1. Asertivitatea
Cadru general
ASERTIVITATEA - DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Actualmente în literatura de specialitate pentru desemnarea unei comunicări eficiente şi,
respectiv, a conduitelor optime, se întîlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă şi
comportament asertiv. Dar ce înseamnă de facto asertivitatea ?
Dacă pentru o descriere amplă am putea să ne imaginăm relaţiile umane pe un continuum,
atunci la cele două poluri ale acestuia s-ar găsi comunicarea şi comportamentul agresiv, iar la
celălat - comunicarea şi comportamentul pasiv. Ei, bine, chiar la mijlocul acestui continuum s-ar
situa comunicarea şi comportamentul asertiv.
Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă nici
drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimîndu-şi necesităţile, dorinţele,
sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră socialmente adecvată.
Comportamentul asertiv demonstrează respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, promovează
autodezvăluirea, autocontrolul şi aprecierea pozitivă ai valorii de sine.
Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluţionare a problemelor interpersoanle.
Comunicarea directă, deschisă şi onestă permite recepţionarea mesajelor fără distorsiuni, ceea
ce menţine relaţiile cu ceilalţi. Într-o comunicare asertivă tensiunea , critica, conflictul etc. sunt
constructive.
Definiţia asertivităţii, accepţiuni ale asertivităţii
Smith (1975) analiza comportamentului asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecărui individ.
Concepţia lui şi-a asumat o libertate mult mai extinsă decît o făcea filosofia social-democratică:
"Ai dreptul de a-ţi judeca propriul comportament, gînduri şi emoţii, de a avea responsabilitate
pentru iniţierea unor comportamente şi pentru consecinţele lor".
Rakos (1979) a criticat această definiţie, bazată numai pe drepturi, pentru lipsa cunoaşterii că
exprimarea drepturilor prin acţiunea individuală într-un context social determină relatare
responsabilităţilor antecedente şi ulterioare. Evidenţierea drepturilor individuale la extensia
drepturilor societăţii şi responsabilităţile individuale îmbibă conceptul de "asertivitate" cu o aură
de narcisism şi egoism.
Cîteva definiţii se fixează pe expunerea emoţională ca element cheie. Wolfe (1982)
conceptualizează asertivitatea în temeni de "exprimarea oricărei altei emoţii decît anxietatea
unei persoane".
Cea mai reuşită definiţie în această categorie este formulată de Rimm şi Masters (1979):
"comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă şi
relativ directă a gîndurilor şi sentimentelor ce sînt social adecvate şi în care se ţine cont de
sentimentele şi bunăstarea altor oameni".
Lange şi Jacubowski (1976) susţineau că "asertivitatea implică apărarea drepturilor personale şi
exprimarea gîndurilor, sentimentelor şi convingerilor în mod direct, onest şi adecvat, fără a viola
drepturile altei persoane".
Asumarea teoretică se include în a patra categorie, alături de exprimarea drepturilor şi emoţiilor.
De exemplu, Alberti şi Emmons (1970) notau următoarele: "Comportamentul preluat de o
persoană pentru a acţiona în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate nepotrivită,
pentru a-şi exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fără a renega
drepturile altora este numit comportament asertiv".
Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care
comportamentul asertiv poate fi definit: "abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri
sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive şi negative; abilitatea de a
iniţia, continua şi finisa o conversaţie generală".

2. Galossi şi Galossi (1977) au expus nouă categorii: de a da şi a primi complimente; a face
solicitări, a iniţia şi a menţine o conversaţie, apărarea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea
opiniilor personale, a nemulţămirilor, a mîniei şi a sentimentelor pozitive.
În final, cîteva definiţii fundamentale au fost oferite în literatura de specialitate. Heimberg,
Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat că comportamentul asertiv este conceptualizat ca fiind
rezolvarea efectivă a problemei.
Rich şi Schroeder (1976) au susţinut că comportamentul asertiv este abilitatea de a căuta,
menţine sau de a intensifica refortificarea într-o situaţie interpersonală prin intermediul
exprimării sentimentelor sau a dorinţelor.
