1. DICȚIONARUL STIINȚEI SPORTULUI
Definitii si formulari generale:
Explozia informationala si cresterea impetuoasa a depozitelor de
documente in toate domeniile stiintifice, sociale, economice, etc, au obligat pe
specialistii acestora sa-si intensifice preocuparile si studiile de ordin
terminologic pentru a facilita intelegerea unei literaturi tot mai bogate provenite
din izvoare diferite ca limba si conceptie.
A unifica pe cât este posibil, continutul termenilor indiferent de
deosebirea lor fonetica (generata de limbile diferite in care se folosesc) si a
contribui astfel la redactarea sau la utilizarea rapida si corecta a unor documente
in termeni universali acceptati in relatiile dintre organizatiile interne si
internationale.
Termenii folositi in DICȚIONARUL ȘTIINTEI SPORTULUI – au
vazut lumina tiparului gratie eforturilor unei echipe internationale in anul 1994,
fiind tiparit in fraceza, engleza si germana la Institutul Federal de Stiinta a
Sportului din Koln.
Obiectivul initial al autorilor, a fost acela de a crea o terminologie proprie
stiintei sportului in conformitate cu regulile stiintifice fundamentale, necesare
intelegerii si transmiterii cunostintelor devenite tot mai subtile, a termenilor
teoretici rostiti, constituie invelisul sonor sau grafic caruia ii corespunde un
concept, o notiune anumita.
Colectivul de oameni de stiinta ai domeniului sport , a urmarit mai putin
latura lingvistica a termenilor “stiintei sportului” si mai mult s-au aplecat spre
latura logica a fenomenelor.

2. Asa cum rezulta din schema termenilor folositi in totalitate pentru
definirea fenomenului sport – prin care se prezinta faptul ca notiunea primara de
la care s-a pornit a fost miscarea omului ce s-a caracterizat printr-o multitudine
de acte motrice, prin Dictionarul Stiintei Sportului – sunt determinate atât
continutul cât si relatiile subdisciplinelor constituante.
Pe plan national dorim sa prezentam, sa facem cunoscute aceste realizari
ale specialistilor internationali, ca sprijin al viitorilor antrenori, absolventi ai
sistemului de invatamânt sportiv.

3. SCHEMA
TERMENILOR FUNDAMENTALI AI
DOMENIULUI SPORT
 Pornindu-se de la schema terminologiei domeniului sport, conceptiile,
metodele si problematica Stiintei Sportului a fundamentat stiintific si a
definit o terminologie proprie.
Azi, notiuni ca: Stiinta Sportului sau a Antrenamentului, Teoria
Competitiei sau a Miscarii, s.a.m.d., devin necesare si ii sprijina pe specialistii
din structurile sportive in abordarea de pe pozitii stiintifice a problemelor
economice ale domeniului sport.
De asemenea, oamenii de sport, pot emite cerinte de marketing
fundamentale prin cunoasterea diferentelor de continut si structura,
corespunzator atât aspectelor generale cât si a celor particulare a fiecarei ramuri
sau probe sportive si individual ale fiecarui sportiv.
I. ȘTIINTA SPORTULUI
Totalitatea conceptelor, discutiilor si metodelor care au ca obiect - in
conformitate cu regulile stiintifice fundamentale – problemele si manifestarile
domeniului “Sport”. Un aspect esential al Stiintei Sportului il reprezinta
caracterul sau teotretic.
In analiza epistemologica a Stiintei Sportului, structura datelor,
conceptelor si teoremelor capabile sa asigure consensul, sunt inca echivoce.
Stiinta Sportului este interpretata ca o stiinta transversala, o stiinta compozita, o
stiinta aplicata, interdisciplinara, multidisciplinara.

