădăcinile se dezvoltă destul de mult şi pe verticală. Pe rădăcinile
secundare se formează nodozităţi cu microorganisme fixatoare de azot atmosferic, cătina îmbogăţind
astfel solul în azot.
Mugurii micşti din care se dezvoltă inflorescenţe femele, mascule şi lăstari, se disting prin
mărimea şi aspectul lor. Astfel, la plantele femele aceştia sunt mici, groşi, lipiţi de ramură şi acoperiţi
parţial cu solzi cafenii. Mugurii florali masculi sunt mari, lungi de 10-13 mm, groşi de 3-5 mm, uşor
depărtaţi de ramură, acoperiţi cu solzi de culoare cafenie – arămie – roşietică.
Fructele sunt mici, cu o greutate între 0,30 şi 0,55 g în funcţie de biotip, de formă ovală, rotundă
până la cilindrică, de culoare predominant portocalie, de diferite intensităţi şi galbenă foarte rar roşietică
şi conţin câte o sămânţă mică, de formă alungită brună cafenie – negricioasă. Pieliţa fructelor rezistentă şi
elastică numai în prima parte a perioadei de maturare, precum şi codiţele scurte şi foarte bine prinse de
fruct şi de ramură îngreunează mult recoltarea.
Înflorirea are loc primăvara timpuriu (martie–aprilie), concomitent cu înfrunzirea.

2. 2
Maturarea fructelor, în funcţie de biotip, începe la jumătatea lunii august, în septembrie, iar la
început de octombrie are loc maturarea deplină a acestora.
Primele fructe se formează din anul al 2-lea de la plantare însă intrarea pe rod poate fi
considerată din anul al 3-lea sau al 4-lea după plantare în funcţie de biotip. Faţă de factorii de mediu
cătina albă are următoarele cerinţe:
• foarte ridicate pentru lumină, în condiţii de umbră partea bazală a coroanei se degarniseşte şi cu
timpul plantele se usucă şi dispar;
• modeste faţă de temperatură, suportând atât insolaţia puternică de peste +45o
C cât şi gerurile de
până la –35o
... – 40o
C;
• modeste faţă de sol – o specie foarte rustică – crescând pe toate tipurile de sol (nisipuri,
prundişuri, grohotişuri etc.), însă pentru producţii mari şi de calitate este necesară administrarea de
fertilizanţi organici şi chimici;
• modeste faţă de apa din sol, fiind rezistentă la secetă. Din rezultatele cercetărilor întreprinse la
ICDP Piteşti-Mărăcineni s-a constatat că plantele de cătină cultivate pe soluri cu fertilitate medie, uşoare,
permeabile, în condiţii de irigare au intrat pe rod din anii 3 – 4 de la plantare, obţinând producţii de 10-12
t/ha.
• se dezvoltă bine în condiţii de umiditate moderată şi nu suportă excesul de apă în sol şi la
suprafaţa acestuia.
3. Înfiinţarea plantaţiei
a) Alegerea şi pregătirea terenului
Deşi cătina creşte pe aproape toate tipurile de sol, producţii mari şi constante se obţin pe
terenurile cu fertilitate cel puţin medie, uşoare şi permeabile. Să se evite solurile grele şi fără drenaj, cu
apă stagnantă la suprafaţă sau la adâncimi mai mici de 1,5-2,0 m.
Se pot alege terenuri plane, terasate sau în pantă neamenajată. Orientarea rândurilor să fie pe cât
posibil nord – sud pentru ca plantele să fie cât mai bine expuse la soare. Pe terenurile terasate sau în pantă
rândurile trebuie să urmărească curba de nivel.
Parcela aleasă se curăţă de resturi vegetale, se ară la adâncimea de 25 – 30 cm şi se discuie
pentru ca plantarea să se execute în condiţiile cele mai bune. Pe terenurile cu pantă neterasată dup
curăţirea de resturile vegetale se execută gropile de plantare, fără a mai mobiliza solul prin arătură.
b) Epoca de plantare
În condiţiile climatice din zona de câmpie şi colinară este indicat ca plantarea cătinei să se facă
toamna, la sfârşitul lunii octombrie pentru ca plantele să beneficieze de mai multă umezeală. În cazul că
aceasta nu s-a realizat, datorită întârzierii scosului plantelor din pepinieră (plante care vegetează şi îşi
menţin frunzişul până la venirea gerului) sau timpului nefavorabil, sau altor condiţii plantarea se face
primăvara cât mai devreme, când terenul s-a scurs de apă şi permite executarea lucrării. În acest caz pe
terenul arat din toamnă se pichetează şi se fac gropile chiar din luna februarie sau martie, în funcţie de
timp.
