2. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
2
coperta2 p2 tema lunii- autori clasici - amintiri
Alexandru Philippide
Crinul
Paharnic alb, Crin blând, domol îmi varsă
Parfumul tău, căci inima mi-e arsă.
Mireasma ta puternică şi moale
Îmi dă fiorul sânurilor goale
De pe vitralii,
Scăldate-n adieri de evantalii.
Miresme moi ca mâinile, mărunte
Ca zâmbetele, lunecaţi pe frunte;
În jurul meu plutiţi ca nişte ape;
Lăsaţi pe ochi molatice pleoape,
Pe buze albe sărutări, pe gene
Odihna unui vis, şi ca un zbor
Răcoritor
De albe pene,
Învăluiţi-mi fruntea c-un fior.
Alb menestrel al lunei, sprinten Crin,
Îndeamnă gândul meu spre visuri bune,
De visul rău mă vindecă deplin,
În suflet dezmierdări de gheaţă-mi pune.
Din furca ta să torc un alb fuior
De moi miresme-n albă despletire,
Să simt în mine ca o fulguire
Cum se destramă albul tău fior.
Înspre apus fereastra s-a deschis.
Covorul, molcom lac de lână moale,
Răsfrânge-amurgu-n cutele-i domoale.
Din furca ta torc alb fuior de vis.
În suflet dezmierdări de gheaţă-mi pune,
De visul rău mă vindecă deplin,
Îndeamnă gândul meu spre visuri bune,
Alb menestrel al lunei, sprinten Crin.
Octavian Goga
Noi
La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...
Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.
Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...
3. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
3
editorial 3-4
Puiu Gheorghe Răducan
Lasă-l!!
De multe ori, de cele mai multe ori când
greutățile apăsătoare mă sufocă, merg la
mânăstirea Cozia, ca și acum de altfel.
La vecernie am adormit adânc în fața
altarului. Am adormit rugându-mă! Un zgomot
liniștit mi-a „circulat” prin trup.
Printre miros de smirnă, tămâie și lumânări,
aud cum îngerii se neliniștesc în icoane. Cu
mâna umbră la ochi, citesc pisania bătrână și
pictura veche din naos și pronaos. Îngerii
coborau din rame să adune praf de păcate din
florile covorului de pe dușumea.
Adunau și se rugau. Mă rugam și eu fără să-i
văd. Câțiva arhangheli au adus o măsuță și au
așezat-o în fața altarului.
Se pregăteau să-l primească pe Domnul!
Și, iată, Domnul, a venit! Cu barbă mare,
albă, ochi albaștrii pătrunzători, haine vechi,
ponosite, zdrențuite și mâinile încrucișate,
privește adânc în bolta mănăstirii. Se uita spre
boltă și murmura o rugăciune făcându-i pe toți
sfinții de pe pereții bătrâni să coboare la slujba
de seară.
Și eu mă rugam!
Deodată, Domnul s-a așezat la măsuța ridată
de vremuri adânci, adusă de arhangheli. Citea,
iar sfinții pereților și îngerii din rame, în
genunchi, se rugau.
Duhul lui Mircea asculta de sub piatră
vecernia condusă de Domnul. Ce s-a dus
timpul! De-abia au trecut 600 de ani de când
marele voievod a fost adus aici.
Frumușică cifră, 600! Parcă ieri s-a-ntâmplat!
Mă-nchin și mă rog, pe când afară (vorba lui
Grigore Alexandrescu de deasupra muzeului…
„Ale turnurilor umbre peste unde stau
culcate:
Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ș-ale valurilor mândre generații spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl
izbesc.”,
Oltul se reazemă de zidul sfintei mănăstiri.
În plină slujbă dumnezeiască, un înger cu
haine rupte, se apropie de mine și mă poftește
afară.
– De ce, îngân eu copleșit de teamă
furibundă? Am venit să mă rog!
– Degeaba te rogi, vei primi doar ceea ce
meriți!
– Știu, îngerule, dar eu nu mă rog pentru
mine! Mă rog să-i ierte Domnul pe ceilalți! Să-i
ierte și să-i ajute!
Merge și-i spune asta moșului ce conduce
slujba.
Lasă-l, îl aud pe Domnul!
Zic și eu… în gând, Doamne, de-mi asculți
ruga, înseamnă că te uiți și la mine!
Of, Cozie, Cozie, casa mea! Bătrână ca
Mircea mă primești să recit cu pioșenie
rugăciuni…
Iartă-i, Doamne! Ajută-i, Doamne!
Moșul continua să se roage, sfinții și îngerii
îmbrăcați în haine rupte de vremuri multe se
rugau, se închinau. Văzându-i lacrimile șiroind
în barbă, m-am apropiat de Domnul să i le
4. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
4
șterg.
Cu prosop de borangic și cu mâneca
ștergeam cu teamă și sfială lacrimile Domnului.
În urma lor, ce credeți că am observat?
Erau poeziile mele, Mama și Tata.
Primăvară cânt de flori
Mi se dezbrăcă de iarnă, timpul primăverii.
În Aurora-i specifică, Prințesa Verde intră
galeșă pe gura de râu cu Săptămâna Patimilor
în ilicu-i verde. Își flutură liturgic rochița verdelui
crud cu dinții de miel. Dinspre livada pestriță, un
pâlc de muguri tocmai s-a repezit pe crengi
somnoroase în mireasmă de anotimp nou. În
cântece de Înviere, sosește-n toiagul de
trandafir smirna și culoarea ce va învelii ouăle
Sfintelor Paște.
La verdele pomilor și al ierbii încă lucrează
Domnul la o acuarelă de colecție. Rândunicile
își aranjează rochițele, cucii își scot din vechile
scorburi ecourile lăsate la iernat, pe care le
prepară apoi în cântece de vestire a Imensului
verde.
Nerăbdători, bobocii florilor de caiși, de cireși
se zbat în așternuturi. Greu mai pot fi stăpâniți
în acoperișul maternal. Soarele le mângâie
genele. Ating cu sfială fereastra casei și-n
rugăciune angelică, cu ochii-n roua lacrimii,
întreabă somnoroși: De ce a trădat Iuda?
Baba iarnă și-a lepădat blana. Zdrențe,
zdrențe se mai zăresc pe la dosuri de dealuri.
Bătrână, cu vremuri multe-n iarmaroace reci, se
retrage-n bârlog pentru primăvărat, vărat și
tomnat.
Acum iezii țâștesc prin țancuri. Verdele cu
dinții de miel se rostogloește-n văzul ochilor și-n
aburul pământului. Multe zbateri în Săptămâna
Patimilor…
Va învia Hristos?
Da! Hristos a Înviat!
O, ce zile luminoase!
– colind pascal -
O, ce zile luminoase!
O, ce Paşti mari şi frumoase!
O, ce zile mari şi sfinte!
O, ce Paşti noi şi sfinţite!
Slavă Domnului! Slavă Domnului!
Paştile cele de taină
Paştile fără prihană
Paştile Izbăvitorul
Hristos Răscumpărătorul
Slavă Domnului! Slavă Domnului!
Paştile care-au deschisu
Raiul cel ce-a fost închisu
Paştile ce îi vestescu
Pe creştini de le cinstescu
Slavă Domnului! Slavă Domnului!
O ce Paşti cu bucurie
Şi cu mare veselie
Grabnic toţi săraci cu gândul
‘Naintea lor tresăltându
Slavă Domnului! Slavă Domnului!
Noi, creştinii cei de rându,
Pliniri semnelor văzându,
Cu cântări ne veselimu
Creştineşte prăznuimu
Slavă Domnului! Slavă Domnului!
Azi, la sfânta Înviere,
Avem mare mângâiere
Şi zicem toţi împreună
„Slavă Lui!”, cu voie bună,
Slavă Domnului! Slavă Domnului!
Doamne, Te milostiveşte,
Şi pe noi ne-nvredniceşte
Raiul toţi să-l dobândimu
Şi în veci să Te mărimu
Slavă Domnului! Slavă Domnului!
5. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
5
poezie 5-17
Lenuș Lungu
Viaţă şi natură
Gândurile-mi rătăcesc
într-un labirint întunecat
singură între viaţă şi natură
unde totul este alb şi plin de flori
inima se pierde-n ceaţă
eu doar privind în gol
sufletul mi-a fugit din trup
zboară prin văzduh
cu degetele aş vrea să cuprind
nemărginirea
şi-mi apare-n faţă moartea
ce-mi cere să o urmez
cu buzele tăcute
o clipă de răgaz să-mi dea
să răsfrâng curcubee
de culori şi fum să te îmbrăţişez
în timp ce luna îmi acoperă lumina
am gust de pământ şi miros de mare
transformată-n umbră şi spumă.
Mă pierd
Mă pierd
într-un vârtej magic
ce mi-a acoperit pleoapele
vise dantelate pe marginea
clapelor de pian
mă atrage orgasmatic
în mii de bucăţele
oglinda opacă
pictez noaptea
cu pensula umedă
emoţiile din mine
îmi dezlănţui inima
dansez cu pasiune
în pielea spatelui tău
modelându-mi trupul
de plastelină
după forma pulsului tău
să-ţi dau iubire
pe sub pleoapele
ca două aripi de fluture
să fixez cerul
să fur infinitului
un grăunte de nor
să-l imortalizez în culoarea
ochilor tăi
să te privesc şi ochii mei
să-ţi spună cât TE IUBESC
Dedicaţie specială
Suflet la ţărm de mare
Mi-am ancorat sufletul
la ţărm de mare
am pictat speranţele-n culori
mi-am sculptat dorurile
pe tărâmul tăcerii
am cules fire de nisip
dintr-un buchet de amintiri
străbat cărarea frunzelor
de toamnă
în râuri de soare
printr-o simfonie
în valuri de fantezie.
6. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
6
Gabriela Mimi Boroianu
Nostalgiile cuvintelor (1)
a mai trecut o zi
așa cum trec zilele
cu nostalgii cu renunțări
iar eu
un grăunte de nisip
în clepsidra vieții
cad așa
în acceptare
iar și iar
așteptând cu fiecare cădere
întâlnirea cu ultimul zbor...
până mă frâng și rămân agățată
ca un măr
în copacul cunoașterii
pe care nici o Eva nu-l culege
nici un Adam nu-l acceptă
invizibil chiar
neinteresant
și gândurile mele sunt în siguranță
numai dorul tău
roade și roade
ca un vierme
în sufletul meu
închis în el ca într-un cocon...
şi pietrele Cetății tac
și tace și vântul
ce-ți purta vorbele
numai Dunărea
își leagănă ofurile
în doinirea valurilor
şi zilele trec
sau poate eu trec prin ele
sau poate doar aștept
să-mi vină rândul
să-mi crească aripi în piept
desferecând o poartă
dincolo de care tu mă vei aștepta
ca un anotimp al împlinirilor
Nostalgiile cuvintelor (2)
aș vrea să uit cine sunt
să uit că doare
acea parte din mine
ce se încălzea
sub umbra degetelor tale
și mă ascund în cărți
și rătăcesc printre rânduri
furând identitatea personajelor
femeia cu o mie de vieți
cei drept
mă mai încurc uneori
în fustele de epocă
ori simt fiorii morții
când aud tăișurile spadelor
încrucișându-se
dar mă mut pe pagina cealaltă
sau intru în cuprinsul altei cărți
ca inelele sub scoarța unui copac
şi știu că undeva
între două coperți
voi găsi căldura unei îmbrătișări
și mă voi înveli
în moliciunea unei șoapte de iubire
atât cât să mă mint
că n-am murit și eu...
7. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
7
Ovidiu Dinica
Şoaptele
Dumnezeu a făcut
lumea în șase zile
și în cea de-a șaptea s-a odihnit
poetul
a luat stelele de pe cer una câte una
până a curățat cerul
de pieptul ascuțit al acestora
apoi cuvintele le-a împăturit
unul câte unul
până ce literele au strigat
în noapte
ca într-un vis al nașterii
visele au venit unul către altul
într-un poem scris cu pleoapele dimineții
Fotograful
în spatele aparatului de fotografiat
parcurg timpul
la pas
subconștientul
acoperă liniștea
într-un cocon de imagini
gata să inunde obiectivul
culori ce transformă
realitatea într-o frescă
ipostaze ce stau la rând
să înfierbânte emoția
să-ți prindă nervii în
bucla imaginarului
mintea forțează creierul
să viseze
sunt o faclă
ard dioptrii în metafore
pe fruntea încrețită
vanitatea semnează efemer
centrifuga
creierul suferă în centrifuga gândului
cere un gram de oxigen
hrănit cu iluzii
luptă cu magia vieții
să înlăture coșmarul din stradă
răgnete în apus
straturi ale emoției ventilate
cu mintea pervers îmbâcsită
să alerg cad în glastra
cu inimi răpuse
Animalul
m-ai îmbogățit cu lacrimi
vijelii se întrec să sugrume cordul
marea mă împinge în larg
ca pe o epavă
asaltată de vânt
lupt să ajung la suprafața cuvintelor
tornade îmi mătura sufletul
să-l scufunde sub vina
de a te cunoaște
imputabile distorsiuni
servești la cina de taină
sunt animalul
pe care-ți verși nervii
dintr-o desagă prea grea
să mi-o vâri în inimă
8. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
8
Veronica Șerban
Sâmbăta lor, amestec de dor
Prima dată când blidarul din lemn de brad
respiră ușurat
e în sâmbăta lor de odihnă;
luăm prânzul mare împreună cu stâlpul casei
în capul mesei.
Cu pestelca ei nouă, cea de duminică, primită
în dar de la mama,
umbra bunei şterge închipuite urme de praf de
pe căni, ulcele,
străchini din lut şi linguri aurii din lemn de tei.
