Descrierea comunei Râca

1. ION IONESCU-BUCOVU
MONOGRAFIA
COMUNEI
RÂCA

2. 2008
Mulţumim pe acestă cale
domnului Sârbu Emil pentru
sponsorizarea acestei lucrări.
ION
IONESCU-BUCOVU
2

3. IMNUL COMUNEI R ÂCA
I
În judeţul Argeş, înspre Teleorman,
Lângă o pădure, vechi sit riveran
E comuna RÂCA, loc mirific, sfânţ,
Hărăzit de Domnul pe acest pamânt.
II
Bucovu-o străbate cu mister, uşor
Înspre Teleormanul veşnic curgător.
Izvoarele limpezi în pârâu s-aduna,
Peste toate în codru cântece răsuna.
III
Şcoli, biserici, case, totu-i aşezat
În pas cu progresul ce-a pătruns în sat.
Oamenii sunt harnici, mândri, visători,
Liberi de când lumea, de neam iubitori.
IV
Vecină cu Râca-i Siliştea -Gumesti,
Moromeţi în Râca peste tot găseşti.
Şi mulţi vestiţi oameni, ieşiţi din popor,
Ce-şi slăvesc Comuna, prin distins obol.
V
Azi, Râca-i o oaza-n "satul mondial"
Cu Fii ce se-nalţă peste tot pe val,
Clădind cu-a lor truda ţării viitor,
Purtându-şi străbunii in inimi, cu dor.
VI.
Traiască, înflorească Râca noastră dragă,
Precum România, precum Ţara-ntreagă,
Cu cinste şi fală să-i purtăm drapelul
În veci, pretutindeni, acesta ni-i ţelul.
Scris de pr.dr.inginer Paul Sterian
Prof.Dr. Ing. la Politehnica Bucureşti

4. LA INAUGURAREA COMUNEI RÂCA
La inaugurarea comunei Râca în anul 2002. De la dreapta
spre stânga: Toma Ion, Teodorescu Ion, Nicolescu, preşedintele
consiliului judeţean, Popescu Eugen, secretar de stat, Tămagă,
prefectul judeţului, Barbu Mircea, primarul comunei Popeşti şi
Văcăroiu, preşedintele senatului.

5. 5

6. ÎN LOC DE PREFAŢĂ
În anul 1955 când am venit ca dascăl în Râca am găsit un om care
se preocupa de istoricul acestei localităţi cu o pasiune înrobitoare. Ca
tânăr profesor m-a interesat şi pe mine istoricul acestor meleaguri şi am
întrezărit în pasiunea acelui dascăl propria-mi pasiune.
Penescu Athanasie, căci despre el e vorba, a fost un căutător de
documente şi de acte, un pasionat arheolog, care atestau începuturile
comunei Râca. El le-a strâns cu pasiune şi a înfiinţat un muzeu al satului
care după desfiinţarea comunei şi decesul acestui dascăl, prin neglijenţa
şi nepăsarea organelor locale din acel timp, a fost vandalizat şi, puţinele
documente care mai rămăseseră, au fost ânsuşite de diverşi amatori de
suveniruri. Acest profesor intenţiona să scrie şi o monografie a comunei,
lucrare pe care a amănat-o sine die. Din păcate el s-a dus în lumea celor
drepţi şi lucrarea a rămas în proiect.
Am considerat ca o datorie pentru viitorul comunei să continui eu
această lucrare pentru a nu se pierde în negura trecutului vechile date
despre aceste meleaguri.
Încă de la început m-am confruntat cu lipsa de documente
istorice. Cauza este în răutatea timpurilor dar se află- vorba lui Nicolae
Iorga- şi în nepăsarea oamenilor care n-au reuşit să păstreze vechile
urice dăruite de domnitori pentru a-şi apăra moşia cu ele. Nu am reuşit
să cercetez nici Arhivele statului în căutarea de noi documente şi mi-e
teamă că din cauza vârstei înaintate nu mai am timpul s-o fac. Las loc
generaţiilor viitoare să continuie aceste demersuri pentru a o îmbogăţi.
Lucrarea se adresează atât localnicilor, cât şi celor interesaţi de
trecutul acestor meleaguri. Pe cei care mai posedă documente şi
informaţii suplimentare interesante sau observaţii critice, îi rog să mi le
adreseze sau să le păstreze pentru o altă ediţie.
Importanţa lucrării rezidă ân faptul că este prima tentativă a unui
studiu istoric al acestei zone din câmpia Găvanu- Burdea, situată la nord
de marea Câmpie a Burnasului.
Dând la iveală această lucrare, pun în mâna generaţiilor viitoare
un trecut îngropat în uitare, demn de cunoaştere, care va lumina
prezentul, dar, mai ales, viitorul.

7. Râca 20 iulie 2008
MOTO:
“Satulînsuşi-vorbescdesatul
civilizat-trebuiesă-şicunoască trecutul,să
se cunoască pe sine, ca, prin conştiinţa de
sine şi de destinul său, să îşi înţeleagă mai
bine şi nevoile de prezent şi posibilităţile de
viitor şi, în acţiunea sa de viitor şi în
acţiunea sa de propie ridicare, să păşească
sigur, cu încredere şi curaj, ambiţionându
-seacâştigatimpulpierdut.”
ION
MIHALACHE
7

8. PUŢINĂ ISTORIE
Istoria acestei localităţi este strâns legată de istoria
ţării noastre. Pe aceste meleaguri a existat o civilizaţie
străveche, milenară, care atestă că încă din cele mai vechi
timpuri viaţa şi-a urmat cursul ei. Prin cercetările efectuate,
prin săpăturile făcute cu diferite ocazii, am constatat că atât
în paleolitic, în mezolitic cât şi în neolitic au existat urme de
viaţă pe aceste meleaguri.
Prin săpăturile de pe dealurile din Valea Ghiincioaei
cu ocazia plantării de viţă de vie din anul 1962, prin
săpăturile din pădurea Bucov, în punctul Fântâna Academiei,
prin arăturile adânci care s-au făcut pe vechea vatră a satului
din Strâmba, în Tudoria pe loturile Gulinoaei, s-au dat la
iveală unelte, ceramică, arme din silex şi os, topoare,
pumnale etc. din aceste perioade de timp. Am putea să
înscriem aceste descoperiri în marele areal din Spaţiul
8

9. Carpatic de care vorbeşte Marija Gimbutas în Civilizaţie şi
cultură, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987, conform căruia
leagănul civilizaţiei indo-europene este Spaţiul Carpatic.
(Tot referitor la acest subiect vezi: Gabriel Gheorghe, Getica,
tom I- 11,1992 şi Mac Kendrik, Pietrele Daciei vorbesc,
1978, p. 13.).
Din epoca bronzului s-au găsit urme ale civilizaţiei în
Muntenia de Vest, locuinţe, ceramică, arme de vânătoare,
unelte, ex. la Dobroteşti, Teleorman, Siliştea-Gumeşti şi
Popeşti. Câteva obiecte de la Popeşti se află şi la Muzeele
din Piteşti şi Curtea de Argeş.
Epoca fierului este ilustrată prin ceramică, arme,
unelte şi podoabe.
Dacii sau geţii au constituit un singur popor, ale cărui
civilizaţie şi istorie politică se interferează cu acelea ale
Greciei clasice şi elenistice şi, mai târziu, cu acelea ale
Romei. Ei făceau parte din marea familie a tracilor, care se
întindeau pe o mare parte a Europei ( de la Bug până în
Slovacia şi de la Dunărea mijlocie până în Munţii Balcani.
Marele istoric Herodot numeşte Câmpia Munteană „pustie”
unde geţii sau sciţii ar fi nişte „bagabonzi” i tot el arată căș
între Carpaţi şi Dunăre locuiesc geţii. Geto-dacii din Câmpia
Munteană sunt puşi într-o nouă lumină sub Filip al II-lea şi
Aleandru Macedon.
Ptolemaios, regele de mai târziu al Egiptului, care a
întovărăşit pe Alexandru în expediţia din anul 335 î.e.n.
împotriva geţilor din Dacia ne dă ştiri pentru prima dată
despre regatul geţilor din nordul Dunării. Alexandru trece
Dunărea pe la Mostiştea cucerind şi prădând cetatea întărită a
dacilor. Împotriva lui Alexandru se ridică o armată de 4000
de călăreţi şi mai bine de 10 mii de pedeştri. Pentru a trece
Dunărea, Alexandru rechiziţionează de la localnici bărci
(monoxile) făcute dintr-un singur lemn pe care localnicii le
foloseau pentru pescuit. Invazia s-a făcut noaptea prin lanuri
înalte de grâu pentru a nu fâ văzuţi. Pedestrimea culca
recolta la pământ cu suliţele aplecate. Geţii i-au luat totuşi
prin surprindere dar n-au rezistat şi şi-au luat copiii şi
femeile şi s-au retras către ţinuturile pustii. Expediţia lui
Zopyrion, generalul lui Alexandru, din anul 327-326
împotriva geţilor a fost un mare eşec.
Dromichete, prima personalitate politică a daco-
geţilor din stânga Dunării se luptă cu Lisimah şi, în a doua
9

10. expediţie, retrage armata, arde tot în calea lui, înfometând şi
însetând armatele greceşti, căzând prizonieri în mâna dacilor.
Dromichete îi cruţă viaţa lui Lisimah, dă o masă în cinstea
lui şi-i cere cetăţile cucerite înapoi. Masa dată în cinstea
grecilor este bogată în contrast cu cea a dacilor. Grecii sunt
poftiţi pe aşternuturi scumpe, li se serveşte în vase de argint
şi cupe de aur, ospătaţi cu cele mai alese mâncăruri, toate
pradă de război. Geţi stau pe lăicere sărace, mese simple de
lemn, servesc băutura în comuri de animale, puţine legume şi
came. Dromochete îl întreabă pe Lisimah care masă i se pare
mai bogată. Lisimah îi răspunde că a grecilor. Atunci- zice
regele Dacilor- de ce aţi lăsat orânduirile şi viaţa aceasta
strălucită şi regatul vostru şi ţi-ai dorit să vii la nişte oameni
barbari într-o ţară friguroasă şi lipsită de bogăţii. Atunci
Lisimah s-a căit mult şi le-a mulţumit.
După acest timp situaţia dacilor devine şi mai crudă.
Sunt atacaţi pe rând de celţi, tracii din sud, macedoneni, iliri
şi apoi de romani.
Ei ajung la apogeu sub Buerebista, când pentru prima
dată se unesc într-un singur stat centralizat (a. 82 â.d. EL.) ca
imperativ faţă de ameninţarea crescândă a expansiunii pe
cale militară, a Imperiului Roman.
Înaintarea Romei în Peninsula Balcanică aduce
legiunile la Dunăre. Etapa decisivă a confruntării celor două
popoare începe ân anul 85 â.e.n., durând aproximativ două
decenii, adică până ân anul 106 e.n. Regele Decebal al
DacieiI
începe să hărţuiască regiunile romane de peste
Dunăre, mai mult ca ripostă faţă de actele de ostilitate ale
Romei, dar Traian, împăratul romanilor, hotărăşte să
cucerească puternica Dacie. În urma a două războaie cu sorţi
schimbători (101-102; 105-106 e.n.), Dacia este cucerită,
devenind Provincie Romană cu capitala la Sarmisegetuza
Ulpia Traiana.
Stăpânirea romană a durat în Dacia cca 170 de ani,
etapă pe care istoriografia o consideră decisivă pentru sinteza
daco-romană, în cursul căreia s-a format poporul român şi s-
a plămădit o nouă limbă, limba română.
Aproape un mileniu, daco-romanii, apoi românii, au
I
Mircea Bujoreanu afirmă (Paranormal, Bucureşti, nov., 1999, nr.44) că adevăratul nume al lui Decebal
era Diurpaneus, cuvântul Decebal ar desemna funcţia lui în stat, aceea de suveran.El preia informaţia
din cartea inginerului hotarnic N Miulescu,, Da Ksa, God’s Country, Milano, ed. Nagard, 1975, alături
de alte câteva exemple: Da Ksha- Ţara Zeului- Ţara lui Dumneieu-Dacia. Decebal- Da Ksi Dai sau
Baal- Suveranul âării; Deceneu- Da Ksi Neu- ânţeleptul din Ţara Zeulu
10

11. fost confruntaţi cu popoarele migratoare II
, mai ântâi
popoarele germanice ( ântre anii 275-566), apoi hunii ( ântre
anii 375-454), slavii( secolele VI- X), bulgarii şi ungurii
(secolele X-XI), pecenegii şi cumanii, după care urmează
tătarii (1241-1242), cea mai neagră dintre năvăliri. Acum se
instalează regalitatea maghiară în Transilvania şi se
stabilesc satele, târgurile, oraşele şi apar primele
formaţiuni statale.
Popoarele germanice au rămas pe teritoriul nostru
aproape trei sute de ani; de la ei ne-a rămas primul cuvânt de
groază auzit de băştinaş, anume „a cutropi” De la gepizi ne-a
rămas cuvântul „căpcăun“, adică mâncător de oameni în
mitologia populară.
Convieţuirea cu slavii a durat aproape cinci secole şi a
lăsat urme adânci în viaţa noastră. Deşi asimilaţi la timpul lor
în masa băştinaşilor, slavii au venit ca stăpâni peste un popor
rustic, vlăguit de luptele cu romanii şi migratorii. Ei i-au
deposedat pe băştinaşi de pământuri şi i-au rumânizat,
pentru ei rumân însemna ţăran neliber, „calic”, sau sărac,
nicidecum de origine romană. Au luat în stăpânire
pământurile şi şi-au impus toponimia: Bucov, Vlaşca,
Vlăsia, Craiova, Ialomiţa, Slatina etc. „Voinicul”
nostru vine din războinicul lor (voina- luptă). De asemenea
cuvinte ca: babă, nevastă, ibovnic le-am împrumutat tot
de la ei. Şi în onomastică ne-au rămas cuvinte ca: Dan,
Vlad, Pârvu, Radu, Dobre, Dragomir, Tihomir, Vlaicu,
Vladislav etc.
Deşi românii erau creştini de pe vremea romanilor,
creştinaţi de Apotolul Andrei, biserica făcea slujbe în
slavoneşte, cuvinte ca utrenie, vecernie, maslu, a
blagoslovi, vlădică, stareţ, rai, iad etc vin din limba slavă.
Din biserică limba trece în cancelaria domnească, de la
juzii dacoromâni s-a trecut la cnejii şi voivozii care
împărţeau dreptatea în timp de pace şi conduceau oştile în
timp de război.
De altfel limba slavă s-a păstrat până în secolul al
XVII-lea când s-a trecut la grafia latină. Avarii, după aceea
II
Constantin C. Giurăscu, Dinu c. Giurăscu, Istoria Românilor , vol. I, Editura tiin ifică iȘ ț ș
Enciclopedică, Bucure ti, 1976, capitolul Migra ia Popoarelorș ț
11

