1. CAPITOLUL 9
obiect
Concepte de bază ale programării orientate
CONCEPTE DE BAZĂ ALE PROGRAMĂRII
ORIENTATE OBIECT
9.1. Introducere
9.2. Abstractizarea datelor
9.3. Moştenirea
9
9.4. Încapsularea informaţiei
9.5. Legarea dinamică (târzie)
9.6. Alte aspecte
9.1. INTRODUCERE
Termenul "OOP" ("Object Oriented Programming") desemnează disciplina programării obiectuale
(orientate-obiect). Această disciplină care are la bază ideea unificării datelor cu modalităţile de prelucrare a
acestora şi manevrează entităţi reprezentate sub formă de obiecte (obiect=date+cod de tratare a acestor date).
Aşa cum s-a subliniat în capitolul 1.3., rezolvarea unei probleme se poate face pe 3 direcţii:
 Rezolvarea orientată pe algoritm (pe acţiune), în care organizarea datelor este neesenţială;
 Rezolvarea orientată pe date, acţiunile fiind determinate doar de organizarea datelor;
 Rezolvarea orientată obiect, care combină tendinţele primelor două abordări.
Programarea obiectuală oferă posibilităţi de modelare a obiectelor, a proprietăţilor şi a relaţiilor dintre ele,
dar şi posibilitatea de a descompune o problemă în componentele sale (soft mai mentenabil, adaptabil,
reciclabil). Câteva exemple de limbaje de programare orientată obiect: SIMULA(1965), SIMULA-2(1967),
Smalltalk, C++, Java (în plus, Java poate fi considerat un limbaj de programare orientată eveniment).
Facilităţile oferite de programarea orientată obiect (conform lui Pascou) sunt:
1. abstractizarea datelor;
2. moştenirea;
3. încapsularea (ascunderea) informaţiei;
4. legarea dinamică (“târzie”).
9.2. ABSTRACTIZAREA DATELOR
Obiectele sunt componente software care modelează fenomene din lumea reală. În general, un fenomen
implică tipuri diferite de obiecte. Obiectele care reprezintă aceeaşi idee sau concept sunt de acelaşi tip şi pot
fi grupate în clase (concrete sau abstracte). Clasele implementează tipuri de date (aşa cum s-a subliniat în
capitolul 2, un tip de date înseamnă o mulţime de valori pentru care s-a adoptatat un anumit mod de
reprezentare şi o muţime de operatori care pot fi aplicaţi acestor valori), deci şi operatorii destinaţi
manipulării acestora: Clasă = Date + Operaţii.
De exemplu, programatorul îşi poate defini tipul (clasa) matrice şi operatorii care pot fi aplicaţi matricilor
(* pentru înmulţirea a două matrici, + pentru adunarea a două matrici, - pentru scăderea a două matrici, etc).
Astfel, el poate folosi tipul matrice în mod similar unui tip predefinit:
matrice A, B;
matrice C=A+B;
Tipul unui obiect (şablon al obiectului) este o clasă. O clasă se caracterizează prin: numele clasei, atribute,
funcţii şi relaţii cu alte clase.
Instanţa este un obiect dintr-o clasă ( A, B, C sunt obiecte, instanţe ale clasei matrice) şi are proprietăţile
definite de clasă. Pentru o clasă definită, se pot crea mai multe instanţe ale acesteia. Toate obiectele au o
stare şi un comportament. Starea unui obiect se referă la elementele de date conţinute în obiect şi la
129