Chipul bunicii, cel mai adesea senin cu buzele
darnice în zâmbete,
s-a încruntat o singură dată, când a pus să se
acrească borșul,
în rest numai lumină.
Odată cu mama toate neamurile știute și
neștiute,
strigate pe nume, desfăcute de ţărână, dau
năvală la masă
cu capetele plecate; li se iartă pe rând toate
greşelile
până la cele mai mici păcate iar casa toată se
umple
de-o mireasma aleasă, cea pe placul Lui, şi de
dulci amintiri.
Ciorba clocotește în burțile încăpătoare ale
blidelor de lut.
Polonicul darnic, tăcut, umple strachina până
în buza crâmpoţită
înnecând porumbei, păuni, brazi şi frunze.
Nu se zgârcește cu nimic cu nimeni; toţi
primesc la fel
și zamă și carne și țăieței iar smalţul sfârâie de
plăcere.
Doar eu cotrobăi printre tocmaci să descopăr
păunul
prins în hora de flori, împodobesc vârfuri de
brad cu nori,
dezvelesc aripile porumbeilor lipsiţi de culoare
şi zbor
aşa cum făceam şi altă dată, dar acum mai
îngândurată.
Parcă vie, strângându-şi pruncul la piept,
dintr-o icoană cenuşie,
milostivă Maica Domnului, mă priveşte cu
simpatie şi lacrimi în ochi.
La lumina pe jumătate galbină a lumânărilor
din ceară de albină
dezlegat la limbă vinul nou, plescăind
înspumat,
sporovăişte în căni desperecheate lovindu-se
coate în coate
cu lutul învechit şi ars, din vas.
Încerc să-mi imaginez ce gândeşte mama
văzându-mă pe mine
în locul ei rostind Tatăl nostru.
Râuri de sare fierbinţi mă inundă.
Le las să mă frigă.
Le gust să nu se răcească.
Ce amestec tulbur şi îmbătător, şi ce foame de
ei, dureroasă şi, ce dor!
Răbdător Dumnezeu ne numără, nu ne împarte,
din doi în doi, din cinci în cinci, din şapte în
şapte, de la oraşe şi sate;
suntem toţi la masa frăţească.
În sfârşit, sâmbăta aceasta, pot să plâng cât
vreau, pe săturate.
9. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
9
Maria Giurgiu
Vrăjitorul tenebrelor
Mă privește sceptic iar duhul sorții
se preumblă umbre pe cerul nopții
și șoapte sinilii se ascund în ungherele anilor tulburi
se înclină amenințător balanța dezechilibrelor
în lume un duh întunecat răpește zâmbetele
însorite din ochii oamenilor desenând
în schimb măști de clowni triști
un vrăjitor nebun pe-o mătură călare
trasează cărări zănatice
pe cerul nopilor cu stele
proferează blesteme și prevestiri rele
e vrăjitorul tenebrelor, joacă la zaruri
șansele oamenilor, viitorului
îi stropește fața cu sânge și durere.
A răsărit steaua lui din groapa lumilor
apuse și întunecă soarele
cu umbre adânci din păcate
din gânduri negre, plânsul celor loviți
de fiarele tiranilor.
Pe caii albaștri din adâncul oceanului
se ridică spectral umbra archanghelului
scuturând supărat lanțurile ocnașilor
și se avântă spre înalturi să elibereze
surâsurile din tenebre
fulgerând din priviri temnicerul.
Răscumpărarea Luminii
A fost răstignită Mila
Pe brațele lebedei
De trei zile piroanele îi țintuiesc aripile
Suferința nu află îndurare
Și ochii îi plâng sânge;
Sacrificiul Fiului Sfânt
Răscumpărate
Păcatele clipelor pe pământ
Cerul plânge graalul se umple
Din chivot sângele s-a transformat
În picături de îndurare
În nopțile și zilele patimilor
Cad în genunchi mii de stele
albastre rătăciri trecătoare
Cer iertarea păcatelor lumii
Pâlpâiri de lumină se roagă-n altare
Jelesc în prohoduri făcliile
Picături de ceară și smirnă
Mir și tămâie
în genunchi cad celebrând
Învierea cu miile.
De pe Golgota urcată pe cruce
Rugăciunilor le cresc aripi
În zbor
Își întind brațele șoptind
Viers de milostenie și iubire
Orgoliile se-ndoaie și se topesc patimi
Morântul Sfânt se deschide
Îngerul Domnului coboară
Mortea e înfrântă
Cântările îngerilor și ale lumii
Laolaltă mânile-și strâng
Un lanț infinit de lumină
Unește cer și pământ
Întunecimile se aprind
Spiritele rele se ascund
Uniți în iubire de Domnul
Și rugă noi toți
Stele căzătoare
Clipiri trecătoare
Curgem
Fluviu de lumină
În crugul dintre cer și pământ
Pe aripa Flăcării-Lebădă.
10. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
10
Florin T. Roman
Dedicaţie
Doamne, îţi dedic poemul vieţii mele
ca o ardere de tot
pe altarul veşnicei recunoştinţe.
Hai, vino, poposeşte în lacrima
umilei regăsiri,
şterge sudoarea de pe fruntea-mi
chinuită de frământări
cu adierile primăvăratice ale firii,
dă-mi să beau din cupele iertării
dulcele nectar al binecuvântării
şi-ajută-mă să-nvăţ pe de rost că
nu poţi culege poamele-învierii
decât cu mâinile cu care-mparţi iubirea.
Protest din flori de măr
Puteţi să smulgeţi carnea
din codrii ce mai sunt,
să vindeţi foarte ieftin
străbunii din mormânt,
Puteţi să rupeţi pagini
din a Istoriei carte,
să sugeţi încă sânge
dintr-un popor pe moarte,
Puteţi să zdrobiţi munţii,
să prădaţi veşnic ţara,
dar nu puteţi să ţineţi
în lanţuri primăvara!
Ecoul cuvintelor ce învie
Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis
stau şi privesc pe fereastra acestei toamne
cum se deschid din nou rănile timpului,
cum se deschid din nou rănile timpului
şi sângerează
frunze îngălbenite,
must înroşit,
melancolie,
lumină crepusculară,
amintiri de vară,
poezie…
Cu mâinile rezemate de pervazul unui vis ucis
stau şi privesc pe fereastra acestei toamne
cum se deschid iarăşi rănile cerului,
cum se deschid iarăşi rănile cerului
şi lăcrimează
ploaie rece, negură, întristare,
păsări călătoare,
melancolie,
rugăciuni de sfinţi,
raze de soare cu dinţi,
poezie…
Pe fereastra acestei toamne
tac şi privesc
cum se deschid din nou rănile timpului
şi sângerează,
cum se deschid iarăşi rănile cerului
şi lăcrimează,
precum Hristos când a murit Lazăr un pic…
şi nu pot să fac nimic.
Numai că din sânge de timp
şi din lacrimi de cer,
după fiecare dezgheţ de omăt şi cuvinte,
iarăşi şi iarăşi, tandru, cuminte,
înmuguresc,
înfloresc
şi rodesc
crucile mormintelor,
iar eu simt cum îmi cresc
aripi de primăvară
când ascult cu inima
ecoul cuvintelor:
„Lazăre! Vino afară!”
11. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
11
Aurelia AlbAtros
Iar îmi strecori în suflet
primăvara
Uneori îmi vine să cred că mantia de flori a primăverii
e-o intrare în lumea de la început
în care toate lucrurile înfloresc împreună
fără ca ele să fie conștiente.
Nimic nu-i prea mult când pe cap ai iarna în plete
și în suflet ai veșnic primăvara...
Primăvara ne înverzește până în străfundul sufletului
și fiecare floare ce înflorește ne dăruiește reînflorirea
cu fascinatele ei splendori
iar sufletului îi dăruim soare și zâmbete printre flori.
Iar îmi strecori în suflet primăvara un anotimp
de mulți visat, cu flori ce-mi dăruiesc dor, zbor,
eternă primăvară.
Iubiţi, primăvara a sosit!
Ai văzut,
primăvara cum apare ca o taina,
cu flori multe-ascunse-n haina?
Când pe pleoape te alintă spre un vis,
ghiocei, zambile, toporaș
cu rochițe, toate numai volănaș,
vor să prevestească reînflorirea
și iubirea.
Zumzet și ciripit de păsări
printre zarzări și cireși
pe-a lor crengi de floare pline
cântec nou de primăvară
pentru mine, pentru tine...
când iubim.
Inima nebună, în zborul ei,
uită de dureri și zile neînsorite
căci primăvara are mii și mii
de mângâieri!
O altfel de poveste
Când razele soarelui dansau în râu
ai vrut să pleci fără să simți unduirea lor,
sau... n-ai vrut să crezi în ele,
crezând că-s trubaduri la vremuri rele?!...
Am stat ascunsă-n voaluri de zefir,
cu-n zâmbet în tăcere, am fredonat un cântec,
Love doesn't ask why
iubirea nu întreabă „de ce?”,
vine dintr-o dată și pleacă la fel...
Fiind de modă veche, povestea mea
e o altfel de poveste,
vis lângă vis voi strânge,
să fac din ele o comoară, tipărind-o în mine
o voi citi în vremuri grele.
12. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
12
Ioan Muntean
este dulceaţa sălbăticiei
noastre
aşa cum suntem întrețesuţi
în firele noastre de tapiserie spartă
te iau ca aleasa mea
atât comoara mea cât și travestirea mea
te văd în culorile păcatului nostru
cum îmi scoţi hainele
și intri în pielea mea
eşti modul în care țin lama
lemnul negru din mâinile tale
din care îmi scoţi cu blândeţe numele
în tot ceea ce nu pot spune
și în ceea ce nu voi înțelege niciodată
sunt umbre de pe fața ta
iar secretul vocii tale
mă leagă aici și îmi sigilează soarta
știu că nu am de ales
oamenii
oamenii au voie să te părăsească
oamenii au voie să se destrame cu tine
oamenii au voie să te iubească
dar nu vor să fie cu tine
oamenii au voie să vorbească cu tine
oamenii au voie să-și pună fericirea înaintea ta
și să facă ceea ce îi face fericiți
chiar dacă nu te includ pe tine
oamenii au voie să plece de la tine
oamenii au voie să se îndrăgostească de altcineva
oamenii au voie să nu te dorească în viața lor
oamenii au voie să facă tot ce vor ei înșiși
și să devină versiunea lor înșiși
care încearcă să fie atât de greu de iubit
nu fi amar cu cineva care încearcă să fie fericit
te rog să mă iei cu tine
pentru întunericul necunoscut
această lume strălucitoare este neplăcută
şi în lumina zilei se ascund
păcatele ei nearătate
nu sunteți binecuvântați
sunteți pierduți și nevrednici
dar v-am văzut cicatricile
și nu mă înșel
te rog, ia-mă cu tine
acolo unde a dărui sună acasă
prefer să fiu blestemat
decât salvat și singur
ia
ia mâncărimea din piept,
ia mișcările din suflare,
ia amorțeala din gât,
ia inima pe care am scris-o
ia stutter și blushing,
ia zdrobirea de neoprit,
ia tremurul în glasul meu
ia și lipsa de a alege
ia pentru tine
azi
melancolii private doar culese
de crini ce se duşmaneau
precum voia a ta greutate
gândul mă duce departe
spre ora şase seara
eu scriu doar noaptea
uşoare braţe purifică
manastirea cea sfânta din preajmă
şi tresaltă cu mine
în dimineaţa în care lucrurile
merseseră bine
iar matematica din prisos
zboară mai repede ca avioanele
mă mir veşnic şi
respir oxidate miresme
cu sfaturi înţelepte
azi mi-am vindecat gândul
13. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
13
Eugenia Rada Ioniță
La o parte
Nu mai sunt albăstrele ca altădată,
în tenebre, bocetul clocotea fără odihnă,
deasupra se întristau stelele
și pe furiș picurau câte o lacrimă.
Lemnul putrezise demult,
clipele nu se puteau ajunge
și țipătul ardea fără încetare
semănând amurgul în poeme.
Cândva
Aerul a înghețat,
pulberea soarelui, vrajă nestinsă
făcea vatră în mijlocul deșertului.
Te pierdeai între semne și spații...
Într-o ușoară umbră albastră
începea sfârșitul și golul
în zvâcniri sticloase de ape.
Nu ere nimeni.
Tăceri cioplite de timp
se așezau ca statuile-n parcuri.
Între țărmul de ieri și cel de astăzi
plecau și veneau păsările.
Nuntă
În lutul proaspăt
rădăcina stânjenelului
își făcuse cuib.
Pământul se cununa
cu iarba,
copacii
sfătuindu-se în liniște
pentru o casă...
În ploaie, stropii ștergeau blestemele
ce îndoiau genunchii.
Atâta căldură în brațele rădăcinilor
și pământul răbdător
cuprindea amintirile...
Lumină
Peste tufișurile de la marginea satului
noaptea și-a aprins becurile.
Sunetele spicelor erau hohote
neauzite de lume, portrete arse de vară.
Un vis sfărâmat de arcul urii
pe care imperiul furtunii
îl lasă în cale.
Nu a fost așa!
Cuvintele neîmplinite
se agățau cu disperare de melancolia ghimpilor
Numai la un hotar
spre dimineață
în carnea plină de răni,
răsărea stingher trandafirul.
14. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
14
Cornelia Diţa
Plouăăă!
Peste partea mea de lume,
plouă azi ploaie curată,
peste partea ta de lume,
o fi noapte întunecată?
Nu știu ce-aș putea să-ți spun,
despre ploaie, despre lume,
despre câte au un nume,
cine-i rău sau cine-i bun...
