1. ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE
SECOLUL XX
Curs introductiv
1
Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale
Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului
numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes - internaţional.
Relaţii care se stabilesc internaţiuni, diplomatice. După ce naţiunile au ajuns în faza istorică de state-
naţiuni, relaţiile dintre naţiuni suverane se pot numi relaţii internaţionale, având un caracter oficial.
Relaţiile internaţionale sunt o disciplină a secolului XX, care au luat o dezvoltare după primul
război mondial (I RM) şi au cunoscut o evoluţie spectaculoasă mai cu seamă după ce de-al doilea război
mondial. Primele catedre de relaţii internaţionale (r.i ) au luat fiinţă după primul război mondial, din
dorinţa de a se evita o asemenea tragedie. Principala preocupare a relaţiilor internaţionale era de a se evita
războiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universală. Relaţiile internaţionale trebuiau să
se bazeze ştiinţe sociale, să-şi poată construi explicaţiile.
Într-o a doua etapă, relaţiile internaţionale au fost înţelese ca interacţiunile reciproce, politice şi
militare, dintre state, sau ca studiul relaţiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul că acestea
sunt influenţate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile interne ale statelor, în condiţiile
globalizării economice accentuate din ultimele decenii.
Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera
acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi umane: fluxurile migratoare, între care turismul,
raporturile culturale, activităţile economice. Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă
aici rolul lor. După 1945, relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare excepţională, ca efect al
mondializării schimburilor şi comunicaţiilor. Datorită posibilităţilor de a călători şi a afla imediat ce se
petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”. Aşadar, subiectul este de prea
mari dimensiuni pentru a putea fi surprins în integralitatea sa, motiv pentru care aspectele politice vor fi
abordate cu prioritate în acest curs, actorii principali fiind statele şi organizaţiile guvernamentale.
De fapt prezentul curs îşi propune o iniţiere în istoria relaţiilor internaţionale. Cele mai importate
teme sunt: relaţiile internaţionale interbelice, tratatele de pace, naşterea şi confruntarea unei lumi bipolare,
coexistenţa paşnică, destinderea, noul război rece, sfârşitul lumii bipolare, căutarea unei noi ordini
mondiale.
1

2. Datele alese sunt doar repere relative, nu nişte graniţe fixe, deoarece, odată cu intrarea lumilor extra-
europene în relaţiile internaţionale, care erau până la jumătatea sec. al XX-lea privilegiul naţiunilor
europene, aceste cicluri diferă.
De aici rezultă şi eterogenitatea perioadei, ceea ce îi conferă specificitatea în istoria umanităţii. Din
secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus limbile, religiile, obiceiurile sale.
Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale.
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în afara ei.
Marile probleme ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei. Relaţiile internaţionale
sunt din ce în ce mai puţin influenţate de lumea europeană şi din ce în ce mai mult de lumile din afara ei.
2

3. SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)
2
În urma primului război mondial s-au ţinut, la Paris, lucrările conferinţei care a consacrat
pacea pe continentul european şi în lume. Lucrările s-au deschis la 18 ianuarie 1919 şi au ţinut
până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegaţii din peste 27 de ţări, fiind compuse din experţi
militari, în istorie, geografie, etnografie, ziarişti, etc. Este important de reţinut care au fost
principiile care au stat la baza tratatelor de pace.
Principiului naţionalităţilor (1918-1920)
Realităţile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază
anumite fundamente teoretice şi principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice,
care au creat cadrul favorabil apariţiei noilor state pe ruinele imperiilor defuncte. Principiul
naţionalităţilor a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de către puterile
Antantei şi aliaţi acesteia (Franţa, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial.
Documentele programatice care au impus acest deziderat de drept internaţional, au fost:
Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoştea
dreptul inalienabil al naţiunilor la autodeterminare şi formarea de state independente.
Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8
ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea
de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar
autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se
pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate
din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare
(Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la
Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării
luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate
(german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.
3

4. Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naţionale apărute pe
teritoriile fostelor imperii multinaţionale, ca rezultat al validării principiilor anunţate de
preşedintele american Woodrow Wilson. Amintim câteva dintre acestea: convenţii de pace
publice; libertatea navigaţiei pe mări, desfiinţarea barierelor economice; reducerea armamentelor
naţionale; popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza principiului
autodeterminării); garanţii de independenţă politică, economică, integritate teritorială; o asociaţie
generală de naţiuni va trebui să fie constituită prin convenţii speciale, pentru a da garanţii mutuale
de independenţă politică şi integritate pentru statele mici şi mijlocii. În timpul tratativelor secrete,
Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte. Americanii au fost siliţi să
renunţe la principiul libertăţii mărilor, obţinând sprijin englez pentru înfiinţarea Ligii Naţiunilor.
Au existat dispute violente între învingători şi învinşi şi a fost marcat un amestec tot mai
puternic al SUA în problemele europene.
Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale;
– Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918, în frunte cu Thomas Masaryk;
– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu
regele Alexandru I Karagheorghevici;
– Republica Polonia: noiembrie 1918, în frunte cu preşedintele Joseph Pilsudsky;
– Letonia, Estonia şi Lituania: octombrie-noiembrie 1918;
–România:
– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România
– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România
– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România
Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic
internaţional noile realităţi din Europa Centrală:
– Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut statele
baltice şi Polonia;
– Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a recunoscut
existenţa Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria – stat naţional;
– Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma
frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);
4

5. – Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea
Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat
naţional;
– Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască
frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost
ratificat de Turcia;
– Tratatul frontierelor, (august 1920), a definit trasarea frontierelor dintre statele
succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar;
– Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, pe de o parte, Marea
Britanie, Franţa, Italia, Japonia, de cealaltă parte, a recunoscut unirea Basarabiei cu
România;
- Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne): marile puteri şi-au împărţit o
parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean
independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.
5

6. Relaţiile internaţionale: 1921-1924
3
Conferinţele de la Washington şi de la Lausanne au completat şi încheiat sistemul
tratatelor de organizare a lumii după primul război mondial. Noul raport de forţe pe scena
politică internaţională trebuia apărat şi menţinut prin măsuri şi acţiuni diplomatice.
Conferinţa de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)
A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri şi problema Pacificului.
Au fost 9 ţări participante (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, Olanda, Belgia,
Portugalia şi China). Profitând de faptul că puterile europene şi SUA îşi concentrau atenţia
asupra problemelor europene, Japonia şi-a întărit poziţiile în China şi regiunea Pacificului.
Administraţia americană a preşedintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind
să impună principiul „porţilor deschise”, a „posibilităţilor egale”, să împiedice prelungirea
tratatului de alianţă anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O chestiune la ordinea zilei era
şi necesitatea reglementării înarmărilor navale.
La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia
şi Franţa), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în Pacific.
La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea
cursei înarmărilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:
- SUA şi Anglia - 525.000 tone
- Japonia – 315.000 tone
- Franţa şi Italia 175.000 tone.
Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China şi a fost
semnat de SUA, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia şi China. Părţile
contractante se obligau să respecte suveranitatea, independenţa şi integritatea Chinei, să-i dea
posibilitatea de a se dezvolta şi de a avea un guvern viabil, să aplice şi să menţină principiul
posibilităţilor egale pentru comerţul şi industria tuturor naţiunilor pe întreg teritoriul Chinei.
Tratatul reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula
Shantung.
6

7. Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forţe creat în Extremul Orient prin
colaborarea anglo-americană şi prin aplicarea politicii „porţilor-deschise”. Absenţa URSS de
la aceste tratate, creşterea în amploare a mişcării comuniste chineze, nerespectarea
prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile, fragile şi temporare.
Conferinţa de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluţii pentru rezolvarea
crizei economice europene. A eşuat din cauza absenţei SUA: scopul fusese de a restabili
comerţul internaţional şi Conferinţa de la Cannes stabilise nişte principii în această privinţă.
Guvernele aliate căutau să obţină de la sovietici:
1. recunoaşterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales faţă de
Franţa;
2. plata datoriilor faţă de străini (mai ales englezi şi francezi) care investiseră mari
capitaluri în întreprinderile ruseşti, naţionalizate de sovietici. Vroiau să obţină un regim
special pentru străinii din Rusia şi libertatea de a înfiinţa întreprinderi comerciale acolo. De
asemenea, vroiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorţiu internaţional, fie
prin adoptarea de către URSS a politicii „porţilor deschise”. Conferinţa a fost un eşec, dar a
avut totuşi o consecinţă neaşteptată. Concomitent, Rusia Sovietică şi Germania au contrapus
acestor încercări convenţia de la Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică,
politică şi militară între cele două state revizioniste.
Tratatul de la Rappalo (1922)
Învinsă în război, cu mari obligaţii de plată, Germania era interesată să stabilească
raporturi bune cu Rusia sovietică, pentru plasarea mărfurilor sale pe piaţa sovietică şi
procurarea de materii prime.
La 16 aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania şi Rusia
Sovietică. Cele două state renunţau reciproc la datoriile de război şi la reparaţii pentru
pagubele militare pe care şi le datorau. Relaţiile diplomatice şi consulare trebuiau imediat
restabilite. Cele două puteri decideau să aplice în raporturile economice clauza naţiunii celei
mai favorizate. Importanţa tratatului: URSS ieşea din izolarea economică şi politică, iar
Germania era primul mare stat occidental care stabilea relaţii normale cu statul sovietic. Ruşii
încercau să beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii să deturneze
7

8. Tratatul de la Versailles, experimentând în Rusia Sovietică arme interzise şi antrenându-şi
personalul să le utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresând o notă
Germaniei şi acuzând-o că a încălcat Convenţia de la Cannes.
După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:
– politica de menţinere şi respectare a tratatelor de pace şi a ordinii teritoriale
confirmate de acestea, a status-quo-ului; politică promovată de Franţa şi statele
succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul şi Sud-Estul Europei;
– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor
noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania,
URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de
confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici.
Consolidarea ordinii politice şi teritoriale bazate pe tratatele de pace şi crearea
unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale diplomatică:
Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de
agresiune drept o infracţiune la adresa tuturor membrilor Societăţii Naţiunilor, fiind
calificat crimă internaţională. Se punea problema securităţii colective, care era legată
de dezarmare.
Între francezi şi britanici a apărut o divergenţă profundă. Englezii erau adepţii
dezarmării imediate şi necondiţionate, dar francezii considerau că superioritatea
forţelor faţă de Germania ar fi fost cel mai bun garant al păcii. Francezii acceptau
principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate, dar aceasta
însemna o reformă a S.N., care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor şi, pe de
altă parte, crearea unei armate internaţionale.
Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect,
prezentat de ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Beneş (Protocol pentru
reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale sau Protocolul de la Geneva).
Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu. Diferendele internaţionale
trebuiau supuse fie Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, fie arbitrajului. Dacă
arbitrajul ar fi fost refuzat, în caz de război exista o prezumţie de agresiune. Acelaşi
8