2. CAPITOLUL 9
obiect
Concepte de bază ale programării orientate
valorile asociate acestora (datele membre). Comportamentul unui obiect este determinat de care acţiunile pe
care obiectul poate să le execute (metodele).
Atributele specificate în definiţia unei clase descriu valoric proprietăţile obiectelor din clasă, sub diferite
aspecte. Cele mai multe limbaje orientate obiect fac următoarea distincţie între atribute:
 atribute ale clasei (au aceeaşi valoare pentru toate instanţele clasei);
 atribute ale instanţei (variază de la o instanţă la alta, fiecare instanţă având propria copie a
atributului).
În limbajul C++ atributele se numesc date membre. Toate datele membre sunt atribute instanţă. Atributele
de clasă se pot obţine în cazul datelor membre statice (aceeaşi adresă de memorare pentru orice instanţă a
clasei).
Metode (funcţii membre). La definirea unei clase se definesc şi metodele acesteia (numite şi funcţii
membre). Fiecare obiect are acces la un set de funcţii care descriu operaţiile care pot fi executate asupra lui.
Metodele pot fi folosite de instanţele clasei respective, dar şi de instanţele altor clase (prin mecanismul
moştenirii).
Clasa conţine atât structurile de date necesare descrierii unui obiect, cât şi metodele care pot fi aplicate
obiectului. Astfel, gradul de abstractizare este, mult mai ridicat, iar programele devin mult mai uşor de
înţeles, depanat sau întreţinut.
La crearea unui obiect, alocarea memoriei se poate fi face static sau dinamic (cu ajutorul unor funcţii
membre speciale, numite constructori). Eliberarea memoriei se realizează cu ajutorul unor funcţii membre
speciale, numite destructori, în momentul încheierii existenţei obiectului respectiv.
9.3. MOŞTENIREA
Moştenirea este o caracteristică a limbajelor de programare orientate obiect, care permite refolosirea codului
şi extinderea funcţionalităţii claselor existente. Între două clase pot exista multe diferenţe, dar şi multe
asemănări. Este bine ca informaţia comună unor clase să fie specificată o singură dată (conceptul de
clasă/subclasă, superclasă/clasă în OOP). Mecanismul moştenirii permite crearea unei ierarhii de clase şi
trecerea de la clasele generale la cele particulare. Procesul implică la început definirea clasei de bază care
stabileşte calităţile comune ale tuturor obiectelor ce vor deriva din bază (ierarhic superioară)(figura 9.1.).
Prin moştenire, un obiect poate prelua proprietăţile obiectelor din clasa de bază.
Clasa A reprezintă clasa de bază (este o generalizare) şi conţine informaţiile
comune (disponibile prin moştenire şi subclaselor acesteia).
Clasa B reprezintă clasa derivată (este o particularizare, o specializare a clasei A)
care extinde funcţionalitatea clasei de bază şi conţine informaţiile specifice.
Să presupunem că A reprezintă clasa mamiferelor (cu proprietăţile caracteristice:
nasc pui vii, au sânge cald, îşi alăptează puii, etc), iar B reprezintă clasa
animalelor domestice. În momentul definirii clasei derivate B, aceasta moşteneşte
toate caracteristicile clasei A, rămânând de specificat doar trăsăturile distinctive.
În acest caz, A este clasă de bază, iar B clasă derivată (subclasă a clasei A).
Sau: B este clasă, iar A este o superclasă a clasei B.
Moştenirea poate fi: unică sau multiplă.
A
B
Figura 9.1. Relaţia
clasă de bază-clasă
derivată
9.3.1. MOŞTENIREA UNICĂ
În cazul moştenirii unice, fiecare clasă are doar o superclasă. Există două modalităţi de specializare a unei
clase de bază:
 introducerea de extra-atribute şi extra-metode în clasa derivată (particulare doar clasei derivate);
 redefinirea membrilor în clase derivate (polimorfism).
9.3.2. MOŞTENIREA MULTIPLĂ
130

3. CAPITOLUL 9
obiect
Concepte de bază ale programării orientate
În situaţia moştenirii multiple, o clasă are mai multe superclase. Astfel, moştenirea clasei va fi multiplă
(rezultând o structură de reţea).
A
A
B
E
C
F
B
D
G
C
F
E
H
D
Figura 9.3. Moştenirea multiplă
Figura 9.2. Moştenirea simplă (unică)
Moştenirea multiplă este utilă, dar poate crea ambiguităţi (când pentru acelaşi atribut se moştenesc valori
diferite). Există mai multe strategii de rezolvare a conflictului (părintele cel mai apropiat, cel mai depărtat,
etc.). Deasemenea, este posibilă o moştenire repetată, în care o clasă ajunge să moştenească de la aceeaşi
clasă, pe drumuri diferite în reţea (vezi figura 9.3., în care clasa E moşteneşte de la aceeaşi clasă A, pe
drumurile A-B-E, A-C-E) . Aşa cum vedea în capitolele următoare, în aceste situaţii, limbajul C++ oferă
programatorului două strategii: 1) clasa E poate avea două copii ale lui A, una pentru fiecare drum; 2) clasa
E are o singură copie, iar A este clasă virtuală de bază şi pentru C şi pentru B. Ideea moştenirii multiple
poate duce la utilizarea unor clase pentru care nu există instanţe, care să ajute doar la organizarea structurii
(reţelei) de moştenire. În plus, limbajul C++ permite un control puternic asupra atributelor şi metodelor care
vor fi moştenite.
9.4. ÎNCAPSULAREA (ASCUNDEREA) INFORMAŢIEI
Încapsularea (ascunderea) informaţiei reflectă faptul că atributele instanţă şi metodele unui obiect îl
definesc doar pe acesta. Vom spune că metodele şi atributele unui obiect sunt “private”, încapsulate în
obiect. Interfaţa cu obiectul relevă foarte puţin din ceea ce se petrece în interiorul lui. Obiectul deţine
controlul asupra atributelor instanţă, care nu pot fi alterate de către alte obiecte. Excepţia de la această
observaţie o reprezintă doar atributele de clasă care nu sunt încapsulate, fiind partajate între toate instanţele
clasei. Această tehnică de "plasare" a valorilor în datele membre private ale obiectului, reprezintă un
mecanism de ascundere a datelor.
În limbajul C++ încapsularea poate fi forţată prin controlul accesului, deoarece toate datele şi funcţiile
membre sunt caracterizate printr-un nivel de acces (rezultând astfel o mare flexibilitate). Nivelul de acces la
membrii unei clase poate fi (figura 9.4.):
public