În zona deluroasă şi submontană, unde sunt suficiente precipitaţii cătina se plantează primăvara
devreme.
c) Distanţele de plantare – se aleg în funcţie de vigoarea soiului, forma de conducere a plantelor,
modul de recoltare şi nu în ultimul rând de fertilitatea şi configuraţia terenului. Pe terenurile în pantă se
adoptă o distanţă mai mică între rânduri. În cazul în care terenul în pantă s-a terasat numărul de rânduri
într-o terasă este în funcţie şi de lăţimea terasei.
Distanţele pot fi următoarele:
• 2,8 – 3,0 m între rânduri şi 2,0 m între plante pe rând când coroana pomului se aplatizează pe
rând;
• 3,5 – 4,0 m între rânduri şi 2,0 – 2,5 m între plante pe rând la forma globuloasă;
• 4,0 m între rânduri şi 3,0 m pe rând în cazul soiurilor foarte viguroase, pe terenuri fertile, cu
recoltarea fructelor fără tăierea ramurilor, forma globuloasă a coroanei;
d) Pichetarea terenului – constă în trasarea rândurilor şi marcarea cu ţăruşi a locului fiecărei
plante. Aceasta se face prin fixarea liniei de bază paralel cu latura lungă a parcelei pe care se ridică
perpendiculare egale ca lungime, care se unesc apoi la capetele opuse printr-o linie paralelă cu linia de
bază şi de aceeaşi lungime cu aceasta pentru a se închide careul. După aceea se pichetează capetele
rândurilor la distanţele stabilite anterior (3,0 sau 3,5 sau 4,0 m), iar cu ajutorul unei sârme marcate
corespunzător distanţei alese pe rând (2,0 sau 2,5 sau 3,0 m) se marchează cu picheţi locul fiecărei plante
de-a lungul rândului.

3. 3
Pe terenurile în pantă, linia de bază se stabileşte pe porţiunea uniformă a pantei de-a lungul căreia
se fixează distanţa între rânduri. Apoi, cu o nivelă topometrică sau teodolit şi două stadii se trasează
curbele de nivel prin puncte egale cu distanţa între rânduri. Urmează apoi fixarea prin picheţi a distanţei
dintre plante pe rândurile care vin paralel cu curbele de nivel.
e) Schema de aranjare a polenizatorilor (plantelor mascule) în teren trebuie să corespundă unui
raport de 1 la 8, adică o plantă masculă polenizatoare la 8 plante femele (adică un procent de 12% plante
mascule). De asemenea, se are în vedere direcţia vântului dominant din zonă în a cărui bătaie trebuie să
fie amplasate plantele mascule astfel ca polenul să fie dus către plantele femele.
De exemplu, dacă rândurile sunt orientate pe direcţia nord – sud şi vântul dominant suflă din nord
fiecare rând trebuie să înceapă cu o plantă masculă după care se plantează 8 plante femele apoi 1 plantă
masculă, iarăşi 8 plante femele, etc., până ce se termină rândul.
Dacă nu există în zonă vânt dominant se va urmări pe cât posibil ca polenizatorii să alterneze
după fiecare 8 plante fructifere.
Tabelul nr. 1
Distanţa de plantare
Numărul total de plante
din care: din care:
la 1.000 m2 la 10.000 m2
(1 ha)
la 1.000 m2 la 10.000 m2
(1 ha)
femele mascule femele mascule
2,8 m x 2,0 m 178 1785 155 23 1550 230
3,0 m x 2,0 m 166 1666 145 21 1450 210
3,5 m x 2,0 m 143 1429 125 18 1250 180
3,5 m x 2,5 m 114 1143 100 14 1000 143
4,0 m x 2,0 m 125 1250 109 16 1090 160
4,0 m x 2,5 m 100 1000 87 13 870 130
4,0 m x 3,0 m 83 833 73 10 733 100
f) Plantarea cătinei
După marcarea pe teren prin picheţi – ţăruşi a locului fiecărei plante se face săpatul gropilor.
• Gropile se fac manual, cu cazmaua sau mecanic cu burghiu de făcut gropi în agregat cu tractor.