Gradul de asertivitate poate fi măsurat prin efectivitatea reacţiei individului în producerea,
menţinerea sau intensificarea refortificării.
Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate la "învăţarea abilităţii de a adapta
comportamentul solicitărilor situaţiei interpersonale, astfel încît consecinţele pozitive să fie
maxime, iar cele negative - minime".
Componentele asertivităţii
Noţiunea de asertivitate a fost introdusă de specialişti în terapia comportamentală, care afirmau
că asertivitatea inhibă anxietatea, reduce depresia. Se subliniază faptul că comportamentul
asertiv conduce la o îmbunătăţire a imaginii de sine.
După Lazarus, asertivitatea comportă patru elemente:
1. refuzul cererilor;
2. solicitarea favorurilor şi formulare de cereri;
3. exprimarea sentimentelor pozitive şi negative;
4. iniţiere, continuare şi încheiere a unei conversaţii generale.
Acestea alcătuind componenta cognitivă care implică un anumit mod de gîndire. Componenta
comportamentală a asertivităţii include o serie de elemente non-verbale, cum ar fi:
- Contactul vizual: o persoană asertivă îşi priveşte interlocutorul drept în ochi. Lipsa contactului
vizual poate transmite mesaje nedorite, de tipul: "eu nu sunt convins de ceea ce spun" sau "îmi
este foarte frică".
- Tonul vocii: chiar şi cel mai asertiv mesaj îşi va pierde din semnificaţie dacă va fi exprimat cu
o voce şoptită (aceasta va da impresia de nesiguranţă) sau prea tare, fapt care ar putea activa
comportamentul depresiv al interlocutorului.
- Postura: poziţia corpului unei persoane asertive diferă de la situaţie la situaţie. Totuşi, se
apreciază că, în majoritatea cazurilor, subiectul trebuie să stea drept: nici prea rigid, pentru că
aceasta exprimă o stare de încordare, nici prea relaxat, pentru că ceilalţi ar putea interpreta o
astfel de poziţie ca fiind lipsită de respect.
- Mimica: pentru ca mesajul să aibă caracter asertiv, mimica trebuie să fie adecvată şi
congruentă cu conţinutul mesajului. Astfel, de exemplu, dacă cineva zîmbeşte atunci cînd afirmă
că ceva îl supără, oferă interlocutorului o informaţie ambiguă, care alterează sensul comunicării.
- Momentul administrării mesajului: cel mai eficient mesaj asertiv îşi pierde semnificaţia dacă
este administrat într-un moment nepotrivit. Astfel, de exemplu, nici un şef nu va răspunde
favorabil la o cerere de mărire a salariului, oricît de bine formulată este această, dacă angajatul
îl abordează atunci cînd se pregăteşte să se prezinte în faţa unei comisii de control a firmei.
- Conţinutul: chiar dacă toate celelalte condiţii sunt respectate, mesajul nu-şi atinge scopul
dacă este prea agresiv, cu intenţia de a-l blama pe celălalt sau, dimpotrivă, exprimat prea timid
şi într-un mod pasiv. Conţinutul unui mesaj asertiv trebuie să fie precis, descriptiv şi direct.
psiholog.proeducation.md/general
partea a II-a

3. ELEMENTELE CONSTITUENTE ALE ASERTIVITĂŢII
Într-o anumită măsură, problema încrederii în sine, în abilităţile sale poate fi întîlnită practic în
orice teorie psihologică care se referă la psihologia personalităţii. Este demonstrat faptul că
persoanele se deosebesc între ele în funcţie de nivelul încrederii în sine. Conceptul "încredere
în sine" este prezent în diferite limbi, însă ca concept psihologic a apărut în manualele de
psihologie odată cu necesitatea de a înfăptui corecţii psihologice şi psihoterapii. Psihologii
practicieni şi psihoterapeuţii pe parcursul activităţii sale au observat, că majoritatea bolnavilor
nevrotic şi o mare parte din bolnavii cu boli cardio-vasculare, într-o măsură mai mare sau mai
mică, suferă de singurătate, de neîncredere în forţele proprii şi în viitor. Respectiv, aceşti
oameni aderă la modalităţi de comportament diferit.