9. lucru se întâmpla şi dacă una dintre părţi nu se conforma arbitrajului internaţional, caz
în care se aplicau sancţiuni financiare, economice şi militare. Consiliul S.N. se adăuga
semnatarilor Pactului în cazul aplicării sancţiunilor şi toate ţările membre erau obligate
să urmeze aceste directive. Statele semnatare se obligau să participe la o conferinţă
internaţională pentru reducerea armamentelor. Conferinţa pentru dezarmare nu a mai
avut însă loc, datorită opoziţiei Angliei, a dominioanelor sale,Italiei şi a SUA. A fost
un eşec pentru sistemul de securitate colectivă.
Conferinţele de la Londra din 1922 şi 1924 au prevăzut un plan de refacere a
economiei germane.
Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război
ale acestui stat şi inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea
ca fapt împlinit a modificării în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de
la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris între ianuarie - aprilie 1924.
Pe această linie se situează Conferinţa de la Londra a ţărilor învingătoare (16
iulie – 16 august 1924). Dezbătând raportul Dawes (după numele bancherului american
Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul internaţional de experţi în problema
reparaţiilor de război ale Germaniei), Conferinţa a adoptat planul de execuţie a acestor
obligaţii. Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinţei de la Londra,
raportul de forţe s-a schimbat în favoarea concurenţilor Franţei. N-a înlăturat
contradicţiile existente între învingători, ci le-a adâncit. Înviorarea economică a
Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-german. Planul Dawes a avut un rol
important în refacerea potenţialului economico-militar al Germaniei. Între 1924 şi 1929,
Republica de la Weimar a primit din partea SUA şi a Marii Britanii aproximativ 21 de
miliarde mărci. Contradicţiile franco-engleze au favorizat ascensiunea politică şi
militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi egale de înarmare cu
celelalte state.
9

10. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933
4
Conferinţa şi tratatele de la Locarno
La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de
externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanţie vest-
european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al
acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franţa, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi
Polonia s-au desfăşurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau
politiceşte planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferinţă a fost
Pactul de garanţie renan, parafat la 16 noiembrie şi semnat la Londra, în 1 decembrie 1925.
Părţile contractante garantau fiecare pentru sine şi toate împreună menţinerea status-quo –
ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia, şi între Germania şi
Franţa. Germania şi Franţa se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune,
cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor
acelei părţi care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanţii pactului erau Anglia şi Italia.
Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferinţa lăsa neasigurate
frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia şi Cehoslovacia. Tratatele de garanţie
încheiate de Franţa cu Polonia şi Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o
posibilă agresiune germană şi dezvăluiau încercările diplomaţiei franceze de a mai atenua din
prevederile Pactului renan, care a creat o nelinişte în România, legată prin obligaţii ferme atât
de Cehoslovacia, cât şi de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena
politică ca mare putere, dar şi împărţirea Europei în ţări cu graniţe garantate şi ţări cu graniţe
negarantate. Franţa depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a pactului
renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.
10

11. Pactul Briand-Kellogg
Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru
reglementarea diferendelor internaţionale şi a cerut renunţarea la război ca instrument de
politică naţională şi în relaţiile mutuale. Aderarea majorităţii statelor la acest pact (inclusiv a
României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare.
Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situaţia
Franţei în lume. Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus în
aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veşnică”,
interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele două ţări. La 28 decembrie 1927,
Frank Kellogg, şeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care
menţiona că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi
multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuza.
Astfel, la 28 august 1928, alături de Franţa şi SUA, a fost semnat de Germania, Japonia,
Italia, Polonia şi Cehoslovacia. Germania, Japonia şi Italia au manifestat rezerve. Mica
Înţelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva menţinerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost
invitată, dar şi-a exprimat acordul.
La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS,
Polonia, Estonia, Letonia se înţelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipaţie a
pactului.
Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internaţional,
interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenţia Franţei de a-şi găsi un aliat
puternic şi a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru
a evita conflictele.
Problema dezarmării
Contradicţiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a
stârnit o vie nelinişte în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Naţiunilor a
considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire
a Conferinţei de dezarmare care şi-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30
11

12. noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea
generală şi completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a
Conferinţei de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situaţie,
guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parţială a
înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanţii celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou
proiect, care viza aceeaşi chestiune, însă şi acesta a împărtăşit soarta celor precedente.
Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război
Problema reparaţiilor din 1929 a revenit în atenţia opiniei publice internaţionale.
Sprijinite substanţial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se
pronunţau împotriva Tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea prevederilor referitoare la
plata reparaţiilor.
Îngrijorate de posibilităţile apropierii americano-germane, Londra şi Parisul s-au
declarat de acord cu reexaminarea problemei reparaţiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la
un nou plan Young (după numele preşedintelui Comisiei financiare, Owen Young).
Diplomaţia occidentală se preocupa numai de reparaţiile germane, lăsându-le nerezolvate pe
cele orientale, în care erau implicate ţările mici şi mijlocii, ca şi ţara noastră. Şi reprezentanţii
micilor state au fost total nesatisfăcuţi de conferinţă, ei determinând ţinerea unei a doua
conferinţe. Planul Young a facilitat refacerea potenţialului militar al Germaniei fiind, în
acelaşi timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piaţa germană. Prin acest plan,
reparaţiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de
ani, faţă de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparaţiilor în aprilie 1921.
O prevedere importantă a fost desfiinţarea Comisiei Reparaţiilor şi a controlului străin asupra
căilor ferate şi a unor întreprinderi germane.
Datorită crizei economice, existenţa planului a fost extrem de scurtă, preşedintele
Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Preşedintele american Herbert Hoover a
anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit
indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay Macdonald,
a avut iniţiativa convocării unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate, la care marea
majoritate au adoptat moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la
sistarea oricărei plăţi.
12

13. Sub presiunea guvernelor american şi englez, guvernul francez a fost nevoit să-şi
exprime acordul ca Germania să plătească numai 3 miliarde mărci aur, în măsura în care
situaţia economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea datoriilor germane. Anularea
acestora a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. Rămânea
problema datoriilor de război contractate de ţările europene de la guvernul SUA. Acesta nu
vroia să renunţe la plata datoriilor de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru
încetarea plăţii datoriilor de război faţă de SUA. Astfel, în octombrie 1932 guvernul francez
a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat şi de
celelalte ţări europene, cu excepţia Finlandei.
Conferinţa dezarmării de la Geneva
În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. La
aceasta au participat 61 de state, printre care SUA şi URSS. În 8 februarie 1932, delegaţia
sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de rezoluţie privind dezarmarea generală
şi totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaţilor, situaţie în care delegaţia sovietică
a venit cu alte propuneri, de reducere treptată şi progresivă a înarmării, marile puteri având
obligaţia să-şi reducă înarmările mai mult decât celelalte. Şi această propunere a fost respinsă.
În cadrul conferinţei s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicţiile
existente ducând la încordarea relaţiilor interstatale.
a) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale,
puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională”
trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat.
Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României,
Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.
b) Propunerea britanică – interzicerea submarinelor şi necesitatea limitării radicale a
forţelor de uscat - a fost respinsă.
c) Delegaţia Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte ţări în
materie de armament.
Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunţându-se pentru reducerea
armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea
13

14. bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentaţii
germani au condiţionat participarea în continuare la conferinţă de recunoaşterea
egalităţii Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei şi
Angliei, sub presiunea guvernelor acestor ţări, guvernul francez a fost nevoit să
cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferinţa de la Geneva, convocată din iniţiativa
guvernului britanic, Anglia, SUA, Franţa, Italia şi Germania au adoptat o rezoluţie prin
care se recunoştea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers
extrem de grav pentru viitorul păcii.
În contextul creşterii tensiunii internaţionale şi-a început lucrările cea de-a doua
sesiune a conferinţei pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla
proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea
imposibilă declanşarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania
hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace şi a status-quo- ului, a părăsit
conferinţa în 14 octombrie 1933, situaţie în care reprezentanţii URSS au propus
transformarea Conferinţei într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a
fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferinţa de la Geneva pentru dezarmare şi-
a încetat lucrările.
14

15. EŞECUL POLITICII DE SECURITATE COLECTIVĂ
(1931-1939)
5
Perioada aceasta este apreciată ca fiind un preludiu al celui de-al doilea război
mondial. Între 1931-1939, în fiecare an au izbucnit crize, care au pregătit triumful
dictatorilor. Multă lume credea că fascismul este regimul viitorului şi, de aceea, înclina să-l
accepte. În afara Manciuriei şi Etiopiei, crizele acestei perioade au fost europene. Ele au pus
în cauză principalele clauze ale tratatelor de la Versailles. Un prim mare fenomen în această
perioadă l-a constituit eşecul Societăţii Naţiunilor.
Criza Manciuriană (China)
Prima criză dintr-un tablou ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea război
mondial a arătat paralizia Societăţii Naţiunilor.
Folosindu-se de un pretext, la 19 septembrie 1931 japonezii au ocupat toată Manciuria
pentru a garanta securitatea obiectivului de apărat.
Lovitura de forţă a japonezilor viola 3 documente diplomatice:
1. Tratatul de garantare a teritoriului Chinei (1922);
2. Pactul Briand-Kellogg;
3. Pactul Societăţii Naţiunilor (1919).
China, ca membră a Societăţii Naţiunilor, a denunţat acţiunea Japoniei. Lumea spera că
reacţia Societăţii Naţiunilor va fi dură şi eficace, dar nu a fost nimic de acest gen. Japonia, care
cunoştea disfuncţionalităţile Societăţii Naţiunilor, a refuzat să evacueze trupele sale din Manciuria,
la apelul forumului internaţional.
În faţa neputinţei Societatea Naţiunilor, japonezii au creat statul marionetă Manciuko (martie
1932), plasând în fruntea acestuia pe fostul împărat al Chinei (avea 5 ani când a fost detronat în
1912) Pouy, şi vor transforma ţara în protectorat japonez. Se crea un precedent, când o mare putere
smulgea o bucată din teritoriul unei alte puteri, fără ca să fie pedepsită. Pentru că iniţia un şir lung
15