Dimensiunile gropilor în terenul care a fost pregătit pentru plantare (arat şi discuit) sunt de 40 / 40 / 40
cm, iar pe teren nelucrat, înţelenit de 60 / 60 / 50 cm. Groapa se execută totdeauna în partea sudică a
pichetului la 1-2 cm de acesta fără a-l disloca. Când gropile se fac cu burghiul, vârful acestuia se
introduce în locul pichetului. După săpatul gropilor se administrează la fiecare groapă câte 8 – 10 kg de
gunoi de grajd bine descompus şi câte 40 – 50 g de îngrăşământ complex, sau 200 g superfosfat. Acestea
se distribuie astfel: jumătatea din cantitatea de gunoi se pune pe fundul gropii, iar restul împreună cu
îngrăşămintele chimice se amestecă bine cu pământul rezultat din gropi, după aceea cu o parte din acesta
se umple cam jumătate din groapă, restul se păstrează pentru a se adăuga ulterior .
• Pregătirea plantelor pentru plantare constă în împrospătarea tăieturilor rădăcinilor, scurtarea
celor mai lungi de 20-25 cm şi îndepărtarea eventualelor rădăcini rupte. Apoi plantele se mocirlesc prin
introducerea rădăcinilor într-o pastă – mocirlă, de consistenţa smântânii, obţinută prin efectuarea unei
gropi în pământ în care se toarnă apă, balegă proaspătă de bovine şi sol scos din groapă (la o lopată de
balegă cel puţin 2 lopeţi de sol şi circa 2 găleţi de apă).
• Plantarea, se face de către 2 persoane. Una aşează planta mocirlită, cu rădăcinile răsfirate pe
amestecul tras dinainte în groapă şi ţine apoi tulpina în poziţie verticală lângă pichet (când gropile s-au
săpat manual) sau în centrul gropii (când s-au executat cu burghiul). În timp ce planta este ţinută în
poziţia indicată cel de-al 2-lea muncitor trage cu ajutorul sapei pământ umed şi bine mărunţit luat din
jurul gropii sau din intervalul dintre rânduri aşezând la început cu mâna. După ce s-au acoperit rădăcinile
cel care ţine planta calcă bine de la marginea gropii spre plantă, de jur împrejur, astfel să se realizeze un
contact cât mai strâns al rădăcinilor cu solul. După călcat celălalt muncitor trage restul de pământ
amestecat cu gunoi şi îngrăşăminte. După ce groapa s-a umplut cu pământ se face o mică copcă în care se
toarnă 6-8 litrii de apă. După infiltrarea apei se trage iarăşi pământ făcând în jurul gropii un mic muşuroi
de 10-15 cm. Plantarea este reuşită atunci când trăgând de vârful plantei aceasta nu se poate smulge uşor.

4. 4
La plantare se folosesc selecţii de cătină, forma femelă şi forma masculă, obţinute la ICDP
Mărăcineni.
4. Întreţinerea plantaţiei
Deoarece materialul săditor de cătină vine din pepinieră cu un sistem radicular puţin dezvoltat, 1-
2 rădăcini principale şi câteva secundare, în primul şi al 2-lea an după plantare trebuie să i se acorde toată
atenţia menţinând solul curat de buruieni şi udând periodic plantele în perioadele secetoase, precum şi pe
cele de pe terenurile uscate, nisipoase.
Menţinerea curată a solului prin praşile repetate este foarte importantă pentru dezvoltarea
plantelor în primii 2 ani. În această perioadă pentru folosirea mai intensivă a solului între rândurile de
cătină se pot cultiva diferite plante cu talie joasă, cum ar fi legumele: rădăcinoase, cartofi, etc. De
asemenea, în primii ani nu se recomandă utilizarea erbicidelor, cătina fiind o plantă destul de sensibilă la
diferitele substanţe chimice.
Lucrarea solului între rânduri se face mecanizat sau cu tracţiune hipo, prin 3-4 discuiri, sau lucrări
cu cultivatorul, sau cu freza. Acestea trebuie executate superficial la adâncimea maximă de 8-10 cm,
pentru a nu distruge rădăcinile care cresc razant aproape de suprafaţa solului. De asemenea, pe rând
praşila manuală să nu depăşească adâncimea de 6-7 cm.
În zonele bântuite de rozătoare (iepuri, căprioare etc.) se vor înveli trunchiurile pe timpul iernii cu
benzi din hârtie cerată, tulpini de floarea soarelui, placaj etc.
● Fertilizarea
Îngrăşămintele încorporate la înfiinţarea plantaţiei sunt suficiente în primii 2 ani de viaţă a
acesteia, mai ales dacă solul are o fertilitate medie-bună.