Este necesar să se menţioneze faptul că stilul de viaţă cultivă deseori norme de comportament
contradictorii. Exemple de nepotrivire între comportamentul "recomandat" şi "încurajat" pot fi
întîlnite destul de frecvent. Deşi se consideră unanim acceptat că drepturile altei persoane
trebuie respectate, deseori observăm că părinţii, profesorii şi biserica prin acţiunile sale,
contrazic acest principiu. Respectul, bunele maniere, tactica, modestia, de regulă, sunt
apreciate, lăudate, dar în acelaş timp, cu scopul "de a reuşi" se permite şi se încurajează
agresivitatea, nepoliteţea faţă de alţii.
Fiecare persoană posedă un anumit stil comportamental.
Persoana ce se comportă pasiv nu poate să-şi anunţe concret dorinţe şi necesităţile sale. În
aceiaşi măsură, ea este lipsită de apărare în faţa cerinţelor survenite din partea carenţelor
celorlalţi membrii ai societăţii. Deosebirea esenţială a unei persoane neîncrezute în sine, constă
în faptul că în activitatea socială aceste persoane tind maxim posibil să evite manifestările
personale. Orice formă de prezentare a propriilor idei, păreri, realizări, dorinţe şi necesităţi
pentru ei este foarte neplăcută (fiind urmată de sentimentul de ruşine, vină, frică etc.) sau
imposibilă din cauză că nu au formate abilităţile necesare sau nu are sens conform sistemului
propriu de valori şi interese.
În realitate, de fapt, aceşti trei factori se prezintă într-o combinaţie şi interdependenţă reciprocă
conducînd spre pasivitate. Este prezent de fapt, nu doar refuzul de la orice scop în general, e
absentă încrederea în sine şi în realitatea intenţiilor proprii (Romek, 1997).
O persoană pasivă nu deţine imunitatea necesară împotriva şiretlicurilor manipulatorii, este
destul puţină critică pentru ca ea să-şi ceară iertare, să aducă explicaţii şi dovezi pentru a se
îndreptăţi. Insuccesele vor diminua din ce în ce mai mult stima de sine.
Asupra "deficitului de comportament" ca o cauză a pasivităţii iniţial a atras atenţia lui Lazarus.
El a presupus, drept cauză a neîncrederii în sine, lipsa modalităţilor de comportament ce ar
asigura deplina integrare în mediul social. Lazarus a evidenţiat patru grupe de deprinderi, care
conform propriei sale păreri ar fi suficient pentru o activitate vitală eficientă şi, corespunzător, -
pentru a fi încrezut în sine, a fi asertiv.
După Lazarus, persoana matură trebuie: să-şi exprime deschis şi sincer dorinţele şi trebuinţele
sale; să fie capabilă să spună NU; să aibă capacitate de a vorbi deschis despre sentimentele
sale pozitive şi negative; să stabilească contacte, să iniţieze şi să finiseze o discuţie.
Între tip, nu întotdeauna satisfacerea dorinţei altei persoane sau refuzul de la unele scopuri
personale, se prezintă ca manifestare a pasivităţii! omul are dreptul deplin de a lua singur o
anumită hotărîre. De asemenea, omul are dreptul să manifeste mărinimie faţă de alţii, atunci,
cedîndu-le, el realizează dorinţa sa, fiind satisfăcut. Acţionînd binevol, noi în continuare nu ne
chinuim, gîndindu-ne la acest lucru, nu repetăm de nenumărate ori, că trebuia să procedăm
altfel.