4. Termenul este utilizat atât la singular cât si la plural, in functie de punctul de
vedere stiintific (Stiintele Sportului).
Criteriile ce determina o stiinta, in mod uzual, nu pot fi satisfacute complet de
catre Stiinta Sportului, pentru ca aceasta adopta criteriile stiintifice ale altor
stiinte: obiect de cercetare autonom (domeniul fenomenului “sport”, obiect
formal); concepte si metode de cercetare stiitifice (acestea derivând, de obicei,
din stiintele-mama); sistematizarea cunostintelor noi (are loc, de obicei in
interiorul subdisciplinelor Stiintei Sportului); terminologie stiintifica (intr-o
foarte mare dependenta cu a disciplinelor-mama).
Inegal este, de asemenea si procesul de dezvoltare a Stiintei Sportului, ce
prezinta ritmuri foarte diferite in tarile Europei, in S.U.A., etc. Centrul
preocuparilor fiind diferit, acesta se schimba in functie de tara. in acest sens,
procesul de dezvoltare a cunostintelor este inca la inceputul sau si prezinta
moduri de analiza foarte diverse.
in conformitate cu aceste concepte, Stiinta Sportului va parcurge
urmatoarele etape:
1. DIFERENTIEREA
2.
MEDICIN| SPORT PSIHOLOGIE SPORT
SOCIOLOGIE SPORT ……. SPORT
3.
4. INSUMAREA
MEDICINA PSIHOLOGIA SOCIOLOGIA …….
SPORTULUI SPORTULUI SPORTULUI

5. 5. INTEGRAREA
* * * * *
* * * * *
Datorita intereselor diferite care ghideaza procesul de productie a
cunostintelor (fundamentale, cercetare de baza, cercetare aplicata sau analitica,
teoria actiunii, orientare emancipatorie) si ca efect a diferitelor origini ale
cercetarilor din Stiinta Sportului, atât in ceea ce priveste orientarea muncii (cât
mai inalta) cât si in ceea ce priveste accentul pus pe fiecare dintre subdiscipline
(pedagogia, psihologia, sociologia, medicina, istoria, filozofia, informatica,
politica sportului, biomecanica, teoria antrenamentului, jurnalism sportiv,
instalatii si echipament sportiv) exista diferente considerabile in conceptele
asupra finalitatilor si metodelor de lucru; aceste divergente putând fi dificil,
aduse la un consens de baza.
In istoria inca tânara, a disciplinei, diferitele aspecte specifice sau
agregate nu au putut fi amalgamate, decât foarte rar pentru a constitui un
ansamblu functional in sensul unei cercetari integrative, interdisciplinare.
Daca se face referire la modelul etapelor mai sus mentionat, disciplina ar
putea fi in etapa a doua.
Nevoia de regrupare nationala si internationala sub forma insumarii
subdisciplinelor Stiintei Sportului ar putea reprezenta expresia vizibila a acestei
situatii.

6. II. ȘTIINȚA ANTRENAMENTULUI
Subdisciplina a Stiintei Sportului, ce are ca obiectiv generalizarea
solutiilor legate de analiza performantei sportive, de antrenament si de
competitie si, a solutiilor ce privesc discipline sau domenii ale sportului in
general, grupe de discipline sau domenii sau chiar discipline si subdiscipline
izolate. Stiinta Antrenamentului nu se raporteaza doar omului care se
antreneaza, ci si conditiilor performantei sportive ce nu depind de persoane,
precum : instalatii, agregate si echipament sportiv, factori geografici sau
meteorologici de influenta (meteorologia sportului).
Stiinta Anternamentului este considerata intr-o mare masura ca o stiinta
experimentala. Ea are un caracter de stiinta aplicativa, al carei descoperiri ofera
bazele pentru o ameliorare a practicii din antrenament si competitie.
Teoriile relative la Stiinta Antrenamentului iau in considerare
cunostintele diverselor stiinte de baza (in primul rând medicina, biomecanica,
psihologia si sociologia) si le grupeaza in interiorul unui model, cu scopul
posibilitatilor de aplicare ale unei stiinte izolate.
Din punctul de vedere al organizarii stiintifice, apare o dificultate : o
parte din specialistii in Stiinta Antrenamentului se caracterizeaza prin
apartenenta la alte stiinte de baza, sau alte sudiscipline ale Stiintei Sportului ; o
alta parte, mai ales cercetatorii orientati mai mult spre teoria antrenamentului
este privata de asemenea conexiuni si legaturi cu alte discipline.