Știu doar c-am rămas mirată,
și tăcută ca înserarea,
dar să nu mă-ntrebi vreodată,
de ce-mi place mie ploaia...!
De-o vreme...
Stricam și iar țeseam
pănză albă de vise
ca într-o Odisee...
de-o vreme, doar priveam,
eu... eu, nu nu te mai aștept, Ulise!
Eu te-am uitat,
tu te-ai pierdut,
nici nu ai mai spus demult,
„așteaptă-mă, femeie!”
Și vise întregi am destrămat,
le-am făcut ghem,
le-am înnecat,
nici nu știam
că te-ai pierdut,
dacă privirea m-a durut
tu, n-ai știut...!
Poate pe mal,
s-a rătăcit vreun vis,
din toate câte le-ai ucis
fără vreun zgomot,
fără amare șoapte,
și-e noapte, Ulise,
e noapte!
Acum spun doar
vezi-ți de drum,
că amară ți-a fost așteptarea femeie
ce te-ai hrănit cu vise,
ca într-o ODISEE...!
Mă recunoşti?
Bună seara, Mărită Primavară,
Mă recunoști?... sunt doar
o rândunică-ntârziată,
Rătăcită prin gânduri,
parcă am fost plecată,
Dar m-am întors cu vântul,
mirosind a tămâioară...!
Bună seara, iubită Primavară,
ca un clopot ce bate tare,
inima-mi vestește sarbatoare!
Hai, iartă Mărită, o rătăcită,
parcă am fost o veșnicie călătoare...!
Primește-mă, sunt cocorul tău întârziat,
și-n zborul meu, priveam tot verdele din sat,
Dar cum să fi lipsit când clopote bat?
Nu vezi?... și sufletul meu, cu tine a-nviat!
Lumina Lui...!
Ce ciripit și cânt e-n slăvile de sus,
ce pace este-n cer și pe pământ,
în ziua asta sfântă, când a înviat ISUS,
se aude răsuflarea primăverii, în fiece cuvânt!
Și firele de iarbă parcă rostesc cuvinte,
azi fiecare suflet fruntea își coboară,
s-asculte răsuflarea celor din morminte,
azi, când Duhul Sfânt prin aer zboară!
Azi, bate toaca și clopotele toate,
azi, ziua strălucește de lumină,
cuvântul LUI până la noi răzbate,
și-n fiecare arde scânteia LUI divină!
15. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
15
Paul Rotaru
Îngerii nu sunt nemuritori
Deși creația de față este o variațiune la poemul „Corbul”
de Edgar Allan Poe și la nuvela „Micul Arhimede” de Aldous
Huxley, totodată aceasta se bazează pe un fapt real.
Era duminică, pe la amiază,
Aproape de sfârșitul lui april,
Când dintre nori mă urmărea o rază
Sfioasă și cu zâmbet de copil.
Trăiam o primăvară timpurie,
Când pomii înfloreau cununi de zori,
Pământul se trezea de simfonie
Sub ochii mei senini și visători.
Un glas în cântec vine de afară:
Copilul de vreo patru anișori,
Făcându-mă să cred – a câta oară? –
Că îngerii nu sunt nemuritori...
Vreo trei mătuși îl ascultau uimite
Ca pe-un modern și dulce menestrel,
Urzind cu toate planuri încâlcite
Pentru atunci când fi-va măricel.
Din Mozart fredona cu veselie
Concertul pentru horn în Fa major;
Asupra lui plutea în ironie
Un straniu corb pe nume Nevermore...
Odaia se lărgește dintr-o dată,
Iar cântecul se scurge pe pereți,
Se face o cupolă luminată
Sub care vin din depărtări poeți.
Minunea crește, lumea se preschimbă –
Doar ochii de copil o pot privi.
Mătușile grăiesc ciudată limbă,
Neînțeleasă inimilor vii.
— Ia uite, spune Safta, reproduce
Concertul pentru horn în Fa major
Și are eleganța unui duce –
Copilul se va face dirijor!
Sub violină Faust se ascunde,
De Goethe prima oară temător.
Divinul Dante în salon pătrunde,
Purtând pe umeri corbul Nevermore.
— Va fi poet! se bucură Gherghina,
Luceferii îl vor purta spre cer,
Acolo unde, veșnică, lumina
Va întări cuvântul efemer!
O colivie goală se arată.
Spre ea privește corbul croncănind.
De-acolo iese Allan Poe deodată,
Cu umbre care ochii îi cuprind.
— Copilul are largă perspectivă,
Grăi Eufrosina mai încet.
În epoca aceasta fugitivă
Va reuși fiind un arhitect!
În colivie corbul se așază,
Părând a-și face cuibul pentru somn;
16. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
16
De fericire însă lăcrimează,
Mințindu-se că astăzi este om.
Copilul azvârli cu nepăsare
Arcușul, cartea, cubul în pridvor.
Privind către fereastră, spune tare:
— Eu nu vreau altceva decât să zbor!
Mătușile rămân preocupate,
Aprinse toate-n dialogul lor.
În colivie pasărea se zbate,
Cu ciocul ține ritmul Nevermore.
O mână invizibilă pe clape
Apasă un requiem amorțit.
Pe ziduri notele încep să sape
Un drum spre universul inedit.
— În viața asta scurtă și nedreaptă,
Voi învăța vreodată cum să zbor?
Răspunde Amadeus: — Niciodată!
Iar corbul ține ritmul Nevermore.
Copilul dă din mâini lângă fereastră.
Requiemul se schimbă în cuvânt:
— Aceasta este ironia noastră,
De-a nu putea fugi de pe Pământ.
Când bolta se făcu din nou albastră,
Iar Soarele zâmbi de după nori,
Copilul a căzut de la fereastră,
Căci îngerii nu sunt nemuritori…
Femei pioase leșinau de-a rândul
Văzând sicriul gol sosit în prag –
Aproape c-a încremenit și vântul
Cu trupul nepoțelului cel drag…
Groparii sapă, cioclii se închină,
Prelatul perorează plictisit.
Un clopot tânguiește în surdină,
Iar cimitirul doarme liniștit.
Pământul a primit la sân speranța,
Suspin de Mozart, înger muritor.
O va visa poate pe Baba-Cloanța,
Va fi printre luceferi zburător.
Dar nu mai e decât o amintire
Concertul pentru horn în Fa major,
O primăvară fără strălucire,
Flămândul cioclu, corbul Nevermore.
Trecură ani. Mătușile pioase
Sub candelă așază un portret.
Nepotul lor de douăzeci și șase
De ani, azi ar fi fost un arhitect.
Poate poet, cum își dorea Gherghina,
Sau poate elegantul dirijor.
Sub ochi li se cutremură lumina
Și-o vorbă neînțeleasă: Nevermore!
Cutremurate de o presimțire,
Femeile se-nchină pe covor,
Grăind cuvinte pentru pomenire –
Portretul le privește sfidător.
Pianul, partiturile, vioara
În urmă cu o vreme-au licitat,
Dar sărăcia tot își prinse ghiara
De visul lor odată spulberat.
La ușă se arată un sinistru
Gângav și chel, ca o tenebră-n vânt,
Trimis de către-al Cultelor ministru
Ca să perceapă taxa pe mormânt.
Dar ele nu au nici de pomenire
Un ban să dea, căci Statul le-a luat
Orice venit. Și doar o amintire
Le-mpovărează traiul maculat.
Oricâte raze luminează cerul,
Oricât s-ar îmbrăca Pământu-n flori,
De-atunci aud în jurul meu refrenul
Că îngerii nu sunt nemuritori…
17. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
17
Eugen Dulbaba
Avertisment
Parfumul tău
Vapori de amărăciune
Răspândeşte
Apropierea sinceră
O alungi
Căci pielea îţi e
Parfumul „însăşi” (însuşi)
Avertisment
Pentru adevărata
Îmbrăţişare.
Rime din Capriciu
Nu îl văd pe Cioran
Să scrie un roman
Şi nici pe Brătianu
Asemenea lui Pătrăşcanu
Îl ştiu doar pe Urmuz
Cum ronţăie din cucuruz
Pe Eminescu care a iubit
O Veronică până la sfârşit.
Vorbesc
Vorbesc cu muştele
Ca să mă ierte
Nu le-am vrut
Prin jur
Prejur
Contur
Să îndur
Existenţa cea bâzâitoare
A lor
Vorbesc şi le aud
Vorbesc şi mă aud
Vorbesc…
Idei îmi vin
Rămân în poposire
Apoi se zboară
Ca muştele
Se zboară
Se întorc
Depun…concluzii
Pentru o nouă ipoteză.
*
Vorbesc la aer
Respirarea lui
Poate-mi va inspira
IDEEA.
Fără amin
Pe mâna închinului
Ce este închinare
Jumătate doar
Se scurge uneltirea
De curând
Ce va fi împlinită
La curtea
Marilor Cuceritori
Veniţi cu asalt
Să îi numească
Pe nenumiţii
Ştiuţi de mâna cu închin
Fără amin.
18. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
18
proză 18-36
Cepeha I. Mihai
Azi, în cartier (5)
Ilie ia, totuşi, pet-ul într-o plasă şi se
înfiinţează la uşa frizeriei lui Beni. Nu-i era lui de
tuns, cât nevoia de a mai schimba o vorbă cu
cineva, iar „la Beni” e singurul loc unde îi poate
întâlni pe cei din cartier. Tot aici mai poposesc
profesori şi funcţionari răblăgiţi de naveta prin
satele din zonă. Gara fiind în apropiere, iar
capătul de linie al microbuzelor în spatele ei, în
fiecare după-amiază zona colcăia de lume. Asta
caută Ilie.
Există şi o crâşmă, dar lui nu-i plac beţivii.
Unul din principiile la care ţine fiind acela de a
nu da ţigări sau băutură nimănui, mai ales celor
tineri care au mai rămas şi care, neavând alte
treburi, zac pe la mese cu o cafea sau o bere
luată pe datorie ce urmează a fi plătită din
pensia părinţilor.
Acum, în prăvălia lui Beni sunt două
persoane cunoscute. Colea boschetarul se
odihneşte pe banchetă. Îi despicase nişte lemne
lui Beni şi intrase pentru a se încălzi.
Pe scaunul de lucru, domnişoara profesoară
Gina îşi reface machiajul în încercarea de a-şi
ascunde cei cincizeci de ani de singurătate. Îl
vede pe Ilie în aglindă:
– Măi Ilie, tu n-ai treabă acasă? Aproape de
fiecare dată când trec pe-aici, apari şi tu. Pun
pariu că ai ceva de băut în traistă.
– Am. Vrei?
– Aş! De-aia n-are ursu’ coadă.
– Cum adică?
– Toate lucrurile rele din lume vin de la voi şi
de la băutură.
– Cu tot respectul, domnişoară, de-aia nu v-
aţi măritat pănă acum?
– Şi de asta, dar nu-i treaba voastră.
– Încă o dată, cu tot respectul, dar istoria ne
arată că lucrurile stau altfel, adică invers.
– Vezi? Aşa credeţi voi. Să-ţi spun ce mi-a
făcut masculul primar azi, ca să vezi că am
dreptate.
– Murim de curiozitate!
– Lasă băşcălia şi fii atent. Am terminat orele
la 12 şi am ieşit la „ia-mă nene”, altfel trebuia să
aştept cursa de patru.
– E de înţeles, o susţine Beni.
– O dubiţă care adusese marfă la bufet,
tocmai se pregătea de plecare. Şoferul m-a
primit în maşină, numai că, din crâşmă apare
domn’ primarele cu încă doi şi mă debarcă pe
motiv că maşina este rezervată autorităţilor, ca
în război...
– Nu se poate! se indignează cei trei în cor.
– Ba da. Mi-am promis că, la prima întâlnire
când nu va mai fi primar, am să-i trag un pumn
în bot, fără avertisment.
– Aoleu! Exact asta-i trebuie! se declară Ilie
de acord.
– Şi mai sunt şi altele, dar n-am timp acum,
am de dat nişte meditaţii.
Trecând pe lângă Colea spre uşă, îi aruncă:
– Şi tu, mai spală-te, că puţi!
Iese înclinându-se cu o mână pe clanţă:
– La revedere, nătângilor!
Beni aruncă un pieptene în urma ei şi
rosteşte enervat:
– Femeia asta detestă toţi bărbaţii! Cine se
crede cucoana? Câtă desconsiderare! Nu m-ar
mira să fie lesbiană.
Colea, afectat şi el, dar din alt motiv:
– Put?
– Puţi, mă, puţi! îl asigură Ilie întinzându-i o
cană cu bere, încălcându-şi, astfel, principiile.
Dacă vii pe la mine, am să-ţi dau un rând de
haine de-ale mele, ca să poţi să le speli pe cele
de pe tine.
Apoi către Beni:
– Ţie nu-ţi dau bere că mai ai treabă. Şi aşa
te paşte un Parkinson de toată frumuseţea.
– Nici nu-mi trebuie, îmi cumpăr singur dacă
am nevoie.
– Şi ce te-ai imflamat aşa?
– Că vorbeşti prostii. Acum, dacă tot sunteţi
aici, am o treabă cu voi.
19. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
19
– Tu mereu ai treabă cu alţii, fiindcă nu ştii să
faci nimic altceva decât să tai părul.
– Nici nu-mi trebuie să ştiu mai mult.
– Normal. Sunt destui proşti care să
muncească în locul tău. Spune ce treabă ai cu
noi?.
– Am comandat mai demult o cutie mare din
lemn şi mi-a venit azi. Trebuie s-o bag în pod.
– Hai!! Unde-i?
– Veniţi cu mine!