12. slavii i-au pus pe localnici la muncă. „Semănaţi şi seceraţi,
le spuneau ei, noi vă luăm numai o parte din produse!“
Băştinaşii plăteau dijmă (dare) boierilor (adică slavilor) şi
făceau robotă (muncă)pentru ei.
Pecenegii şi cumanii, de origine turcică, au năvălit pe
meleagurile noastre cam prin secolul al Xl-lea. Ei preferau
câmpiile întinse unde-şi păşteau turmele, stabilindu-se
mai mult prin Bărăgan, Buceag, Câmpia Burnasului şi
Teleorman.
În cei peste 300 de ani cât au staţionat pe aceste
meleaguri au lăsat urme adânci ân toponimie
(Peceneaga, Muntele Picinegu, Pecenişca (Caraş) Pişineaga
(Haţeg) Bărăgan, Burnas, Teleorman, Caracăl, Caraiman,
Cozia, Vadul Cumanului, Valea Comancii (Teleorman),
Comanca (ân Argeş şi Vâlcea), Tâncăbeşti, Basarabă, Odaia-
Veche, Odaia, Suhaia, Saiele, Câşlele, Segarcea, Căcănău,
Caraorman, Caramaleşti (Popeşti- Argeş) sau ân
antroponimie: Coman, Comănescu, Comăneşteanu,
Caramanlâu etc.
Cu anul 1241 a început năvălirea tătarilor, cea mai
neagră dintre năvăliri. De neam mongol, buni călăreţi şi
arcaşi, tătarii erau iscusiţi în războaie, folosind diferite
vicleşuguri şi având conducători viteji şi cruzi.
În 1421 armata lui Batu-han, trecând prin sabie
ţinuturile pe care se găsesc acum Rusia, Polonia şi Germania,
se îndreaptă spre Ungaria şi spre ţinuturile noastre. Trecând
Ungaria prin sabie, armata faimosului Bela al IV-lea a fost
nimicită la Sajo şi tătarii au înaintat pe coasta dalmată, dând
foc oraşelor şi ucigând sau înrobind locuitorii.
Un alt corp de armată condus de Cadan, pentru a
ajunge ân Ungaria, străbătuse Transilvania de nord, ocupând
pe rând principalele localităţi: Rodna, Bistriţa, Dej, Cluj,
Zalău, Oradea, Baia Mare, iar o a doua armată, sub comanda
lui Buri trecuse Siretul în sudul Moldovei şi răsăritul Ţării
Româneşti, aflat sub stăpânire cumană, pătrunzând în
Transilvania prin Pasul Bran. De menţionat faptul că
istoriografia tătară (cronicile lor) nu indică prezenţa armată
sau administrativă a ungurilor pe teritoriul Tansilvaniei, aşa
cum susţine istoriografia maghiară actuală.
Un al treilea comandant tătar, Budjek a străbătut
Muntenia şi a bătut poporul ulag. Au prădat satele din Cam
12

13. Ulag, adică Valahia Neagră, cum o numiseră ei după
pădurile întunecate prin care trecuseră şi apoi s-au retras cu o
pradă uriaşă şi cu o sumedenie de oameni în robie,
pătrunzând în Transilvania prin Valea Oltului.
Năvălirea tătară a fost cea mai cumplită năvălire pe
care au cunoscut-o aproape întreaga Europă. Pentru istoria
noastră a avut şi o parte pozitivă: a slăbit statul ungar,
oprindu-i înaintarea spre răsărit. Din ciocnirea tătarilor cu
ungurii a câştigat populaţia românească, obţinând răgazul
necesar pentru a întemeia micuţele lor state- Principatele. De
altfel, mai târziu, în războiul purtat la Posada în 330 de
Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, împotriva
ungurilor, voivodul român a fost chiar ajutat de tătari, război
în care ungurii au fost învinşi, iar Ţara Românească şi-a
câştigat independenţa.
Parte din ţinuturile noastre au rămas sub stăpânire
tătară până la întemeierea Principatelor, mai mult economic,
obligate a plăti dijmă din vite şi grâne, ajutându-i cu soldaţi
în incursiunile lor războinice. Ei aduc în ţara noastră pe
ţigani, folosindu-i ca meşteşugari în prelucrarea fierului. De
la aceşti tătari provin sălaşurile de ţigani dăruite mănăstirilor
de domnitorii noştri.
De atunci a rămas, probabil şi satul Tătărăşti, vecin
cu noi, sat format din robi tătari, cu sălaşele pe Valea
Teleormanului, sat dăruit de Alexandru cel Bun mănăstirii
Glavaciog, precum şi satul Palanga din comuna Popeşti.
Deabia după retragerea tătarilor ân secolul al XlII-ea
putem vorbi de o stabilitate relativă a localităţilor. Când
ungurii vin în Transilvania ei găsesc aici ducate (voivodate)
ale populaţiei băştinaşe, ca formă de organizare statală.
Ţara voivodului Seneslau, în stânga Oltului,
cuprindea regiunea muntosă şi şesul Munteniei vestice adică
Argeşul, Muscelul, Dâmboviţa, Oltul, Teleormanul, Vlaşca
şi Prahova. Diploma Ioaniţilor (1247) recunoaşte că
cnezatele Litovoi şi Seneslau rămân românilor aşa cum le-
au ţinut ei până acum.
O AŞEZARE GETO-DACICĂ ÎN COMUNA RÂCA
13

14. Bogdan Petriceico HaşdeuI
având ca sursă de
informare, la rândul lui, Dicţionarul Topografic al lui D.
Frunzescu, pomeneşte localitatea Râca, printre cele 95 de
localităţi din Muntenia, unde s-au găsit urmele unei unui
„trai antic urban". Pe aceste meleaguri au existat urme ale
unei existenţe umane încă din preistorie. Am amintit locul
numit Odaia veche, adică vechea vatră a satului Râca din
Stâmba, Dealurile Bucovului, pe Valea Ghiincioaei, şi
Pădurea Academiei la Fântâna din vale unde s-au găsit
topoare şi ciocane din piatră şlefuită, ceramică şi unelte din
silex, vârfuri de suliţe şi săgeţi datând din neolitic, obiecte ce
odinioară au fost expuse la Muzeul sătesc.
Continuitatea de viaţă omenească este confirmată de
urmele unei aşezări geto-dace pe loturile Gulinoaiei, în
Tudoria, la cca 7 km de sat spre sud-est. Primul care a
depistat-o a fost Cezar Boliac, un ândrăgostit al arheologiei,
în anul 1858, adus probabil de prietenul lui, Alexandru
Depărăţeanu, pe atunci subprefect de Teleorman.
Loturile au apărţinut până ân 1918 moşiei Bellu din
Tătărăşti, după care s-au dat ca moştenire celor care au luptat
în Războiul de Independenţă. Aşa se face că au intrat în
posesia unei văduve din comuna Râca ,al cărui bărbat şi-a
dat sufletul în luptele de la Mărăşeşti.
Aşezarea geto-dacică apare şi pe Harta cu aşezările
din Dacia în vârsta a doua a fierului ( La Ten) din GeticaII
lui Vasile Pârvan la pagina 413 cu menţiunea Tătărăşti, de
care aparţinea atunci.
Deşi amintită încă de atunci, aşezarea nu a fost
cercetată serios niciodată. Profesorul Penescu Athanasie prin
anii 1934-35 a vrut să-l ducă pe marele istoric Nicolae Iorga
care vizitase o cetate feudală din Tătărăşti, la această aşezare,
dar din lipsă de timp, a amânat vizita sine die. Singurul care
a strâns obiecte de pe teren şi le-a expus la Muzeul satului a
fost acest om, care şi-a închinat toată viaţa istoricului satului.
După el, subsemnatul, profesorul de istorie Bădescu
Marin şi tehnicianul agronom Popescu Victor, am făcut
câteva vizite şi am săpat superficial, dar, fără cunoştinţe de
arheologie, nu ne-am putut pronunţa asupra felului aşezării.
Cercetând mai mult material arheologic şi o serie
I
Bogdan petriceico Haşdeu, Istoria Critică a românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p.586;
II 2
Vasile Parvan, Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982
14

15. întreagă de cărţi pe acest subiect, am ajuns la concluzia că
este o aşezare dacică din secolele al-IV-lea-al III-lea î.e.n.
Prin anul 2000 am făcut un articol către Magazinul Istoric
referitor la această aşezare.
Redactorul revistei a anunţat şi Muzeul judeţean
Argeş, care în perioada 1-22 septembrie 2006 a efectuat o
campanie de săpături la faţa locului sub îndrumarea domnilor
Spiridon Cristocea şi Dragoş Măndescu, muzeografi care au
ajuns la aceeaşi concluzie cu mine. Aşezarea este amplasată
pe vârful unui deal (bot de terasă) în sudul pădurii Bucovul
( fosta pădure a Academiei), desupra Văii Bucovului, afluent
pe partea dreaptă a Teleormanului, chiar pe graniţa dintre
judeţele Argeş şi Teleorman.
Poziţia aşezării este una dominantă, asemănătoare cu
staţiunea getică de la Piscul Crăsnarilor, studiată de Vasile
Pârvan în „Getica"
. Cetatea era aşezată în plină stepă ca mai
toate aşezările geto-dacice de la câmpie şi populată de geţii
din pădurea munteană a Teleormanului, lăngă drumul ce lega
aşezările de la Dunăre cu cele de pe versanţii Carpatici pe
larga Vale a Teleormanului. Geto-dacii aveau predilecţia de
a ocupa malurile înalte ale apelor, în speţă Apa Bucovului
care trece prin apropiere şi se varsă în Apa Teleormanului.
Promontoriul respectiv este aşezat la 40 de m. diferenţă de
nivel faţă de Lunca Bucovului.
Pentru stabilirea caracterului sitului şi a încadrării sale
cronologice şi culturale s-au efectuat săpături pe două
secţiuni de 20 x 2m cu orientare N.V.- S.E. Adâncimea până
la care s-a săpat a fost de maximum 1, 5 m. Rezultatul
principal a fost descoperirea unei cetăţi de la începutul epăcii
fierului (sec.IV-III âen.) atribuită geţilor, prima de acest fel
descoperită până în prezent în judeţul Argeş. Cetatea a fost
fortificată pe latura accesibilă dinspre vest cu un şanţ de cca.
5 m. şi adânc de 1,3 m., dublat de palisadă de trunchiuri de
lemn, legate cu lut, surprinsă pe o lăţime de 2 m. şi o
înălţime de 0,6 m. Zona fiind expusă lucrărilor agricole
intensive an de an, a dus în timp la distrugerea unei mari
părţi a sitului şi la uniformizarea terenului.
Stratigrafâa este extrem de simplă şi nu ridică
probleme deosebite; stratul actual vegetal, negru, cu o
grosime maximă numai de 0,10-0,15 m. suprapune
nemijlocit unicul nivel de locuire, reprezentat de un strat
brun- cenuşiu nu foarte consistent, cu mult pigment şi
15

16. granule de chirpici arşi la roşu. Acest strat suprapune pe
toată întinderea sa sterilul (humă cenuşiu-gălbuie), care
începe deja dela 0,30 - 0,35 m. Cetatea bănuim că a sfârşit în
urma unui mare incendiu, mărturie fiind bucăţelele de lut ars
la roşu în palisadă, împrăştiate de lucrările agricole actuale
pe întreaga suprafaţă a platoului. După felul cum sunt
împrăştiate bănuim că incinta cetăţii a fost un patrulater cu
două laturi cam de 200m, orientalte E.-V. şi cualte două
laturi mai mari de cca 400 m. orientate S-N.
Inventarul arheologic găsit la săpături se compune din
fragmente de ceramică locală la mână şi la roată, bucăţi mari
de lipitură din palisadă ce păstrează urmele parilor pe care a
fost aplicată, fusoială sferică din lut, ţinte din fier, vârfuri de
lance, fragmente de lamele de silex, cărămizi arse şi topoare
de fier.Cetatea rămâne să fie cercetată mai serios, facându-se
săpături pe toată suprafaţa pentru a se descoperi gropile
menajere de provizii, complexele de locuire, eventual
morminte sau vetre arseI
.
Şi aici ca şi la Crăsnari ne aflăm în faţa unei vechi
tradiţii de a clădi ce a dăinuit până astăzi şi la ţăranii noştri
care constă mai întâi în construirea unui schelet de pari, lanţi
şi cu nuiele, pe care le-au procurat din pădurea din apropiere,
peste care au aruncat violent pământ, un fel de argilă
frământată cu paie, iar după uscare, pe diafară, l-au spoit cu
lut galben. Acoperişurile au fost probabil din lemn şi paie.
Casele erau foarte mici, cam 2m/2m, mai mult un fel de
colibe înghesuite unele în altele, astfel că pe un spaţiu redus
se poate bănui o populaţie numeroasă. Suntem în plină
civilizaţie a lemnului şi a lutului. Iluminatul se făcea cu vase
cu feştilă. Deocamdată toate sunt supoziţii, săpăturile
superficiale care s-au făcut nu ne-au permis să stabilim
locuinţele. In cioburile găsite bănuim oale, borcane, ceşti,
ulcioare mari şi oale de apă, castroane, străchini, tipsii, etc.
Lângă apa Bucovului există şi un buduroi din timpuri
imemorabile din care probabil cărau apa, azi numit Fântâna
hoţilor. Nu departe de această cetate, s-au mai descoperit de
asemenea o cetate de apărareII
de mare ântindere cu formă
circulară, ân apropiere de Siliştea, precum şi o mare
fortificaţie la OrbeascăIII
, tustrele puse cam pe aceeaşi linie,
I
Comisia Română de Istorie Militară, Centrul de Studii şi Cercetări de istorie şi teorie milţitară, Istoria
militară a poporului român, Bucureşti, Ed. Militară, 1984, voLI, pl7;
II
Idem, op. citat, p.44.
III
Unele date le-am luat de pe internet din Archaelogical Excavaion Report, cod 18224.01
16