După această vârstă încep să asimileze prin nodozităţile de pe rădăcini azotul din atmosferă.
Cătina are nevoie de acest element în prima parte a sezonului de vegetaţie pentru creşterea rădăcinilor,
ramurilor şi frunzelor. În a 2-a parte a sezonului sunt necesari alţi nutrienţi pentru creşterea fructelor,
respectiv fosforul şi potasiul.
Pe soluri sărace pentru obţinerea de producţii mari şi de calitate trebuie să se aplice atât
îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu, cât şi îngrăşăminte cu azot, cu toate că aşa cum s-a menţionat anterior
cătina îşi procură singură azotul.
În general, se recomandă fertilizarea anuală cu 100-150 kg/ha azotat de amoniu, administrat
primăvara la pornirea în vegetaţie şi 200 kg/ha superfosfat şi 100 kg/ha sare potasică, toamna, după
recoltarea fructelor.
Dacă nu se folosesc anual aceste îngrăşăminte, atunci se administrează la 3-4 ani 400 kg/ha
superfosfat şi de 200 kg/ha sare potasică împreună cu 20-30 t/ha gunoi de grajd.
● Irigarea
Irigarea cătinei în primii 2 ani, cu deosebire în perioadele secetoase are rolul de a preveni uscarea
plantelor şi de a stimula creşterea şi formarea coroanei, suportul producţiei din primii ani de fructificare.
Prin această lucrare trebuie să se asigure în sol o umiditate de 70-80% pe solurile mijlocii şi grele, luto-
argiloase şi argiloase şi de 60-70% pe solurile nisipoase şi, respectiv argilo-nisipoase.
Norma de udare trebuie să fie de 300-400 m3
/ha.
● Tăierile şi formele de coroană
Tăierile se fac cu scopul formării coroanei pomului, a uşurării culesului, a stimulării creşterii
ramurilor fructifere printr-o expunere cât mai bună a acestora la lumină-soare şi de a limita înălţimea
pomului. Din cercetările efectuate de-a lungul timpului s-a constatat că cu cât tăierile se fac mai devreme,
la pomii tineri, cu atât se temperează creşterea acestora, în cazul soiurilor viguroase, şi se favorizează
fructificarea.
Cătina suportă bine tăierea, putându-se conduce sub diferite forme, de la coroana globuloasă la
gardul fructifer de tip cordon. Totuşi pentru plantaţii comerciale cele mai indicate sunt coroana
globuloasă care este mai aproape de forma naturală de creştere şi coroana aplatizată pe rând.
Pentru forma globuloasă în primii 2-3 ani se urmăreşte formarea unei tulpini care reprezintă axul
principal pe care se formează braţele laterale ale pomului (şarpantele – ramuri de schelet), în număr de 3-
5, cât mai bine distanţate pe ax. Imediat după plantare se alege tulpina principală din care se scurtează o
treime din lungimea ei, la plantele viguroase, sau la jumătate din lungime la plantele mai mici.
În anul al 2-lea şi al 3-lea se urmăreşte ca pe axul principal la înălţimea de 1,6-1,7 m să se
formeze aproximativ din 30 în 30 cm ramurile de schelet, iar pe ramurile de schelet ramificaţii dese,
distanţate la 12-15 cm şi dispuse în poziţie alternă.
În anii următori prin tăierile de detaliu se consolidează scheletul pomului. Tăierile se fac odată cu
recoltarea fructelor în 2 variante. Prima variantă constă în rărirea ramurilor cu rod la distanţe de 10-12 cm

5. 5
în interiorul coroanei sau la 6-7 cm pe cele plasate la periferia coroanei, ramuri de pe care apoi se adună
fructele, cu mâna, sau prin scurtarea acestora după ce în prealabil se îngheaţă la -16, -17°C. O parte din
aceste ramuri se îndepărtează de pe pom chiar de la punctul de inserţie, iar cealaltă parte a ramurilor se
taie lăsând un cep de 1-1,5 cm. Din cepii respectivi în anul următor se vor forma 1-3 lăstari de înlocuire a
ramurilor fructifere tăiate.
Aceste tăieri se fac în fiecare an, pentru că, cu fiecare an de viaţă al pomului zona de fructificare
se deplasează spre exteriorul coroanei care ia astfel forma de umbrelă, în care ramurile devin tot mai
umbrite şi în final se usucă.
A 2-a variantă de tăiere constă în tăierea la cep într-un an a creşterilor vegetative şi a celor cu
fructe de pe o jumătate a coroanei, iar în anul următor de pe cealaltă jumătate. În acest mod ramurile de
schelet vor rodi alternativ odată la 2 ani.