Ies în curte. În şopron, frumos ambalat în
plastic, un sicriu negru smoală şi frumos nevoie
mare.
– Cred că a costat o groază de bani, se miră
Costea. Puteam să-ţi fac şi eu unul mai ieftin.
– Te pomeneşti că ai stabilit şi data când ai
de gînd s-o mierleşti.
– Nu, dar vreau să fiu pregătit din toate
punctele de vedere. Doar ştii că nevasta m-a
abandonat şi s-a mutat cu fiică-mea în casa din
fundul curţii. Nici nu vor să audă de mine.
– Am văzut eu ceva perdele mişcându-se pe-
acolo.
– Mă spionează.
– Dar de ce crezi că te-au lăsat de capul
tău?
– Nu ştiu. De scorpii!
– Eu cred că din cauză că eşti cumplit de
zgârcit. Unde ai dosit averea adunată şi din
cauza căreia nu poţi dormi noaptea?
– Asta nu pot să spun.
– Te-ai gândit că după ce dai ortu’ popii,
nevasta va demola totul ca să-ţi afle comoara?
– N-o să găsească nimic.
– Găseşte sau nu, ţie la ce-ţi foloseşte?
– Aşa, ca s-o pedepsesc pentru tot ce mi-a
făcut o viaţă întreagă! A fost o curvă, iar fiică-
mea nu e a mea!
– Dar la ce i-ai făcut tu, ca s-o aduci în stare
de aşa ceva, te-ai gândit?
– Mă, ce faci tu cu mine aici? Puneţi obiectul
în picioare lângă cruce şi valea.
– Uite la el! Are tot tacâmul! Eşti un bou,
mare de tot!
Colea:
– Eu, dacă aş avea o nevastă, aş pupa-o şi
în cur. Ştiţi voi ce înseamnă să te duci la
culcare fără să ai pe nimeni şi nimic în preajmă.
Te uiţi în oalele îngheţate şi goale, bei o cană
de apă şi te culci cu ochii în tavan până adormi
de epuizare.
– Păi, ai spus că ai lampă şi radio pe baterii.
– Culcaţi-vă voi cu radio, să vedem, vă ţine
de foame şi de cald?
– Cine crezi că-i de vină, Colea? întreabă
Ilie.
– Nu dau vina decât pe mine. Dumnezeu să-i
ierte pe ceilalţi. Mă scol dimineaţa şi ce fac?
Nimic. De unde s-o apuc? N-am nici buletin, că
nu mă ia nimeni în spaţiu. Când ai mei au
vândut tot, am rămas fără adresă şi poliţia îmi
dă câte o adeverinţă de urgenţă, adată la patru
ani, ca să pot vota.
Între timp au revenit în salon, dacă acea
încăpere de patru pe patru metri poate fi numită
aşa.
Pe scaunul de lucru aştepta, răsfoind o
revistă porno din arsenalul lui Beni, alt cadru
didactic întârziat, domnul Pop.
20. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
20
– Care-i nevoia, domn’ profesor? îl ia Beni în
primire.
– Nevoia e că trebuie să mă plâng cuiva ca
să nu fac atac cerebral de necaz.
– Suntem aici să plângem împreună, domn’
profesor.
– Lasă-mă Ilie cu domn’ profesor. Sunt un
rahat cu perje, sau, mai bine, un vidanjor.
– Aşa rău, domn’ profesor?
– Da, măi, oameni buni, aşa rău! Noi, cadrele
didactice, suntem ultimii oameni.
– Fă-ne să înţelegem, îl roagă Ilie. Mai
devreme a fost pe aici domnişoara Gina şi avea
şi dânsa nişte plângeri...
– O ştiu şi o cred. Voi îl ştiţi pe Buliga,
primarul?
– Nu-l ştim. O fi acelaşi ca al domnişoarei...
– Tot ăla, dă-l în mă-sa! Eu şi Gina suntem
în aceeaşi comună, dar la şcoli diferite şi
primarul peste amândoi.
– Rău trebuie să fie individul dacă a reoşit să
supere două...
– Ieri a fost Duminică...
– Şi mâine e marţi.
– N-am chef de glume. Dacă vreţi să
ascultaţi, bine, dacă nu, plec!
– Am înţeles. Ziceţi!
– Ieri a fost nuntă la cămin.
– Asta-i frumos.
– Voi aţi fost vreodată la o petrecere la ţară?
Ilie:
– Eu am fost, în tinereţe.
– Eu n-am fost nicăieri, niciodată, se laudă
Colea.
– Eu nu mai ţin minte, zice şi Beni.
– Tu nu ţii minte decât paralele, îl taxează
Ilie. Ştiu că nimeni nu se duce la budă noaptea
pe întuneric şi fiecare îşi face nevoile de jur
împrejurul clădirii.
– Şi acum e la fel, continuă domn’ pro0fesor.
Oameni buni, vine primarul la directoare şi-i
spune că Duminica viitoare are nu ştiu ce
festivitate la cămin şi că trebuie igienizată zona.
Ghiciţi ce?
– Habar n-avem!
– Eu sunt singurul bărbat din şcoală...
Ilie:
– Aţi primit o sarcină.
– Exact! Aveam oră de chimie şi am fost
trimis să analizez câcatul din jurul căminului
cultural sau cum s-o fi numind el acum, că
nimeni nu mai ştie de nimic decât de socoteala
lui.
– Şi?
– Şi ce? Înarmaţi cu lopeţi şi roabe, am
executat lucrarea. Mă jur! Cănd individul ăsta
nu va mai fi primar şi-am să-l întâlnesc, îi trag
un pumn în nas. fără avertisment.
– Până acum tipul şi-a arvunit doi pumni. Ne
asociem să-i înmulţim recolta. Nu-i aşa băieţi?
Unanimitate. Colea mai şi plusează:
– De ce să vă mai obosiţt? Rezolv eu acum
şi nu ştie nimeni.
– Nu ţi-a bine, băiete?
– N-am nimic de pierdut.
– Asta aşa-i! se declară cei trei de acord.
Ilie:
– Măi Costea, să ştii că te invidiez. Tu mori
fără să pierzi nimic, iar noi ne dăm de ceasul
morţii că ce are să se întâmple după ce o
mierlim. Eu vă zic: nimic! Lumea va merge mai
departe în prostia ei până când cineva se va
hotărî să rezolve problema şi să facă să dispară
mizeria asta de lume. Acum eşti tânăr şi într-o
clipă te trezeşti bătrân. Eşti atât de obosit de
viaţa asta de doi bani, încât nu te mai sperie
moartea. De ce s-or fi chinuind oare oamenii să
adune averi când nu iau nimic cu ei? Mă auzi,
Beni?
Beni îşi face de lucru cu sculele şi tace.
Colea:
– Măi Beni, dacă lumea asta merge tot aşa,
într-o zi am să vin să-mi tai gâtul ca să scap.
Beni:
– Sunteţi amândoi nişte idioţi.
21. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
21
Adrian Scriminț
Răzbunarea ciudată
(nuvelă în trei părţi)
(tragicomedie neagră, partea întâi)
Și parcă obscuritățile treptate ale zărilor îi
solidarizau cu întunecimea feței. Mergea contra firii,
cu capul plecat pe strada aproape pustie, și lua cu
piciorul la rost toate cutiile și toate paharele de
plastic pe care le întâlnea în cale, doar ca să își
alunge gândurile năvalnice care îi bubuiau în creieri,
a răzbunare irealizabilă și a neputință. Mâna înfiptă
în piept cu promptitudine îl opri din tumultul
resentimentelor adunate de peste zi. De la teneșii
albi care scânteiau prin pâcla întunecimii fragile,
râvniții șalvari bufanți aduși pe sub mână din Turcia,
mândrul tricou al unei echipe naționale de fotbal, ca
atunci când își ridică complet din pământ ochii să
dea de chipul radios și rânjetul sincer al unui bun
amic, pe care nu îl mai văzuse cu anii. Schiță cu
greu un zâmbet anemic, care nu avu deloc puterea
să îi acopere amărăciunea de pe față, și Drăgan, zis
și Cimpoieșul, prietenul lui pe care nu îl mai văzuse
cu anii, remarcă cu ușurință lucrul acesta. După ce îi
scutură cu energia unui vechi tovarăș umerii, îl
întrebă cu cel mai nedisimulat entuziasm:
– Ce mai faci, Mihăiță, mamă??? Mă recunoști?
Sunt eu, mă, Drăgan Cimpoieșu’!
Se distanță cu doi pași ca să îl admire de la
distanță, așa cum ar fi contemplat un tablou.
– Te-ai schimbat frățică, te-ai maturizat!
Se repezi din nou spre el, îmbrățișându-l din
răsputeri. Îl săruta pe frunte cu atâta patos, ca și
cum s-ar fi despărțit la tren de propria iubită. Deși
gura îi emana o doză sănătoasă de spirtoase,
Cimpoieșu nu se clătina, doar ochii îi prinseră pe loc
luciul melancoliei de odinioară, de când băteau
coclaurile și săreau gardurile stadioanelor la meciuri
fără ca să își plătească biletul. Ce prietenie, ce
relații... Îi ținea capul în cangea pălmoacelor, ca pe
cel mai prețios lucru de valoare.
– Daca-i ști ce mult mă bucur să te văd, Mihăiță,
mamă!...
– Și eu mă bucur! îl încredință, cu un glas stins, și
niște ochi care nu se străduiau să îi camufleze
tristețea.
De la cap, Drăgan Cimpoieșul îi trecu la umeri, și
i-i scutură cu bărbăție. Îl podidi plânsul, unul deosebit
de sincer, întâlnit doar la beție, și începu să îi
justifice de ce tocmai lui, ca onorabil șef de galerie,
de tonul căruia ascultau cu toții, fără prea multă
crâcnire, i se întâmpla acest lucru:
– Mă, Mihăiță, mă, te văd cap de afiș la teatru, te-
am văzut chiar dând interviuri la posturile locale,
săream ca apucatu’ și lăsam biliardul cât colo,
răcnind la tovarășii cu care m-am obișnuit să-mi fac
veacul: „Ăsta-i Mihai Soțu, cel de care râdeam ca
proștii în copilărie că ne polua auzu’ cu canto clasic,
de strigam după el: Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si, Do…;
de îl consideram fetița școlii, și ia uitați unde a ajuns,
colindă țările, cucerește teatru după teatru, țară după
țară, iar din noi ce s-a ales? Stăm ca tâmpiții și
inundăm speluncile, șomăm, iar preocuparea
noastră principală este să ne aliniem în rând, ca
fericitu’ care are semințe să ni le toarne cu porția
fiecăruia în palmă. Ne-am tot obișnuit cu întrebatu’:
Care mai ai, bă, semințe? Dă, bă, și mie câteva!”
Dragan Cimpoieșul plângea ca atunci când era
luat cu forța în armată, iar plânsul i se stingea treptat
când citea printre lacrimi nefericirea celuia pe care îl
avea în față. Își șterse ochii și își recăpătă același
glas strident, cu care era obișnuit cartierul, glasul cu
care făcea ordine și disciplină atunci când îl supăra
vreun locatar, cântându-i cutezătorului la fereastră
„Corul Vânătorilor” cu bâta de baseboll în mână:
– Ce te supără, mă, Mihai?... că mă lasă inima,
fac dracului infarct la „ăi”, treizeci de ani ai mei!
22. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
22
– Lasă!… dădu a neputință din palmă.
Drăgan îl cuprinse și mai vârtos de umeri,
dispărându-i subit toată beția:
– Mihai, tu nu îmi mai pari copilu’ vesel pe care îl
știam odinioară. Sper ca starea asta a ta să fie doar
de astăzi. Ce-i cu tine? Mie nu-mi ascunde nimeni
nimic, niciodată. Și să știi, că eu când îmi dau silința,
ajut pe toată lumea!
Râse de îmbărbătarea lui, și Drăgan, zis și
Cimpoieșul, nu își dădea seama dacă acest râset
era a simpatie sau a batjocură. Îl văzu pe urmă
dezaprobându-l cu un gest dat cu adâncă lehamite,
ca abia pe urmă să îl audă:
– Nu ai cum să mă ajuți în cazul ăsta, Drăgane,
mamă! Cimpoieșul își umflă pieptul cu un aer
încărcat de orgoliu, se înfofoli ca un păun, după care
îl contrazise:
– Ia să auzim de asta, uimește-mă!
Mihai Soțu își dezlănțuia cu greu zgârcenia
graiului, urmărind cu neliniște fiecare autobuz care
oprea și părăsea stația de călători, ca abia apoi să
grăiască:
– Știi că am fost plecat doisprezece ani din țară.
Am cântat pe marile scene ale Europei Centrale. Aș
fi stat și acum, dacă nu m-aș fi aflat la buza șanțului
victimizării sociale. Soția mea a rămas cu bună
știință gravidă, iar cei din teatrul însoritei țări de pe
malul Adriaticii nu au știut să aprecieze lucrul ăsta,
confundând sacra pepinieră culturală cu un bar
striptease, așa că ne-au dat pe amândoi afară, la
pachet, că nu aveau nevoie de oameni fericiți care
voiau să își întemeieze o familie, să le stea prin
concedii medicale, ci aveau nevoie de oameni care
să le muncească. Așa că adio roluri, public, înalt
statut artistic, respect… a trebuit să mă întorc pe
pământurile natale, ale făgăduinței, să-mi iau în piept
viața și să mă confrunt cu sărăcia lui Dumnezeu și-a
lu’ Maica Dommnului. Mi s-au șters cu buretele toți
anii petrecuți acolo, a trebuit să o iau cu totul de la
început, și crede-mă că e mult mai greu pe la noi
decât pe dincolo, trezești suspiciuni, toți au impresia
că te-ai întors din străinătățuri cu aere de zeu, deși
nu faci deloc strădanii ca să le demonstrezi lucrul
ăsta, și m-au încredințat, ca să îmi fie cu învățătură
de minte, și nu care cumva să uit lucrul ăsta, că aici
soarele se învârte în jurul teatrelor, și nu teatrele în
jurul soarelui…
Se lăsă tăcerea, sporadic deranjată de tramvaiul
care ducea spre case ultimii călători.