17. ceeace ne face să credem că se formsase o salbă de cetăţi de
apărare, care opunea rezistenţă intruşilor.
TELEORMANUL ŞI ARGEŞUL
-vetre ale civilizaţiei din
MUNTENIA-
Localitatea RÂCA se află la extremitatea de sud a
judeţului Argeş şi la cea de nord a judeţului Teleorman,
făcând trecerea între dealurile Costeştilor şi Câmpia Găvanu-
Burdea, cam la jumătatea drumului Popeşti-Căldăraru.
Încă din vechime a făcut parte din judeţul Teleorman,
dar din anul 1956 a trecut de administraţia judeţului Argeş.
Deci istoria localităţii este mai mult legată de judeţul
Teleorman, cu care are în comun o cultură şi obiceiuri
ancestrale.
Istoricul judeţului Teleorman este învăluit în
mister. Numele lui este dat de cumani care au năvălit pe
meleagurile noastre cam prin anul 1057, dar oare până la
cumani cum se va fi numit? In Codex cumanus, 1301 (un
fel de dicţionar cumano-latino-persan de aproape 3000 de
cuvinte) constatăm că acest popor făcea parte din familia
turcilor.
Stăpânirea cumanilor pe aceste meleaguri durează
vreo 200 de ani; până la venirea tătarilor ân anul 1241, ţara
se numea Cumania.
Înaintea lor să fi fost aici o curată sălbăticie dominată
de o pădure imensă? E greu de crezut acest fapt din moment
ce s-au găsit urme ale unui trai antic. Cumanii au numit
aceste meleaguri Deli-Orman, adică „pădure, deasă, pădure
nebună”
, pădure ce făcea parte din faimoşii codri ai Vlăsiei,
adică ai Vlaşcăi, ai Vlahilor, ai românilor.
Bogdan Petriceicu Haşdeu în Originile Craiovei
17

18. scrie că: „Districtul Teleorman conservă până astăzi un
nume curat cuman: după fonetica turcă, ar fi Deli-Orman,
adică „pădure deasă” literalmente „pădure nebună”
Aşa se
chiamă, între altele, o pădure din Dobrogea. După fonetica
cumană, turcului „d“ iniţial îi corespunde totdeauna un „t
" încât Deli-Orman trebuie să ne apară aici sub forma Teli-
Orman. “ Aşadar localitatea s-a numit Teleorman cu
deschidera lui „i“ la „e“. Acest fapt este confirmat şi de
Alexandru Xenopol în Istoria Românilor şi de toţi istoricii
de până astăzi.
Ca judeţ dunărean, Teleormanul a fost, atât în
vechime, cât şi după aceea, o adevărată poartă pe unde s-au
produs fie năvălirile barbare, fie mai târziu războaiele cu
turcii sau năvălirea şi prădarea oraşelor şi satelor de către
bulgari în 1912- 1913. Dunărea, hotarul de sud al judeţului,
este la Turnu-Măgurele, cu mult mai îngustă şi, deci, mai
uşor de traversat. Şi regiunea favoriza orice năvălire, având
ca pavăză de ascunzişi „pădurile lui nebune”
, astfel că
năvălitorii pătrundeau mai uşor în interiorul ţării, jefuiau şi
prădau, apoi se ascundeau cu prada în pădure.
Însemnele Teleormanului înainte de rotunjireaI
satelor
din anul 1845 era o stemă cu fond albastru care purta ca
insemne „trei oiţe“ dovadă că, la începuturi, oamenii
acestor meleaguri au fost mai întâi păstori şi mai apoi
agricultori.
Judeţul este cunoscut şi de câţiva străini, printre care
episcopul Paul de Alep, Macarie al Antiohiei, Petru Bogdan
Bacsici, precu şi de „marele”
ofiţer austriac Franz Joseph
Sulţer, chemat la Bucureşti de Alexandru Vodă Ipsilanti la
1776 pentru a înfiinţa o Academie de Drept. Acest ofiţer a
rămas în ţară până la moarte, scornind din răzbunare o
minciună la adresa istoriei românilorII
lăsând însă o frumoasă
descriere voluminoasă si meritoasă a ţinuturilor româneşti.
Pentru a da o idee insolită despre aceste ţinuturi,
cităm un pasaj din această lucrare de memorialistică, Sulzer
fiind un bun cunoscător al Teleormanului: „Nu cunosc
I
Rotunjire satelordin 1845 ca si alinierea din 1838sau darea la linie din 1864 pe timpul lui Cuza Voda
reprezinta actiuni de sistematizare teritoriala, rotunjirea reprezentand impartirea satelor pe comune.
II
Sulzer,fiind supărat pe domnitor deorece ajunsese doar perceptor al fiilor domnştiiar eticheta Curţii nu-
i ângaduia primirea la petreceri ,deoarece nici el, nici soţia nu aveau titluri nobiliare, a nascocit ideea
că ramânii sunt venetici pe acest pamant, apărând pe aceste teritorii de la sud de Dunare, din zone
neprecizate. După un secol pe la 1870, teoria este preluată de Roesler şi susţinută de cercetările
maghiare şi astăzi.Deşii Sulzer susţine intr-o lucrare a lui că nu exista un singur cuvânt unguresc comun
întregii limbi valahe.
18

19. nicio plăcere pe care s-o pot compara cu aceea pe care o
simte cineva când călătoreşte p-acilea primăvara, prin
păduri şi crânguri. Printre spalierele nesfârşite de măceşi,
de meri şi peri sălbatici înfloriţi, ca şi prin livezile acoperite
cu mii de flori, simţi un farmec răpitor. Crini, lăcrimioare,
brebenei şi mii de flori cu cele mai variate colori nu sunt p-
acilea câtuşi de puţin ceva nouI
”.
Teleormanul a făcut parte din Voivodatul lui
Seneslau care se întindea de la Olt până peste regiunile
prahovene. Pentru a fi mai bine administrat, voivodul l-a
împărţit în judeţe conduse de un jude sau pârcălab.
Judeţul se întindea de regulă pe valea unui râu şi cuprindea
mai multe localităţi, luând denumirea apei respective. Aşa s-
a ântâmplat şi cu Teleormanul, care este mai bine cunoscut
ca entitate administrativă după domnia lui Mircea cel Bătrân
(1386-1418). Acest domnitor face prima împărţire
administrativă mai serioase a Ţării Româneşti, care cu mici
schimbări, durează până astăzi.
În secolul al-XIV-lea denumirea judeţului apare mai
des în hrisoave, cee ce probează că era înfiinţat de ceva
vreme şi avea o administraţie proprie. Un act de împăcăciune
dintre mai mulţi locuitori ai comunei Necşeşti, purtând data
de 23 aprilie 1486, publicat ân Arhiva istorică a României
ne probează că judeţul era deja bine populat, având multe
sate întemeiate, între care şi satele Râca, Popeşti, Palanga,
Diaconeşti, Porcăreşti, Siliştea, Miroşi, Burdea, etc.
Constantin Mavrocordat, care între anii 1730 şi 1769,
a domnit alternativ de 6 ori în Ţara Românească şi de 4 ori în
Moldova, face o reformă administrativă, împărţind judeţul cu
cele 137 de sate în 10 plăşi.II
Judeţul Teleorman se întindea de la Dunăre până spre
nord, la Albota, în imediata apropiere a Piteştilor, ocupând
mari părţi din Câmpia Bumasului şi Găvanu-Burdea. Satul
Râca făcea parte din Plasa Mijlocului de Sus, cu reşedinţa
la Balăci, alături de alte 10 sate: Palanga, Strâmbeni,
Miroşi, Căţeleşti, Dobroteşti, Tecuci, Balaci, Siliştea,
Menşani şi Zămbreasca. In întreg judeţul erau şapte
căpitănii( centre ale unor detaşamente militare, conduse de
I
Franz Joseph Sulzer- Geschichte des Transalpinischen Daiciens, Walachey, Moldau und Bessarabiens,
Viena, vol. I, 1781
II
Dionisie Fotino Istoria romanilor, Viena 1818.
19

20. un căpitan, cu rol de asigurare a pazei zonei), patru din ele
fiind în Plasa Mijlocului de Sus şi trei în vecinătatea noastră
( una la Balăci care era şi reşedinţa plăşii, alta la Râca şi o
a treia la Ciolăneşti)” I
Din cele cinci oficii de poştă din judeţ, unul se afla la
Balăci şi tot aici era reşedinţa subprefectului plăşii.
Menţionăm că oficiile de poştă erau aşezate la distanţe
aproape egale, legate fiind cu poştalioane (un fel de căruţe
speciale) trase de cai care transportau poşta sau călătorii pe
drumul judeţean.
Din punct de vedere militar, Teleonnanul făcea parte
din Corpul II de armată a cărui reşedinţă era la Bucureşti.
Regimentul 28, cu reşedinţa la Găeşti, cuprindea toate
comunele din Plasa Teleormanului (denumire de la sfârşitul
secolului al -XlX-lea a Plăşii Mijlocului de Sus, din care
făcea parte şi Râca).
Judeţul Teleorman era administrat de către un jude,
apoi de către un pârcălab sau un prefect, iar în anii
comunismului de un preşedinte al comitetului judeţean,
regional sau sau raional.
Unitatea administrativă de bază a fost comuna (în
I
Iata şi celelalte Plaşi ale judeţului Teleorman de pe timpul lui Alexandru Mavrocordat:
- Plasa Vedii, pe Valea raului Vedea, cu comunele: Izvorul, Vaţa-de-Sus, Vaţa- de- Jos, Baraşti,
Moţoieşti, Guieşti, Buzeşti, Merleşti, Corbu, Maldăraia, Vlaici şi Coloneşti;
- Plasa Cotmenii, pe valea râului Cotmeanca cu comunele : Mârghiile, Lunca Corbului, Cochineşti,
Ţiţeşti, Stolnici, Căcărezeni, Iybaşeşti, Vlăşcuţa, Cârsteşti, Urluieni, Martalogi, Tomeşti, Lereni,
Cioceşti, Mândra, Bârla, Tufeni, Stoborăşti şi Slobozia;
- Plasa Teleormanului de Sus pe râul Teleorman cu comunele: Moşoaia, Mareşu, Cerbu, Mumuieni,
Podul din Broşteni, Cerşanii-de-Sus, Cerşanii-de-Jos, Pârvu-Roşu, Broşteni, Oarzele, Bradu-de-Sus,
Bradu-de- Jos, Zmeura, Albota şi Stanţiile;
- Plasa Teleormanului de Mijloc tot pe râul Teleorman cu comunele: Costeşti, Stârci, Ioneşti,
Vulpeşti, Comăţelul, Deagu, Ungheni, Colţu, Buzoieşti, Humele, Recea şi Şerboieni;
- Plasa Mijlocului de Sus cu comunele: Râca, Palanga, Strâmbeni, Miroşi, Căţeleşti, Dobroteşti,
Tecuci, Bălăci, Siliştea, Merişani şi Zâmbreasca;
- Plasa Mijlocului de Jos cu comunele: Gârdeşti, Capu-Luncii,Ciolăneşti, Slăveşti, Tătărăştii- de-Jos,
Tătărăştii-de-Sus şi Popeştii (din care făcea parte şi Bucovul-Adunaţi);
-Plasa Târgului ( evorba de târgul de la Roşiorii-de-Vede, căruia ţăranii âi spuneau doar „Târgul”) cu
comunele: Scrioaştele, Ruşii de Vede (pe atunci comună mai răsărită), Săceni, Belitori, Peretu, Pârlita,
Sfinţeşti, Drăgşenei, Albeşti, Butculeşti, Mitra, Broşteanca, Plosca şi Măgureni;
- Plasa Teleormanulu de Jos pe râul Teleorman cu comunele: Depăraţi, Brătăşani, Netoţii,
Orbeasca-de-Sus, Orbeasca-de-Jos, Lăceni, Puţinei, Străini, Copăceanca, Neguleştii şi Speriatu;
- Plasa Marginea de Jos cu comunele: Cătuneasca, Scăieşti, Petroşani, Bragadiru, Oaia-Hrisi,
Smârdioasa, Brânceni, Adămeşti, Nanovu-Români, Nanovu-Sârbi, Şoimu, Beiu, Sârbii de pe moşia Mitrii,
Odaia- Cernii, şi Ţigăneşti;
- Plasa Marginea de Sus cu comunele: Viişoara, Ulmeni, Dracea, Secara, Voivoda, Piatra, Căcănău,
Suhaia, Fântânele, Gorganu, Furculeşti, Malu-Roşu, Zimnicea (pe atunci comună), Ologi, Lisa şi
Cioara.
Astăzi multe din aceste localităţi au dispărut sau s-au transformat ân oraşe.
20