16. de violări ale dreptului internaţional, afacerea manciuriană rămâne exemplară, ea relevând
egoismul unei mari puteri şi paralizia ce lovea Societatea Naţiunilor atunci când era obligată să
reacţioneze.
Cele trei crize ale anului 1936
a. Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936)
Germania se afla, după ianuarie 1933, pe calea agresiunii. A fost introdus serviciul
militar obligatoriu la 16 martie 1935 şi anunţată sporirea efectivelor la 36 de divizii, fapt încurajat
şi de recunoaşterea „dreptului la egalizare” a potenţialului militar.
În virtutea Tratatului de la Versailles, malul stâng al Rinului, ca şi banda lată de pe
malul său drept, trebuiau demilitarizate (adică armata germană nu putea staţiona aici). Hitler a
considerat această zonă demilitarizată ca un veritabil pericol pentru securitatea Reichului şi a decis
să o ocupe militar. Astfel, Hitler declanşat o acţiune temerară: a dat instrucţiuni şefilor militari să
intre în zonă şi, dacă vor întâmpină din partea francezilor o reacţie energică, să-şi ceară scuze şi să
se întoarcă înapoi.
Hitler reuşea o lovitură şi îndrăzneala sa nepedepsită era o încurajare la recidivă. Acest
fapt demonstra dictatorilor neputinţa democraţiilor occidentale.
Prin remilitarizarea Renaniei, Hitler reuşise nu numai să apropie un teritoriu dorit, dar a rupt
şi frontul de la Stressa (locul unde se făcuse alianţa italo-franco-engleză), din aprilie 1935, care
garanta independenţa Austriei. „Metoda denunţării unilaterale” a tratatelor, utilizată de Germania,
a fost condamnată. Coincidenţa crizei renane şi a războiului din Etiopia îi va aduce un alt succes:
detaşarea lui Mussolini din frontul anglo-franco-italian şi ataşarea acestuia la interesele lui Hitler.
b. Războiul din Etiopia (oct. 1935-mai 1936)
Italia nu era la prima tentativă de aservire a Etiopiei. Ea încercase în 1896 să includă Etiopia
în imperiul său colonial aflat în formare, dar înfrângerea catastrofală a italienilor la Adua a amânat
planul italian, iar sentimentul umilinţei s-a transformat în dorinţă de răzbunare.
Fascismul italian căuta pământuri noi, pentru a fi populate. Mussolini s-a folosit de un pretext
(incidentul din 5 decembrie 1934, de la frontiera dintre Eritreea şi Etiopia) pentru a ataca Etiopia.
16

17. Refuzând arbitrajul oferit de Societatea Naţiunilor, Italia a întreprins concentrări de trupe în
Eritreia, însă aproape un an s-a scurs între incident (5.12.1934) şi declanşarea ostilităţilor
(3.10.1935).
Reacţia altor mari puteri a fost timidă, mai ales după ce Societatea Naţiunilor a desemnat
Italia ca responsabilă pentru agresiunea din octombrie 1935. Au fost decise sancţiuni împotriva
Italiei: interzicerea comerţului cu ea, să nu i se vândă produse strategice (cărbune, petrol), în faţa
eventualităţii unei victorii italiene totale în Etiopia.
Marea Britanie şi Franţa au încercat să limiteze dezmembrarea ţării. Două treimi din Etiopia
ar fi trebuit anexate la Italia, care era de acord să-i acorde statului etiopian mutilat acces la mare.
Mussolini se afla într-o situaţie asemănătoare cu a lui Hitler, de agresor, rămânea doar să se facă
pasul final care să marcheze apropierea dintre duce şi führer, care are loc în 1936, marcând
formarea Axei Berlin- Roma.
Elementul decisiv în realizarea acestui bloc militar îl va constitui cea de-a treia criză: războiul
civil din Spania.
c. Războiul civil din Spania
Anul 1936 a marcat o turnură importantă în istoria relaţiilor inter-europene, ca şi în evoluţia
internă a numeroase ţări.
Naşterea Frontului Popular sau Spania Populară
În iulie 1936, generalul Franco şi alţi generali, nemulţumiţi de guvernul republican, au trecut
la acţiune, intenţionând să ridice la revoltă garnizoanele ţării, ca să măture echipa guvernamentală
de la putere şi regimul republican apărut după retragerea regelui Alfons al XIII-lea (1931).
Garnizoanele nu s-au ridicat toate şi eşecul generalilor rebeli a transformat Spania într-un teatru al
războiului civil.
Înfruntarea îi opunea, pe de o parte, pe franchişti sau naţionalişti, formaţi din armata de
uscat, ierarhia catolică, aristocraţia, o parte a burgheziei şi, pe de altă parte, pe republicani sau
guvernamentali. În tabăra guvernamentalilor se aflau marina, muncitorimea, o parte a ţăranilor
naţionalişti, basci, Biserica Catolică din ţara bascilor şi catalani. În urma luptelor din 1938 şi 1939,
17

18. franchiştii, superiori din punct din vedere material, susţinuţi de Germania şi Italia au ocupat
Barcelona şi apoi Madridul, Spania democratică încetând să existe.
Marile puteri totalitare s-au implicat în conflict, în funcţie de opţiunea ideologică, de partea
uneia sau alteia din cele două tabere. Războiul din Spania a luat dimensiunile unei înfruntări
mondiale devenind periculos pentru pacea internaţională.
Anii 1936-1939 au fost cei în care s-a constatat eşecul Frontului Popular, iar dictaturile au
triumfat. Alături de războiul din Etiopia, războiul civil din Spania are ca şi consecinţă directă, în
relaţiile internaţionale, formarea Axei Roma-Berlin. În octombrie 1936, Ciano semna o
declaraţie de prietenie şi de comunitate de vederi asupra principalelor probleme internaţionale.
Mussolini a sărbătorit, într-un discurs faimos, apariţia Axei Roma-Berlin. Democraţiile occidentale
erau slăbite, relaţiile lor cu Europa Centrală şi Estică au fost deteriorate, iar URSS era izolată.
18

19. Scena politică internaţională în ajunul celui de-al doilea război mondial
6
Anschluss-ul
Hitler decide să pună în practică vechiul său proiect de uniune a Austriei cu Germania,
Anschluss-ul, o anexare, în adevăratul înţeles al cuvântului, a Austriei.
Condiţiile externe erau favorabile, Mussolini lăsând mână liberă lui Hitler. În Austria exista
un partid nazist, care constituia un stâlp al influenţei naziste.
Hitler se temea însă de reacţii violente din partea străinătăţii. Cancelarul Austriei, care ţinea
mult la independenţa Austriei, a anunţat un plebiscit naţional pentru ratificarea deciziei dorite de
Germania. Consultarea a fost fixată la 13 martie 1938, dar n-a mai avut loc. La 13 martie 1938,
Hitler, care nu dorea consultarea populară, a pătruns cu trupele germane în Austria. Anschluss-ul,
interzis prin tratatul de la Versailles, era realizat. Un plebiscit nazist ţinut în Austria şi Germania
va da o imensă majoritate fuziunii. Lumea a rămas năucă, iar protestele cancelariilor europene nu
au avut succesul scontat.
Criza cehoslovacă şi conferinţa de la Műnchen (30 septembrie 1938)
Între 1919-1936, problema sudetă (sudeţi=germanii din Ceholovacia) nu a fost sesizabilă.
Dimpotrivă, ea a devenit acută din momentul în care Hitler a decis să-i adune pe toţi germanii într-
o mare patrie. În septembrie 1938, Hitler a declarat că soluţia autonomiei era depăşită şi că singura
ieşire din impas era ataşarea regiunii sudete Reichului.
Marile puteri, Franţa şi Anglia, s-au manifestat ca adepte ale principiului că este mai necesară
salvarea păcii decât salvarea aliatei. Guvernul englez, cu deosebire, a dus o politică conciliatoare,
al cărei principiu era să tolereze acţiunile lui Hitler, să încerce să le controleze, pentru a nu
declanşa crize iremediabile.
Astfel, la München, în 30 septembrie 1938, Franţa, Anglia, Italia şi Germania au decis, fără
să consulte Cehoslovacia, amputarea teritoriului său naţional, în favoarea Germaniei.
Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat şi în lunile următoare, părţi din teritoriul acesteia fiind
19

20. anexate de Ungaria şi Polonia. În final, la 15 martie 1939, Cehoslovacia a fost invadată de trupele
germane şi ungare şi ştearsă de pe harta Europei.
Guvernele francez şi englez au încercat, prin garanţiile unilaterale date la 13 aprilie 1939
României şi Greciei, şi la 31 martie Poloniei, să-şi manifeste prezenţa în sud-estul Europei, fără a
împiedica însă expansiunea germană în această zonă. Garanţiile au avut doar un caracter moral,
teoretic şi nici o eficienţă practică.
Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov: Moscova, 23
august 1939) Prevederile pactului:
- cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii;
- se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în război cu una dintre ele;
- să nu se alăture unei alianţe ostile unuia dintre parteneri;
- să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj.
Exista şi un protocol adiţional secret, mult mai important, care avea trei articole principale:
1. plasa Finlanda, Letonia şi Estonia sub influenţă rusă, iar Lituania sub influenţă germană;
2. fixa linia zonelor de influenţă în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se adăuga faptul că
necesitatea de a menţine un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de
evoluţii politice ulterioare şi că, în orice caz, cele două guverne vor rezolva chestiunea
printr-o înţelegere amicală;
3. art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că nu are nici un
interes în această zonă.
20

21. CONSTITUIREA O.N.U.
7
După declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării
unei organizaţii mondiale complet nouă, profitând de experienţa Societăţii Naţiunilor,
care a eşuat în misiunea sa interbelică. În Charta Atlanticului (14 august 1941),
preşedintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini
internaţionale. Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit
pe baze mai largi”.
La 1 ianuarie 1942, mai mulţi conducători, între care şi Churchill şi Roosevelt,
au adoptat o Declaraţie a Naţiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în
scenă, imediat după sfârşitul războiului împotriva Axei, un sistem de pace şi
securitate. În cadrul conferinţelor din timpul războiului - de la Moscova (19-30 oct.
1943- s-a afirmat principiul „egalei suveranităţi a tuturor statelor paşnice”), Teheran (8
nov. - 2 decembrie 1943, unde au convenit să pună pe picioare această organizaţie),
Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) şi Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele viitoarei
organizaţii. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis să ţină o conferinţă
constitutivă în aprilie-iunie 1945.
Conferinţele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie 1944) care s-
a desfăşurat în etape, între anglo-saxoni şi ruşi şi între anglo-saxoni şi chinezi, puneau
bazele viitoarei organizaţii. Părţile s-au pus de acord asupra unui număr de chestiuni:
- Organizaţia Naţiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare Generală, un
Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internaţională de Justiţie şi un
Consiliul Economic şi Social.
- Au rămas în suspensie două probleme: cea a votului şi cea a admiterii celor 15
republici componente ale URSS ca entităţi separate.
Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina şi Bielorusia, ca membre ale
Organizaţiei, iar votul ţărilor membre în Consiliul de Securitate urma să aibă efect în
toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, în proiectul lor, dispoziţii care
21