Aşa cum s-a mai menţionat tăierile se fac odată cu recoltarea fructelor şi se corectează şi
definitivează în sezonul de repaus vegetativ, toamna târziu sau primăvara.
Pentru coroana aplatizată pe rând formarea acesteia începe tot de la plantare când se alege
tulpina centrală şi 2 ramuri poziţionate pe direcţia rândului. Tulpina centrală, adică axul, se scurtează la
30-40 cm înălţime şi împreună cu cele 2 ramuri formează primul etaj al pomului. În anii al 2-lea şi al 3-
lea se aleg alte ramuri pe direcţia rândului la distanţă de 25 cm între ele, ale căror lăstari de prelungire se
scurtează cu o treime din lungimea lor spre a favoriza astfel garnisirea lor cu ramuri de semischelet.
Aceste ramuri ca şi în cazul formei globuloase se răresc la 12-15 cm una de cealaltă şi se scurtează la o
lungime de 30-35 cm.
5. Recoltarea fructelor reprezintă una din cele mai laborioase lucrări deoarece fructele sunt
foarte mici cu codiţe scurte şi rigide, pe lângă faptul că sunt puternic legate de ramuri, sunt dispuse foarte
îngrămădit în jurul ramurilor, pe cele mai groase îmbrăcându-le ca un manşon. Fructele, desprinzându-se
mai greu de ramuri, plesnesc în mână în timpul culesului întârziat. Acestea, spre deosebire de alte specii
fructifere, se menţin pe ramuri atât după coacerea deplină, cât şi după venirea gerurilor şi, uneori, dacă nu
sunt mâncate de păsări, chiar până în primăvară. Prinderea puternică pe ramuri a fructelor şi menţinerea
acestora o perioadă foarte lungă de timp, pe lângă dezavantajul unei recoltări foarte greoaie, prezintă
avantajul prelungirii duratei de cules, cătina fiind astfel o specie unică sub acest aspect.
Momentul recoltării
În funcţie de modul de valorificare, fructele de cătină se pot culege chiar de la începutul coacerii
şi până după coacerea deplină, cu condiţia ca fructele să-şi păstreze integritatea, să nu plesnească în
timpul culesului şi să conţină cât mai multe din vitamine şi celelalte componente biochimice.
Începutul coacerii este marcat de intensificarea culorii, când fructele capătă culoarea
caracteristică soiului; calendaristic aceasta se produce în a 2-a jumătate a lunii august şi începutul lunii
septembrie. În acest moment fructele conţin mai puţină vitamina C şi ulei, sunt tari şi rezistente la
crăpare.
După această dată, fructele continuă să crească în volum, să-şi intensifice mai mult culoarea şi să-
şi sporească conţinutul biochimic, cu peste 50-60% în vitamina C, cu 60-70% în substanţă uscată şi de
circa 3 ori substanţe grase, menţinându-se tari şi cu pieliţa rezistentă. Momentul când toate componentele
ating valoarea maximă este denumit maturarea deplină şi corespunde calendaristic cu sfârşitul lunii
septembrie – prima jumătate a lunii octombrie. Apoi, spre sfârşitul lunii octombrie, deja se înregistrează o
scădere a conţinutului biochimic, cea mai semnificativă fiind a vitaminei C, a rezistenţei pieliţei care
plesneşte uşor la cules, precum şi o depreciere a culorii, îndeosebi după apariţia gerurilor.
În concluzie, în condiţiile ţării noastre, culesul cătinei se poate desfăşura pe o perioadă lungă de
timp, de la sfârşitul verii şi până toamna târziu. La declanşarea culesului se are în vedere, în primul rând,
calitatea fructelor dar şi modalitatea de recoltare, precum şi valorificarea producţiei.
Datorită dificultăţii culesului, cea mai mare pondere a cheltuielilor aferente culturii o deţin
cheltuielile cu recoltarea fructelor care variază de la 60 la 80% din totalul cheltuielilor, funcţie de modul
cum se efectuează această lucrare.
Există 3 modalităţi importante de recoltare a cătinei: manual, tăierea ramurilor din pom şi
recoltarea mecanizată sau semimecanizată prin scuturare.