21. unele cazuri satul) condusă de un pârcălab, primar sau
preşedinte, ajutat de un consiliu comunal sau sătesc,
format prin alegeri sau numiţi de stăpânire din fruntaşii
satului sau ai comunei care erau mai bătrâni. Mai târziu
membrii sfatului comunal s-au numit dipotaţi sau
membrii ai sfatului, iar pârcălabul devine primar („primul
om al satului” de obicei ales de către obşte, dar în anumite
perioade de timp şi numit) sau preşedinte.
În tot judeţul erau 177 de moşii; sate de moşneni nu
erau decât numai în plăşile Teleormanului, Mijlocul de Sus
şi a Târgului.
În urma Legii rurale din 1864 fuseseră împroprietăriţi
16.504 ţărani, dar 149 dintre ei şi-au părăsit loturile primite
sau au rămas fără urmaşi în mai puţin de 15 ani. Între 1878-
1892 mai sunt âmproprietăriţi alţi 1.678 de localnici cu cca
6000 de hectare.
Locuinţele, în cea mai mare parte a judeţului,
erau „...bordeie în pământ, lipsite de aer şi umede; mulţi
dintre locuitorii mai avuţi, cu toate ordinele date de
administraţiune şi restricţiile impuse, refuză a-şi face case
înalte... Numai în comunele din Plasa Teleormanului
locuinţele sunt den blăni, ridicate la suprafaţa
pământului... Nutrimentul, al mai tuturora, era mămăliga
de porumb, peştele sărat (Peşte, peşte, mămăliga
prăpădeşte!), brânza, fasolea, şi diferite legume: puţini
mănâncă carne de oaie, pastramă şi azimă de grâu... Am
văzut că locuitorii întrebuinţează pentru foc un fel de
brichete sau torturi, formate din balega animalelor
(combustibil care se mai foloseşte şi astăzi, după
aproape 150 de ani de la aceste destăinuiri) pe care o
frământă bine, o amestecă cu paie sau trestie şi o taie în
bucăţi, punând-o la soare ca să se usuce şi apoi o aşează
ân grămezi spre a o avea iarna pentru âncălzit (•••), atât la
încălzitul odăilor, cât şi la gătitul bucatelor”I
În 1890 numărul şcoalelor primare din judeţ era de
139, din care 126 rurale, 9 urbane, şi 4 divizionareII
. Existau
de asemenea 2 gimnazii (unul la Alexandria frecventat de 51
I
Pantele Georgescu- Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric,1893, pag. 289-290;
II
Scoala divizionară – şcoală âmparţită pe divizii, nu pe clase. O divizie numară copii de vârste diferite,
dar cu acelaşi nivel de instruire;
21

22. de elevi şi altul la Tumu-Măgurele, frecventat de 49 de
elevi).
Din cele 126 de şcoli rurale, două sunt de cătun, 109
inferioare (cu un învăţător), 12 superioare (cu doi învăţători)
şi 3 superioare (cu trei învăţători).
Locuitorii nu-şi prea trimiteau copiii la şcoală şi lipsa
de localuri se simte în toate comunele.
Până în anul 1883 parte din şcolile rurale erau
întreţinute de stat, parte de judeţ şi vreo câteva de comune. In
1883 se reglementează ca toate şcolile să treacă asupra
statului. După recensământul din 1891, erau în vârstă şcolară
21.466 copii (10. 467 fete şi 10.999 băieţi) în comunele
rurale. Din aceştia numai 7353 elevi au fost înscrişi la şcoală
şi au frecventat regulat abia 4246 băieţi şi 410 fete. Cifrele
erau îngrijorătoare pentru un judeţ în plină dezvoltare.
Starea culturală a oamenilor a lăsat foarte mult de
dorit. După recensământul din 1891 erau analfabeţi 85,1%
dintre bărbaţi şi 96,3 % dintre femei. Portul locuitorilor este
aproape cu cel al locuitorilor de la munte, purtând iama
căciuli şi vara pălării de pâslă; în partea de centru şi a
nordului judeţului nu se aude decât lăutarul cu lăuta ( sau cu
vioara) şi cu cobza.I
Istoria judeţului Teleonnan a fost foarte frământată.
Prin acest judeţ şi-au tăiat căi spre interiorul ţării atât
macedonenii pe timpul dacilor, cât şi romanii care porneau
din oraşul de pe malurile Dunării Tumu-Măgurele (Turris)
mergând până în inima Transilvaniei, folosind aceste regiuni
fie pentru aprovizionare, fie în luptele cu băştinaşii. Pe aceste
meleaguri au purtat războaie sultanul Murat (1365),
Mahomed (1462), Mahomed-Bei (1521), Izzet-Ahmet-Paşa
(1774) şi alţii. Pe aici şi-a apărat ţara Mircea cel Bătrân
(1386-1418) la Rovine „în câmpii“ (1394), la Nicopole
(1396) respingând trei atacuri (în 1397, 1400 şi 1408). Vlad
Ţepeş (1456-1462) opune o dârză rezistenţă turcilor, folosind
copacii pădurilor drept ţepe pentru capetele duşmanului.
Mihai Viteazu (1593-1601) obţine o mare victorie la
Călugăreni (1595). Pe la 1387, unul din căpitanii lui Mircea
cel Bătrân, Badea Constantin Bălăceanu primise în dar, pe
aceste meleaguri, una dintre cele mai întinse moşii de la
domnitor, ce cuprindea toată Câmpia Burzii, până pe sub
dealurile Costeştilor, ca răsplată a eroismului său în luptele
I
Pantele Georgescu – op. Citat pag. 285-295.
22

23. cu turcii. De fapt el întemeiază cel mai vechi sat de pe aceste
meleaguri, satul Balaci.
Timpurile tulburi au făcut ca domniile să se schimbe
cu repeziciune.În Ţara Romanească, dupa Mircea cel Bătran
in 38 de ani, s-au perindat zece domnitori de 16 ori. In
secolul al-XVI-lea, în opt decenii s-au scuccedat 34 de
domnii cu 23 de titulari. Boierimea se grupă după interesele
proprii şi, cu ajutorul turcilor, schimbau domnitorul după
bunul plac.
Domniile fanariote (sec. al-XVIII-lea) au înrobit ţara
şi mai mult. In acest secol domniile se schimbă de 40 de ori.
Se înmulţesc dările, tributul şi abuzurile. Se remarcă totuşi
doi domnitori care încearcă să reformeze legile: Constantin
Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti. Primul va face prima
mare reformă administrativă a ţării împărţind-o în judeţe,
comune şi sate, dând legi stabile ceva mai blânde.
Tendinţele expansioniste ale celor trei puteri hulpave
(otoman, hamsburgic şi ţarist) se manifestă între 1711-1812
prin şase războaie pe o durată de 23 de ani, cu operaţii
militare costisitoare, suportate de localnici. Pe aici au trecut
şi au devastat ruşii între 1768-1812; 1828- 1829; 1853-1854.
Iar din 1945 am intrat direct sub talpa lor plătindu- le 25 de
ani despăgubiri de război şi secătuindu-ne economia.
Acest judeţ a servit drept grânar şi bază de
aprovizionare a armatei în Războiul de Independenţă (1877).
Teleonnanul a fost cel mai important punct de trecere
al armatelor în războaiele balcanice, pe podul de la Turnu; a
suportat calvarul Războiului din 1916-1918, precum şi
nemiloasa ocupaţie nemţească, când făcuseră din şcoli
dormitoare şi grajduri şi devastau locuinţele oamenilor în
căutare de hrană.
In anul 1864, poetul Alexandru Depărăţeanu de la
Depăraţi, un tânăr ieşit din proaspăta moşierime, cu studii în
Franţa, este numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza
subprefect de Teleorman, manifestându-şi în chip liberal
ideile aduse proaspăt din capitala Franţei. El a fost ales
primul deputat de către ţăranii din judeţ, cărora le lua
apărarea oridecâteori intrau în conflict cu autorităţile sau cu
moşierii.
In anul 1923 Teleormanul avea 130 de parohii rurale
şi 15 urbane, fiind împărţite în două protopopiate din 1922.
Protopopiatul întâi cu reşedinţa la Turnu-Măgurele era
23

24. condus de pr. Ion Popescu- Seaca care avea în primire 66 de
parohii, iar protopopiatul al doilea avea reşedinţa la Roşiori
şi era condus de pr. Teodor Pereţeanu cu 64 de parohii.
In încheierea capitolului despre Teleorman citez pe
marele istoric Nicolae Iorga care spunea despre acest judeţI
:
„Pe când orice judeţ din Moldova poate prezintă un
număr de acte privitoare la trecutul său, Teleormanul n-
are aproape nimic documentar pentru a i se cunoaşte
dezvoltarea, sat de sat şi moşie de moşie. Nu e de vină
numai stăpânirea turceasăpe malul Dunării, ci şi, ceva mai
nou, neglijenţa românească, E posibil să nu se se găsească
la particulari un mănunchi de ziare şi cărţi domneşti
privitoare la această bucată largă din pământul românesc?
Ne certăm destul pentru zădărnicia puterii, nu e posibilă o
adunare de forţe pentru a face âmpreună, âncepând cu
studiul trecutului, opera de cultură cu care am zăbovit
prea mult?”
Oraşele mai importante din judeţul Teleorman sunt:
Turnu, Zimnicea, Roşiorii de Vede şi Alexandria. Turnu
Măgurele, prima capitală a judeţului Teleorman, a luat fiinţă
încă de pe timpul roanilor. Scriitorul roman Procopius în
„De bello Gothico”
pomeneşte de vechiul oraş Turris
romanus, un fel de turn de observaţie în jurul căruia se
construieşte oraşul de mai târziu, numit de turci şi Nicopolea
Mică, a fost întărit cu ziduri şi şanţuri, transformându-1 în
raia turcească până în 1829 când se încheie pacea de la
Adrianopol. Alt oraş este şi Alexandria; întemeierea lui este
legată de războiul din 1806 dintre Napoleon I şi ţarul
Alexandru. Locuitorii din satele Mavrodin, nemulţumiţi de
poverile Regulamentului Organic, părăsesc satul şi se
hotărăsc să cumpere moşia Brezoaia cu ajutorul boierului
Mihăiţă Filipescu şi o dădură în schimb Mitropoliei pentru
patru moşioare (Băcăeni, Albeşti, Bucureşteanca şi
Negreanca) care formau toate un trup de moşie.
După ce au cumpărat-o, câţiva delegaţi au mers la
Bucureşti, au angajat pe inginerul austriac Otto care le-a
făcut planul oraşului şi în anul 1834 au început să
I
N. Iorga – Un judeţ necunoscut, ân Almanahul judeţului Teleorman, 1923, pag. 19.
24

25. construiască aşezări. O delegaţie formată din Teodor Hagi
Ion, pitar, Ion Lazăr, pitar, Dimitrie Moscu şi Hagi Stoica îl
întâmpinară pe domnitorul Alexandru Ghica, cerându-i ca
oraşul să fie pus sub protecţia sa şi să-i dea numele de
Alexandria. (Hrisovul domnitorul Alexandru Ghica nr.5 din
4 septembrie 1840 prin care numeşte oraşul Alexandria.).
Zimnicea s-a clădit pe vechea cetate romană Zeguma,
oraşul s-a întemeiat la finele secolului al-XVIII-lea, ca punct
de pază şi un timp a fost şi reşedinţă de judeţ. Oraşul Roşiorii
de Vede este de asemenea înfiinţat prin secolul al-XVI-lea,
la început ca o garnizoană a roşiorilor (militari îmbrăcaţi în
roşu), adăugându-se şi numele apei care trece prin apropiere,
Vedea.
Deşi tradiţiile comunei Râca erau legate de judeţul
Teleorman, din anul 1956 comuna este trecută de judeţul
Argeş. Acest fapt ne-a adus şi beneficii deoarece judeţul
Argeş era un judeţ cu multă industrie, fapt ce a făcut ca
localitatea să se dezvolte mai repede.
Situat la jumătatea sudică a ţării, în bazinul superior al
Argeşului şi Dâmboviţei, judeţul Argeş ocupa în anul 1970 o
suprafaţă de 6801 km. pătraţi, reprezentând 2,9 % din
suprafaţa ţării. Teritoriul său cuprinde, într-o deplină
armonie, toate formele de relief, desfăşurate succesiv,
asemenea unui mare amfiteatru natural. La nord se înalţă
Munţii Făgăraşului cu două culmi, una foarte înaltă unde se
află cele mai semeţe vârfuri ale Carpaţilor româneşti
(Moldoveanu cu 2543 m. şi Negoiul cu 2535 m.) şi alta mai
puţin înaltă, cu vârfurile Păpuşa, Iezer, Ghiţu şi Frunţii cu o
altitudine de cca 2000m - precum şi Munţii Piatra Craiului şi
partea vestică a Munţilor Bucegi, între care se întinde zona
depresionară Dâmbovicioara-Rucăr- Dragoslavele. Zona
muntoasă se continuă spre sud cu subcarpaţii getici şi podişul
getic - o alternanţă de dealuri înalte (muscelele), mici
depresiuni şi zone de platforme. Partea sudică a judeţului
este formată din câmpia înaltă a Piteştiului desfăşurată sub
forma de evantai pe dreapta Argeşului şi Câmpia Găvanu-
Burdea, fragmentată de râurile Argeş, Dâmbovnic,
Teleorman şi Cotmeana, cu lunci largi şi fertile.
Clima este temperat continentală cu temperaturi care
oscilează în jurul a 10 grade, mai răcoroasă în zona montană
de nord unde cad şi mai multe precipitaţii şi mai călduroasă
în zona de sud.
25

26. Reţeaua hidrografică este predominată de râul Argeş,
străbătând judeţul de la nord la sud pe o distanţă de 125 km.
în care îşi adună apele mai multe râuri: Râul Doamnei (cu
afluenţii săi Argeşelul, Târgului şi Bratia), Vâlsanul, Buda,
Capra, Neajlovul, Dâmbovnicul.
In partea de nord a judeţului curge râul Dâmboviţa,
iar în zona deluroasă Vedea, Cotmeana şi Teleormanul, iar în
nord Topologul.
Resursele naturale sunt multiple: zăcăminte de
cărbune, ţiţei şi gaze, calcar, sare, argilă, păduri şi întinse
păşuni.
Teritoriul a fost locuit din preistorie, au venit apoi
dacii, romanii; aici în sud trece Brazda lui Novac şi aici s-a
sudat unitatea daco-romană de către Seneslau din care a ieşit
poporul român. Populaţia de pe acest teritoriu a participat la
îndelungatul proces de închegare a formaţiunii politice şi la
formarea statului feudal- Ţara Românească, după victoria
repurtată de Basarab asupra armatelor ungureşti în anul
1330.
De-a lungul istoriei, Argeşul a fost martorul şi al altor
evenimente itorice: lupta pentru independenţă, naţională şi
socială, unde şi-au înscris numele personalităţi ca: Tudor
Vladimirescu, Fraţii Goleşti, Bălcescu etc.
Oraşele mai importante ale judeţului sunt: Curtea-de-
Argeş, prima capitală a Ţării Româneşti, Câmpulungul, a
doua capitală, Piteştiul, un mare centru industrial, Costeştiul
şi Topoloveni.
Oraşul Piteşti, capitala judeţului, este situat în partea
centrală a acestuia şi ocupă o suprafaţă de cca 40 km. pătraţi.
Este un oraş vechi, primul document scris care îl
menţionează este din vremea lui Mircea cel Bătrân, din 20
mai 1388.Oraşul Câmpulung este situat în nord-estul
judeţului la o distanţă de 55 km de oraşul Piteşti şi ocupă o
suprafaţă de 35 km. pătraţi. Este aşezat în imediata apropiere
a Munţilor Făgăraş, cuprinzând zona dealurilor subcarpatice.
Este cel mai vechi oraş din Ţara Rămânească, menţiune în
limba latină ce se află pe o piatră din Bărăţie de la 1330.
Oraşul Curtea-de-Argeş este situat în nord-vestul
judeţului, în zona dealurilor subcarpatice, pe valea râului
Argeş, la o distanţă de 35 km. de Piteşti. După 1369 este
capitala Ţării Româneşti până la mutarea ei la Târgovişte.
Oraşul Costeşti este situat în partea de sud a judeţului,
26