22. garantau menţinerea preeminenţei lor. Societatea Naţiunilor a fost paralizată de
principiul unanimităţii. Noua organizaţie era condusă de un directorat al marilor puteri,
membre permanente ale Consiliului de Securitate care aveau drept de veto. Cei trei
mari au căzut de acord ca să convoace o conferinţă la San Francisco pe 25 aprilie
1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizaţii.
ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco, semnată la 26
iunie 1945, de către 50 de state. Era vorba de a se crea o organizaţie eficace, realmente
reprezentativă şi dotată cu largi competenţe.
Adunarea Generală încarnează democraţia la scara internaţională, limitată în
exercitarea puterii de către membrii permanenţi, cu condiţia ca să rămână solidari sau
să ajungă la un compromis.
Pregătirea tratatelor de pace urma să fi e făcută de alte organizaţii: Consiliul
celor trei Mari puteri şi Consiliul celor cinci miniştri de externe (creat la Potsdam).
Carta Naţiunilor Unite (sau Constituţia ONU)
Carta conţine 19 capitole şi 111 articole, în care sunt definite principiile şi
scopurile Organizaţiei, apoi sunt descrise diferitele organe şi funcţionarea lor.
Scopul esenţial era acela de a menţine pacea şi securitatea internaţională, prin
măsuri comune eficiente. Pacea nu este unicul scop, semnatarii proclamând credinţa în
drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în
egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei, precum şi între naţiunile mari şi mici; ei
sunt adepţii libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie. Era reafirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta. Pentru ca
libertatea să aibă baze solide, ONU erau decise să favorizeze progresul social şi să
instaureze condiţii mai bune de viaţă, într-o libertate mai mare”, cea mai bună metodă
fiind cooperarea internaţională pentru rezolvarea problemelor internaţionale de ordin
economic, social, intelectual sau umanitar.
Erau declarate membre ale Naţiunilor Unite:
1. toate statele participante la Conferinţa de la San Francisco (adică, cele care
declaraseră război Germaniei şi Japoniei);
22

23. 2. toate celelalte state care acceptă obligaţiile cartei.
La 10 ianuarie, cu prilejul şedinţei inaugurale, Adunarea Naţiunilor Unite
cuprindea 51 de membri.
Organismele:
- Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate (rol politic)
- Consiliul Economic şi Social (însărcinat cu cooperarea, în toate domeniile,
referitoare la nivelul de viaţă material şi cultural al oamenilor)
- Consiliul de Tutelă (însărcinat cu administrarea şi supravegherea teritoriilor aflate
sub mandate ale Societăţii Naţiunilor, unele teritorii desprinse din statele ex-
inamice).
- Curtea Internaţională de Justiţie.
- Secretariatul.
23

24. TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI
DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
8
Pacea în Europa
După şase ani de război, aliaţii doreau reglementarea chestiunilor născute din
conflict şi asigurarea păcii în lume, prin crearea unui organism internaţional. Dar noua
ierarhie mondială n-a însemnat şi reîntoarcerea la o adevărată pace, datorită
neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari (SUA şi URSS).
Pentru a elabora Tratatele de Pace, cei trei mari decid crearea unui organism
numit Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţii celor cinci
puteri, având drept de veto. Acest Consiliu s-a reunit în mai multe reprize: în aprilie
1946 la Paris, în noiembrie – decembrie 1946 la New York, în martie aprilie 1947 la
Moscova, în decembrie 1947 la Londra.
Tratatele de pace
Conferinţa de la Paris (iulie-octombrie 1946) a permis învingătorilor să
elaboreze tratatele cu foştii sateliţi ai Germaniei (Italia, România, Ungaria şi Finlanda).
Italia În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi
de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă
dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela
ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi
americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la
Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut.
România- pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, anexate de URSS, dar
recupera teritoriul Transilvaniei de Nord, care fusese sub administraţie horthystă în
perioada 1940-1944. A rămas cu o îngustă ieşire la Marea Neagră.
Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.
24

25. Ungaria – a revenit la frontierele din 1920, pierzând Transilvania de Nord,
Rutenia subcarpatică, anexată de Uniunea Sovietică, sudul Slovaciei, în profitul
Cehoslovaciei.
Finlanda- a fost obligată să cedeze 43.700 km2
Uniunii Sovietice, căreia trebuia
să-i plătească grele reparaţii.
Încheierea tratatelor de pace cu Germania, Austria şi Japonia au fost mult mai
dificile.
Germania– în particular, a fost obiectul unei dezbateri permanente şi
contradictorii. Tutela asupra Germaniei, cea din iunie 1945, era comună celor patru
puteri, implicând existenţa unei autorităţi supreme : Consiliul de Control, compus din
patru Comandanţi Şefi. Sediul său, Berlin, era împărţit în patru sectoare, dar o
autoritate interaliată de guvernământ, Kommandatura, subordonată Consiliului de
Control, asigura administrarea oraşului. Tutela comună presupunea înţelegere asupra
unei politici. Dar, dacă toată lumea era de acord în privinţa obiectivului final,
extirparea naţional-socialismului şi asigurarea victoriei democraţiei în Germania, foştii
aliaţi erau în dezacord aproape asupra tuturor celorlalte probleme.
La 9 mai 1945, Stalin a abandonat ideea dezmembrării Germaniei. Anglo-
americanii doreau să reintegreze Germania în concertul naţiunilor, prin unificarea
economică a zonelor sale – intrarea în vigoare a bi-zonei (zona americană unificată cu
cea engleză)–, francezii refuzau orice idee de unificare, câtă vreme nu vor fi satisfăcute
toate exigenţele lor de securitate. Regimului de tip marxist (naţionalizarea, laicizarea
regimului şcolar şi reforma agrară radicală), pe care sovieticii l-au stabilit, cele trei
puteri occidentale i-au opus renaşterea instituţiilor politice şi economice liberale în
zonele pe care le controlau. Neputinţa loveşte organizarea cvadripartită la nivelul
Consiliului de Control, cum era Kommandatura. Tribunalul interaliat de la Nűrnberg
este ultimul act de solidaritate a aliaţilor în ceea ce priveşte problema germană.
25

26. NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE
perioada clasică a războiului rece (1946-1962)
9
Primele fricţiuni (1946)
Între aliaţi nu mai domneşte încrederea. Voinţa lui Stalin de a constitui o zonă
de securitate în jurul Uniunii Sovietice era evidentă. W. Churchill evoca „cortina de
fier”, desemnând pericolul care ameninţa lumea: tirania sovietică.
Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniază că primul
imperativ al diplomaţiei americane cu privire la Uniunea Sovietică este de a „stopa, cu
răbdare, fermitate şi vigilenţă, tendinţele sale expansioniste” (politica de
containement).
Spiritul Rigăi (capitala Letoniei) a substituit spiritul Yaltei, care era cel al
împăcării. Trecerea de la o atitudine la alta a fost simbolizată de demisia secretarului
de stat James Byrnes. Succesorul său, numit la 9 ianuarie 1947, a fost generalul
Marshall. Astfel, la câteva luni de la terminarea războiului, învingătorii erau dezbinaţi
în scopul lor, acela de a construi o lume nouă, realţiile internaţinale îndreptându-se
spre „războiul rece”.
Dezbinarea aliaţilor
Tensiunea era în creştere între cele două blocuri care se vor naşte, care se opun
în toate domeniile. Această confruntare condusă de SUA şi URSS şi este gata să
degenereze într-un conflict deschis şi generalizat. Ea a fost numită „războiul rece”.
Războiul rece (1947-1955)
Pactul de la Bruxelles
Europa, în cazul în care rămânea dezbinată, se temea de un nou război. Nici un
tratat nu lega Franţa şi Marea Britanie, divizate din cauza intereselor contradictorii cu
privire la Orientul Apropiat şi Germania. După tergiversări, Georges Bidault şi Ernest
Bevin au semnat un tratat de alianţă la 4 martie 1947, la Dunquerque. Dar tensiunea
internaţională i-a dus pe francezi şi englezi la o înţelegere cu Belgia, Olanda şi
Luxemburg, cu care au semnat un tratat de alianţă: Uniunea Occidentală. Pactul de la
26

27. Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, este prima alianţă îndreptată nu numai împotriva
Germanei, ci împotriva oricărui agresor.
Astfel, în 1948, frica de război reapare în Europa şi-i determină pe europenii
neputincioşi să se întoarcă spre americani, ca aceştia să-i protejeze de pericolul
sovietic.
De fapt, ameninţarea sovietică este simbolizată prin „blocada Berlinului” din anii
1948-1949. Astfel, problema germană este în centrul „războiului rece” din 1948 până
în 1953.
Constituirea a două state
Reprezentanţii aleşi din 11 landuri au elaborat un proiect de Constituţie pentru
Germania, care a fost acceptat în mai 1949. Scopul era de a da Germaniei toată
autonomia compatibilă cu ocupaţia aliată. Apărarea şi Afacerile externe rămâneau
exclusiv în mâinile aliaţilor. Germania nu putea semna nici un tratat decât cu acordul
lor şi trebuia să rămână total dezarmată. Guvernarea militară a Germaniei era înlocuită
de o Înaltă Comisie Aliată (SUA, Franţa şi Marea Britanie).
Constituţia Germană - de natură federală
- Republica Federală era o federaţie de 11 state, fiecare dintre ele având o
constituţie proprie.
- Conducătorul Partidului Creştin Democrat (CDU), Konradt Adenauer, a ieşit
victorios în alegeri. Astfel s-a născut Republica Federală Germană.
La 7 octombrie, URSS replică - făcând în propria sa zonă- o Republică
Democrată Germană (RDG), cu o constituţie centralizatoare. Începând cu acest
moment, divizarea Germaniei este instituţionalizată.
Cele două tabere faţă în faţă
Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru lumea
liberă o determină pe aceasta din urmă să se înarmeze. Participanţii la Pactul de la
Bruxelles (Franţa, Marea Britanie, Benelux) au constatat neputinţa lor vis-à-vis de
diviziile Armatei Roşii şi au cerut SUA să adere la Pact şi să le dea un sprijin militar.
La 4 martie 1948, Georges Bidault, ministrul de externe al Franţei, i-a scris lui George
27