7. Teoriile Stiintei Antrenamentului sunt bine dezvoltate, mai ales in
domenii in care exista un raport univoc la o stiinta de baza (in special cu
medicina sportiva si, in crestere, in ultima perioada, cu biomecanica).
In Teoria Antrenamentului (metodologia antrenamentului), unde acest
raport lipseste in mare masura nu se dispune in prezent, decât de inceputul spre
dezvoltarea unor cunostiinte stiintifice si metodologice, cercetari empirice
(experimentale), independente (proprii). O delimitare a Stiintei Sportului in
raport cu alte subdomenii multi sau interdisciplinare (precum : teoria miscarii,
pedagogia sportului, didactica sportului) este dificila mai ales datorita
controverselor asupra obiectivelor acestor discipline.
Termenii “Stiinta Antrenamentului”, “Teoria Antrenamentului”, sunt
uneori utilizati ca sinonimi. in Teoria Antrenamentului pot fi regrupate numai
acele date si sisteme de date care provin din strategiile de actiune din timpul
antrenamentului si competitiei.
In acest caz, datele teoriei antrenamentului, verificate stiintific nu pot fi
considerate decât ca o parte a Stiintei Antrenamentului. Se subântelege ca,
procedurile de antrenament se pot baza pe principii stiintifice, oamenii de stiinta
se refera foarte des la Stiinta Antrenamentului prin utilizarea improprie a
termenului ”Teoria Antrenamentului”.
III. TEORIA ANTRENAMENTULUI
Def.: Descriere ordonata si sistematica ce rezuma toate obiectivele,
principiile, tipurile, continuturile, metodele de antrenament si o Teorie a
Competitiei din punct de vedere al aplicatiilor practice.
Teoria Antrenamentului este fondata pe experientele din practica sportiva
si pe rezultatele studiilor stiintifice din Stiinta Sportului, predominant din

8. domeniile cercetarii din medicina sportului, fiziologia efortului (-exercitiului),
biochimie, biomecanica, teoria miscarii (motor learning), pedagogia sportului
(didactica, metodologie), psihologia sportului si sociologia sportului.
Teoria generala a Antrenamentului trateaza principiile de baza, valabile
pentru toate disciplinele sportive; dimpotriva, Teoria specifica de Antrenament
se ocupa de particularitatile diferitelor sporturi, discipline si probe sportive.
in ultimii ani, Teoria Antrenamentului a câstigat din ce in ce mai mult in
importanta, plecând din sportul competitional, spre sportul de intretinere a
conditiei fizice (Fitness Trainig) si in domeniile prevenirii si reabilitarii fizice.
Termenii “Teoria Antrenamentului” si “Stiinta Antrenamentului”, sunt utilizati
deseori ca sinonimi; dar, se considera ca se ocupa cu probleme diferite din
continutul disciplinei.
IV. ANTRENAMENTUL
Def.: Proces de actiune complex, al carui obiectiv il reprezinta
dezvoltarea performantei sportive, intr-o maniera sistematica si orientata spre
scop. in acest context, numit “complex” un conglomerat de actiuni (proces de
actiune), efectuat in scopul de a obtine efecte precise in raport cu toate
caracteristicile ce determina performanta unui sportiv (ca si interrelatiile dintre
efectele lor reciproce).
Aspectul sistematic a procedurilor de antrenament este evidentiat intr-un
plan de antrenament, ce consta nu numai din continuturile antrenamentului si
metodele de antrenament, ci si din obiectivele intermediare ale antrenamentului,
a caror realizare poate fi evaluata prin metodele de control a antrenamentului.
Aspectul de orientare spre scop al antrenamentului, implica ca toate
masurile sa contribuie direct la obiectivul vizat pentru o performanta
determinata sau la un nivel de performanta determinat. Un antrenament condus