27. la o distanţă de 25 de km. de Piteşti şi are o suprafaţă de 91
de km. pătraţi. Este atestat din anul 1535, când Voivodul
Radu Paisie legiferează existenţa mai multor moşii.
Oraşul Topoloveni este situat în partea de est a
judeţului la 20 km de Piteşti, este atestat din anul 1421, fiind
dat ca danie lui Radu Prasnaglava, fiul lui Mirce cel Bătrân.
În judeţ reţin atenţia obiective istorice ca: Mănăstirea
Glavacic, ridicată în secolul al-XIV-lea, cetatea Poenari
numită „Cetatea lui Vlad Ţepeş“, Biserica domnească din
Curtea-de-Argeş, zidită de primii Basarabi, ruinele bisericii
Sânt Nicoară, Curtea- de- Argeş datând de la sfârşitul
secolului al-XII-lea, Mănăstirea Argeşului, ctitorită de de
Neagoe Basarab, cea mai frumoasă mănăstire din ţară,
ansamblu Bărăţia din Câmpulung, conacul Goleştilor
construit ân anul 1640, Biserica domnească din Piteşti
construită ân anul 1656, Mausoleul de la Mateiaş ridicat ân
cinstea eroilor care au luptat ân Primul Război Mondial,
1918, Biserica rupestră de la NămăieştiI
.
Concluzie: Comuna Râca s-a dezvoltat la întretăierea
judeţului Argeş cu judeţul Teleonnan beneficiind de oraşele
mai importante din ambele judeţe. Ţăranii îşi vindeau
cerealele, ducându-le cu căruţele, pe Drumul ăl Mare, care
lega Răşiorii de Piteşti, la Piteşti, Curtea-de-Argeş sau
Câmpulung. De asemenea cultura şi civilizaţia comunei a
fost influenţată de aceste judeţe.
ÎNCEPUTURILE PRIMELOR AŞEZĂRI DIN
EVUL MEDIU
Este greşită ideea unor istorici că primele aşezări
omeneşti au luat fiinţă numai la munte! E adevărat că
muntele era locul cel mai sigur, unde oamenii se puteau
ascunde din faţa răutăţilor. Dar, după cum am văzut în unul
I
Toate datele despre judeţul Argeş au fost luate din cartea “Localităţile judeţului Argeş, 1971”.
27

28. din capitolele parcurse, primele aşezările omeneşti au fost şi
la câmpie. Adăpostul strămoşilor noştri în evul mediu,
în faţa migratorilor, a fost pădurea, dealul şi şesul, nu
numai muntele, ne spune Constantin C. GiurăscuI
.
Marile râuri din vecinătatea noastră sunt Teleormanul
la est, Vedea la vest, iar ceva mai departe tot la vest este
Oltul. Dar între cele două mari ape se află şi Bucovul,
Strâmba (sau Apa Câinelui), Plescarea, Plescăriţa, Burdea şi
Cotmeana. Aşezările omeneşti le găsim întâi pe văile râurilor
mari, după care şi pe râurile mai mici, unde oamenii puteau
să-şi înjghebeze o gospodărie. In secolul al-XIII-lea, pentru
prima dată se constată prezenţa românilor pe întreg teritoriul
carpato-danubian, organizaţi în cnezate şi voivodate, cu o
organizare militară şi religioasă. Tot acum se constată şi o
expansiune a populaţiei spre extremităţile ţinuturilor mai
îndepărtate de munte, deplasându-se spre Câmpia Română.
Acum apar şi primele aşezări pe albia râurilor amintite, întâi
pe Teleorman şi Vedea, apoi pe apaele Bucovului, Strâmbei,
Plescarei şi Cotmenii. Mai întâi s-au aşezat satele de
rumâni. Ele se risipeau şi se formau din nou, după cum erau
de expuse năvălitorilor, fie pe acelaşi loc, fie pe altul, după
potolirea furtunei sociale. Tăvălugul popoarelor migratoare
făcea ca să se risipească toate satele şi rumânii şi toţi
ţiganii.
Satele domneşti, dăruite de domnitor şi de anturajul
său, după anumite bătălii celor ce se remarcau în lupte, au
apărut mai târziu, când se domoleau furtunile.
Sloboziile care erau sate cu ţărani liberi, foarte rare la
început, erau date de Mihai Vitezu celor slobozi. Aşa avem
Slobozia-Mândra, Slobozia-Trăsnitu, Slobozia-Mozăceni.
Numai în Muntenia avem 36 de Slobozii, scutite de dări de
Mihai Viteazu celor ce-1 ajutaseră în marile lui bătălii.
Satele mănăstireşti erau dăruite anumitor mănăstiri.
Trebuie să ne reamintim că atunci când face reforma agrară,
domnitorul Ioan Alexandru Cuza la 1864, aproape jumătate
din pământul ţării era dăruit mănăstirilor. In Muntenia erau
94 mănăstiri sau Schituri cu moşii şi sate: Schitul Aninoasa,
Schitul Dideşti, Schitul Clocociov, Schitul Popeşti, Schitul
Palanga, Schitul Râca, Mănăstirea Pasărea, Mănăstirea
Văcăreşti etc. De altfel, în urma Regulamentului
I
Constantin C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Istoria Românilor, vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, Migraţia popoarelor.
28

29. Organic,când clasa intennediară era formată din fii de preoţi,
multe sate se numesc „Popeşti” şi mai mulţi oameni
„Popescu” sau „Popa”
.
În Câmpia Munteană se întâmpla ca unele sate din
diferite motive să se împrăştie ca să se adune în altă parte,
astfel au apărut aşa zisele „Odăi“. Când oamenii părăseau
satul, rămâneau pe vechiul amplasament „odăile vechi”
, iar
acolo unde era amplasate noile sate se numeau „odăile noi”
,
aşa au apărut satele Odaia-Veche sau Odaia- Nouă.
Mai târziu apar şi sate cu nume de meserii: Blidari,
cei care făceau blide (vase), Căldăraru (cei care făceau
căldări, Petru cel Tânăr, la 11 iunie 1565, îi dă logofătului
Ivan proprietăţi funciare la Burdea, cel mai vechi sat atestat
din comuna Căldăraru), Ciobăneşti, Ciururi, Cojocari,
Cremenari, Olari, Porcăreni, Porcăreşti (spre a se
deosebi de Porcăreni), Rudari, Săpunuri, Şelari, Zlătari
etc.
Tot în Evul Mediu (sec al-XIII-lea), mulţi locuitori
din Transilvania, mai ales români, numiţi de localnici
ungureni pentru că proveneu de la unguri, vin în
Muntenia şi fondează fie sate separate (satul Ungureni), fie
se lipesc de satele muntene şi se numesc Popeşti-
Ungureni, Măneciu-Ungureni, Valea Viii- Ungureni,
Râca-Ungureni, etc. Aceşti ungureni erau mai mult păstori
şi veneau cu oile la păşunat pe aceste meleaguri, rămânând
definitiv aici, majoritatea din cauza apăsărilor la care erau
supuşi de administraţia ungurească din Transilvania.
Unele sate denumesc beteşuguri fizice sau sufleteşti
sau sunt botezate după unul din întemeietorii lor: Betegi,
întemeiat de nişte oameni rămaşi cu beteşuguri în urma
ciumei lui Caragia, Bârea, Căcănău, Chioru, Ciungu,
Găujani, Găuriciu, Orbească, Purani, Raţa, Şchioapa,
Strâmbeni, Surduleşti.
Satul Palanga (a pălăngi-apune jos copaci) s-a
format în timpul năvălirii tătare prin roire, când locuitorii se
retrăgeau în pădure, iar, după trecerea primejdiei, mulţi
dintre ei nu se mai întorceau (din precauţie sau îşi găseau
vechile locuinţe distruse) de unde au venit la vechile vetre şi
„pălăngeau“ pădurile pentru a forma o nouă vatră.
În ţară găsim multe localităţi cu acest nume. Satul
Siliştea ( silişe- poiană) s-a aşezat într-o poiana (Siliştile se
29

30. formau, de obicei, la marginea unei păduri, în poiene, numai
în Dobrogea avem 85 de Silişti, înfiinţate astfel, nu mai
vorbim de Siliştea-Gumeşti, Siliştea Mare, Siliştea Mică din
Muntenia), Miroşi într-o poiană cu flori mirositoare,
Izvorul, pe lângă un izvor (prin hrisovul din 11 mai 1558,
Mircea Ciobanu întăreşte proprietăţile lui Stoica din Izvor),
Recea, pe lângă o apă rece (la Deagurile, cel mai vechi sat
din Recea, sunt proprietăţi întărite de Neagoe Basarab, la 26
nov. 1520 pârcălabului Baldovin; tot despre Deaguri se mai
aminteşte un hrisov domnesc din 5 mai 1538, al lui Radu
Paisie ( zis şi Petru de la Argeş) care întăreşte lui Vlaicu,
mare logofăt, moşia de lângă Deagurile, aparţinătoare satelor
Ungheni şi Goia ( de altfel Radu Paisie a dat în zonă, în anul
1535, mai multe moşii, ca danie, foştilor colaboratori, printre
care şi marea moşie a Costeştilor). Comunele Miroşi şi
Balăci sunt aşezate pe vestitele domenii ale Bălăcenilor şi
Brâncovenilor. Comuna Siliştea-Gumeşti este aşezată pe
moşia lui Gherasie Guma, venetic din fanar căsătorit aici;
comuna Tătărăştii de Sus este aşezată pe moşia lui Costache
Bellu cel ce a zidit biserica înconjurată cu ziduri groase şi cu
turnuleţe în stânga şi-n drapta. Această comună o găsim şi în
lista satelor din 1741 din vremea lui Constantin
Mavrocordat.
Toată regiunea acesta din nordul judeţului Teleorman
şi sudul judeţului Argeş aparţinea lui Bălăceanu de unde şi
denumirea de Balăci şi lui Anghelache Amira, ginerele lui
Aga Bălăceanu, mort ân 1789 şi îngropat în biserica dintre
ziduri din Tătărăştii de Sus sub o poartă de proporţii destul
de mari. Acest Anghelache Amira a fost ambasador la
Curtea lui Brâncoveanu din partea lui Carol al XlI-lea,
regele Suediei.
Moşiile din comuna Râca erau aşezate între apa
Strâmbei şi apa Bucovului, fiind următoarele:
-Fâşiile de moşii ale moşnenilor care se găseau între
hotarul cu Siliştea şi drumul faşa bisericii;
-Faşa moşiei Gănescu, între drumul din faşa bisericii
şi drumul Gănescu;
-Faşa pământurilor Moşneneşti ale Răiculeştilor,
Buleştilor şi Diaconeştilor care ţineau din drumul Gănescu
până în drumul Diaconeştilor;
-Faşa moşiei lui Chitu care ţinea din drumul
30

31. Diaconeştilor şi pană în şoseaua Popeşti-Căldăraruj,
această moşie se mai numea şi moşia Râca-Pasărea,
ânchinată mănăstirii Pasărea.
Schema moşiilor din Comuna Râca executata de Gheorghe Popescu
ân anul 1950
Faşele de moşii din comuna Râca
CÂTEVA NOTE DESPRE COMUNA POPEŞTI
31

32. Între anii 1968 şi 2003 comuna Râca a făcut parte din
comuna Popeşti ca sat, alături de Bucov şi Adunaţi. De aceea
ne vom ocupa pe scurt şi de istoricul acestei comune. Pe
şoseaua Piteşti-Alexandria pe valea râului Teleorman, cam la
57 km. depărtare de Piteşti, între Izvoru şi Tătărăşti, se găseşte
o localitate mică, cu oameni puţini care, având privilegiul că
se află pe şoseaua naţională, a devenit centru de comună
numit Popeşti.
Istoricul satului Popeşti este legat de un schit de
călugări (din care n-au mai rămas decât nişte toponimice: La
Bazavan, Boştinarii şi Caramaleştii), situat prin secolul al-
XIV-lea pe moşia Popeasca de la care vine şi numele satului
de Popeşti.
Tot aici s-au făcut săpături arheologice într-un gorgan
(tumul de pământ, muşuroi) unde s-au găsit îngropate figurine
antropomorfe de oameni şi femei, obiecte casnice, vârfuri de
suliţe şi săgeţi şi cioburi de ceramică. Câteva figurine au fost
duse şi la Muzeele din Piteşti şi din Curtea-de-Argeş. Se
presupune că ar fi vorba de un mormânt al unui conducător
local dintr-o epocă antică, neprecizată.
În anul 1838, când s-a făcut prima aliniere a satului,
comuna Popeşti se compunea din următoarele Clănţae
(cătune):
1. La miază-zi clănţăul Boştinari;
2. Clănţăul Bazavaneşti;
3. La răsărit clănţăul Brieştilor;
4. Clănţăul Caramaleştilor;
5. La apus clănănţăul Pălăngenilor;
6. Clănţăul Porcărenilor( este vorba de satul Purcăreşti
care acum face parte din satul Bucov).
La 1883 exista în sat o biserică de lemn probabil de
prin anul 1600, după care s-a construit o biserică de cărămidă
care este şi monument istoric, reparată ân anii 1836,1922 şi
1970.
Şcoala a luat fiinţă ân anul 1859, instalată în case
particulare, cursurile fiind predate de Dumitru Ruşlete. în anul
1870 s-a construit un local de şcoală, în l927 alt local, iar din
1970 actualul local.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1141/1968,
privind noua împărţire administrativă, localitatea Popeşti
devine centru de comună, înglobând satele: Popeşti
Adunaţi, Bucovu, Palanga, Purcăreni, Râca şi Slobozia.
32