28. Marshall, secretarul Departamentului de Stat, pentru a-l invita să reia colaborarea între
lumea veche şi cea nouă pe teren politic şi militar.
De la Doctrina Truman, americanii preocupaţi să îndiguiască comunismul, au
crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB în 1952, ţinând forţele lor în
alertă şi creând o centrală de informaţii (CIA). Dar, în SUA orice tratat internaţional
trebuie să fie, conform Constituţiei, aprobat cu două treimi de Senat, înainte de a fi
ratificat. Guvernul american a estimat că este mai înţelept să facă Senatul să voteze o
rezoluţie prealabilă autorizând puterea executivă să încheie alianţe în timp de pace.
Astfel, s-a ajuns la rezoluţia Vandenberg (numele senatorului american republican,
preşedintele Comisiei de politică externă din Senat), votată la 11 iunie 1948. A fost
vorba de o adevărată revoluţie în politica externă americană, care până atunci n-a făcut
alianţe decât pe timp de război. Pactele vor deveni un instrument privilegiat al
securităţii naţionale în timp de pace. De acum înainte, calea este deschisă alianţei
atlantice, negociate la sfârşitul anului 1948 şi începutul anului următor.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),
Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 în
Washington, de reprezentanţii a 12 naţiuni (SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie,
Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Portugalia). Uniunea Europei
Occidentale era practic golită de substanţa sa, mai multe din organismele sale au fost
de altfel absorbite de către NATO.
Grupul permanent, compus din reprezentanţii SUA, Marii Britanii şi Franţei, care
avea sediul la Washington, este însărcinat cu direcţia strategică a Alianţei.
NATO este în acest moment o organizaţie foarte suplă, care afirmă că un atac
împotriva unuia dintre aliaţi din Europa, sau împotriva unei insule din Atlantic,
echivalează cu un atac împotriva teritoriilor tuturor. Acest ajutor militar nu este
automat şi fiecare ţară îşi păstrează propriul comandament şi propria armată. NATO a
plasat Europa Occidentală sub protecţie americană. Pactul a fost violent combătut de
Uniunea Sovietică, care considera că este îndreptat împotriva ei. În acest pact,
comuniştii văd un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA.
Evenimentele din Extremul Orient, şi în particular războiul din Coreea, au
modificat profund sistemul Pactului atlantic, prin accentuarea integrării militare.
28

29. Războiul rece este, înainte de toate, o confruntare ideologică, şi lupta împotriva
comunismului se face prin propagandă şi mobilizare ideologică. În SUA, senatorul
Mac Carthy lansează o violentă campanie anticomunistă (9 februarie 1950), care se
transformă într-o veritabilă „vânătoare de vrăjitoare”, punându-i sub acuzare pe toţi cei
care sunt suspectaţi de activităţi anti-americane.
În noiembrie 1952, republicanii au câştigat alegerile prezidenţiale. Generalul
Eisenhower a fost ales preşedinte. El a criticat, în campania sa electorală, politica
administraţiei republicane, care a constat în a opri comunismul (containement) şi a
preconizat o politică de fermitate şi de respingere a comunismului (roll-back). În fapt,
noua administraţie a renunţat curând la această politică, care risca să ducă la un război
generalizat. Noua înfăţişare a politicii americane se rezumă la un aspect diplomatic:
pactomania, şi la un aspect strategic: doctrina represaliilor masive.
Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experienţă atomică în
1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular
şi ineficace. În aceste condiţii, republicanii americani adoptau, în 1953, noua strategie,
care poate fi rezumată prin trei formule: represalii masive (masive retaliation), riposta
imediată (instant retaliation), fără adăposturi (no sheltering), adică la orice atac, SUA
vor răspunde imediat şi masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Aşa
estimau SUA că vor obţine maximum de securitate la costurile cele mai puţin ridicate.
Sistemul alianţelor
În Asia a devenit imperioasă stoparea expansiunii comunismului chinez şi de a
duce la eşec „teoria dominoului”: atunci când o ţară cade sub dominaţia
comunismului, vecinele riscă să fie şi ele antrenate.
- În anul 1951 a fost perfectat tratatul militar între Australia, Noua Zeelandă, SUA
(A.N.Z.U.S.).
- Deja aliate în Pacific cu Filipinele, Australia Noua Zeelandă şi Japonia, SUA a
semnat tratate de apărare cu Coreea de Sud (1953), Pakistan, China naţionalistă şi
Vietnamul de sud (1954).
29

30. - Cel mai important este Tratatul de la Manila, care a creat Organizaţia
Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.), la 8 septembrie 1954. SUA, Franţa,
Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Filipinele, Pakistanul şi Thailanda se
angajau să dea o ripostă colectivă la un atac împotriva unuia dintre teritoriile lor şi
la sud de paralele de 21, 30 grade, ceea ce includea Indochina, dar nu şi Taiwanul,
legat printr-un tratat defensiv chino-american (2 decembrie 1954) şi subiectul unei
vii tensiuni între 1954-1955.
- În Orientul Mijlociu, Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O., 24 februarie 1955)
regrupa Turcia, Iranul, Irakul, Pakistanul şi Marea Britanie, creând un cordon
protector la frontierele sudice ale URSS (face legătura cu SEATO şi NATO).
- În America latină, SUA a încercat să atragă statele de aici într-o cruciadă împotriva
comunismului (Conferinţa de la Caracas, martie 1954) şi de a întări coeziunea
Organizaţiei Statelor Americane
- Japonia a jucat un rol limitat şi subordonat Statelor Unite. Acesteia, prin articolul 9
al Constituţiei din 3 mai 1947, i s-a impus un pacifism instituţional, prin care
Japonia renunţă la recurgerea la forţă şi la întreţinerea oricărui potenţial militar.
Dar, de la începutul războiului împotriva Coreei, America i-a solicitat reînarmarea
şi încheierea tratatului din 1951. Japonia şi-a construit o forţă defensivă. Japonezii
au cerut sovieticilor insulele Kurile şi sudul insulei Sahalin şi, mai important decât
orice, insulele de la nord de Hokkaido (Habomia, Sikotan). În ciuda impasului
asupra contenciosului continental, japonezii şi sovieticii au semnat o declaraţie
comună, punând capăt stării de război în octombrie 1956 permiţând restabilirea
relaţiilor diplomatice normale. Japonia a fost admisă în ONU la 18 decembrie
1956.
Tabăra estică şi primele semne ale dezgheţului Est-Vest
30

31. Coerenţa estului se manifestă printr-o unitate ideologică, al cărui simbol a fost
Kominformul. El a denunţat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să
impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului Stalin şi îl acuză pe
Tito. Opozanţii sunt peste tot vânaţi.
Pe plan economic, accentul a fost pus pe industria grea şi pe colectivizarea
agriculturii. În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria,
Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, urmate de Albania şi Republica
Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în
parte, în profitul URSS.
Pe plan militar, Uniunea Sovietică a semnat cu democraţiile populare şi cu China
tratate de asistenţă bilaterale. Izolat de lumea occidentală, blocul de est s-a aliniat
„marelui frate”. Ca urmare a intrării Germaniei în NATO, el a creat, la 14 mai 1955,
pactul de la Varşovia. Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele
armate ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei.
După moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalată în funcţiune o conducere
colectivă cu Hruşciov, ca prim secretar al Partidului Comunist A fost inaugurată o
perioadă numită a „dezgheţului”, după un termen dintr-un roman al lui Ilya Ehrehburg.
Dezgheţul intern, amnistia, reducerea pedepselor şi începutul perioadei destalinizării a
provocat, în acelaşi timp, o perioadă de agitaţie: tulburări în Cehoslovacia (iunie,
1953), o adevărată revoltă în Berlinul de est (16-17 iunie 1953). Peste tot în
democraţiile populare asistăm la o separare a funcţiilor între primul ministru şi primul
secretar al partidului.
Dezgheţului URSS, în politica externă, i-au urmat alte demersuri internaţionale
specifice. Au fost reluate, la 20 iulie 1953, relaţiile întrerupte cu Israelul. La 27 iulie a
fost semnată Convenţia de Armistiţiu în Coreea. Uniunea Sovietică a acceptat
propunerea lui Churchill de a se ţine o reuniune a celor patru miniştri de externe la
Berlin, dar acest obiectiv n-a fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietică a propus
încheierea unui pact de securitate europeană. Şi-a adus o contribuţie în ce priveşte
Conferinţa de la Geneva asupra Indochinei (26 aprilie-21 iulie 1954). La 11 octombrie
1954, forţele sovietice au evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie 1955, URSS a pus capăt
31

32. stării de război cu Germania. În primăvara anului 1955, URSS a promis să-şi retragă
trupele din Austria, cu condiţia ca această ţară să-şi păstreze neutralitatea. Un tratat
devenea posibil. La 15 mai 1955, cele patru mari puteri au semnat la Viena tratatul
prin care se punea capăt ocupaţiei Austriei, care se obliga să rămână neutră şi să
respingă orice uniune cu Germania. Austria putea fi membru ONU şi să intre în
organizaţiile nonmilitare. Spiritul destinderii a permis ţinerea la Geneva a unei
conferinţe la vârf, în 18-23 iulie 1955, care-i reunea pe preşedintele Eisenhower,
mareşalul Bulganin, însoţit de Hruşciov, premierul britanic Eden, preşedintele
Consiliului de miniştri francez Edgar Fauré. Dezacordul asupra Germaniei a fost total,
dar „spiritul Genevei” a lăsat loc speranţei că destinderea va lua locul războiului rece.
De fapt, deschiderea sovietică faţă de Germania s-a concretizat prin călătoria lui
Adenauer la Moscova (9-13 septembrie 1955) şi stabilirea relaţiilor diplomatice între
RFG şi URSS.
Problema germană n-a mai fost principalul pol al tensiunii între est şi vest. URSS
a reacţionat cu vigoare la eventualitatea creării unei Comunităţi Europene a Apărării,
cu unităţi militare germane, şi la elaborarea unei Uniuni a Europei Occidentale (UEO),
care a urmat eşecului Comunităţii Defensive Europene (CED). URSS a înmulţit
apelurile la dezarmare şi securitate în Europa şi a convocat la Moscova o conferinţă
(29 noiembrie-2 decembrie 1954), la care au participat numai democraţiile populare.
Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varşovia
(14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia,
Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria). Tratatul de la
Varşovia era un tratat de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală, care avea un
comandament militar unic, încredinţat unui mareşal sovietic. El conferea blocului estic
o structură solidă şi îşi asumă de acum înainte rolul de gardian al blocului.
Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia.
Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în
semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea diversitatea căilor care
duceau la socialism. În acelaşi timp competiţia est-vest s-a mutat în afara Europei,
unde Uniunea Sovietică exploata voinţa de emancipare colonială, care se răspândea în
lumea a treia.
32