9. dupa criterii stiintifice implica, ca necesitate prealabila, planuri de antrenament
scrise, obiective operationale si controale standardizate ale performantei (teste
speciale) ce servesc la dirijarea antrenamentului (ghidare, directionare).
in functie de obiectivele antrenamentului, nivelul performantei sportivului
poate fi ameliorat, mentinut sau, uneori, redus. in antrenament persoanele se pot
antrena singure (ca sportivi) sau pot antrena pe altii (ca antrenori).
Termenii “Antrenament” si “Antrenament sportiv” pot fi utilizati in sport
ca sinonimi, in conformitate cu uzanta din practica curenta. Adjectivul “sportiv”
devine necesar daca antrenamentul trebuie sa fie nelimitat in raport cu forme de
antrenament din alte domenii ale vietii.
Antrenamentul are o importanta care va depasi domeniul ingust al
sportului de inalta performanta, daca este sa luam in calcul cresterea numarului
maladiilor hipokinetice, cele care influenteaza activitatea motrica. El serveste la
conservarea, restabilirea si ameliorarea capacitatii performantiale corporale si a
sanatatii omului.
Antrenamentul de prevenire si de reabilitare s-au dezvoltat pâna au
devenit domenii de aplicatie specifica a antrenamentului sportiv (obiective de
antrenament). Conform diferitelor finalitati si nivelului obiectivelor,
antrenamentul poate fi realizat prin intermediul diferitelor tipuri; antrenament
conditional, antrenament coordinativ, antrenament tehnic. Pentru medicina
sportiva, antrenamentul este definit, deseori, ca “suma tuturor masurilor care
conduc la ameliorarea capacitatii performantiale corporale” (vazut pornind de la
solicitarea musculara: repetarea sistematica a unei solicitari musculare, sub
pragul de excitabilitate, in scopul ameliorarii performantei acompaniata de
procese de adaptare morfologica)”.
Antrenamentul se distinge de educatia fizica si sportiva structurata
similar, prin accentele puse pe obiective diferite, obiective de invatare, prin alta

10. structura institutionala, care conduc la diferite abordari, mai ales in ceea ce
priveste incarcaturile de lucru
V. ANTRENORAT (coaching)
Termen pentru ansamblul de consilieri si masuri de urmat, efectuate de
antrenor, ce trebuie sa conduca la optimizarea performantelor din antrenament
si competitie.
Asistenta specifica pentru obtinerea configuratiei optime a conditiilor
interne si externe ale competitiei coachingul ia in consideratie atât
carcateristicile individuale ale sportivului (personalitatea) cât si conditiile
specifice situatiei competitionale. El se bazeaza pe un sistem codificat (cuvinte,
semnale), elaborat in perioada de pregatire, ncesar pentru o interventie rapida si
eficienta.
Obiectivul coachingului il constituie stabilizarea comportamentului sau
modificarea sa in cazul unei atitudini gresite, când situatia conditiilor
competitionale se schimba, sau când se adopta o alta tactica. Coachingul contine
atât elemente cognitive (consilieri, sarcini), cât si afective (consolidarea
increderii, spirit de lupta).
Forme de coaching pe timpul competitiei:
- optimizarea conditiilor externe (cazare, deplasare, intretinere
echpiament si materiale);
- asistenta in etapa de prestart (psiho-reglare);
- feedback imediat (rapid) pe timpul competitiei (sistemul codificat);
- analiza si modificare la nivelul actiunilor tehnico-tactice (instructiuni
in pauze dintre reprize);

11. - consiliere pe timpul intreruperilor din proba (refacere corecta,
concentrare la momentul oportun);
- indrumare postcompetitie (“tratarea” esecurilor);
- coachingul pe timpul competitiei trebuie intotdeauna, sa fie orientat
spre sarcina si sa nu consolideze greselile
VI. ANTRENOR
Def.: Persoana competenta (expert), care dirijeaza (trains) sportivii in
antrenament si ii calauzeste (coaches) in competitie. in plus, si pe lânga
cunostintele si aptitudinile necesare oricarui profesor de educatie fizica,
antrenorul trebuie sa posede cunostinte speciale (tehnice), specifice domeniului
sau de specialitate (disciplina sportiva) si, in special totul din “metodica
coachingului”. De obicei, la baza acestor cunostinte sta, suplimentar unei
educatii formale adecvate, experienta personala din antrenamente si competitii.
Termenul “trainer” are un inteles mult mai limitat in Statele Unite decât in
Europa. El este aplicat antrenorilor sportivi ce au responsabilitati asupra starii
de sanatate si prevenirii accidentelor si, persoanelor insarcinate cu
“conditionarea” sportivilor (“strength trainers”, “antrenor pentru dezvoltarea
motricitatii”)
COACH este o functie (sau responsabilitate) detinuta de regula de catre
antrenor, ca persoana care indruma in timpul unei competitii, sportivi sau echipe
expunându-le (oferindu-le) indicatii tactice si motivându-i. Activitatea sa este
limitata la acele momente de competitie in cursul carora este permis contactul
dintre sportiv si coach. Posibilitatile de interventie variaza in functie de
disciplinele sportive: contact verbal, pe parcursul pauzelor si intreruperilor de
joc (sporturi colective, box)sau doar intre probele unei competitii (gimnastica la
aparate, atletism).