33. Comuna Popeşti avea o întindere de 93,68 km. pătraţi şi o
populaţie de 7.336 de locuitori, iar la 1 iulie 1970 avea 7381
de locuitori, din care 3511 bărbaţi si 3870 femei. La
recensământul din 1966 populaţia era repartizată astfel pe
localităţi:
Popeşti.... 12%; Râca....23%
Palanga............8%; Bucov... 10%
Purcăreni... 20%; Adunaţi..7%.
Slobozia....20%
Fondul locativ al comunei Popeşti cuprindea 2.158 de
locuinţe din care:
Popeşti....247; Râca...535;
Palanga... 163; Bucov... 271;
Purcăreni..401; Adunaţi... 147.
Slobozia... 392;
Întrucât am avut relaţii şi cu celelalte sate din Popeşti,
aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre ele:
Satul Slobozia-Trăznitu este aşezat pe malul stâng al
râului Teleorman. Primele aşezări datează din anii 1200-
1430 ca sat slobod cu locuitori veniţi din cealaltă Slobozie
(Mozăceni), după care au venit locuitori şi din alte localităţi,
muncind pe moşia boierului Bellu. Primele bordeie au fost
aşezate în jurul unui copac mare şi bătrân, în urma unui
trăznet copacul a fost trăznit, adăugându-se la numele de
Slobozia şi Trăznitu. Satul avea o biserică de zid construită
ân anul 1857, renovată ân 1926, apoi făcută din nou prin
1960, având ca preot prin 1923 pe N.Voiculescu.
Şcoala este construită în anul 1900, având ca învăţător
pe Marin Dăncescu. Localul primăriei s-a construit în 1933
şi a fost dărâmat în 1990.
Satul Purcăreni ( Porcăreni) s-a aşezat ca sat format
din porcarii moşiei, prin anul 1830 prin bunăvoinţa boierului
Barbu Bellu cu locuitori aduşi din Vlaşca şi Dâmboviţa pe
care-i folosea şi la muncile agricole. Satul se împărţea în
două cătune: Glavaciog şi Voineşti, nume primite după
comunele părăsite de cei veniţi. În anul 1930 se construieşte
un local de şcoală cu două posturi de învăţători sub
conducerea directorului Al. Dumitrescu.
Satul Palanga a luat fiinţă de pe timpul tătarilor care
în trecerea lor prin aceste părţi, prădau şi se dedau la fel de
fel de nenorociri. Locuitorii câtorva case de pe Valea
33

34. Teleormanului pentru a fugi din faţa năvălitorilor s-au mutat
mai la deal, au pălăngit(-tăiat copacii-) pădurea şi şi-au
format noi locuinţe, de aici şi numele de Palanga. Prin
secolul al XVI-lea a existat aici şi un schit de călugări ale
cărui urme se mai găseau în partea de sud a satului care a
dăinuit până târziu (1880) de la care au rămas toponimicele
Valea Călugărilor, Fântâna Călugărulu şi Via Călugărului.
Prin secolul al-XVII-lea era centru administrativ de care
aparţineau satele Popeşti, Bucov, Purcăreşti şi Izvorul de Jos.
Biserica din deal este foarte veche (secolul al-XVII-lea) şi e
declarată monument istoric. Şcoala este de asemenea veche,
facându-se în chiliile mănăstirii (bisericii), după care în 1914
s-a construit un local de şcoală care a existat până prin 1960,
după care s-a construit noul local. Cel mai însemnat dascăl a
fost Stancu Dalu cu soţia sa.
FORMAREA SATELOR ŞI A COMUNELOR
Înainte de a vorbi despre istoria acestei localitaţi,
trebuie să vorbim în general cum s-au format satele şi
comunele din Muntenia în general.
Prima unitate de oameni care s-a format a fost
cătunul. Pentru istoria ţării noatre, cătunul fiind cea mai
veche formă de locuire pe aceste meleaguri. Originea
cuvântului vine de departe de la daci, cătunul fiind un mic
sat dacic. Exista un corespondent şi la albanezi, „katun”, cu
acelaşi sens, ca dovadă că avem un trunchi comun geto-
dacic. În condiţiile vieţii pastorale dacice, când întregul
pământ era proprietate obştească şi când oamenii se ocupau
mai mult cu păstoritul , cătunul era o aşezare mică de
bordeie, care putea fi uşor părăsită, aparţinând eventual unei
singure familii cu copii, nepoţi şi bunici( vezi şi capitolul „O
aşezare geto- dacică din comuna Râca).
În perioada năvălirilor barbare, după părăsirea Daciei
de către armata romană, cătunele s-au aşezat mai mult pe
văile râurilor sau la poale de pădure, ascunse de ochii
barbarilor care se temeau să pătrundă în întunecimea codrilor
; fiind popoare de stepă, ele aveau oroare de munte, deal şi
34

35. pădure, de unde puteau veni marile primejdii.
Pădurea, la vremuri de bejenie, era un adăpost sigur,
oferea şi hrană (plante, poame, mere, pere, bureţi, ciuperci,
vânat, iască pentru aprins focul) şi foc iarna, când gerul era
năpraznic, lângă care se depănau poveştile, unelte de
muncă (sape- m-ai adus în sapă de lemn!- adică m-ai
sărăcit!, pluguri, rariţe, căruţe, furci) obiecte casnice (vedre,
butoaie, butoiaşe, căni, găvane, străchini, pisăloage, râşniţe,
furci de tors, şindri şiţă, cuie de lemn, scaune, mese, pătule,
magazii), arme (arcuri, săgeţi, suliţe, măciuci, ciomege,
praştii, opritori), obiecte de construit case (pari, nuiele,
grinzi, scânduri, laţi, uluci) şi adăposturi şi păşuni pentru
vite.
Când hoardele tătărăşti au trecut pe Valea
Teleormanului, oamenii şi-au părăsit cătunul şi s-au instalat
în pădurea din apropiere, pălăngind (tăind copacii, punând-i
la pământ) pădurea şi formând satul Palanga. Ei făceau
poiene, adică silişti, făceau runcuri(lat. runcare-
defrişare), curături (lat. curo, curare- a curăţa locurile de
copaci, fie pentru izlazuri, fie pentru agricultură). De aici
denumiri de sate ca: Siliştea, Poeni, Runcu, Miroşi, etc.
De altfel în dreptul satului Palanga există toponimicul La
Fagi care atestă că aici erau mari păduri de fag ce făceau
parte din faimoşii codri ai Teleormanului (Deli-ormar-pădure
deasă, pădure nebună). Pădurile erau ale nimănui, fiecare se
bucura de binefacerile lor cum dorea, mai ales ca
ascunzătoare în vremuri de restrişte. De aici a ieşit şi
proverbul: Codru-i frate cu românul şi apelativele din
poezia populară „frunză verde“ sau „foaie verde”
cu care
încep poeziile populare, mai ales doinele.
Cătunul a fost păstrătorul civilizaţiei şi culturii
noastre materiale şi spirituale, al vestitului folclor românesc,
al tradiţiilor şi obiceiurilor, al mitologiei, filozofiei populare
şi credinţelor noastre religioase. Chiar şi astăzi o parte a
satului nostru se cheamă Cătun (Sătenii zic şi astăzi: mă duc
prin Cătun!) şi multe sate din ţară poartă acest nume. În
cătun şi-a aflat începutul noua noastră viaţă statală de la
sfârşitul mileniului întâi al erai noastre, când obştea s-a
transformat într-o uniune de obşti ( de regulă pe valea unui
râu sau într-o depresiune), apoi s-a transformat într-un
cnezat şi voivodat( oragizaţii statale cu denumiri slave). Un
35

36. cătun aşezat la o răspântie de drumuri s-a transformat într-un
sat, târg, oraş, cetate sau capitală voivodală. Toponimia
locală e plină de asemenea denumiri care fac parte din
aceeaşi arie lexicală: deal, vale, pârâu, găvan, mal, piatră,
măgură, groapă, răspântii, etc.
Satul ( lat. fosatum) cuvânt de origine latină s-a
format mai târziu, deşi denumirea dăinuia în limba
localnicilor de pe timpul romanilor, unind mai multe cătune.
Satul are o vatră numtită vatra satului, un trup de moşie,
adică pământul rămas de la moşul sau moşii şi strămoşii
lui; satul are un hotar hotărât de un voievod prin hrisov
domnesc, pentru merite în lupte sau ca slujitori ai curţii
domneşti. Vatra şi moşia satului formează un tot unitar.
Moşia satului era organizată colectiv, atât economic cât şi
juridic. Aşa se explică faptul că în apropiere de satul Bucov,
se află locurile numite comune, adică „ loturile comune44
sau mai simplu „în comună, neavând nimic cu
comunele, unităti administrative care s-au format mai
târziu. Trupurile de moşii era despărţite prin trăsuri,
formând nişte largi patrulatere (vezi moşia Râca-Pasărea de
pe harta alăturată). Trăsurile moşiilor sunt foarte vechi, adică
imediat după descălicări şi despărţeau hotare din păduri, din
câmp, din izlaz, din apă şi din vatră. O moşie ţinea din cursul
unei ape până în cursul altei ape. Pentru ca fiecare gospodar
din sat să aibă parte de toate aceste zone economice ale
hotarului, erau organizate sub formă de fâşii- făşi, cum se
numeau popular, străbătând moşia orizontal. Aşa se face că
toponimice care denumesc moşii se numes „Făşi”
: Faşa
Bisericii, La Făşii, Fâşiile satului. Fiecare sat avea o carte de
hotărnicie, dată de domn, în care se specificau clar graniţele
moşiei sau ocolul moşiei, întărită cu zapis domnesc.
Ogoarele se alegeau lângă sat şi se arau cu rariţa sau
cu plugul de lemn care până la venirea slavilor se numea
aratrum, denumire romană. De altfel plugul de lemn a
dăinuit până ân secolul al-XIX-lea. În 1897 mai existau în
ţara noastră încă 98.353 pluguri de lemn.
Satele s-au organizat pe cete de neamuri sau spiţe de
neam, de la care a rămas cuvântul „a intra în ceată la
treierat”
.
Cuvântul „sat”
mai are şi un al doilea înţeles de
adunare (sfat, sobor, obşte sau grămadă), obicei rămas din
36

37. vechime şi întărit de romani. Adunarea respectivă se întrunea
în anumite zile şi hotăra toate problemele sociale legate de
locuitori. Obştea satului a fost primul organ administrativ al
satului care hotăra în probleme comune, judeca pricinile şi
pe împricinaţi, hotăra participarea la lupte, la războaie etc.
Satele s-au unit între ele formând uniunii de sate
care mai târziu s-au numit comune. Comunele la rândul lor
au format cnezatele şi voivodatele, apoi judeţele sau în
Transilvania aşa-zisele ţări, în frunte statului se afla
voivodul ( care mai târziu s-a numit domnitor, rege sau
preşedinte) care cârmuia ţara cu ajutorul unui sfat domnesc(
numi mai târziu divan, parlament, etc,) Sfatul domnesc era
format din Marii dregători şi Micii dregători. Marii
dregători erau: vornicul (judecătorul) logofătul( şeful
cancelariei domneşti), vistiernicul( cel care se ocupa cu
finanţele), spătarul (purtătorul spadei domneşti şi
comandantul armatei), paharnicul ( cel care se ocupa de
pivniţa domnească), postelnicul (cel care se ocupa de
camerele de dormit ale domnitorului), comisul (care se
ocupa de grajdurile domneşti), cămăraşul (se ocupa cu
monetăria), şi aga (care se ocupa cu paza curţii domneşti).
Micii dregători erau boierii care îl ajutaseră pe domnitor să
ia domnia, participând la războaie.
Voivodatul era împărţit în judeţe, conduse de un
jude sau pârcălab. Unitatea de bază rămânea comuna (în
unele cazuri satul) condusă de un pârcălab, ajutat de un
sfat comunal sau sătesc, format din fruntaşii satelor sau din
bătrânii mai înţelepţi. Mai târziu membrii sfatului s-au numit
dipotaţi, iar pârcălabul devine primar („ primul om al
satului”)- de obicei ales de către obşte sau numit de judeţ,
sau preşeşinte. Membrii sfatului devin consilieri sau deputaţi
şi hotărăsc soarta localităţii în raporturile cu judeţul sau cu
dregătoria domnitorului. Mai târziu li s-au adăugat şi alte
funcţii: ajutor de primar, secreta sau notar, casier sătesc (care
ţinea socoteala după răboj)
Pârcălăbia închiria case particulare pentru sediu, de
obicei în centrul satului, sau construia asemenea sedii prin
contribuţia sătenilor. După ce pârcălabul a devenit primar,
instituţia s-a numit Primărie.
37

38. SATELE RÂCA ŞI BUCOV- CADRU GEOGRAFIC
Intrarea in comună dinspre Miroşi
Când vorbim de Râca, includem şi satele Bucov şi
Adunaţi care fac o unitate administrativă. Satul Râca
este aşezat pe paralela 45 şi pe meridianul 33 grade
latitudine nordică. Se află în sudul judeţului Argeş, cam
la jumătatea drumului judeţean Popeşti-Căldăraru
(Miroşi), pe partea dreaptă a Pârâului Bucov, pe
dealurile aceluiaşi pârâu.
Relieful este alcătuit din partea nordică a câmpiei
Găvanu - Burdea şi este format din dealuri şi văi înguste. La
sud se mărgineşte cu comuna Siliştea-Gumeşti, din judeţul
Teleorman, la nord, cu comunele Ungheni şi Izvorul de Jos,
la estare ca limită râul Teleorman, satele Palanga, Popeşti,
Slobozia-Trăznitu şi Tătărăştii de Sus. Iar la vest, comunele
Miroşi şi Căldăraru, având ca limită linia fierată Roşiori-
Costeşti.
Ca forme de relief predomină câmpia ( câmpia
Găvanu-Burdea) şi dealurile Bucovului şi Teleormanului. În
partea de est se află dealurile Teleormanului, care vin
dinspre Costeşti şi se pierd dincolo de Tătărăşti, atingând în
38