1. Recoltarea manuală constă în desprinderea individuală a fructelor de pe plantă, cu un
randament foarte scăzut, un muncitor, în funcţie de îndemânare, putând să culeagă între 10 şi 15 kg fructe
pe zi. Această metodă se poate îmbunătăţi prin folosirea unor instrumente cum sunt furculiţe de metal,
piepteni, cârlige de diferite forme cu mâner, care pot intra printre fructele înghesuite, producând
desprinderea mai uşoară. În acest fel, cantitatea de fructe recoltate de un muncitor poate ajunge la 16-20
kg/zi. Metoda necesită un număr foarte mare de culegători.

6. 6
2. Tăierea ramurilor în lungimi de 30-40 cm, încărcate cu fructe, transportul lor în spaţii
amenajate unde se efectuează desprinderea individuală a fructelor manual, cu ajutorul unor cârlige,
piepteni, etc. În acest caz, randamentul la cules este de 25-28 kg/culegător/zi. Recoltarea cea mai uşoară a
ramurilor respective se face prin congelarea acestora la -16….-170
C, apoi scoaterea şi scuturarea fructelor
pe prelate, urmată de îndepărtarea impurităţilor. Este indicat să nu se taie toate ramurile cu fructe de pe o
plantă, deoarece cătina fructifică pe ramuri de 2 ani. Înseamnă că în anul următor, plantele nu vor mai
avea rod iar o producţie la 2 ani nu este convenabilă şi eficientă pentru fermier. De aceea, pentru a obţine
producţie în fiecare an, se va efectua o tăiere alternândă prin rărirea ramurilor cu fructe în coroana
pomului sau numai pe o jumătate a acesteia, apoi în anul următor, să fie tăiate toate ramurile de pe
cealaltă jumătate. În acest fel se vor obţine producţii mai mici însă recoltarea este mult mai uşoară şi
economică.
3. Recoltarea mecanizată este metoda cea mai indicată pentru plantaţiile comerciale şi constă în
scuturarea individuală a ramurilor cu ajutorul unui vibrator pneumatic acţionat de la priza de forţă a unui
tractor. Fructele cad pe o prelată colectoare care se aşează sub pom, după care se curăţă de impurităţi cu
o instalaţie de ventilare. Cu ajutorul acestui scuturător cu un regim de lucru de 1000-1100 vibraţii/minut
şi o amplitudine de 25 mm, se pot recolta 500-700 kg fructe/zi (Botez M. şi al., 1984; Stan Gh., 1992). În
ţări cu importante suprafeţe cultivate cu cătină cum sunt: Rusia, Germania, Canada, se folosesc diverse
tipuri de scuturătoare pneumatice sau electrice, sau maşini de recoltat de diverse tipuri constructive.
Pentru ca fructele să poată fi recoltate prin scuturare toamna mai devreme, septembrie-prima
jumătate a lunii octombrie, se aplică acidului 2-cloroetilphosphonic cu denumirea comercială de Ethrel
sau Etephon 48, care are rolul de a grăbi coacerea fructelor şi de a favoriza desprinderea fructelor de
ramură. Cu această substanţă, plantele ce urmează a fi recoltate se stropesc cu o soluţie în concentraţie de
0,3 l/100 l apă, cu circa 10-12 zile înainte de recoltare. La această concentraţie fructele se scutură în
proporţie de 60-65%. Trebuie menţionat faptul că acţiunea Ethrelului este favorizată de temperaturi
ridicate; la temperaturi mai scăzute de 100
C, tratamentul nu are efectul scontat.
Pentru a mări proporţia de fructe desprinse prin scuturare la peste 80%, se aplică o doză sporită de
Ethrel 0,5 l/100 l apă. În acest din urmă caz, există riscul ca la unele selecţii de cătină, o parte din plante
să fie afectate, reacţionând prin îngălbenirea frunzelor şi căderea lor prematură (Chiţu V., Mladin P.,
2001).
Având în vedere perisabilitatea fructelor, mai ales a celor supracoapte, trebuie acordată o atenţie
sporită ambalajelor, transportului şi depozitării temporare până în momentul prelucrării. Ambalajele, în
general lădiţe, trebuie să fie de capacitate mică, să nu depăşească cantitatea de 4 kg conţinut în fructe,
aşezate în strat subţire de 5-6 cm. În stare proaspătă fructele nevătămate se pot păstra câteva zile în
camere răcoroase şi 3-4 săptămâni în depozite frigorifice la temperatura de 0°C. De asemenea, se pot
congela prin tehnica bob cu bob care permite păstrarea fructelor timp îndelungat până în momentul
prelucrării. Trebuie evitat transportul fructelor, cu deosebire al celor supracoapte, la distanţe mari cu
mijloace de transport fără instalaţii frigorifice.