12. In sporturile de echipa, pentru care sportivii sunt pregatiti de catre un
numar de antrenori specializati, HEAD COACH are responsabilitatea generala
asupra strategiei coachingului din timpul partidei.
Termenul “antrenor” poseda un sens mult mai larg. in plus, fata de functia
de directionare a sportivilor (managerat) de pe parcursul competitiei (definita
mai sus), el preia, de o maniera axplicita, functiile antrenoriale, in sensul
pregatirii pentru competitie.
VII. TEORIA MIȘCĂRII
Ansamblul datelor stiintifice referitoare la complexul de probleme, in
relatiile cu miscarea din sport si educatia fizica.
Aceste date reprezinta cunostintele acumulate, despre “miscare” si “a
misca”, prin intermediul teorieieducatiei fizice si a cercetarilor din stiinta
sportului, asa cum ea (miscarea) este descrisa in teorie. Teoria miscarii
insumeaza diferite concepte (ce trebuie sa fie considerate ca “Teorii ale miscarii
domeniului sport”), fiecare caracterizata prin propriilr premise si, limitata de
legaturile pe care le are cu o teorie particulara. Pentru conceptele pedagogico-
normative, obiectivul il reprezinta acumularea de informatii despre ansamblul
exercitiilor fizice, educatiei fizice sau sportului sub aspectul unei acceptiuni
motrice, justificate pedagogic. Ca punct central al acestei teorii, trebuie citata
punerea in evidenta a indicilor carcteristici esentiali ai miscarilor selectionate
(calitati motrice), cercetarea pentru studierea principiilor motrice si descrierea si
evaluarea instructionala a proceselor de invatare a miscarilor corespondente.
Exista, de asemenea, un concept fundamentat prin intermediul teoriei sistemelor
si a ciberneticii, in care miscarea este considerata ca un sistem de procesare a
informatiilor (sistem senso-motric). Aceasta pozitie nu se limiteaza totusi, doar
la sport si educatia fizica. Conceptele functional-integrative (chinesiologie

13. functionala) au ca obiect de cunoastere raportul relational dintre “miscare” ca
produs (abilitate motrica) si “miscare” ca proces (actiune motrica), in situatiile
in care acestea exista in mod traditional, in activitatile fizice si sportive sau in
sport, sau in situatii ce ramân inca de determinat. Punctele centrale ale
chinesiologiei functionale sunt: investigarea problemelor motrice specifice
sportului (sarcini motrice); examinarea necesitatilor si spatiilor pentru jocurile
motrice; a solutiilor existente sau care ramân de descoperit; decodificarea
actiunilor individuale pentru reducerea problemelor, in relatie cu solutionarea
problemelor (problem solving), si cu particularitatile invatarii motrice ce rezulta
din solutionarea repetata a problemelor (repeated problem solving).
VIII. COMPETIȚIA
Confruntare aranjata in prealabil, pe baza principiului egalitatii sanselor,
intre indivizi – grupe (echipe) – sau natiuni, pentru o miza abstracta, simbolica
sau materiala, care, ca o regula, poate fi obtinuta numai de una din partile
angajate. Notiunea este intâlnita in toate domeniile vietii publice sau private,
când performanta este comparata si este vorba de victorie sau infrângere
(putere, prestigiu, consideratie, gratificatie).
Termenul “competitie” este deseori utilizat ca sinonim cu termenul
“concurs”. Principiul egalitatii (sanselor) este aplicat prin intermediul unor
reguli, care sunt valabile pentru toti participantii. Egalitatea sanselor este
compromisa, intr-o competitie, in cazul in care avantajele particulare de care
beneficiaza anumiti participanti nu pot fi compensate (ex.: conditii mai
favorabile de pregatire, antrenament), cunoasterii (familiarizarii) cu locul de
desfasurare (“vedeta locala”), diferentelor de constitutie, vârsta, sex, sau când
arbitrii admit interpretari divergente ale regulamentului. Regulile sunt aplicate