Persoana ce se comportă agresiv obţine totul, îşi realizează scopul personal în detrimentul
celorlalţi. Ea nu ia în consideraţie drepturile şi cerinţele lor. Subestimează şi distruge încrederea
celorlalţi faţă de propria persoană. În felul acesta, persoana îşi realizează propriile dorinţe, însă
ceilalţi îşi formează faţă de ea un montaj negativ. Conştiinţa de sine este, mai bine zis, o

4. pseudoconştiinţă. Din această cauză toate insuccesele sale sunt transformate în succese, dacă
nu au posibilitatea s-o facă, ei aduc învinuiri, reproşuri celor din jur, spunînd că li se pune beţe
în roate.
Agresiunea nu e doar aducerea de traume fizice sau unele exprimări grosolane. O influenţă
agresivă o are ironia şi sarcasmul, cît şi un monolog încet şi monoton, care duce la degradarea
celei persoane asupra căreia este orientat.
Acţiunile agresive şi pasive, la prima vedere, se deosebesc radical, între timp baza lor e
aceiaşi. Celelalte persoane sunt considerate "duşmani" ce au un singur scop - a dăuna. Deşi,
trebuie să fii foarte precaut, să nu spui ce gîndeşti şi ce simţi, orice informaţie să fie prezentată
în mod rafinat. Deosebirea între un comportament agresiv şi unul pasiv, constă doar în faptul
că, persoana agresivă aduce lovituri de preîntîmpinare, prevenire; atunci cînd cea pasivă lasă
deschis de înţeles că nu pretinde la biruinţă, succes într-o luptă cu un răufăcător.
Persoana ce se comportă asertiv este capabilă concret şi explicit să formuleze cerinţele şi
trebuinţele sale, viziunea proprie referitor la o anumită situaţie, problemă. Se deosebeşte prin
atitudine pozitivă faţă de ceilalţi şi autoapreciere adecvată. Este încrezută în propriile forţe,
poate asculta ŞI MERGE LA COMPROMIS. Este capabilă să-şi modifice viziunea, părerea,
fiind influenţată de argumente logice. Nu se ruşinează să-i ceară cuiva un serviciu şi din partea
sa este gata de asemenea să acorde ajutor şi amabilitate.
Anumiţi autori văd asertivitatea ca un punct de mijloc între agresiune şi pasivitate (ex. Bloom,
Coburn şi Perlman, 1975). D. Bowen consideră că este un punct de vedere greşit şi face ca
înţelegerea asertivităţii să fie dificilă. El propune o următoare definiţie a asertivităţii -
asertivitatea este comportamentul care implică exprimarea propriilor idei şi sentimente şi
susţinerea propriilor drepturi, şi a face aceste lucruri într-un mod care permite celuilalt să
procedeze la fel.
Comunicarea şi comportamentul asertiv cere dezvoltarea anumitor deprinderi şi abilităţi
specifice. Următoarele sînt cîteva dintre cele mai importante:
1. Împărtăşiţi-vă sentimentele în afirmaţii la persoana I;
2. Nu vă minimizaţi pe voi şi nu-i minimizaţi pe ceilalţi;
3. Nu fiţi vagi şi ezitanţi şi nu vă camuflaţi mesajul cu cuvinte-parazite;
4. Fiţi concret în feedback şi critică;
5. Folosiţi un limbaj neutru, neexploziv;
6. Fiţi cooperanţi, deschişi şi receptivi la ceilalţi - s-ar putea să ştie ceva şi voi să nu ştiţi;
7. Confruntaţi situaţiile neplăcute pe loc sau cel puţin imediat ce se poate;
8. Asiguraţi-vă că mesajele non-verbale transmit acelaşi lucru cu mesajele verbale.
Analizînd particularităţile comportamentului asertiv, psihologii s-au confruntat cu problema
determinării unei graniţe între asertivitate şi agresivitate. Unii, de exemplu, Bolne, nu vedeau
deosebirea între ele. Mai mult decît atît, în calitate de metodă pentru cercetarea neîncrederii se
practica training-ul de perseverenţă şi autoconvingere agresivă. Alţii (de exemplu, Lansec,
Iacubovski) considerau că asertivitatea prezintă prin sine ceva de mijloc între agresivitate şi
pasivitate, avînd deosebiri esenţiale atît în ceea ce priveşte agresivitatea, cît şi pasivitatea.