– Stai greu cu reacomodarea! constată
Cimpoieșul, scrutându-l cu milă printre ochii senini.
Timpu’, deși în cazu’ ăsta se mișcă cel mai greu,
este cel mai bun doctor!
– Asta a fost o paranteză, ca să mă ajute să îți fiu
cât mai explicit… Ani de zile am obținut recunoștința
instituțiilor prin care am lucrat, plachete, medalii,
laude în fața comunității… iar acum sunt de-a dreptul
șocat…
– Cum așa? îl trăgea Drăgan de limbă.
– Am răcit… Am cântat la o acțiune de binefacere
a bătrânilor cu parkinson. Tratamentul lor e
costisitor, și m-au rugat să îi onorez cu prezența, să
le cânt câteva canțonete, și să vezi ce s-a
întâmplat…
În graba lui de a ajuta un prieten pe care nu îl mai
văzuse cu anii, Cimpoieșul trăgea urgent concluzii:
– Ceee??! Nu te-au plătit?... Morții ma-mii lor.
Stai că le pun eu o taxă de protecție… să vezi ce-am
să le fac! Să nu mă mai numească ei Cimpoieșu’,
dacă...
Pe Mihai Soțu îl apucă pentru prima oară râsul, și
își flutura cu negație degetul:
– Nu au nimic de-a face cu toate astea, săracii,
le-am cerut doar un pahar cu apă rece, l-am băut, și
m-a lăsat gâtul, am răgușit. Problema cea mare este
că peste câteva zile ar fi trebuit să cânt în Traviata.
M-am dus la biroul directorului ca să îi explic
problema.
– Și? începu pe Cimpoieș să îl intereseze din ce
în ce mai mult situația.
– S-a lăsat urât de tot. Mi-a chemat șeful de
compartiment, maestrul de cor, regizorul de culise, și
față de dânșii m-au făcut de toată ocara.
– Dar stai, mă, cum adică...— glasul voluminos
prevestea ivirea unor momente grave — voi nu aveți
voie să vă îmbolnăviți??!
– E puțin mai greu... Din cauza partidului și a
conducătorului iubit, artiștii fug peste hotare
mâncând pământul, numai și numai ca să rămână
cât mai departe de sacrele noastre meleaguri, așa
cum am făcut și eu dealtfel — îi explica Cimpoieșului
în parabole, uitând pe deplin de gradul lui de
inteligență.
– Păi și care-i neajunsul la toate astea? Să dea
Dumnezeu să plece cu toții, și să nu se mai întoarcă.
Să-i lovească necruțător puterea banului, să-i
încovoaie, să câștige de o sută de ori mai mult decât
aici. Crede-mă că aș fi plecat și eu, dar... — dădu din
palmă a lehamite — dacă nu aș fi fost numit pe județ
șeful galeriei Câinilor Negri — și zicând acestea ochii
Cimpoieșului scăpărau de mândrie — m-aș fi
cărăbănit și eu demult!...
23. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
23
Se opri ca să se uite după ce anume tot scruta
Mihai. Văzu un ultim troleu, aproape gol, ce își
fereca ușile și se îndrepta spre capătul de linie.
– Păi, și atunci vă înlocuiți, ce boala faceți?
aștepta Cimpoieșul lămurirea.
– He, he... — râse a comicăreală. Nu le convine...
Decât să cheme vreun gast de la trei sute de
kilometri depărtare și să îl plătească cvatriplu, mai
bine preferă să mă acuze de sabotarea
spectacolelor, și crede-mă, nu am niciun suport,
niciun ajutor, lucrez într-o instituție fără sindicat, fără
regulamente de ordine interioră, pfoai de capul
meu... M-a amenințat că mă mută din oraș cu tot cu
familie!
Drăgan îi întoarse spatele și, de necaz, își trase
în frunte o pălmoacă atât de răsunătoare, de
aproape că și-o frânse.
– Așa ceva nu se poate... Să-mi facă ei una ca
asta... Mă oftic, să moară mama, să nu mă numesc
eu Cimpoieșu, dacă te mint! După acest jurământ
ferm, se învârtea dezorientat, dorind să își dezvăluie
indignarea cuiva anume, însă nu reuși încă să și-o
dezvăluie nimănui, mulțumindu-se să își îndrepte
chipul spre prietenul pe care nu și-l mai văzuse cu
anii, și să îi asculte mai departe păsul.
– Înțelegi tu, Cimpoieșule, întotdeauna pe unde
m-am peregrinat, am fost un adevărat exemplu de
muncă și seriozitate pentru toți colegii, am primit
laude, recunoștințe, m-am întors în țară cu
recomandare de la ministrul culturii, și uite ce pățesc
aici, m-au băgat ăștia în concluzii pripite, în acuz de
lene, de puturoșenie, de sabotare a bunurilor
demersuri ale instituției...
Dintr-o dată chipul lui Mihai Soțu luă
schimonoseala unui suferind de ulcere și gastrite:
– De lehamite și greață, am ieșit din teatru în plin
toi al repetițiilor, și m-am dus direct la Oficiul Forțelor
de Muncă. Duduia de la ghișeu m-a primit ca pe un
zeu. Așa se uita la mine, cu niște ochi atât de sinceri,
de ziceai că vede un extraterestru. Mi-a explicat așa,
cu o față de-a dreptul senilă, cât de mult apreciază
ea teatrul, că mă știe de la spectacolele de operă în
care am jucat până acum și de prin interviurile date
pe la televizor, că am o viață de stârnit invidie, mai
că nu mi-a zis că-i de huzur, că îmi venea să o trimit
de urgență în proveniența de origine, și mai că nu
mi-a început să-mi plângă atunci când i-am solicitat
cu un ton răstit, controlat cu greu de rafalele de
mânie, să îmi caute pe loc un post de șofer, de
curieriat internațional dacă se poate. M-a întrebat
așa, cu un chip senin, zâmbitor, de sectantă, de
martoră a lui Iehova, chiar mi-a luat mâinile într-ale
sale: „Cum se poate așa ceva? Împrieteniți-vă cu
urcușurile și coborâșurile dumneavoastră!” I-am zis:
„Haide doamnă, mă luați acum cu consilieri
psihologice!...
Pe Cimpoieș îl apucară aceeași draci, cu un vădit
semn de ofuscare. Pentru un scurt timp îl abandonă
pe Mihai cât colo, și se deplasa fără niciun scop, și
către nicio direcție. Arse un pumn în primul obiect pe
care îl întâlni în cale, în cutia metalică, de culoare
galbenă, înjurând indirect în acest fel serviciile
poștale.
– Bă, să mor eu, să îmi facă una ca asta, să se
comporte în halu’ ăsta cu Mihăiță al meu, păi vin la
ea și îi arunc în aer birou’, ți-o fac șomeră, să moară
mama!
Mihai râdea pe sub mustață. Îl scruta pe sub
sprâncene pe cel căruia îi aduse pentru prima dată
în acea zi nefastă zâmbetul pe chip.
– Și ce ți-a mai zis, mă, Mihai? Că mă duc la ea
și-i fac birou’ praf. Să vezi ce pumn îi trag, de-i
scurtez gâtu’!... brava Cimpoieșul.
– Mi-a zis să trag de meseria mea și cu dinții. Ar
avea ei nevoie de șoferi de carieră internațională pe
autocamioane, dar pentru asta am nevoie de niște
cursuri. M-a mai atenționat că voi lipsi de acasă cu
săptămânile — ceea ce mi-ar fi convenit de minune
— dar vezi tu care-i problema, până îmi iau brevetele
îmi trec nervii și dracii pe pămpălăul ăla al meu de
director, și rămân mai mult ca sigur pe marea scenă
24. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
24
din provincie...
Drăgan rămase visător. Țintea adânc văzduhul, și
aștepta ca răspunsurile să îi vină de acolo.
– Păi așa să și faci! îi răspunse cu o voce cam
gâtuită. Dă-le dracului de camioane, că m-am săturat
și eu de ele. Le repar de mă apucă zbâții. Noroc cu
galeria, cu Câinii Negri, că altfel înnebuneam și mai
tare decât am făcut-o până acum.
Brusc, chipul matahalei se lumină în
semiobscuritatea serii. Cu o mică întârziere,
depărtările văzduhului îi trimiteau răspunsul. Cu
aceleași mișcări, necoordonate, de titirez care își
termina rotațiile, Cimpoieșul își schimba isterizat
direcțiile, căutând să i se descarce sufletește cuiva
anume.
– Moaaa, moaaa, să vezi ce-i fac pămpălăului, să
vezi ce idee mi-a venit!!
Găsi și persoana căreia să i se descarce
sufletește. Când trecu pe lângă el, trase un pumn în
pașnica cutie poștală, de sperie biata bătrână
întârziată de pe la cumpărături sau de pe la vreo
rudă. În graba cu care își accelerase pașii, bătrâna
nu se mai încumetă să și-i înfrâneze și să își culeagă
mărul care îi sărise din plasă și se despărțise
sprinten de celelalte.
– Păi îi omor, mă, îi spintec, îi nimicesc, să nu mă
mai numesc eu Cimpoieșu’ dacă te mint! Să-mi facă
ei una ca asta prietenului meu...
Atât ideile care îi bubuiau în cap, cât și boarea
răcoroasă a serii ce se așeza peste oraș, păreau să
îl lniștească. Își prinse apoi ca îmbărbătare prietenul
de umeri:
– Ia zi-mi tu mie, care ți-e următoru’ tău
spectacol? Nu îl surprindea întrebarea, sau se
străduia să o trateze cu importanță, de îi răspunse
atât de repede:
– Nabucco. Uite, e chiar acolo un afiș!...
Decizia finală a Cimpoieșului veni la fel de
repede:
– Pentru prima dată în lunga lor viață, băieții mei
se vor delecta cu teatru, cu muzică bună, de calitate.
Dar o vom face în felu’ nostru!...
Mihai Soțu scoase niște schimonoseli mai
puternice decât zâmbetul, ce băteau în râsete. Oare
Cimpoieșul îi era forța divină ieșită în cale ca să îl
binedispună, să îl însenineze?! Lăsă această
ciudățenie la voia sorții, căci uneori considera că era
mult mai bine să te lași de bunăvoie în forța valurilor
ei. Pentru o secundă, Drăgan Cimpoieșu vru să își
întindă brațul a despărțire, însă se răzgândi subit:
– Mihăiță, mamă, nu te-am întrebat, ești cam
departe de casă, ia zi-mi, de unde vii?
– De la teatru. Am avut nevoie de două ore de
reculegere ca să îmi golesc din cap gândurile care
îmi dădeau năvală.
Chipul Cimpoieșului se înnegri, iar corpul
mătăhălos al acestuia se chirci de indignare:
– Adică... ai străbătut pe jos mai mult de trei
sferturi din oraș?!
Tăcerea lui Mihai îi confirma presupunerile.
Cimpoieșul îi întoarse a necaz spatele, își trânti
pălmoacele în cap, de parcă tot cerul i-ar fi căzut
peste creștet.
– Moaaa — se exterioriza a disperare — să-mi
facă ei una ca asta, să-l pună pe cel mai stimat artist
al meu, că pe altu’ nici că-l cunosc, să se deplaseze
pe jos ca pe ultimu’ târtan?!! Dă-o dracului de treabă!
exclamă încet, ca pentru el însuși, ca pentru sufletul
sensibil care îi chinuia capul mătăhălos. Dă-o
dracului de treabă, băăă!!! se puse pe răcnit, și
urletul care îi evada din plămâni îi dirija pumnii ce se
porniseră pe lovit cutia poștală, care scotea mugete
de indignare, rămânând turtită și neputincioasă la
ghioagele ofuscatului.
Secu se simțea oarecum stingherit de prietenul
care i se întoarse din adâncurile amintirilor sale și,
întovărășit de un zâmbet schițat cu exagerare, sincer
doar pe jumătate, se pregătea definitiv de despărțire,
pe când Cimpoieșu, era preocupat de ceva anume,
scrutând cu niște ochi pătrunzători depărtarea
orizontului.
– Stai puțin, Mihai!
Își ridică brațul de-asupra capului, și pocni din
degete, așa cum era obișnuit să facă atunci când
sesiza vreo ignoranță sau întârziere din partea
chelnerului:
– Taxi!!!
Autoturismul Tico frână cu scrâșnete nărăvașe.
– Mihai — i se adresă coordial, ca și cum, în acea
seară, acelea i-ar fi fost ultimele cuvinte — e târziu,
mai ai încă vreo patru stații de autobuz de făcut pe
jos până când ajungi acasă. Țin morțiș să te văd
ajuns cu bine până acolo...
Îl prinse de cot, poftindu-l cu amabalitate către
minusculul autovehicul de culoare galbenă, însă
Soțu i se opuse cu hotărâre:
– Cimpoieșule, îți apreciez sincerele demonstrații
de amabilitate, dar eu sunt artist bugetar român, la
boală. Dacă aș fi avut bani, mi-aș fi găsit momentele
de reculegere ca să îmi alung gândurile din cap în
25. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
25
taxi, e simplu, nu?