14. structurii competitiei, in respectul fata de persoane, interactiuni si organizatii (r.
constitutive); ele descriu (ca r. regulative) comportamentele si actiunile permise
sau nu, si determina consecintele infractiunilor (sanctiuni).
Valoarea competitiei, consta in natura abstracta (idealista) a acesteia,
atunci când accentul este pus pe actiunea comuna sau pe confruntare, sau când
in cadrul regulilor, predomina compararea performantelor si a victoriei (sau
infrângerii); in natura simbolica, când desfasurarea si rezultatul competitiei
primesc o semnificatie particulara (reinvierea unui model arhaic, igienizarea
conflictelor, ascunderea sau disimularea realitatii, prestigiul personal sau
politic) si este reprezentat printr-un simbol (cupa, obiect de arta).
Valoarea materiala depinde exclusiv de rezultat (victorie) si cuprinde
numeroase forme (cadouri personale, prime, bunuri imobiliare). Deseori, cele
trei forme ale valorii se pot intâlni, simultan, in sportul de inalta performanta
modern.
Din punct de vedere sociologic ea poate fi interpretata ca un conflict
social cu doua forme de interactiune posibile: forme de asociere intre oponenti
si forme de cooperare intre membrii aceluiasi grup.
Din punct de vedere psihologic, starea de tensiune dintre pauzele
competitionale si eveniment sau rezultatul competitional, poate fi interpretata ca
un conflict, deoarece probabilitatea obiectiva de reusita (ca raport intre
solicitarile obiective ale competitiei si dispozitia pentru performanta) deviaza
foarte putin sau foarte mult de la probabilitatea subiectiva de succes (ca
evaluare interna a gradului de dificultate ). Atâta timp cât competitia obliga la
necesitatea de a crea , a aplica sau a verifica strategii de rezolvare a conflictelor
(ex.: sub forma sistemelor de reguli, de norme si de actiuni), ea poate avea in
acelasi fel ca jocul, efecte retroactive, intr-o “dialectica adaptativa” ce conduc la
inovatii in realitatea extrasportiva.

15. Forme de competitie, proprii disciplinelor sportive: in cadrul unei
“structuri conflictuale” comune a competitiei, apar forme specifice unei
discipline sportive determinate. Conform teoriei teoriei matematica a jocului,
individul efectueaza o competitie contra naturii (mediului ambiant) daca este un
joc individual (ex.: schi, plansa cu vele, alpinism, atletism: probele de sarituri si
de aruncari). Criteriul de performanta este atunci, intre altele, capacitatea de
mentinere a uni echilibru stabil in situatii de stres inalt (extrem) sau de utilizare
optima a fortelor naturii (gravitate, rezistenta aerului). Aceasta confruntare nu
devine competitie sportiva decât in raport cu alti participanti care au efectuat
anterior, in acelasi timp sau in viitor, un set de standarde comparabile. Pentru a
compensa absenta concurentului uman, se pot utiliza performante obiectivabile.
in caz de obiectivizare suficienta a solicitarii (inaltimea muntelui, adâncimea
apei), conditiile ambientale (externe) (echipament, asistenta, temperatura) devin
deseori, criterii de performanta.
Exista competitie intre practicanti individuali in disciplinele sportive
individuale, in sporturile de contact direct (de lupta, combative) si in jocurile cu
parteneri (dual game – joc sportiv). Diferentele specifice dintre disciplinele
sportive depind de masura in care competitorul trebuie sa se concentreze pentru
depasirea obstacolului natural sau sa tina cont ca trebuie sa incorporeze
intentiile de adversarului in propriul plan. Din acest motiv domina
Tehnomotricitatea, in sporturile in natura, si motricitatea condusa prin tactica in
sporturile de contact (combative).
In competitiile intre grupuri sau echipe, performantele individuale
(victorii, locuri in clasament) sunt aditionate conform unui sistem de punctaj,
daca diferitele performante trebuie sa fie reunite intr-o performanta totala (ex.:
atletism, gimnastica artistica, tenis). in canotaj (bob, navigatie cu pânze),
performanta individuala se integreaza la modul sincron in performanta grupei,
ca o deviatie minima de la optima acesteia (in termeni de angajare a energiei si