33. 1955-1962
Anii 1955-1962 n-au însemnat sfârşitul lumii bipolare, născută după cel de-al
doilea război mondial. Această perioadă intermediară, care a însemnat trecerea lumii
de la confruntarea a două blocuri la destindere, a fost plasată sub semnul co-existenţei
paşnice. Aceasta a însemnat un nou mod de relaţii Est-Vest şi o consecinţă a „naşterii
lumii a treia”. Primei faze a decolonizării asiatice îi succede un al doilea val, cel
african. La Bandung, în aprilie 1955, în absenţa marilor puteri, statele recent
decolonizate şi-au proclamat voinţa lor de independenţă şi de coexistenţă paşnică şi la
Suez, în 1956, două mari puteri coloniale europene au avut parte de o replică
diplomatică din partea unui stat din Orientul Apropiat, Egiptul.
Urmare a mişcărilor de decolonizare s-a născut un ansamblu de ţări situate în
Asia şi în Africa, care aveau în comun subdezvoltarea economică şi au cunoscut o
importantă creştere demografică: este „Lumea a Treia” (expresie creată de Alfred
Sauvy, în 1952). Aceasta a luat cunoştinţă de existenţa sa în timpul conferinţei de la
Bandung. Ea a repurtat o victorie diplomatică la Suez. Într-un timp de 4 ani, statele
lumii a treia s-au înmulţit şi au transformat ONU.
Lumea a III-a şi-a proclamat mai mult sau mai puţin paşnic intenţiile sale de a nu
mai fi tratată ca un obiect al relaţiilor internaţionale. Dintr-o dată, ea a complicat şi
îmbogăţit relaţiile internaţionale, raporturile de forţe Est-Vest. Competiţia economică,
cursa înarmărilor şi a spaţiului se substituie puţin câte puţin confruntării ideologice.
Opoziţia ideologică face imposibilă o adevărată pace. Echilibrul nuclear face
improbabil războiul, după formula lui Raymond Aron: „Pace imposibilă, război
improbabil”. Între cele două blocuri, coexistenţa paşnică triumfă, chiar dacă crize
violente (Berlin, Cuba) au punctat această perioadă. Chiar şi în interiorul blocurilor
linii de ruptură apar, mai ales în blocul estic, unde, ca urmare a destalinizării, au urmat
crizele din Polonia şi Ungaria şi fisurile din alianţa chino-sovietică. În blocul
occidental, ţările europene, ieşite din reconstrucţie, se organizează puţin câte puţin.
Reculul diplomatic anglo-francez în criza canalului de Suez a deschis porţile
Orientului Apropiat pentru cele două superputeri care vor duce de acum înainte o luptă
pentru impunerea influenţei proprii, fără a se înfrunta întotdeauna. Ţările nealiniate au
fost „recuperate” de diplomaţia sovietică, în timpul Conferinţei de solidaritate afro-
33

34. asiatică de la Cairo (decembrie 1957) şi la ONU, în timpul tumultoasei sesiuni din
1960.
Naţiunile Unite
Între mişcarea de decolonizare şi evoluţia O.N.U., interacţiunile sunt evidente.
O.N.U., prin dezbaterile sale privitoare la decolonizare, accentuează necesitatea
independenţei coloniilor. A trebuit totuşi să se aştepte anul 1961, pentru ca Naţiunile
Unite să voteze o declaraţie conform căreia toate coloniile trebuie să-şi câştige
independenţa.
Pe de altă parte decolonizarea a provocat o bulversare a structurii diplomatice
internaţionale, în particular a O.N.U., unde apariţia noilor state a zguduit o majoritate
tradiţional inspirată de SUA în Adunarea Generală. Noile state s-au servit de Adunarea
Generală ca de o tribună unde poziţiile occidentale erau puse în discuţie.
Evoluţia blocurilor
Puţin câte puţin, cele după blocuri au început să-şi înţeleagă raporturile ca
netinzând să ducă în mod necesar la un război deschis. Primele semne ale
„dezgheţului” au apărut după moartea lui Stalin (Congresul al XX –lea al P.C.U.S.).
Destalinizarea este la originea fisurilor care au apărut în blocul estic. În blocul
occidental un nou pol de putere era în curs de a se naşte în jurul pieţei comune.
Coexistenţa paşnică n-a însemnat sfârşitul tensiunilor, s-a instalat un sistem de
echilibru al terorii, zguduit de crize (Berlin şi Cuba).
Limitele coexistenţei paşnice
După moartea lui Stalin s-a constatat un dezgheţ în relaţiile internaţionale.
Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii
sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice.
Factorii esenţiali au fost afirmarea lumii a treia şi echilibrul terorii. În Asia şi în
Africa s-au născut state care vroiau să trăiască în pace. Un nou actor – Lumea a Treia –
tulbura echilibrul bipolar. Pe de altă parte, ameninţarea atomică, echivalentul
34

35. distrugerii totale n-a mai fost monopolul unei singure puteri. Ea este bilaterală şi
echilibrată, pe scurt: s-a neutralizat. Pe plan mondial, criza Ungariei şi a Suezului au
demonstrat că super puterile nu vroiau să se confrunte. Sovieticii, în mod particular
Hruşciov au fost mai rapizi decât americanii. Adaptându-şi politica la această evoluţie,
în raportul său, din 31 octombrie 1959, Hruşciov a abandonat ideea unei confruntări
militare inevitabile între sistemul capitalist şi comunist. Chiar dacă victoria
comunismului devine un obiectiv pe termen lung, competiţia trebuie să se limiteze pe
teren economic şi ideologic.
Între ’55 şi ’62 s-a schimbat stilul din relaţiile internaţionale, conducătorii
sovietici şi-au înmulţit vizitele în străinătate. Hruşciov l-a întâlnit pe Eisenhower în
SUA, în septembrie 1959, pe de Gaulle, în Franţa în 1960, pe Kennedy la Viena, în
iulie 1961. El a încurajat de acum înainte competiţia economică cu SUA, predicând că,
în 1980, Uniunea Sovietică va depăşi SUA în materie de producţie. Victoria comunistă
trebuie să se facă pe tărâm economic.
Dar războiul rece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul, Berlinul, iar
începând din 1958 s-a întins în Africa cu ocazia conflictelor de decolonizare, în
America Latină cu criza cubaneză şi în Asia; în strâmtoarea Formosa, în care
comuniştii chinezi au bombardat insulele Chinei naţionaliste Quemoy şi Matsu (22-23
august 1958).
Echilibrul terorii
Diplomaţia sovietică a ştiut să profite de jocul ameninţărilor nucleare,
ameninţând Franţa şi Anglia, în momentul crizei Suezului, cu folosirea armelor
nucleare, intimidând SUA cu succesul recent în spaţiu.
Lansarea primului satelit artificial Sputnik de către sovietici la 4 octombrie 1957
şi primul zbor al omului în spaţiu, sovieticul Gagarin la (12 aprilie 1961), au
reprezentant câştiguri ştiinţifice importante şi au dovedit că Uniunea Sovietică
dispunea de rachete cu rază lungă, care puteau atinge teritoriul american. SUA a luat
cunoştinţă de întârzierea lor în acest domeniu. Ele au decis să întreprindă un efort
gigantic pentru a depăşi URSS. Kennedy a recunoscut public sfidarea şi a cerut
Congresului, la 25 mai 1961, un efort sporit, pentru a realiza cucerirea spaţiului. A fost
începutul unei noi curse a înarmărilor, destinată nu ştergerii de pe faţa pământului, ci
35

36. mai degrabă să-i insufle teamă în arătarea superiorităţii. SUA şi-a remodelat strategia
ei.
Riposta graduală americană
SUA şi-au remodelat strategia lor. Noul preşedinte, democratul J.F. Kennedy, a
afirmat dorinţa SUA de a proteja lumea liberă, dar sub impulsul secretarului apărării,
Robert Mac Namara, democraţii au înlocuit ”doctrina represaliilor masive” cu cea a
„ripostei graduale”. Aceasta a proporţionat riposta cu ameninţarea şi miza pusă în joc,
urmând o escaladare savantă, care mergea de la conflictul convenţional la războiul
nuclear. Noua strategie implica posesia tuturor categoriilor de arme şi, în special,
întărirea armamentului convenţional american, dezvoltarea noilor mijloace de ripostă,
cum erau noile rachete Polaris. În ciuda neliniştilor americane, în privinţa avansului
sovietic în domeniul rachetelor, URSS era, în realitate, în mare întârziere în cursa
armamentelor strategice. În 1962, Moscova dispunea de 75 de rachete
intercontinentale, care puteau fi lansate de la sol şi fabricau 25 pe an. SUA posedau
deja 294 de rachete intercontinentale şi fabricau 100 pe an. Superioritatea americană
este şi mai zdrobitoare în domeniul rachetelor submarine şi a bombardierelor
intercontinentale.
Primele negocieri pentru dezarmare
O altă consecinţă a „echilibrului terorii” a fost relansarea dezarmării. Uniunea
Sovietică s-a făcut campionul ideii, sprijinind planul Rapacki, de denuclearizare a
Europei Centrale (1957 – 1958), şi a declarat un moratoriu asupra testelor nucleare. În
1958 s-au deschis negocieri între cele trei puteri cu arsenal atomic, cu scopul de a se
ajunge la un acord privind încetarea experienţelor nucleare în atmosferă. Paralel cu
aceste convorbiri, guvernele sovietic şi american au decis să reia negocierile într-un
nou organism, „comitetul celor 18”, format din reprezentanţii puterilor vestice, estice
şi ai ţărilor nealiniate. În timpul întâlnirii la vârf de la Viena (3-4 iunie 1961),
Hruşciov i-a cerut lui Kennedy ca negocierile asupra experienţelor nucleare să fie
replasate în cadrul mai general al dezarmării. În septembrie 1961, negociatorii
american şi sovietic şi-au asumat un obiectiv ambiţios, dezarmarea generală şi
completă. Realizarea sa urma să fie progresivă, pe etape, de durată, echilibrată. În fapt,
36

37. convergenţa americano-sovietică va antrena abandonul perspectivei unei reduceri
generale a armamentelor. Cele două superputeri au preferat, de acum înainte, negocieri
pentru acorduri parţiale şi selective.
37