39. unele locuri 200 m. înălţime; la nord, dealurile Bucovului şi
Piscului; la vest- dealurile Strâmbei şi în interior dealurile
Barbeşului şi Purcarului. Câmpiile mai importante sunt:
Coşcovele, Izvoarele, Strâmba şi Tudoria.
Dintre ape, râul cel mai apropiat de sat, cu debitul cel
mai mare este Teleormanul care izvorăşte mai jos de
Slătioare şi merge paralel cu drumul naţional Piteşti-
Costeşti-Alexandria, vărsându-se în râul Vedea. Râul
Câinelui sau Strâmba, pe a cărui vale s-a aflat localitatea
Râca până la 1830, se găseşte la vest de sat, pornind din
Câmpia Burzii şi trecând prin comuna Siliştea-Gumeşti.
Râul Bucov izvorăşte din Humele şi trece prin sat
despărţind satul Bucov de Râca, vărsându-se în dreptul
satului Tătărăşti în râul Teleorman. Mai menţionăm
Barbeşul care pleacă din dreptul morii, care acum se află în
paragină, şi se varsă în pârâul Bucov şi Purcarul care
străbate Râca, despărţind-o în două: Râca -Veche şi Râca
-Nouă şi se varsă tot în Bucov. Aceste ultime două pârâiaşe
curg doar atunci când plouă mai mult sau când se topesc
zăpezile.
Văile mai importante sunt: Valea Bucovului, din
care face parte şi Valea Ghiincioaei, Grădinării (La
fântâna lui Cărămidă), Vâlceaua Adâncă, între Palanga
şi Râca, la jumătatea drumului, Vâjietoarea, Valea
Teleormanului, Valea Strâmbei şi Valea Plescări
Flora si fauna comunei
Flora:
Vegetaţia zonei este reprezentată bogat:
Pădurile au ocupat o mare zonă pe aceste meleaguri,
făcând parte din marii codri ai Teleormanului. Cele mai
importante păduri ale comunei au fost: pădurea Popilor,
Bobatea, Şapte-Boi, Piscului, Academiei (sau pădurea
Bucovului) şi Cracului. Au mai existat păduri şi pe
dealurile Strâmbei şi Plescării dar s-au defrişat.
Toate aceste trupuri de păduri se legau cu faimoşii
codri ai Vlăsiei şi ţineau de la Dunăre până pe sub dealurile
Costeştilor.
Codrii Teleormanului cuprindeau arbori variaţi: fagi,
stejari ( local numiţi tufani), arţari, aluni, corni, tei, frasini,
ulmi, jugaştri, salcâmi, ghiorghinari (porumbari), măceşi,
cireşi sălbatici, peri sălbatici, răsuri, carpeni, sângerul,
39

40. aninul, măceşul, alunul, mărăcinişuri şi mai rari, socul şi
salcia mai mult pe albia râurilor. Fagii, care altădată se
întindeau peste tot, au dispărut cam de 100 de ani, rămânând
doar amintirea lor în toponimicul La Fagi, o tarla de pământ
între Palanga şi izvorul de Jos, care altădată aparţinuse
satului Bucov. De asemenea şi ulmul e pe cale de dispariţie
cam de 30-40 de ani, iar în ultimul timp au început să se
usuce şi stejarii şi salcâmii.
Ca plante sălbatice în zona noastră cresc: sulfina,
drăgaica, aglicele, cimbrul, nalba, cucuta, sunătoarea,
măselariţa, pălămida, mărăcinele, păpădia, rodul pământului,
rostopasca, iarba, cicoarea, coada şoricelului, floare paştelui,
laptele cucului, rodul pământului, usturoiul sălbatic (purul),
măcrişul, coada cocoşului, nalba sălbatică, untişorul,
ciucuraşul, bozul, costreiul, osul iepurelui, mohorul, loboda,
ştirul, murul, pirul, troscotul, floarea ţigăncii, căpşunul,
ciuperca, ceapa ciorii, buretele, sorbul, fusta păsăricii sau
volbura, iarba mare, hreanul, scaietele, muşeţelul, talpa-
gâştii, coada vacii, etc. Flori: micşuneaua, mărgăritarul,
vioreaua, turcaletele, brebenelul, drăgaica, aglicea, garoafa,
busuiocul, călţunaşul, sălcioara, stânjenelul, crinul, bujorul,
macul sălbatic. Plante de apă: papura, ţipirigul, trestia, barba
caprii, lumânărica, laurul, cucuta, susaiul, izmă, etc.
Ca plante furajere cresc: trifoiul, lucerna, dughia,
măturile, borceagul, etc. Inul, cânepa şi bumbacul care au
fost cultivate cam până în 1955, au dispărut. Tutunul s-a
cultivat până prin anul 1960, după care a dispărut.
Cerealele cele mai importante care s-au cultivat şi se
cultivă şi astăzi sunt: grâul, porumbul, ovăzul, orzul şi
secara. Acum se cultivă şi rapiţa pentru a o folosi ca şi
combustibil bioenergetic, înlocuind motorina şi benzina. În
trecut se cultiva şi meiul pentru mămăligă, dar cu timpul a
dispărut.
Ca plante legumicole se cultivă mazărea, fasolea,
varza, roşiile, prazul, ceapa, usturoiul, cartofii şi morcovii.
Dintre pomii fructiferi menţionăm: zarzărul, prunul,
nucul, mărul, părul, la care se adaugă arbustul viţa-de-vie.
Fauna zonei:
Ca animale domestice oamenii cresc vaci, capre,
mai puţine oi, deşi în trecut ocupaţia de bază a fost oieritul,
cai, măgari şi tăuraşi. În trecut oamenii creşteau şi boi pentru
muncă, astăzi însă nu mai cresc aceste animale.
40

41. Dintre păsările domestice menţionăm: găina, curca,
raţa, raţa leşească, bibilica şi gâscă.
Dintre animalele sălbatice mai trăiesc prin pădurile
nostre vulpea, iepurele, şobolanul, şoarecele, rar de tot,
lupul, porcul mistreţ, castorul, veveriţa, broasca, şarpele,
şopârla, guşterul, brotăcelul, vipera,( mai rar) melcul, pisica
sălbatică, nevăstuica, ariciul, cârtiţa, liliacul, dihorul.
Ca păsări sălbatice trăiesc coţofana, cioara,
piţigoiul, cucul, pupăza, rândunica, cinteza, privighetoarea,
ciocănitoarea, bufniţa, ciuhurezu, guguştiucul, porumbelul
sălbatic, gaiţa, barza, pitulicea, dropia, potâmichea,
turtureaua, vrabia, cârsteiul, grangurele, eretele, prigoria sau
ploierul, corbul, cioaca, ciuful, piţigoiul, uliul, , iar pe lacul
de la Baraj au apărut şi pescăruşi.
Insecte sau alte vieţuitoare: musca, bondarul, ţânţarul,
furnica, viespea, păiajenul, greierul, fluturele, albina
sălbatică, gândacul de bucătărie, rădaşca, croitorul,
urechelniţa, viermele negru, cărăbuşul sau găinuşa, gândacul
verde, gărgăriţa de iarbă şi cea de bucate, lăcusta galbenă,
coropişniţa, calul dracului, căpuşa. Mulţi locuitori au stupi de
albine, producătoare de miere.
Peşti: crapul, ţiparul, vârluga, caracuda, soreaţa.
Clima localităţii este temperat-continentală, cu
influienţe răsăritene. Iarna bat vânturi puternice din est cu
viscole aduse de crivăţ, iar vara bate austrul din vest.
Băltăreţul bate din sud şi este aducător de ploaie şi belşug.
Iernile sunt aspre şi cu precipitaţii bogate, iar verile
secetoase şi uscate. In ceea ce priveşte zăpada, grosimea
stratului variază între 10 cm. şi 1, 60 m, iar la adăposturi se
aşează troiene de 7-10 m, cum a fost în februarie şi martie,
anul 1953. Media precipitaţiilor pe ani variază de la an la an.
Iată câteva exemple: 1956-584,7 1/m pătrat, 1957- 674 1/ m
pătrat, 1958- 398,5 1/ m. pătrat.
Mersul anotimpurilor este foarte neregulat, primăvara
ţine doar câteva săptămâni sau şi mai puţin, precedată de
topirea zăpezilor şi sfârşind cu sosirea păsărilor călătoare.
Atunci Bucovul se umflă şi inundă aşezările omeneşti din
preajmă sau grădinile oamenilor. Toamna este cunoscută
doar prin scurtarea zilelor şi prin vântul care scutură frunzele
pomilor.
Căldura verii continuă scăzând încet până prin
octombrie, iar în noiembrie, decembrie începe iama. Vara
41

42. începe de prin luna mai, atingând în iulie temperaturile cele
mai înalte. În august încep vânturile toamnei cu primii fiori
ai frigului. Iama îşi atinge apogeul în ianuarie la
„Bobotează”, când gerul este năpraznic şi se numeşte gerul
bobotezei. Luna februarie ferecă şi desferecă, îmbinând
zilele geroase cu cele dulci. Ploile cad neregulat şi cu
zgârcenie. Cel mai secetos anotimp este vara şi cel mai
ploios este toamna. Când iese nor mare de la Cornul Caprei,
înseamnă că plouă. De la răsărit vin ploile mari, vlogul sau
zăpada, dela apus vine seceta.
Temperatura iarna scade până la minus 28 de grade
Celsius şi chiar mai mult (cum a fost în anul 1929), iar verile
se ridică până la 42-43 de grade Celsius, cum a fost în anul
2007. Media maximă este de plus 17,4 grade, iar media
minimă de minus 7 grade. Presiunea atmosferică atinge anual
media de 758 mm Hg coloană de mercur.
Intrarea în comună dinspre Popeşti
Precipitaţiile atmosferice sunt cam sărace. Fiind
aşezată între două văi (cea a Teleormanului şi a Strâmbei),
precipitaţiile sunt duse de curenţii de aer pe aceste văi,
văduvind localitatea de apă, de aceea şi solul este mai puţin
darnic cu oamenii. Cu toate acestea menţionăm două
42

43. inundaţii care au afectat şi recoltele-cele din vara anului
1975 şi 1980. Au mai fost mari inundaţii şi în anii
1897,1941. „în 1877-1878 a fost o zăpadă mare, numită
zăpada turcilor. Se spune că era aproape cât gardurile şi că
treceau ai noştri cu prizonierii turci spre Piteşti pe „Drumul
ăl Mare”
, iar care turc cădea alături, se scufunda în jos şi nu
mai putea ieşi, fiind şi slăbiţi de drum. Şi primăvara, erau
numai oase de turci pe marginea drumului.”
(Povestită de
bătrânii satului).
Dăm în continuare zonele funcţionale pe sate care
delimitează teritoriul administrativ şi intravilanul. Hărţile
sunt făcute pe baze topografice specializate:
43

44. Harta satului Râca-Nouă
44

45. Harta satului Râca-Veche
Harta satului Bucov
45

46. Harta satului Aduna iț
RÂCA ŞI BUCOV- CADRU ISTORIC
Istoricul satului Râca
Pe aceste meleaguri a existat viaţă din preistorie.
Bogdam Petriceicu Hasdeu, în ISTORIA POPORULUI
ROMÂN pomeneşte localitatea Râca printre cele 95 de
localităţi din Muntenia, unde s-au găsit urme ale „unui trai
antic urban” La locul numit Odaia-Veche, pe Dealurile
46

47. Bucovului, în Tudoria şi în Pădurea Academiei la
punctul numit Fântâna cantonului s-au găsit urme ale
trecutului nostru milenar.
La Odaia Veche şi pe Valea Ghiincioaei (Dealurile
Bucovului) cu ocazia arăturilor adânci de toamnă şi a
săpăturilor pentru plantarea viţei-de-vie, între anii 1962-
1964, s-au găsit ciocane şi topoare din piatră şlefuită,
ceramică, unelte din silex, precum şi vârfuri de săgeţi şi de
suliţe, datând din neolitic.
Continuitatea de viaţă omenească este confirmată şi
de urmele unei cetăţi geto-dacice pe locul numit Tudoria, pe
Loturile Gulinoaei.
E greu de precizat o dată anume când s-a înfiinţat
comuna noastră şi cred că nici nu există vreo mărturie în
nicio arhivă. La începuturi, pe Valea Strâmbei, a fost o mână
de băştinaşi care şi- au ridicat bordeiele la marginea pădurii,
pe malul Strâmbei. Lângă ei s-au adăugat câteva familii de
ungureni, din Transilvania, veniţi cu turmele la păscut pe
aceste meleaguri. Amplasamentul iniţial al comunei era
pe Valea Strâmbei, cam la 6-7 km spre vest de
actuala aşezare.
Denumirea satului de Râca, după filologul Gabriel
Ţepelea, ar fi fost dat de ciobanii ungureni, stabiliţi pe
aceste meleaguri. Coborârea ungurenilor din Transilvania a
avut mai multe cauze. Unii erau păstori şi coborau cu
mioarele în fiecare toamnă până la Dunăre, rămânând printre
băştinaşi, alţii - mai târziu- fugeau de serviciul militar austro-
ungar sau de apăsarea robotei grofilor şi de obligaţia de a-i
trece pe români la religia catolică. Numărul ungurenilor din
Muntenia este, la un moment dat, aşa de mare încât, în anul
1813, Ion Vodă Caragea înfiinţează un comisariat al
ungurenilor care se numea „isprăvnicia dă ungureniI
.
Ungurenii care coborau cu oile se mai numeau şi
poenari (cei din părţile Sibiului), bârsari sau mocani (cei
din ţara Bârsei). În anul 1418, coborârea ungurenilor este
atestată şi în documente. Mihai, fiul lui Mircea, consimte ca
privilegiul acordat de tatăl său ciobanilor din Cisnădie - acela
de a paşte oile în regiunile muntoase ale Ţării Româneşti - să
fie prelungitII
. Ungurenii poenari s- au stabilit pe văile
I
C. C. Giurăscu- Istoria românilor, voi. II., Editura Academiei. Bucureşti, 1964, p.533.
II
Hurmuzachi- Documente, vol.I. p.502;
47