Cimpoieșu se ofensă. Își împlântă mâinile în
șolduri și îl scrută cu ofuscare. După câte momente îi
spuse, cu un timbru gros și vitejesc al vocii:
– Iar eu sunt doar un mecanic auto, care nu se
lasă călcat în picioare nici de cea mai a dracului
formațiune evazionistă a unei națiuni: statu’! O să
vadă ei TVA... ciuciu de la mine. Hai, Mihai, hai la
taxi — îi reprinse cu bruschețe, însă și cu o doză
proporțională de amabilitate brațul — n-aș vrea să
mă superi!
Experiența vieții și intuiția nevăzută îl sfătuiră să i
se supună, căci știa că nu ar fi avut șanse să i se
subtilizeze prin intermediul unor scuze ieftine, iar
Cimpoieșul, continua să îi acorde importanță, îi
deschise el însuși portiera din față, din partea
dreaptă, o închise apoi cu blândețe, îi făcu pe urmă
un semn insistent cu palma în dreptul ferestrei
semideschise, atenționându-l că va prelua el toate
grijle. Vânjosul ocoli prin față taxiul care își pusese
motorul în funcțiune, și i se adresă șoferului prin
fereastra în totalitate deschisă:
– Domnu’, vă rog să îl transportați pe cel mai bun
prieten al meu pe care nu l-am mai văzut de doișpe
ani, mare artist al teatrului „Muzicant”, până pe Aleea
Brazilor număru’ nouă!
Taximetristul fu destul de vigilent ca să nu
despăturească bancnotele mototolite, ca nu cumva
să își facă darnicul plătitor să se răzgândească, ci le
îndesă la repezeală în torpedoul ordonat al mașinii.
– Îmi face o mare onoare! se grăbi să îl asigure
fericitul șofer.
– Și încă ceva — îl opri Drăgan pe conducător din
demarajul aflat în fază incipientă — să nu cumva să
îmi zgâlțâiți prietenul, să îl șifonați în vreun chip, să îl
rostogoliți prin taxiu, sau să îl dați cu capu’ de
parbriz! Să îl conduceți cu atenție, auziți?... Că e sub
protectoratu’ lumii interlope! Mihăiță, mamă — se
întoarse către Secu — dacă te zguduie nea
taximetriu’ doar un pic, dă un bip, da?... și rezolv eu
totu’!
– N-o să-l zgudui — râse taximetristul — băieții
ăștia protejați de lumea interlopă mi-au fost
întotdeauna clienți importanți, darnici, cu bani, ce
dracu...
Autovehicolul porni lin, și i se îndepărta întocmai
unei năluce. Atât Mihai, cât și taximetristul, îl scrutau
prin retrovizorul semiîntunecat. Îl vedeau cum
cerceta afișul cu litere mari, galbene, ostentative:
„NABUCCO”, al impozantului teatru. Îl mai vedeau
pe urmă cu se pornea din loc cu pași isterici,
schimbându-și brusc și fără vreo coordonare
direcțiile. Își trântea din nou pălmoacele în creștetul
capului, cu o așa putere, de risca să se
autoaccidenteze. Încetul cu încetul, întunericul
posomorât al serii începu să îl mănânce. Atât cât îi
mai puteau percepe conturul, șters treptat și adus la
firava formă a unei mogâldețe, deduceau oarecum
că matahala își descărca nervii pe nevinovăția unei
cutii poștale, tumefiind-o cu pumnii, iar cutia își
îngăima cântecul fiarelor contorsionate cu jale,
ascultând supusă exteriorizarea nemulțumitului cu
care stătea la taclale:
– Pfooai, să-mi facă el una ca asta prietenului
meu!! Tu-ți directorașu’ mă-tii, lasă că te aranjez
eu!!!...
Ploaia măruntă, mohorâtă și la fel de rece ca și
norii, contrasta puternic firile celor care năvăleau în
teatru, însă cel mai bine de acest lucru își dădeau
seama hostesele, observând față de serile obișnuite
înfățișări noi, cu comportamente sau personalități
diferite. Față de grupul țintă — onorabilul public care
îi frecventa de atâția ani sălile, transmițând de-a
lungul vremurilor cu fragilitate această tradiție și
tinerelor vlăstare, alcătuit din melomani cu
vestimentații diferite: de la ținute coat-dress, rochii
de seară, fracuri, până la pulovere, cămăși cu
carouri, blugi și chiar adidași; formând trepte sociale
diferite: intelectuali, edili, studenți, localnici, turiști
străini sau autohtoni iubitori ai artei — hostesele
observau cu o oarecare undă de mirare
revoluționarea unei părți bune din public, mai
26. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
26
mândru de această dată, și mai cutezător. Indivizii
ce-l alcătuiau, și puținele individe, pășeau cu frunțile
sus și cu mândrie pe covorul roșu, festiv, al sacrei
instituții culturale. Se străduiau să pară sobrii, și
totuși din această demnă sobrietate le emanau
rânjete hâtre, menite să nedumirească frumoasele
persoane care ademeneau publicul înăuntru.
Și această nedumerire a bietelor domnișoare,
obișnuite cu același public de-a lungul anilor, se
accentua și mai tare observând ținutele festive ale
acestor semeni: șepci îndesate pe capete sau
marame de culori țipătoare, din care predomina roșul
jăratic, tricouri mulate, care creionau cu succes
burțile proeminente, cămăși în linii sau carouri,
combinate în culori roșii și negre, ori până la
nuanțele cele mai pițigăiate, pantaloni lungi, sau
culmea, scurți, iar picioarele păroase ale celor din
urmă se terminau cu adidași, cu ghete, cu pantofi cu
ciucurei înflorați la cei mai fițoși dintre dânșii, ori
sandale.
Se întâlneau din abundeță și șlapii, de culoare
roz, aduși de la vecinii turci, sau de la îndepărtații
chinezi.
Pitorescul grup reușea să stârnească ofuscarea
nedumeritelor plasatoare și prin accesoriile cu care
erau echipați demnii componenți ai acestuia: un ins
oarecare se strecura pe lângă ele cu o minge artex
sub braț, cei mai mulți purtau la gât fluiere, îndeosebi
puținele fete; cîțiva dintre ei veniseră cu flașnete...
Ochii până mai adineaori nevigilenți — căci în tot
decursul acestor ani nu avuseră nevoie de prea
multă vigilență — ale angajatelor de la intrare,
depistară câțiva indivizi cu tobe, iar cei care păreau
de drept conducătorii grupului, cei mai țanțoși, și
dădeau pe dinafară de mândrie, strângeau în pumnii
lor imenși firave sau gigantice vuvuzele. Singurele
intervenții ale celor patru suple și înalte domnișoare
căre străjuiau intrarea, fură acelea de a rupe din
mâinile celor din ciudatul grup biletele, și de a-i pofti
cu o doză înjumătățită de politețe să poftească
înăuntru.
Când le întoarseră din curiozitate ca să citească
locurile desemnate, mirarea lor crescu până la limita
apogeului, căci fioroșii vizitatori nu aveau cele mai
ieftine bilete, cele vizate la balcon, pe margini, unele
din cele mai dezavantajoase locuri, ci cele mai
scumpe, pe rândurile jumătății din față, așa că
domnișoarele cu pricina căzură de acord să nu
comenteze nimic împotriva acestei salutare elite, ci
să se conformeze fișei postului, care le indica cu o
exactitate astronomică să se ocupe cu ruptul
biletelor, poftitul onorabilului public în sală, și în caz
de nevoie indicatul numărului rândului și a
poziționării scaunelor, iar această fișă a postului nu
le amintea nicidecum nedumeritelor tinere cum să
reacționeze la cei din amintitul grup, care călcau
falnici covorul roșu, ronțăind semințe, din buzunarele
căscate răsărindu-le berile la cutie, iar brațele, în loc
să le fie covârșite cu flori, așa cum cerea protocolul
situației, le erau supraîncărcate cu popcorn.
Constatară că și dacă ar fi trebuit să intervină, nu
ar fi făcut lucrul acesta, căci se considerau ultimele
ființe, neimportante și neauzite de nimeni, niște biete
studente, colaboratore, care își plăteau cu greu
costurile facultăților, cu un salariu dat de-a lungul
anilor atât de fix, de stârnea invidia oricărui exercițiu
ce prevedea o ireproșabilă exactitate matematică. Îi
lăsară în așteptare pe cei doi domni la costum și
papion, însoțiți de superbele lor doamne, scăldate în
parfumuri îmbietoare, cu ostentativele lor genți
decorate cu cristale Svarovsky, urmărind încă
traiectoria nehotărâtă a grupului care se împotmolise
în foaier.
Doi dintre ei își pasau cu capul artexul de la unul
la altul, însă atenționarea vehementă a șefului de
grup îi făcură de urgență să revină la bunele
maniere. Hostesele nu îndrăzniră să intervină pentru
a-i îndruma la locurile desemnate de bilete, așa că
cei din grup reușiră să rezolve singuri parabola și se
îndreptară spre culoarele care îi conduceau spre
cele mai bune scaune ale sălii, desemnate deunăzi
jurnaliștilor, consilierilor și altor elite înalte. Înaintau
cu piepturile răsfirate, cu siguranță și mândrie, iar
obrajii le emanau o accentuată voie bună. Nu își
puteau masca entuziasmul, pentru că copleșitoarea
majoritate a grupului nu mai călcase până atunci într-
un lăcaș atât de sacru.
Se așezau trântind spătarele scaunelor, ca la
stadioane, și comentau cu mirare despre lucrurile
înconjurătoare, fără rețineri, sinceri, cu voce tare.
Unul era fascinat de cortina catifelată, altul de
reflectoare, dându-și cu părerea că totuși cele de pe
terenurile de fotbal ar fi mai puternice, o domnișoară
pipăia cu timiditate plușul de velur al unui scaun, căci
prea mult șalele i se obișnuiseră cu cele
confecționate din plastic, un tinerel temerar își
scăpase pe jos doza de bere, și acum se târa pe sub
scaun să și-o recupereze, alții râdeau de figurile și
de ținutele pompoase ale celorlalți indivizi tocilari din
public, indecenți costumați ca să frecventeze
pompoasele stadioane, alții își aranjau cu ajutorul
salivei frizurile și se apucară să flirteze cu
melomanele studente pe care le aveau în preajmă.
Și totuși, erau printre ei și indivizi conștienți de
însemnătatea sobră a situației, cum ar fi fost Drăgan
27. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
27
Cimpoieșu, liderul lor, exemplul lor vădit, mintea
primordială din care emanau pildele principiilor de
etică și morală. Cu o sfială aproape școlastică,
atinse cocul voluminos al unei doamne, împopoțonat
din abundență cu două ace de păr lunguiețe,
împreunate în cruce, demn să fie apreciat de orice
privitor dinapoia dânsei. Insită cu hotărâre, bătându-i
cocul cu finețe, întocmai cum ai face atunci când
ciocănești cu vârfurile degetelor în fereastra
ghișeului funcționarei care întârzie să apară. Cu
bruschețe, melomana i se întoarse, și începu să îl
scruteze cu niște ochi iscoditori, care îi țineau locul
oricărei replici, iar replica i-o dădu Cimpoieșul, cu
delicatețe și timiditate:
– Auziți duduie, nu puteți să vă dați puțin cocu’
mai într-o parte, că îmi bruiați priveliștea a jumătate
de galerie!
Doamna îi zâmbi încurcată, și din postura
impozantă își îndesă gâtul în umeri, încercând
cumva să pară mai scurtă, încurajată fiind și de
râsetele sarcastice ale celor pe care îi avea pe
rândul din spate. Cu ofuscare îi privi și fiica acesteia,
doar în treacăt, cu niște ochi superbi, albaștri, în care
se oglindea parcă un lac cristalin de munte, rece, dar
frumos, și ocheada acesteia le trimitea atât
dezaprobarea, cât și dezinteresul.
Semințele începură să se spargă în danturile
neîngrijite a celor din ciudatul grup, cu sunete de
pepeni pârguiți. Drăgan Cimpoieșu ținea la educația
semenilor lui, mai ales că se aflau într-un lăcaș atât
de însemnabil, așa că îi atrase atenția printre dinți
primului neatent pe care îl surprinse scuipând cojile
pe jos:
– Socolovene, fă ca mine, bă, tâmpitule. Îndeasă-
ți cojile în buzunare, nu le arunca pe covor, că nu
ești la grajduri, ce dracu!
Îl auziră și ceilalți, aflați pe cale să își elibereze
acelorași destinații cojile făcute grămezi în căușurile
palmelor. Cu o precauție vădită și un semn de
respect maxim, și le dosiră în jgheburile buzunarelor,
complăcându-se de bună voie atmosferei sobre și
fastuoase care predomina sala maestrală a teatrului,
iar cei care ronțăiau popcornul, culegeau de pe
covor florile albe ca omătul, scăpate pe jos cu
neîndemânare, suflau peste dânsele cu precauție, și
și le introduceau grijulii în gură, ca să demonstreze
tuturor că și ei, iubitorii sportului, știau să se
comporte în societate. Se agitară cu mult celorlalți
când se dădu primul gong și se stinseră mai mult de
un sfert din luminile care decorau sala. Parcă se
impunea cu mai multă promptitudine și liniștea,
mărind tuturor porția nerăbdării. Hostesele călcau
parcă pe vârfuri, se auzeau chiar și comenzile
regizorului de culise, din fosă instrumentele încetară
să își mai isterizeze acordările, ușile care dădeau
către foaier prinseră să se închidă cu timiditate, iar
ultimii spectatori întârziați se grăbeau din răsputeri
să își identifice locurile. Bătu și al doilea gong. Mai
rămaseră aprinse doar luminile de serviciu, și cele
verzi, inscripționate cu cuvântul...