38. D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975)
Anul 1962 a deschis o eră nouă de apropiere şi cooperare. Reglementarea afacerii
rachetelor din Cuba, care corespunde sfârşitului crizei Berlinului, a pus bazele
destinderii. Consecinţele au fost imense. Pe de altă parte, în cursul anilor ’60 se
constată bipolarizarea crescândă a vieţii internaţionale şi o eroziune a monolitismului
celor două blocuri. Coeziunea NATO şi a Tratatului de la Varşovia au slăbit, şi o
schismă a apărut între URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un
dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a
făcut din aceşti actori adversari, parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele
locale din Asia, Africa şi Orientul apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa
de la Bandung, de către naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa
relativă a intereselor celor doi mari, şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul
celor două blocuri şi în interiorul lumii a treia. Ţările lumii a treia, cu toată slăbiciunea
lor economică şi militară, exercitau o influenţă crescândă, din simple mize ale
confruntării Est – Vest ele devenind, puţin câte puţin, agenţi ai politicii mondiale.
Bipolarismul americano-sovietic
Evoluţia acestei perioade este marcată de voinţa de pacificare a celor doi mari,
care au renunţat la o strategie a tensiunii şi s-au angajat pe calea destinderii.
Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic şi
economic, cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) în emisfera occidentală.
Din partea sovietică, după căderea lui Hruşciov (1964), criticat pentru eşecurile în
politica agricolă dar, de asemenea, în politica externă a început o lungă perioadă de
guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie 1982). Echipa Brejnev a înregistrat
una din marile succese pe terenul politicii externe. URSS a făcut proba unui dinamism
extern contrastant cu imobilismul intern, penetrând adânc Lumea a Treia, întărind
integrarea „ţărilor frăţeşti” şi mai ales obţinând un dialog privilegiat cu SUA, care au
sfârşit prin a le recunoaşte puterea.
Destinderea n-a însemnat dezarmarea. Pericolul corespundea unui creşteri
considerabile a armamentelor, cu deosebire în tabăra sovietică, care a făcut un enorm
38

39. efort pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul armamentelor strategice,
deoarece în 1962 Washingtonul dispunea de o netă superioritate. A avut loc o cursă a
înarmărilor, mai ales în domeniul rachetelor cu rază medie (2000-4000 km) I.R.B.M.
(Intermediate Range Ballistic Missile), la rachete cu rază lungă de acţiune (10.000 km)
I.C.B.M. (Intercontinental Ballistic Missile) sau la rachete lansate de pe submarin
S.L.B.M. (Submarine Launched Ballistic Missile). Cei doi mari ajung, la sfârşitul
anilor ’70, la acumularea unui arsenal impresionant.
Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită
cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de
greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi.
Avansul american în domeniul tehnologic
După ce a luat un avans ştiinţific şi militar (Sputnik 1957, Gagarin 1961),
Uniunea Sovietică a acumulat întârzieri în domeniul tehnologiei de vârf. Americanii au
fost primii care au ajuns pe Lună (21 iulie 1969) şi ei au lansat primul laborator spaţial
în 1973. În competiţia mondială, meritele socialismului n-au triumfat uşor. Şi din
punct de vedere american există probleme de dezvoltare a capitalismului. Îndoiala
înlocuieşte încrederea pe motivul menţinerii zonelor de sărăcie, de segregaţie rasială,
războiul din Vietnam şi scandalurile politice.
Reducerea tensiunilor internaţionale
Anii ’60 au fost marcaţi de reluarea tratativelor între USA şi Uniunea Sovietică.
Perioada ’69 – ’73 este faza cea mai fecundă a destinderii. Ea corespunde venirii la
putere în Washington a preşedintelui Richard Nixon şi a consilierului său pentru
securitate naţională, Henry Kissinger, care au manifestat convingerea despre
necesitatea dezangajării. SUA se consideră prima putere mondială, dar nu vor să mai
conducă singuri. Ei acceptă paritatea nucleară cu URSS şi în curând se va ajunge la o
diplomaţie triunghiulară, ceea ce explică atât acordurile privind domeniul ştiinţific şi
comercial, cât şi în domeniul militar. Un fel de înţelegere, de acceptare, s-a stabilit
între americani şi sovietici, care a dus la apariţia unei co-gestiuni a afacerilor
internaţionale: fiecare din cei doi mari recunoaşte dreptul celuilalt de a face să
39

40. domnească ordinea în tabăra sa şi să evite cu grijă orice confruntare directă. Războiul
din Vietnam este un exemplu remarcabil al unui conflict în timpul destinderii care
priveşte o ţară din tabăra socialistă, Vietnamul, susţinută de Moscova. În cele mai
grele momente ale angajamentului militar aici, Moscova a menţinut şi întărit
raporturile sale cu Washington-ul. Intervenţia sovietică în Cehoslovacia n-a mai
afectat procesul destinderii.
Acordurile de limitare a armamentelor
De la 1 decembrie 1959, cei doi mari au convenit la demilitarizarea Antarcticii.
După criza din 1962, convergenţa intereselor sovieto-americane a apărut şi mai clar.
Tratatul de la Moscova
O altă măsură a fost simbolică, chiar dacă nu este vorba de o dezarmare propriu–
zisă. Din 1958 se pune problema interzicerii testelor nucleare în atmosferă, încercare
care a făcut obiectul unui moratoriu, întrerupt în septembrie 1961. Ca urmare a crizei
cubaneze, SUA şi URSS au ajuns la un punct final, după ani de negocieri. Ele au fost
iniţiatorii Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru mai mult de 100
de ani, care interzice experienţele nucleare în atmosferă. Franţa şi China, care şi-au
pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat să adere. În realitate, Tratatul de la
Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au conservat, fără
posibilitatea de control, stocuri enorme şi pe care le sporeau. Acestor puteri atomice nu
li se interzicea mare lucru, în schimb ele invitau alte ţări să adere la el, privându-le de
mijloace de a poseda ele arme nucleare. Însemnătatea militară a tratatului este nulă, dar
cea politică este imensă. El concretizează o schimbare de climat între cei doi mari, care
încheie un acord ce respinge cu indignare China din tabăra estică şi Franţa din tabăra
occidentală.
Tratatul asupra non-proliferării armelor atomice
Întâlnirea dintre preşedintele Johnson şi preşedintele Consiliului de Miniştri
Kosîghin, la Glassboro (New Jersey), în 23 -25 iunie 1967, permite încheierea, în iulie
40

41. 1968, a unui Tratat asupra non-proliferării armelor atomice, semnat de SUA, URSS
şi Marea Britanie, respins din nou de Franţa şi China, care experimentează bomba cu
hidrogen în 1967-1968 şi refuză să adere la un tratat care le interzice să adere la clubul
atomic.
Coeziunea NATO şi a Tratatului de Varşovia au slăbit, şi o schismă s-a
dezvoltat între URSS şi China populară. Cele două superputeri au început un dialog
care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a făcut
din aceşti actori adversari-parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din
Asia, Africa şi Orientul Apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferinţa de la
Bandung, de naţiunile lumii a treia, părea consolidată de convergenţa relativă a
intereselor celor doi mari şi ameninţată de noile forţe ce se năşteau în sânul celor două
blocuri şi în interiorul lumii a treia.
Politica controlului armamentului
Mai întâi americanii şi sovieticii au convenit să stabilească un contact direct
pentru a evita escalada fatală. S-a creat (anunţată la 20 iunie 1963) o legătură între
Washington şi Moscova (a apărut telefonul roşu).
La 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spaţiului, a lunii şi a
corpurilor celeste şi interdicţia de a lansa pe orbită armele nucleare.
14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia să ducă la crearea unei zone
libere de arme nucleare în America Latină. Există un comitet al ONU, format din 18
membri, care a elaborat un tratat de denuclearizare a marilor (11 februarie 1971) şi o
convenţie de interzicere a armelor biologice (10 aprilie 1972). Cele mai multe din
aceste acorduri sunt încheiate pe baza filosofiei „controlului armamentului”. Nu e
vorba de dezarmare, ci de fixarea limitelor asupra înarmării.
Limitarea armamentelor strategice
Statele Unite şi URSS erau în curs de a acumula arme din ce în ce mai
perfecţionate şi erau îngrijorate de costul tot mai ridicat al rachetelor antibalistice
(Antiballistic Missile sau ABM). ABM, al căror cost este considerabil, sunt capabile să
41

42. oprească în zbor rachetele inamice înainte să-şi atingă obiectivul. Sovieticii le-au
construit în jurul Moscovei şi americanii în jurul Washingtonului. Se repunea în
discuţie „echilibrul terorii”, apărând riscul ca prima lovitură să ducă la declanşarea
unui conflict nuclear. Al doilea progres a fost apariţia rachetei cu capete multiple sau
MIRV (Multiple Independently Targeted Return Vehicle), care permitea atingerea mai
multor obiective o singură dată.
Acordurile SALT I
În iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT
(Strategic Arms Limitation Talks), duse de consilierul principal al preşedintelui Nixon,
Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, în noiembrie 1969, ca urmare a
nenumăratelor reuniuni, permiţându-i lui Nixon şi Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea
acordurilor SALT. Era compus din două părţi: un acord provizoriu şi un tratat.
Acordul consistă din îngheţarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, încetarea
construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, rachetele intercontinentale şi a
lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM).
Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru sovietici, pentru
SLBM, de 650 pentru americani şi 950 pentru sovietici. Tratatul a limitat la două
poziţii sistemele de apărare antirachetă (ABM), în jurul Moscovei şi Washingtonului.
Logica echilibrului terorii era aceea ca insistenţa în a descuraja să ducă la împiedicarea
izbucnirii războiului.
A fost pentru prima dată când cele două puteri, depăşind problema controlului, au
încheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic de la alte ţări. Acordul
limita producţia la anumite tipuri de arme. În sfârşit, este un acord care recunoaşte
accesul la paritate pentru URSS, ceea ce constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii
Sovietice i s-a recunoscut o superioritate numerică, sub pretextul unei înapoieri
economice.
Întâlnirile între cei doi mari
42

43. Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintâi vizită
oficială a unui preşedinte american în URSS, s-a semnat o declaraţie comună, în 12
puncte, care a „definit bazele raporturilor reciproce între SUA şi URSS”, un veritabil
cod de conduită. Acest acord întăreşte bipolarismul americano-sovietic şi apropie două
sisteme politice în care raţiunea de stat prevalează asupra exigenţelor ideologiei. În
mai puţin de 3 ani, conducătorii celor două ţări s-au întâlnit de patru ori.
În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă instituţionalizează
dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma acordul provizoriu într-un tratat
definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA (18-25 iunie 1973). Noi
acorduri, convenţii sau declaraţii au fost semnate, care angajau cele două ţări să
prevină războiul nuclear, nu numai între ele, ci şi între ele şi alte ţări. Prin aceasta, cele
două ţări îşi acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele care riscă să
degenereze.
A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon şi Brejnev
diferite acorduri privitoare la limitarea experienţelor nucleare subterane. Întâlnirea
Acord de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima întâlnire la vârf a
destinderii. El prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare (focoase) de
rachete (ICBM şi SLBM), care trebuiau să servească de cadru pentru viitorul tratat
SALT 2. Dar negocierile destinate să pregătească un acord definitiv s-au împotmolit
după aceasta.
Destinderea în Europa şi Östpolitikul
Întreaga problematică a destinderii rezidă în reglementarea problemei germane şi
îmbunătăţirea relaţiilor între Germania de Vest şi statele Europei de Est.
Trei chestiuni nu-şi găsiseră o soluţie în timpul perioadei războiului rece: situaţia
teritorială moştenită din război, statutul Berlinului şi existenţa a două entităţi politice
germane, simbol al diviziunii lumii: RFG şi RDG.
Reglementarea problemei teritoriale. Până în anul 1969 politica externă a RFG,
condusă de cei trei cancelari creştin-democraţi (Konrad Adenauer -1949-1963; Ludwig
Erhard -1963-1966 şi Kurt Kissinger 1966-1969) a fost cea definită de cea a
43