protected
private: membrii (date şi metode) la care
accesul este private pot fi accesaţi doar prin
metodele clasei (nivel acces implicit);
protected: aceşti membri pot fi accesaţi
prin funcţiile membre ale clasei şi funcţiile
membre ale clasei derivate;
public: membrii la care accesul este
public pot fi accesaţi din orice punct al
domeniului de existenţă a clasei respective;
friend: aceşti membri pot fi accesaţi prin
funcţiile membre ale funcţiei prietene
specificate.
Clasa A
private
clasă derivată
Clasa B
Figura 9.4. Accesul la membrii unei clase
131

4. CAPITOLUL 9
obiect
Concepte de bază ale programării orientate
În limbajul C++, nivelul de acces poate preciza şi tipul de moştenire (capitolul 12).
 Publică, unde în clasa derivată nivelul de acces al membrilor este acelaşi ca în clasa de bază;
 Privată, unde membrii protected şi public din clasa bază devin private în clasa derivată.
9.5. LEGAREA DINAMICĂ (“TÂRZIE”)
Obiectele unei clase părinte trebuie cunoscute în momentul compilării. Efectul combinat al moştenirii poate
determina ca o anumită metodă să fie specializată diferit (prin redefinire), pentru subclase diferite.
Polimorfismul reprezintă comportamente diferite ale unei metode în raport cu tipul unui obiect. Selectarea
unei metode redefinite poate fi realizată în faza de compilare (legarea iniţială), sau în momentul execuţiei
(legare târzie). În limbajul C++, legarea dinamică se poate realiza prin implementarea de:
 funcţii virtuale (pot fi redefinite polimorfic);
 funcţii virtuale pure (doar declarate, nu definite).
9.6. ALTE ASPECTE
Comunicarea între obiecte
În limbajele de programare orientate obiect, obiectele comunică între ele prin mesaje, ceea ce conduce la
accentuarea conceptului de încapsulare. Un obiect poate “stimula” un altul să activeze (declanşeze) o
metodă, trimiţându-i un mesaj. După primirea mesajului, metoda respectivă este apelată cu parametrii
furnizaţi, asigurând comportarea corespunzătoare a obiectelor. Metodele sunt invocate prin trimiterea de
mesaje.
În limbajul C++ funcţiile membre (metodele) sunt accesate în mod similar oricarei funcţii, cu deosebirea
că este necesară specificarea obiectului căruia îi corespunde metoda.

Pseudovariabile
Limbajele de programare orientate obiect posedă două variabile (numite pseudo-variabile) care diferă de
variabilele normale prin faptul că nu li se pot atribui valori în mod direct, de către programator. În general,
pseudovariabilele sunt o formă scurtă pentru “obiectul curent ” şi pentru “clasa părinte a obiectului
curent”. În limbajul C++ există doar una din aceste pseudovariabile, numită ”this” (pointer către obiectul
curent).

Metaclasele
Metaclasele reprezintă “clase de clase”. O clasă este, de fapt, o instanţă a unei metaclase. Diferenţele dintre
clase şi metaclase sunt:
 Clasa defineşte caracteristici (atribute şi metode) ale instanţelor de acel tip. Metodele pot fi folosite
doar de obiectele clasei, nu şi de însăşi clasa (restricţie).
 Metaclasele furnizează un mijloc prin care variabilele clasă pot fi implementate: în unele limbaje
OOP, variabilele clasă sunt instanţieri ale unei metaclase.

Limbajul C++ nu include explicit metaclasele, dar suportă variabilele clasă sub forma datelor statice. Aşa
cum funcţiile membre obişnuite sunt încapsulate înăuntrul fiecarei instanţe, pentru o funcţie membru statică
a unei clase, se foloseşte o singură copie, partajată de către toate instanţele clasei. O asemenea funcţie nu este
asociată unei anumite instanţe.
Persistenţa
Persistenţa reprezintă timpul de viaţă al unui obiect (între crearea obiectului şi ştergerea sa). Instanţele unei
clase au un timp de viaţă dat de execuţia unei metode sau a unui bloc, de crearea sau ştergerea specificată
explicit în program sau de durata întregului program. Persistenţa obiectelor este importantă în special în
aplicaţiile de baze de date.

Supraîncarcarea operatorilor.
Limbajul C++ furnizează modalităţi de supraîncarcare a operatorilor (overloading): acelaşi operator are
semnificaţii diferite, care depind de numărul şi tipul argumentelor.

132