– ...”Ieșire”! descifră cu voce tare unul dintre ei,
însă scrutarea înveninată a Cimpoieșului îi calmă de
urgență extazul din avânt.
– Ce dracu — îl dojenea șeful — suntem aici într-
un loc populat de oameni deștepți, nu de corigenți în
ale literaturii!
Se mai distingeau doar foșnetele celor care se
propteau cât mai confortabil în scaune, doamnele
care își fixau gentuțele pe pulpe, câte un tușet izolat
și, câteo sămânță spartă între dinții vreunui
nerăbdător, căci și aceștia, învolburați în bucuria lor
reală, încetară cu orice preocupare...
va urma...
28. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
28
Aurel Conţu
Pagini de jurnal (IV)
Din Mercedesul E-Class Cabrio, oprit la capătul
piațetei, coboară Voquin, îmbrăcat într-un costum
elegant Armani, blemarin, și-mi face semne cu
mâna. Ne îmbrățișăm prietenește sub privirile
curioase ale lui Coulbert, care abia așteaptă să fie
prezentat.
– Încântat! se formalizează el repede. De ce am
senzația că v-am mai văzut undeva?
– Poate mă asociați cu altcineva, fandează
Voquin, fiindcă n-am avut plăcerea să vă cunosc
până acum! Treci pe la mine sau mergem direct la
Reims? mă întreabă, depărtându-se de Coulbert.
– Cum crezi!
– Igrid iese mâine din spital, așa că propun să
mergem la Reims! O jumătate de oră de mers.
Ne luăm rămas bun de la Coulbert și urcăm în
mașină. Ne deplasăm greoi prin traficul de coșmar
din centru, dar Voquin pare obișnuit cu asemenea
lucruri.
– Cum ai călătorit?
– Bine, mulțumesc. În orice caz, mai bine decât
cu „Princess”!
Zâmbește.
– Nu-i duci dorul?
– Ca să fiu sincer, nu.
– Eu abia aștept să plec. Am rezervat deja trei
bilete pentru august!
– Trei? exclam. Doar nu te gândești să-l iei și pe
cel mic?
– Dacă merge Ingrid, merge și el. Al treilea era
pentru tine!
Voquin mă surprinde din nou.
– Nu-ți promit nimic.
– Sper să-ți placă Château noir! schimbă el
vorba. Nu-i ca la Paris, dar e la fel de încărcat de
istorie. A fost reședința celebrei Diane de Poitiers,
amanta regelui Henric II, dacă ai auzit sau citit pe
undeva!
Mă uit la el intrigat.
- Un castel? Nu-mi permit așa ceva, crede-mă!
De unde naiba atâția bani?
– N-ai de plătit nimic, mă liniștește el, ocolind să
mă privescă în ochi. Am făcut toate aranjamentele
necesare (taxe, personal, etc!) pentru o sută de ani,
cum ți-am promis!
Reims este un orășel de provincie pitoresc
(rămas parcă în urma timpului!), dominat de turnurile
Catedralei Notre Dame de Reims, locul preferat de
încoronare al regilor Franței, care nu-mi displace
deloc. Aproape toate clădirile sunt construite din
piatră, au ferestre largi, generoase, decorate cu
vitralii frumos colorate. Château noir seamănă cu o
mică fortăreață medievală, înconjurată de ziduri
înalte și groase, de culoare neagră, ca și castelul,
de altfel (de unde și denumirea, probabil!),
concepută să adăpostească o familie, nicidecum o
armată, cum îmi trecuse mie prin minte. În față ne
așteptă vreo zece persoane, femei și bărbați,
îmbrăcate în costume de epocă.
– Cine sunt oamenii aceștia? îl întreb.
– Majordomul și tot personalul lui. Castelul are
vreo cincisprezece camere, saloane, dependințe și o
mică fermă, de care trebuie să se îngrijească cineva.
I-am ales personal!
– Locuiesc în castel?
– Da, au ceea ce francezii numesc „les
domestiques”. Nu se cade ca servitorii să stea la un
loc cu stăpânii!
– Iată-mă și stăpân!
– Propietatea e pe numele tău, majordomul îți va
înmâna de îndată actele, contractele cu furnizorii și
tot ce doreșri! Deja ești stăpân!
Generozitatea lui mi s-a părut dintodeauna
suspectă.
– Poți să-mi spui ce-am făcut ca să merit toate
acestea? îl întreb direct, știind că n-am să mai am
prea curând ocazia să-l întreb.
– N-am avut niciodată un prieten adevărat, îmi
răspunde spontan, de parcă s-ar fi așteptat, iar tu îmi
ești cel mai bun și apropiat prieten! De asta!
Majordomul, în frac, cu mănuși albe, țeapăn ca
un englez, îmi deschide cu un gest afectat portiera
de la mașină.
– Bine ați venit, sir!
Vreau să-i întind mâna, dar Voquin mă oprește.
– Nu se dă niciodată mâna cu majordomul!
Acesta îmi prezintă și restul personalului:
bucătăreasa, ospătăresele, șoferul, grădinarul și
intendentul, apoi mă invită să intru. Livingul imens,
cu pereți de 4-5 metri înălțime și tavanul din grinzi,
degajă o senzație ciudată de monumentalitate, de
solemnitate, ferestrele decorate cu draperii duble, în
diverse culori, sunt de-a dreptul încântătoare,
covoarele cu figuri geometrice și motive rustice,
mobilierul de secol XVIII, tapițăriile viu colorate, mi
se par desprinse din vis. Voquin, care mă însoțise în
vizita de acomodare, se pregătește de plecare.
– Mâine trec cu Ingrid să te vedem! îmi strigă de
29. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
29
la volanul mașinii. Odihnă plăcută!
Majordomul mă ia imediat în primire.
– Îmi puteți spune David, sir! Numele meu este
David Carter.
– O.K.
– Doriți să vă conduc în biroul dvs. de lucru, sir?
– Am și așa ceva?
– E la câțiva pași.
Îl urmez în liniște într-o încăpere la fel de
impresionată ca și celelalte, dotată cu tot ce trebuie
unui scriitor. David se retrage cu spatele, păstrând
un aer ceremonios, plin de respect și demnitate, nu
înainte de a mai adăuga o informație.
– Masa se servește la douăsprezece fix!
Pagini de jurnal (V)
Sala de mese este cu adevărat impresionantă.
Ferestrele din cele patru părți ale încăperii, acoperite
de perdele portocalii, curg până aproape la nivelul
pardoselii, creând o admosferă caldă, familială.
Masa, întinsă dintr-un capăt în altul, acoperită cu o
față de masă albă, brodată, geme sub greutatea
porțelanurilor, tacâmurilor din argint, paharelor de
cristal, vazelor orientale, pline cu flori, deși iau masa
singur. David Carter își arată experiența de fost
majordon, împingând rafinamentul la nivel de artă.
– Poți să-mi spui și mie de ce ai pregătit o masă
pentru o sută de persoane? îl întreb. Nu-mi amintesc
să fi invitat pe cineva!
– Protocolul, sir! Invitații nici nu contează!
– Dar asta înseamnă pagubă! Să știi că nu mai
admit asta!
– Prea bine, sir! De mâine pregătim per capita.
Aveți obiecții în privința meniului?
– Nu, rămâne la latitudinea ta.
– Am înțeles, sir. Dar ceaiul? Cum preferați
ceaiul?
– Prefer să fie cafea! Și nu neapărat la ora cinci!
– La ora cinci este aproape obligatoriu, monsieur!
– Poate să fie și la ora cinci, dacă așa vrei tu, mai
adaugă însă o ceașcă înainte de micul dejun, alta
înainte de prânz și alta înainte de cină! Și fără ceai!
– O.K. sir! Doriți să vedeți actele?
– Neapărat. Poți să mi le aduceți chiar acum!
Castelul îmi era donat cu titlu gratuit, pe viață,
întreținerea revenea pe toată durata donației fostului
titular, adică lui Voquin, incluzând obligațiile fiscale,
utilitățile, întreținerea, aprovizionarea și personalul.
Actul trebuia doar semnat, ceea ce și fac, restul
căzând în sarcina lui David, care primise
instrucțiunile necesare.
– Mai este și aceasta, sir!
Este o invitație în limba franceză de la o prințesa,
care semnează : Adélaïde de Orléans.
– N-o cunosc! zic și-i înapoiez invitația.
– Tocmai de asta vă cheamă, sir, îmi explică
Dvid. Să vă cunoașteți! E vecina dvs!
Îmi amintesc castelul alb din partea de sud a
propietății.
– Daaa! Și ce mă sfătuiești?
– Eu cred că ar trebui să vă duceți. Veți fi
surprins. Este nepoata fostei prințese Adélaïde de
Orléans.
– Aceasta este eticheta?
– Între vecini buni se fac asemenea vizite de
curtoazie! Nu-i nimic special! Cum este aprope ora
precizată de prințesă, îl rog pe David să mă conducă
la locul cu pricina. Acesta scoate dintr-un garaj,
despre care n-am habar, un Mercedes negru, foarte
lung, și mă invită înăuntru.
– Este mașina dv. de protocol! mă informează el,
văzând nedumerirea de pe fața mea.
– Nu puteam merge pe jos?
– Ba da, dar face impresie proastă!
Fragmente din romanul în lucru, Drumul apelor
30. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
30
Mihail Toma
Zbor de noapte
Afară s-a înnoptat și plouă. Stropii de ploaie care
se preling pe geam îmi par, acum în amurg, lacrimi:
„De nu ai venit? De ce nu ai mai venit?! Eu te
aștept, ca la început.”
Afară se încălzise binișor, mirosea a vacanță de
vară, și mă strigă maică-mea să vin la telefon.
− Hai la Putna!
− Mergem, Romică! Ne găsim la Autogară?
Pe Romeo Cristian Tăbăcaru îl cunoscusem
frecventând Casa Pionierilor la Clubul de Electronică
și ne-am împrietenit repede, cu atât mai mult cu cât
avea acasă un garaj mare, numai al lui, pe care-l
transformase în atelier și sală de sport, căci Romică
se îngrijea și de aspectul lui fizic. Făcea box, la
Clubul Voința și, inerent, m-a cărat și pe mine. Eu,
puturos din fire, nu prea mă țineam de programul de
forță, compensând în ring prin agresivitate, de unde
am și primit eticheta din partea antrenorului: brânză
bună în burduf de câine.
La Putna, lume puhoi. Găsim cu greu un petic de
pământ pe care să întindem cearșaful și, după ce
lenevim până ce ne-am pârpălit, ca la rotisor, sub
soarele de iunie, ne repezim în apă.
Acuma... el la semi mijlocie, eu muscă; el solid,
pătrățos; eu ca tras prin inel, el cu strungăreață și
ochi verzi, eu cu nasul mare, rupt la box, și incisivii
ușor trași în față de la un deget supt pe post de
biberon, dar... el, timid și serios, eu cu papagal și
mereu pus pe șotii.
Ochisem, de când am venit, grupul de fete care
zburdau în apă și încep al dirija pe Romică înspre
ele.
− Ia, fă palmele căuș, îi zic. Nevinovat, ăsta se
conformează.
Îmi bag laba piciorului drept în treapta făcută de
mâinile lui, îmi iau avânt și sar.
Pic pe spinare exact între fete, cu un plescăit
formidabil, și creez un mic tsunami care a măturat tot
în calea lui.
Mă salt din apă cu spinarea roșie, dar mîndru
nevoie mare de ispravă, și sunt luat imediat în
primire de o gașcă de fete murate și nervoase.
− N-a fost ideea mea, Romică, prietenul meu, îl
indic pe nevinovatul nefericit care tocmai venea spre
noi, panicat să nu fi pățit vreo fată ceva.
Rânjind diabolic mă afund în apă și încep să înot
subacvatic îndepărtându-mă cât mai mult de locul cu
pricina. Ies de sub apă în spatele a două matroane
care dizlocau echivalentul de apă al unei cisterne și
iscodesc pe de după caschetele cu delfini roz pe
care le aveau pe cap.
Romică, înconjurat, se apără deznădăjduit, tot
dând din mâini și ridicând umerii.
Îmi frec mâinile, prima etapă a acțiunii a decurs
ireproșabil.
O iau, pâș, pâș și mă duc la bufetul încropit chiar
lângă casa de bilete de la intrarea pe plajă, mă
scocior în buzunarul de la slip, și scot o bancnotă
udă de 10 lei:
− Patru înghețate, vă rog.
Când mă vede, Romică se ridică cu o privire
cruntă vrând a-mi pune pielea pe băț. Îi pun eu, mai
repede, înghețata în mână și trec la a doua etapă:
− Hai după mine, nu sta ca un momârlan.
Două din fete pe un ceașaf, întinse pe burtică. Mă
așez, cu nesimțire, între ele și, când astea se întorc
furioase, le întind înghețata:
− Romică a vrut să-și ceară scuze, pentru mai
devreme...
Încolțit, fără replică, se așează și el, în dos, cu
slipul încă umed, în nisipul de lângă noi și mușcă din
înghețată.
− Hai să vă recit ultima mea poezie, le privesc
languros pe fete, și Romică dă ochii peste cap.
Poezia se pare că le-a plăcut căci fetele încep să
se dezmorțească. Mai facem o îmbăiere în care eu o
învăț pe Camelia cum să facă pluta, iar Romică
explicându-i, doct, celeilalte fete, al cărui nume nu mi
s-a lipit de hard, cum se face polarizarea unui
tranzistor bipolar.
O las pe fătucă să se scufunde, ies din apă, și-l
trag deoparte pe Romică:
− Mă! Lasă-i dracu' tranzistori că se bolunzește
fata! Bag-o în apă, pipăie-o și tu pe-o țâță, bagă-i
mîna la merinos, ce dracu! La ce-am venit aici?