Al treilea grup de autori afirmau că agresivitatea şi pasivitatea sunt, de fapt, două forme diferite
de manifestare a lipsei de asertivitate, în cadrul cărora energia nerealizată în rezultatul
interacţiunilor, provoacă actualizarea unor necesităţi care pot fi orientate în interiorul
organismului şi provoacă autodestrugerea (mai des neurotizare), care este orientată spre
celorlalţi în exterior provocînd agresivitate.
Însă majoritatea autorilor consideră agresivitatea şi pasivitatea drept două însuşiri diferite ale
persoanei. Aceasta este confirmat şi prin corelarea scăzută a scalelor de agresiune şi încrederii
în sine. Nivelul înalt al asertivităţii şi agresivităţii poate exista atunci cînd prin acţiunile agresive
persoana uşor şi eficient îşi realizează scopurile şi necesităţile, fără să observe efectele
negative.

5. În acest caz, agresivitatea trebuie înţeleasă de rînd cu asertivitatea, omul continuă să se
comporte agresiv, atunci cînd el învingînd neîncrederea, totuşi, se hotărăşte pentru ceva. De
cele mai dese ori, persoanele asertive nu sunt agresive deoarece ele posedă o multitudine de
acţiuni neagresive.
Fiecare personalitate are dreptul să-şi aleagă pentru sine acea modalitate de comportament la
care va putea să adere în situaţii de conflict. Libertatea de alegere şi autocontrolul va deveni
posibilă doar atunci cînd o să vă deprindeţi să vă comportaţi încrezut, asertiv, în situaţiile în
care pînă acum v-aţi comportat pasiv sau agresiv.
Vă propunem în continuare un tabel comparativ în care sînt descrie succint particularităţile
definitorii ale celor trei tipuri de comportament, menţionate anterior.
CARACTERISTICA TIPURILOR DE COMPORTAMENT
Tipul agresiv Tipul pasiv Tipul asertiv
Jigneşte pe cei din jurul său;
Lezează sentimentele
oamenilor;
Încălcă drepturile
persoanelor;
Utilizează un ton ridicat;
Foloseşte expresii
ofensatoare;
Face acţiuni care
deranjează pe ceilalţi;
Umileşte oamenii;
Are o atitudine de
superioritate faţă de oameni;
Critică destructiv oamenii
(pentru greşeli reale sau
imaginare) şi munca
acestora;
Tratează oamenii cu dispreţ;
Este ostil şi răutăcios;
Nu acceptă alte opinii şi idei;
Nu tolerează sfaturile
străine;
Nu înţelege ideile altor
oameni;
Întrerupe interlocutorul
pentru a-şi exprima propria
opinie;
Ia decizii fără a consulta pe
alţii;
Îşi manifestă violent
nemulţămirea;
Este certăreţ, vorbeşte mult;
Găseşte defecte în tot ce fac
alţii.
Expresii verbale des
utilizate:
Îşi neagă propriile drepturi;
Nu-şi apără interesele;
Nu-şi exprimă
sentimentele;
Permite altora să-l
influenţeze;
Manifestă sentimente de
vinovăţie şi neajutorare,
singurătate, frică şi
anxietate;
Îşi reţine emoţiile şi
sentimentele (pozitive şi
negative);
Îşi consideră ideile şi
opiniile ca fiind
neimportante;
Îşi devalorizează propria
persoană;
Evită confruntările directe;
Nu se implică în discuţii
aprinse;
Este timid, ascultător,
supus şi umil;
Crede că comportamentul
său pasiv îl va ajuta să fie
acceptat şi aprobat de
ceilalţi;
Se teme să nu deranjeze
sau să ofenseze pe cineva;
Nu poate lua decizii;
Reacţionează bolnăvicios
la critică;
Evită să-şi exprime opiniile;
Prezintă conflicte
intrapersonale.