44. cancelarului Adenauer, fondată pe alegerea Occidentului. Ea reia din 1955 relaţiile
diplomatice cu URSS şi a început o apropiere prudentă faţă de Polonia, dar greutăţile
politice, cea a refugiaţilor şi a repatriaţilor, au constrâns-o la o mare prudenţă şi a
imprimat o anumită rezervă politicii externe vest-germane. Această politică este
fondată pe două principii contradictorii. Voinţa de a ancora RFG la Occident şi, în
particular, ancorarea în construcţia europeană şi, în acelaşi timp, revendicarea unei
Germanii unificate şi pretenţiile RFG de a-i reprezenta pe toţi germanii. Doctrina
Hollstein (după numele secretarului de stat la afaceri externe) consistă în a ameninţa cu
ruperea relaţiilor diplomatice cu toate statele care recunoşteau regimul din Pankow
(Berlinul de Est).
Östpoltikul (politica pentru est)
Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică şi politicii pentru est a
generalului de Gaulle, RFG, care profită de pieţele Europei de est, s-a deschis pentru
est. Östpolitikul, schiţat din 1966, de guvernele „marii coaliţii” (înţelegând aici pe
creştin-democraţi, social-democraţi şi liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de
Willy Brandt, care iese învingător în alegeri în fruntea unei coaliţii restrânse a social-
democraţilor şi a liberalilor. El va duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a
făcut preşedintele de Gaulle şi Nixon.
Apropierea între cele două Germanii s-a făcut prin întâlnirile de la Erfurt, la 19
martie 1970 şi de la Kassel, la 21 mai 1970, între Willy Brandt şi prim-ministrul est-
german Willy Stoph.
Acordul RFG-URSS
Germanii au început negocierile cu sovieticii, care au condus la acordul de la
Moscova, din 12 august 1970. Părţile au declarat că obiectivul cel mai importat al lor
este pacea şi destinderea, recunoscând inviolabilitatea frontierelor europene şi
menţinând drepturile celor patru puteri asupra Berlinului.
44

45. Recunoaşterea frontierelor germano-poloneze
Au avut loc discuţii cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe care
Germania federală n-a vrut niciodată să o recunoască. Finalmente, tratatul semnat la 7
decembrie 1970 afirmă intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea cancelarului W.
Brandt, îngenuncheat în faţa monumentului ridicat în memoria victimelor Ghetoului
din Varşovia, dă o dimensiune umană reconcilierii germano-poloneze.
Statutul Berlinului
Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de acces în
Berlinul de vest. Lungi negocieri au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui
acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând menţinerea drepturilor celor patru puteri
ocupante şi un nou statut. Occidentalii acceptă ca oraşul să nu mai fie considerat un
land al RFG. Căile de acces au fost reglementate cu minuţiozitate.
.
Recunoaşterea celor două Germanii
Cele două state s-au recunoscut şi şi-au schimbat reprezentaţii diplomatici. Până
în acest moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor două Germanii. Tratatul cu
Germania de Est recunoaşte explicit că nici unul din cele două state n-au suveranitate
în afara frontierelor actuale. Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente
notificat la 21 decembrie 1972. Una din consecinţele esenţiale ale acestui tratat a fost
de a obţine recunoaşterea RDG de către numeroase state occidentale şi admiterea celor
două Germanii în ONU, în septembrie 1973, consacrarea separaţiei juridice a celor
două state germane şi ostpolitikul au meritul de a umaniza condiţia populaţiei germane
separate; dar faptul de a ajunge la viaţa internaţională a consolidat structurile statului
est-german.
Urmările conferinţei de la Helsinki asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale
45

46. Conferinţa de la Helsinki a fost punctul de maximă importanţă al destinderii,
chiar dacă a existat o anumită ambiguitate a Actului final. URSS era preocupată de
garantarea frontierelor europene, născute din război, cerând o conferinţă asupra
securităţii europene. Occidentalii, care n-au acceptat formal situaţia de fapt a Europei
după conferinţa de la Yalta şi cortina de fier, au pus condiţiile lor, în special încheierea
unui acord asupra Berlinului, la care să participe SUA şi Canada. Destinderea a dat
ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noiembrie 1972
până la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 la 7 iulie, în sfârşit din septembrie
1973, în iulie 1975.
Această conferinţă asupra securităţii şi cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care
erau reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat
de numeroşi şefi de state şi guverne, între care Leonid Brejnev şi Gerald Ford.
Subîmpărţit în trei capitole sau „coşuri”, Actul final consacră marile principii:
egalitatea statelor, ne-amestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea
popoarelor, inviolabilitatea frontierelor şi renunţarea la recurgerea la forţă pentru
reglarea conflictelor. El prevedea dezvoltarea cooperării economice, ştiinţifice şi
tehnice. În sfârşit, garanta apărarea drepturilor omului şi, în special, noţiunea de
liberă circulaţie a persoanelor şi ideilor.
Negocierile diplomatice ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare (C.S.C.E.)
în Europa au marcat profund relaţiile internaţionale, vorbindu-se de o Europă până la
conferinţa de la Helsinki şi o Europă după Conferinţa de la Helsinki. Ea a fost legată în
mod direct de procesul destinderii, care a fost confirmat şi întărit. Spiritul de
colaborare şi de compromis au prevalat. În interiorul blocului sovietic s-au creat
condiţiile apariţiei unor revendicări ale drepturilor omului, recunoscute de statele
comuniste în teorie. Acest fapt va încuraja vocile dizidenţilor. Actul final mai este
considerat şi ca o Cartă a relaţiilor intereuropene, în condiţiile destinderii relative, care
prevala pe continent la începutul anilor ’70.
O lume destabilizată (1979 - 1989)
46

47. Cu toată criza anului 1973, destinderea a continuat până în anul 1975,
considerat ca un punct de echilibru într-o lume în evoluţie.
În 1975, Conferinţa de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial al Europei
şi participanţii au afirmat voinţa de a aprofunda destinderea. Dar, sub efectul crizei
petroliere, a dezordinii monetare şi a înmulţirii tensiunilor, destabilizarea s-a făcut
simţită în toate domeniile. Căderea Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifică
terminarea războiului de 30 de ani, dar şi părăsirea politicii americane de îndiguire.
Puterea americană părea condamnată la doliu, pierzându-şi toată influenţa în
Indochina, dă înapoi în America centrală. Uniunea Sovietică profită de această
pierdere a prestigiului de către americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi,
cum au fost: creşterea integrismului islamic, revoluţia iraniană, aventurismul Libiei lui
Gadafi, războiul din Vietnam, conflictele din America Latină şi Africa, sunt
manifestări ale acestei destabilizări.
Caracteristicile acestei perioade sunt creşterea problemelor în sud, apariţia
tensiunilor în părţi ale planetei cunoscute pentru calmul lor. Antagonismul între Nord
şi Sud, fondat pe schimburile de materii prime şi produse industriale, s-a exacerbat.
Accentul s-a deplasat de la problemele Est-Vest la problemele Nord-Sud şi mai ales
Vest-Sud.
Diferitele aspecte ale crizei
Dezordinea monetară internaţională s-a produs în urma căderii dolarului,
adevărat etalon monetar, minat de decizia luată de preşedintele Nixon de a detaşa
dolarul de aur, la 15 august 1971.
Şocurile petroliere
Declanşarea şocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate de ţările
arabe producătoare de petrol în 16 şi 17 octombrie 1973 asupra embargoului vânzării
de petrol spre anumite state, reducerea producţiei şi, mai ales, creşterea preţurilor.
Factorii unei crize sunt prezenţi de mult timp. Cel mai important dintre toate este
47

48. creşterea enormă a utilizării petrolului ca sursă de energie şi voinţa producătorilor de a
trage cele mai mari beneficii posibile.
Creşterea petrolului în consumul mondial de energie este remarcabilă. În 1950
el reprezenta 37,8% faţă de 55, 7% pentru cărbune. În anul 1967 petrolul şi gazul
reprezentau 64,4% din total. Aşadar, petrolul a urcat la 64,4%, adică de la o treime la
două treimi, în condiţiile în care consumul de energie anuală s-a triplat.
Al doilea motiv este voinţa crescândă a statelor producătoare de petrol de a
obţine cele mai mari avantaje. Până spre anul 1960 exploatarea zăcămintelor de petrol
era dreptul marilor companii petroliere, care, în schimbul concesionării exploatărilor,
vărsau statelor anumite drepturi în bani. Mexicul şi Iranul s-au debarasat de acest
ascendent în 1951. Cu excepţia SUA şi URSS, cea mai mare parte din ţările
industrializate nu produceau sau produceau foarte puţin petrol. În Europa Occidentală
producătoare erau numai Marea Britanie şi Norvegia iar în extremul Orient Japonia.
În vest producţia este concentrată în Venezuela şi Nigeria, în Indonezia şi mai
ales în Golful Persic,în Arabia Saudită, Iran, Irak, Behrein,Kuweit şi Qatar.
Concentrarea are implicaţii politice şi strategice. Cea mai mare parte a producţiei trece
prin strâmtoarea Ormuz, de unde şi importanţa Golfului Persic şi a Oceanului Indian
pe plan geostrategic, deoarece producătorii îşi pot concentra eforturile mai uşor. Cinci
dintre aceştia: Venezuela, Iran, Irak, Arabia Saudită şi Kuweit au creat, la 15
septembrie 1960, la Bagdad, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), la
care au aderat treptat alte state. De acum îniante ţările din OPEC au căutat an de an să
obţină avantaje în ce priveşte drepturile lor şi apoi naţionalizarea totală a producţiei de
petrol. Iniţiativa a aparţinut Algeriei şi Libiei. Statele din sud, producătoare de materii
prime, altele decât petrolul, cresc preţurile şi iau controlul sectoarelor economice
deţinute până acum de companiile străine. Semnele bulversării ordinii mondiale
existau încă înainte de octombrie 1973.
La 16 octombrie 1973, ţările din OPEC decideau ca preţul barilului de petrol să
treacă de la 3 la 5 $. La 17 octombrie producătorii arabi au făcut un embargou
împotriva ţărilor care ajutau Israelul, în special SUA şi Olanda. Ele decid, de
asemenea, să reducă producţia, în raport cu cea din septembrie, de la 15 la 20% şi apoi
48