− Eu am venit să mă bronzez! declară infantil
Romică.
− Ba am venit la agățat gagici, îi tai macaroana.
Treci la arbeit!
Le-am mai zis vreo două poezii și treaba nu
avansa deloc. Camelia mea după ce a înghițit un kil
de apă, pipăită și gâdilată peste tot, nu dădea semne
de mai bună purtare, iar fătuca lui Romică ajunsese
deja la E=MC2 și privea disperată în jur.
Fetele spun că sunt așteptate acasă, că s-a făcut
ora mesei și... le conducem stoici.
− Nu pe-aici îi drumul... emite Romică și eu îi
trag, scurt, una la geoale.
− Aici stau eu, se uită Camelia, lung, spre mine.
31. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
31
O casă cochetă pe poarta căreia iese, dând galeș
din coadă, un dulău flocos.
− Cuminte, Leu! Sunt prieteni!
Întind mâna cu dosu-n sus, Leu o amușinează
conștiincios și, declarându-se mulțumit, mă lasă să-l
scarchim pe de după urechi.
− Acolo, la geamul ăla, e camera mea, îmi
șoptește fătuca.
− La noapte am să vin la tine, șoptesc la rândul
meu, și-i văd sclipirea din privire.
Bătrâna Skoda uruie, din lagăre neunse,
balansând din groapă-n groapă, spre drumul național
care ne va scoate la Focșani, dar eu nu simt nimic,
nici lumea care, îngrămădită până la refuz, se agită
în tot felul de invective, nici răspunsul, excedat, al
șoferului, nici chiar pe Romică care mă tot bâzâie c-o
întrebare.
Tot sufletul meu e concentrat pe doi ochi căprui și
buzele care-mi șoptesc: „Aici stau eu... și te aștept!”
E unu noaptea. Blocul a adormit. Ca o fantomă
mă strecor în sufragerie. Vitrina cu porțelanuri,
caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la Dacie.
Deschid, cu mii de precauții, geamul din camera
mea, îl încalec și pășesc pe copertina de la intrarea
în bloc. Balconul vecinului de la scara doi, grilajul
celui de la parter, sunt jos și încerc să-mi liniștesc
inima care-mi bate, surd, în piept.
Mașina lui tata e tot acolo, în parcare, deschid
portiera și mă așez la volan. Una e să conduci o
mașină pe câteva drumuri de țară, alta e să...
zgomotul făcut de pornirea motorului mi se pare
infernal și deja îmi pare că toată lumea a ieșit la
geamuri arătându-mă cu mâna.
Mușc din buză: „Nu fi idiot!”
Îmi pun pălăria de pai, a lui taică-meu, în cap, și,
cu speranța că milițienii s-au dus pe la casele lor,
intru pe bulevard.
La o intersecție, unul rătăcit, care avea deja un
pește-n plasă. Trec agale și ridic pălăria așa cum l-
am văzut făcând pe taică-meu.
GPS-ul intern mă duce exact în fața porții, trag
mașina mai în spate, să nu bată la ochi, și mă
apropii de gard:
− Hău! Se aude un lătrat gros și somnoros.
− Sunt eu, Leu! Șoptesc și-i întind mâna printre
uluce. Ăsta amușinează și mi-o linge, iar eu nu
aștept și sar pârleazul. Îl mai mângăi un pic pe sub
falcă și, cu el la picior ajung la fereastră: ciocănesc
ușor.
Nici o mișcare
De-odată mă ia cu transpirații:
„Dacă fătuca și bătut joc de tine și iese mă-sa,
sau mai rău, taică-su...”
Nimic. Leu se gudură la piciorul meu cerând
atenție, probabil simțind valul de adrenalină care-mi
țâșnește prin toți porii.
Mai încerc odată de data asta un ritm: ta, ta,
ta...ta! ta, ta!
Înăuntru se simte foială, geamul pârâie cu un
zgomot înfiorător de vopsele rupte, și un chip
adormit apare:
− Tu?!
Patul ei e ca un puf în care o cufund. N-o văd, dar
o simt și buzele mele, lacome, o sărută pe buze, pe
gât, coboară spre sâni și le soarbe aroma, ea geme,
iar eu insist coborând și mai jos cu palmele ei
frământându-mi părul... În brațe o strâng, adânc o
pătrund.
Gâfâi încet, iar ea preia controlul:
− Cum ai venit? Cum de n-a sărit Leu pe tine, ce
facem acum?
− E doar trei de noapte, și-i singurul fapt care
contează, iubirea mea.
La vreo câteva săptămâni:
− Caterină, vezi că plec cu Mihai la Service, cred
că am un por la rezervor...
Mă strecor ca o fantomă. Vitrina cu porțelanuri,
caseta de bijuterii, setul al doilea de chei de la
Dacie... Caseta-i goală.
Se aprinde lumina:
− Ia să-mi zici tu mie, pe unde te tot frăsui
32. TAIFAS LITERAR - REVISTĂ DE SCRIERI ŞI OPINII LITERARE
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
32
noaptea?
− Păi... eu, încep cam abrupt.
− Mai încet, că se scoală maică-ta și ne-am ratat
amândoi!
Se scarpină încet pe chelia incipientă, de după
mărturisirea mea aproape incoerentă.
− Dobitoc nu ești, declară umblând la vitrina cu
băuturi. Scoate sticla de Jack Daniel's, mândria lui,
și două păhăruțe. Toarnă atent și-mi înmână unul din
pahare. Bea!
Mă privește pe deasupra paharului:
− Da' tâmpit ești!
− Cum, mă, continuă fixându-mă pe deasupra
paharului, să iei mașina și să te duci la dracu-n
praznic? Asta-i una! Dar dacă apărea taică-su și te
prindea pe felie, tâmpitule!?
Conducere fără permis, una la mână, violare de
domiciliu, a doua la mână, act sexual cu o minoră, a
treia la mână, școala de corecție te mănâncă și,
după ce ieși, la majorat, te mai judecă odată... Ți-ai
futut norocul și viitorul, că te-a mâncat între craci!
Se face o liniște de s-a auzit cum trage unul apa
la etajul trei.
Oftează:
− Ce n-ai băgat-o și tu în niște tufe... și înainte să
răspund, așa ca pe o revelație pe care, brusc a avut-
o: Mai știe cineva?
− Nu! Cin' să mai știe?
− Nu te-ai lăudat...?
− Eu?!
− Mâine pleci la unchi-tu Alex, la Timișoara. Fă-ți
bagajele, stai până la toamnă.
O vară, la șaisprezece ani, e ca un secol, la
șaizeci... Când am revenit acasă imaginea Cameliei
era deja ștearsă, și bine acoperită de vina socială
ce-mi mai bântuia insomniile.
Apoi, ea s-a ascuns într-un hard din ce în ce mai
aglomerat și prăfuit al unei vieți haotice, până azi
când lacrimi curg pe geam și ochii ei mă cheamă.
Mă scutur de frisonul care m-a cuprins:
„La naiba, nu fi laș, măcar acum, în ultimul ceas!”
Trec în hol, îmi trag hanoracul și ies în ploaie:
− Vin! Vin la tine, șoptesc cu lacrimile ei pe buze.
După jumătate de secol, mă întorc la tine!
Silvia Giurgiu
Condamnare 24
Ursuză și scârbită, Amneris fixa cu
încăpățânare plasma imensă din salonul în care își
petrecea zilele și se străduia să se refugieze
psihic în vidul mintal, pe care îl crease cu ajutorul
unor elaborate și complicate tehnici psihologice,
dar disperarea și furia ucigașă care o mistuia
necontenit îi zădărniceau eforturile și se vedea
silită să asculte explicațiile ipocrite ale Ambrei,
care pretindea că muta munții din loc pentru a-i
procura un alt mijloc de comunicare. Nu putea
suporta expresia aceea a surorii de vinovăție și
stânjeneală, care îi schimonosea chipul într-un
mod atât de evident. Transparența caracterului ei,
cândva, într-un trecut îndepărtat, îi provoca
doctoriței duioșie și ilaritate. Îi plăcea să o
provoace și se amuza copios când o punea în
situații penibile pe biata Ambra, incapabilă să
mintă cum trebuie.
Alungă din minte iritată amintirile care
amenințau să îi străpungă învelișul de oțel al inimii
și să îi pună în pericol gheața din suflet, care daca
s-ar fi topit sub căldura sentimentelor, ar fi înghițit-
o ca un torent dezlănțuit.
– Se pare că nimic nu mai funcționează cum
trebuie în țara asta, de când ai ieșit tu din sistemul
medical, Ami! Toată lumea promite câte în lună și-
n stele, dar totul rămâne la stadiul de promisiune
și nimeni nu își mai bate capul să miște din loc
angrenajul asta infernal al birocrației! M-am
săturat să tot alerg în dreapta și-n stânga, să sun
oameni care se descotorosesc de responsabilități,
trimițându-te de la un birou la altul, să mă rog și să
mă umilesc la toți incompetenții! Am și eu viața
mea, ce naiba! De ce nu vrei să accepți ajutorul
celorlalți? Eu nu mai pot! Gata! Faci cum vrei!
„Ce dracu pot să fac eu, idioato! urlă Amneris
mut, înroșindu-se de furie. Nu vezi că depind total
de tine, o incapabilă și o plângăcioasă patologică?
Zii mai bine că îți convine de minune situația asta
și că nu vei mișca un deget în realitate, pentru a
mă scoate din muțenia asta blestemată! Nu vă
convine să auziți că sunteți niște sclavi, proști și
ipocriți și vreți să vă umpleți burțile și buzunarele
cu agoniseala mea, fără să dați în greu! Așteptați
să crăp mai repede, ca să vă îmbuibați cu tot ce
33. anul III, nr. 4/20, 2018, aprilie
ISSN 2458-0198 – ISSN-L 2458-0198
33
vă rămâne! Voi crăpa când îmi va sosi ora, dar tu
ai să faci cum vreau eu și îmi vei aduce
instrumentul ăla nenorocit, chiar de-ar fi să fie
ultimul lucru pe care îl vei face în mizerabila ta
viață!”
Ambra își continua lamentările, aprinzându-se
tot mai mult și victimizându-se cu o voce stridentă,
care o sotea din minți pe invalidă. De furie și
disperare, lacrimile acesteia țâșniră din ochii gri cu
irizări metalice, umilind-o și mai tare. Speră ca
nimeni să nu i le observe, până va reuși să-și
recompună masca impasibilă și dură, pe care o
arăta lumii pentru a-și mimetiza frica, durerea și
singurătatea. Reuși fără prea mult efort, mai ales
că cealaltă era prea preocupată de ea însăși, ca
să mai observe reacțiile surorii. Amneris își înghiți
amarul și bâjbâi în zadar după firida ei secretă, dar
se pare că fusese repudiată și de acolo.
Televizorul nu făcea nici el față debitului verbal al
Ambrei iar Maria își astupă urechile sugestiv pe la
spatele acesteia, făcând o figură complice cu
Amneris, care n-o băgă în seamă. Oricât ar fi
călcat-o soră-sa pe nervi, niciodată nu încuraja
obrăznicia altora la adresa alor săi și o puse la
punct pe Maria cu o privire severă și mai lungă ca
de obicei. Toată puterea ei spirituală se reflecta în
privirea-i hipnotică, tăioasă și fascinantă, cu care
încă își mai putea domina supușii. Maria dispăru
timorată în bucătăria minusculă unde își făcea de
lucru cu branulele bolnavei, pe care le steriliza
minuțios, nu atât din conștiinciozitate, cât pentru a
se ține departe de privirile cârcotașe ale patronilor.
„Hm! bombănea ea. Las-o să o tâmpească de
cap! Așa îi trebuie, că prea e trufașă! Dacă îi arăți
un pic de solidaritate și compasiune, imediat de
trăsnește cu ochii aia de Meduză, care te
transformă în stană de piatră! Mie chiar îmi era
milă de ea!...”
Plânsul refulat îi provocă bolnavei o criză
respiratorie violentă, ce puse în alarmă ventilatorul
și pe cele două femei care se precipitară în
ajutorul nefericitei. În timp ce Ambra o ventila
mecanic, Maria o aspira de zor, nereușind să facă
față valului de salivă care se revărsa din glandele
scăpate de sub control și care o sufocau. Lacrimile
îi obturau ochii injectați, chipul îi devenise cianotic
iar maxilarele se încleștaseră prinzând între dinți
buza inferioară din care curgea sângele negru,
prelingându-se pe bărbie și pe piept. Ambra și
Maria se luptară să-i desprindă buza din capcana
de fier a dinților, martirizându-i maxilarul și reușiră
să-i strecoare între dinți suzeta specială care
rezista eroic acelor mușcături necontrolate, dar o
bucată de carne din buza zdrențuită atârna
dezolant între degetele Ambrei.
Tentativele lor disperate reușiră să o
stabilizeze până la urmă și paloarea mortală luase
acum locul cenușiului, care cobora înapoi în
tenebrele lacome. Istovită, înfrântă și speriată,
Amneris respira din nou cu profundă recunoștință.
Lipsa aerului era tortura cea mai cumplită pe care
viața o putuse inventa pentru ființa umană. O
experimentase de multe ori de-a lungul anilor de
boală, dar de fiecare dată crezuse că va fi ultima.
De fiecare dată își aducea aminte cine era și o
vreme se comporta cum trebuie, dar tiranul din ea
se întorcea mereu. Îl accepta cu bucurie și
mândrie, îl invoca și se abandona lui cu voluptatea
puterii pe care i-o insufla. Era ego-ul ei și lipsa lui
o înnebunea.