48. Topologului, Argeşului, Vâlsanului, Teleormanului şi mai
la vale, pe Valea StrâmbeiI
.
După coborârea ungurenilor, toponimia locurilor se
împarte în „pământeni" şi „ungureni": Albeşti -
Pământeni şi Albeşti - Ungureni; Căpăţâneni - Pământeni şi
Căpăţâneni - Ungureni; Cepari - Pământeni şi Cepar
-Ungureni; Oeşti - Pământeni şi Oeşti - Ungureni;
Berevoieşti - Pământeni şi Berevoeşti - Ungureni, etc. Urme
ale ungurenilor se mai păstrează şi în toponimice ca:
Ungureni-Sat, (în comunele Băbeni, Tituleşti, Brăduţ - la
Curtea-de-Argeş), Ungureanu - Valea laşului, Uliţa
Ungurenilor, Râca.
O serie întreagă de nume de localităţi din Muntenia
amintesc de numele localităţilor din Transilvania din care
proveneau ungurenii, fiind un fel de surori ale lor: Lisa,
Poenari, Stâna Secelenilor, Bran (Căpăţâneni), Galeş
(Băduleţ), patru toponimice Bârseşti, etc.
Un termen care atestă coborârea ungurenilor din
Transilvania este şi numele satului „Râca"( rămas în
toponimicele Râca-Veche, Râca-Nouă, Lacul Râchii).
Acest termen apare şi în regiunea Tâmavelor cu sensul de
„groapă mică, făcută în pământ" cu scopul de a marca
limitele unei proprietăţi. In alte regiuni, ca Poiana
Sibiului, „a trage o râcă" înseamnă „ a marca, a trage o
dungă, o linie, pe pământ, cu o bucată de lemn,
ascuţită", căpătând sensul de „hotar". De la sensul de
„hotar", s-a ajuns ân Muntenia, la sensul încetăţenit de
„ceartă, sfadă, pismă" datorită faptului că oamenii au
început să se certe pe aceste „râci" (hotare), sens pe care
îl înregistrează şi limba literarăII
, deşi verbul
corespunzător - a râcăi - îşi păstrează sensul iniţial de „a
scurma pământul, a zgâria cu unghiile sau cu ajutorul
unui instrument).
Trebuie să menţionăm că mai e o localitate cu acest
nume, tocmai în nordul Maramureşului, la graniţa cu
Ucraina, precum şi un pârâiaş care se varsă în Ruscova, cu
numele împrumutat de la această localitate. Şi localitatea
Râca din Maramureş are aceeaşi origine - de la ciobanii
I
Romulus Vuia- Tipuri de păstori la români, Editura Academiei, 1984, p. 167;
II
Institutul de Lingvistică din Bucureşti- Dicţionarul limbii române modeme, abreviat DLRM, Editura
Academiei, 1958, pag. 961.
48

49. ungureni ce mergeau cu turmele şi în Nord, pe ambii versanţi
ai Carpaţilor, dar sensul de „ceartă” în acele locuri e
necunoscut. La origine, „rika”- cu sensul de gaură, crăpătură,
linie de demarcaţie, are corespondenţe într-o serie de limbi
indo-eoropene cu sens apropiat, venit poate din ebraică, deşi
DLRMI
îl înregistrează dintr-un vechi „ruka” sau „rukati” (a
râcâi). Pentru detalii mai amănunţite vezi G. Giugulea şi M.
HomorodeanII
.
Un exerciţiu de imaginaţie ne face să presupunem
că la începuturi faptele s-au petrecut astfel: Pe aceste
meleaguri existau faimoasele păduri ale Teleormanului.
Cuvântul teleorman, după cum am văzut e de origine
cumană, un popor turcie, deli-orman însemnând „pădure
deasă, pădure nebună“ La începuturi oamenii au pălăngit
(au tăiat) aceste păduri seculare (vezi satul Palanga) şi au
făcut poene (vezi satul Poeni) sau silişti (numai în Dobrogea
sunt 85 de Silişti), iar la noi vezi satul Siliştea Gumeşti,
Siliştea-Grozii, poene pe care creşteau flori mirositoare
(Vezi satul Miroşi), făcându-şi bordeie şi ocupând în jurul
lor câteva prăjini de pământ, pentru a înjgheba câte-o mică
gospodărie.
Aceste câteva prăjini de pământ erau despărţite între
ele prin „râci“, un fel de şanţuri care le despărţeau prin
râcâire care mai pe urmă s-au numit hotare, răzoare
despărţite prin garduri de nuiele. Din cauză că oamenii
au început să se certe pe aceste hotare (râci), termenul
a căpătat sensul de ceartă, pierzându-şi sensul de bază.
Localitatea era aşezată la jumătatea drumului dintre
Roşiorii-de- Vede care se numea „Drumul ăl Mare”
şi oraşele
muntene (ce făcea legătura cu oraşele Alexandria, Roşiori,
Piteşti, Curtea-de-Argeş şi Câmpulung), pe marginea căruia
s-au format o serie de sate cum ar fi Strâmbeni, Ungheni,
Humele, etc. Dacă ar fi să-l credem pe Bogdan Petriceico
Haşdeu, satul Râca s-ar fi format pe ruinele unei aşezări
antice care a dispărut, lăsând doar câteva searbede urme.
Primul document care vorbeşte despre aceste
meleaguri este un Hrisov din anul 1525 al domnitorului
Vladislav-Voievod pe care Preotul Gheorghe Şolzănescu
îl prezintă ca argument, în favoarea sătenilor, inginerului
I
23. Dicţionarul Limbii române moderne;
II
G. Giugulea, M.Homorodean- Corresondances italo-roumaines, Firanze, 1961, p.71. şi următoarele.
49

50. hotamic care a hotărnicit moşia Râca-Pasărea, pentru
stabilirea vechilor hotare. Existând certuri între localităţi,
Preotul vine cu acest Hrisov şi-l prezintă inginerului hotarnic
care trasa hotarul comunei ca argument.
Hrisovul este tradus “pre limba românească” de pe
hrisovul slavonesc de „Lupii Dascălu de la Şcoala
Domnească din Bucureşt. Iar unde nu nu s-a putut
cunoaşte cuvintele la slavonie, fiind cuvinte şterse, am
lăsat loc nescris” Semnează Lupi Dascălu Slavonescu și
Pisac. Vom cita un fragment din el: „Cu mila lui
Dumnezeu, Io, Vladislav-Voievod şi Domn a toată Ţara
Românească, feciorul Marelui şi Prea Bunului Vladislav-
Voievod ( să fie vorba de un urmaş al lui Vlad Ţepeş?) -
Dat-am Domnia mea această poruncă a Domnii mele
Jupânului Vişan, Logofătul, şi Popii Drăgoi cu fraţii lui şi
lui Drăgoi cu cu feciorii lui şi lui Voicu cu fraţii lui şi lui
Şerban cu fraţii lui şi lui Dragomir cu fraţii lui şi lui
Oancea cu feciorii lui şi lui Tudor cu feciorii lui câţi
Dumnezeu le va dărui ca să le fie moşia Unghiului de la
Plescăriţa până la Valea Scoruş la Barghele(..,) pentru
că s- au înfrăţit si au însoţit ( loc nescris) pentru că sunt
bătrâne si drepte moşii si de baştină si cumpărate încă
în zilele lui Vladislav- Voievod Tepes, stătătoare şi
ohabnice lor şi feciorilor lor...( Vezi documentul întreg la
finele monografiei).
Pentru cunoaşterea împrejurărilor întocmirii acestui
Hrisov, arătăm că Ţara Românească a avut trei domnitori cu
acest nume: pe Vladislav I Vlaicu care a domnit între anii
1364-1377), pe Vladislav al-II-lea, fiul lui Dan I, care a
domnit cu intermitenţă între anii 1447- 1448; 1448-1456 şi
pe Vladislav al-III-lea care a domnit între anii
1523,1524,1525 şi care se consideră feciorul marelui şi
preabunului Vladislav -Voievod, deşi unii istorici îl
consideră un pribeag din imperiu (probabil din imperiul
turcesc). Vladislav al-III-lea vine prima dată la domnie în
anul 1523, numit de sultanI
pentru câteva luni şi-l detronează
pe Radu de la Afumaţi, care devenise ostil turcilor.
I
Comisia Româna de istorie militară, Centrul de Studii si Cercetării
de istorie şi teorie militară – Istoria Militara a Istoria Poporului
Român,vol. II, Editura Militară, 1986, p. 384;
50

51. Fiind certuri între cei doi, la 24 mai, anul 1524, turcii
ocupă din nou ţara şi-l reinstalează iar ca domnitor pe
VIadislav-Voievod, pentru ca, în septembrie 1524, Radu de
la Afumaţi să se afle din nou în scaun cu ajutorul Băniei
Craiovene, reinstalare importantă pentru Ţara Românească
deoarece, în cursul ei, sultanul a renunţat la intenţia de a
transforma ţara în paşalâc şi a acceptat să trateze cu românii
„în vechile condiţii’’.
Radu de la AfumaţiI
a mers la Poartă în decembrie
1524-ianuarie 1525 şi a obţinut recunoaşterea ca domnitor,
încheind un tratat (foedus) în care se prevedea ca sultanul să
numească domn pe unul dintre românii aflaţi la dânsul,
iar românii să plătească tribut tot ca mai nainte (...), iar
turcii să nu mai aibă după aceea nicio putere în
provincieII
. Luptele pentru domnie n-au încetat, ajungându-
se chiar în situaţia a două domnii concomitente în ţară, ca
cea din anul 1525, an în care se găsesc documente emise atât
de Radu de la Afumaţi ( pe 24 iulie şi 8 septembrie) care se
afla în capitala Târgovişte, cât şi de Vladislav al -III-lea ( pe
19 aprilie, 30 mai, iulie (fără zi) şl 18 august) care se afla la
Bucureşti. Deşi documentul nu pomeneşte nimic despre
Râca, preotul Gheorghe Şolzănescu îl prezintă inginerului
hotamic pentru a demonstra că aceste meleaguri au aparţinut
comunei de la Plescăriţa până ân Valea Scoruş. Satul
era aşezat pe această moşie şi boierii despre care se
face vorbire în Hrisov erau din Râca.
Primul document în care apare numele satului de
„Râca“ este un hrisov emis de cancelaria lui Radu
Mihnea-Voievod la 14 iulie 1615 (reprodus în anexe) din
care reiese că localitatea era vestită în vinărit şi aparţinea ca
sat mănăstiresc, dăruit Mitropoliei de Târgovişte.
La data de 10 august 1685, Mitropolia de Târgovişte scria
Popii Gheorghe din Râca, ce avea în subordine un schit de
călugări, să lase biserica în pace şi pe călugări să ia
venitul moşiilor. Acest schit de călugări era închinat
Mănăstirii Aninoasa din Muscel de către Monahul Macarie,
fiul lui Bogoslav.
În anul 1680, uncheşul Dragomir, un urmaş al celor
ce primiseră o parte din moşie de la Vladislav-Voievod,
I
Radu Popescu, Istoriile, pag. 40 (citat ân/14/,pag. 385);
II
Călători straini, vol. I, p. 179 (citatân /31/pag. 384).
51

52. neavând moştenitori, face danie partea lui Mânăstirii
Aninoasa. Iar în anul 1684 şi Tudor, sau Tudorache, urmează
exemplul fratelui său, Dragomir, făcând danie aceleiaşi
Mănăstiri Aninoasa satele Râca şi Strâmba (astăzi dispărut).
Acest Tudorache fusese vel-clucer, boier care se ocupa cu
aprovizionarea curţii domneşti şi, pentru loialitatea lui,
fusese blagoslovit cu cele două sate.
Între anii 1685 şi 1830, moşia Râca s-a desprins de
mănăstiri fiind răscumpărată deoarece la 1830 aparţinea
Serdarului Tudorache Râculescu care şi el la rândul lui
prevăzuse în testament să o lase ca danie Mânăstirii Pasărea
după moartea lui. La 1840 hotarele moşiei erau următoarele:
La răsărit moşia Izvorul a lui Tache Budişteanu şi moşila lui
Aga Costache Bellu din Tătărăşti, La apus moşia Cioceşti şi
Băbeni- Negoiu, moşnenească.
La miazăzi se învecinează cu moşia Râculeasa a
răposatului medelnicer1
Tudorache Serdarul şi cu moşia
Chelească moşnenească. La miază noapte din Valea
Bucovului până în Valea Burdea cu moşia Strâmbeni,
moşnenească.
Moşia Strâmbeni a fost a sfintei Mănăstiri Aninoasa
din judeţul Muscel şi o găsim până la 1810-1830 în actele
vechi sub denumirea de Strâmba, iar după 1830-1842 sub
numele de Burdea-Căldăraru. Din anul 1864 s-a dat drept
loturi sătenilor din cătunele Betegi şi Ciuculeşti din satul
Bucov de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, odată cu
secularizarea averilor mănăstireşti.
Satul Bucov (fără Purcăreşti) este aşezat pe Moşia
medelnicerului Tudorache Serdarul, cel ce a dat-o prin
testament la 1830 Sfintei Mănăstiri de maici Pasărea din
judeţul Ilfov. De la acestă mănăstire a fost trecută în
patrimoniul statului şi cumpărată de un român din Năsăud pe
nume Ioan Chiţu.
În anul 1894, Ioan Chiţu cumpără moşia cu actul nr. 3
din 4 martie 1885 şi îl angajază ca inginer hotamic pe
inginerul cadastral Constantin Lupescu din Bucureşti, Strada
11 iunie nr.9, care întocmeşte „ Cartea de hotărnicie a
moşiei numită Râca- Pasărea din Districtul şi Plasa
Teleorman, pendinte de comuna Bucov-Adunaţi, proprietate
a domnului Ioan Chiţu, domiciliat în Bucureşti, Strada
Speranţei, nr. 28, operată de Inginer hotamic Constantin
Lupescu pe baza ordonanţei de autorizaţiune a Domnului
52