Expresii verbale specifice:
Respectă atît drepturile sale, cît şi
ale celorlalţi;
Îşi exprimă necesităţile, dorinţele,
sentimentele şi preferinţele într-un
mod deschis şi onest, într-o manieră
adecvată;
Respectă oamenii;
Ţine cont de opiniile şi ideile
celorlalţi;
Apreciază munca oamenilor şi îşi
manifestă deschis aprecierea;
Comunică deschis cu oamenii;
Recepţionează mesajele corect, fără
distorsiuni;
Dacă chiar şi critică oamenii, atunci o
face în mod constructiv;
Este un bun interlocutor, ascultă
oamenii fără a-i întrerupe;
Are încredere în propriile forţe şi în
potenţialul altora;
Ţine cont de sugestiile oamenilor şi
mulţumeşte sincer;
Cere şi oferă ajutor cu plăcere;
Este receptiv la nevoile celorlalţi.
Expresii verbale utilizate:
"Eu cred că..."
"Aş dori să fac acest lucru..."
"Te deranjează dacă..."
"Apreciez mult ce ai făcut pentru
mine"
Semne non-verbale:
expresii faciale deschise şi relaxate,
contact vizual, atît cît să nu supere
interlocutorul, poziţia corpului
dreaptă, relaxată, dar nu rigidă, are

6. "Faci sau nu faci?"
"Ce prostie!"
"E clar că nu eşti în stare să
înţelegi!"
"Toţi sînteţi nişte proşti!"
Semne non-verbale:
tensiune, stă aproape de
interlocutor, este încruntat,
expresia feţii este rigidă, îşi
menţine privirea fixată în
ochii interlocutorului pentru
a-l intimida, face gesturi
provocatoare, agită pumnul,
degetul arătător, are o voce
ameninţătoare şi rece,
ridicată la finalul propoziţiei.
"Îmi cer scuze că v-am răpit
din timpul Dvs. atît de
preţios, dar...",
"Dacă zici tu..."
"Numai, te rog mult, nu te
supăra pe mine"
Semne non-verbale:
evitarea oamenilor, voce
înceată, monotonă, contact
vizual minim, face mişcări
nervoase, poziţia corpului
este aplecată, îşi frămîntă
mîinile, ţine umerii aplecaţi,
iar capul între umeri,
braţele sînt, de regulă,
încrucişate.
vocea calmă, dar sigură, zîmbeşte
sincer atunci cînd e necesar,
încuviinţează cu capul interlocutorul.
ASERTIVITATEA
PROGRAM TRINING
ASERTIVITATEA - O CALE SPRE SUCCES
Asertivitatea înseamna sa fii pregatit pentru ceea ce vrei sa obtii. Înseamna sa stii
foarte clar ce nevoi ai. Înseamna confruntare si cere foarte mult curaj. Unii spun ca
este greu sa fii asertiv, altii, prin stilul lor propriu, spun ca este foarte usor. Un
lucru este sigur: este nevoie de mai multa practica pentru a putea fi asertiv.
Obiectivul nu este sa învingi. Obiectivul este sa rezolvi problemele si sa obtii
maximum de rezultate. De aceea, asertivitatea nu este sinonima cu agresivitatea.
In atingerea obiectivelor lor, oamenii agresivi adopta mental strategia "eu câstig -
tu pierzi".
TEMATICA GENERALĂ
• Recunoasterea si întelegerea comportamentului asertiv
• Explicitarea diferitelor tipuri de comportament si impactul lor asupra altora
(ex. comportamentul agresiv).
• Dezvoltarea capacitatilor de ascultare activa
• Dezvoltarea unei varietati de comportamente versatile, utilizabile în situatii
dificile
• A spune nu, când este cazul, clientilor, managerilor si colegilor - fara a avea
sentimente de vinovatie si fara a-i ofensa pe altii.
• Comunicarea pentru cresterea încrederii
• Pozitionare asertiva în mai multe puncte de vedere alternative
Abilităţi de relaţionare interpersonală
Abilităţi de negociere

7. Team Building
Abilitati practice de comunicare