16. ritmului). in sporturile colective (jocuri sportive), competitia este determinata de
interactiunile ce se deruleaza intre membrii unei echipe (cooperare) si jucatorii
adversi (asociere). Aceste interactiuni sunt in relatie spatio-temporala si sunt
mediate semantic. Selectia interactiunilor apare in concordanta cu probabilitatea
subiectiva si obiectiva de reusita. intre natiuni competitiile se disputa in cadrul
intâlnirilor amicale, campionatelor continentale, mondiale ca si a Jocurilor
Olimpice.
Desemnarea natiunii invingatoare devine problematica, deoarece barbatii
si femeile concureaza pentru tara lor, in discipline sportive diferite. in acest caz,
numarul de medalii acumulat serveste drept criteriu de decizie (acest criteriu
este discutabil si neoficial). in sporturile colective, echipa unui continent
intâlneste, uneori, o echipa de club in jocuri “in memoriam” sau “in beneficiu”.
Echipe nationale sau continentale concurând la Cupa Mondiala de Atletism.
Competitia sportiva ajunge, in astfel de cazuri, la un nivel de inter- sau supra-
nationalitate, neatins inca de nici o alta institutie culturala, politica sau
economica.
Raportul dintre competitie si antrenament: in teoriile de antrenament
moderne, antrenamentul este supraaccentuat iar competitia subapreciata,
datorita faptului ca antrenamentul poate fi condus dinexterior in toate fazele si
un mare numar de factori poate fi, in consecinta, controlat. Aceasta posibilitate
este foarte limitata in cazul competitiei datorita factorilor situationali
(variabilele perturbatoare, sansa). O viitoare “Teorie a Competitiei” trebuie sa
faca din competitie o situatie de aplicare si de testare, o variabila de referinta a
antrenamentului (situatie de testare). Acelasi lucru este valabil si pentru
antrenament ca echivalent, substitut si simulare a competitiei.
IX. SPORT COMPETIȚIONAL

17. Forma a practicii sportive, al carei obiectiv il constituie compararea
performantei. Acest criteriu al, al compararii performantelor, necesita
standardizare a echipamentului si instalatiilor sportive, precum si existenta unor
proceduri cantitative de comparare. Sportul competitional este sport de
performanta, deoarece compararea implica o performanta obtinuta prin
angajarea vointei si emulatiei. Sportul competitional nu trebuie sa fie in mod
necesar, Top Sport, deoarece nu este necesar ca standardele de comparare a
performantei sa fie raportate obligatoriu doar la anumite criterii absolute, ci si la
criterii relative. in cadrul cercetarilor din Stiinta Sportului, sportul competitional
este studiat, de exemplu, in raporturile sale cu fenomenele de agresiune. Stadiul
actual al cercetarilor demonstreaza ca exista modele explicative foarte diverse
pentru multitudinea de situatii sportive specifice in care comportamentele
agresive nu sunt tipice doar sportivilor, ci si spectatorilor. Alaturi de agresivitate
“motivatia” sau “motivatia pentru performanta” poate fi considerata in strânsa
asociere cu sportul competitional. Una dintre problemele de interes a
cercetatorilor sportivi o reprezinta cunoasterea faptului, daca practica sportului
competitional, sau implicarea in sportul competitional, are ca consecinta o stare
specifica a “motivatiei pentru performanta”. Pentru obtinerea unor modele de
predictibilitate ale sportului competitional, este studiat sportul de performanta,
atât in contextele situatiilor de antrenament cât si in competitie. Practica
sportului competitional presupune antrenament adecvat si o pregatire
sistematica, daca se doreste considerarea sportului competitional ca o forma a
practicii sportive, acceptat din punctul de vedere al sanatatii.
Sportul competitional poate fi analizat in relatie cu diferitele sale
contexte:
- grupuri variabile de participare (sport competitional in scoala, pentru
femei/barbati);

18. - discipline sportive diferite (sporturi individuale, sporturi cu opozitia a
doua persoane sau sporturi cu opozitia a doua echipe);
- nivele competitionale diferite (locale, regionale, nationale,
internationale).
in centrul discutiilor se afla referiri la grupurile variabile de populatie,
sportul competitional si antrenamentul de inalt nivel la copii si adolescenti
(printre altele, in gimnastica si patinaj artistic), cât si la femei (printre altele,
incluziunea in probe sportive limitate, formal, numai pentru barbati).
Extrem de importante sunt experientele si datele stiintifice internationale
privitoare la sportul competitional; in special in Statele Unite, unde a luat
nastere o forma specifica “sportul competitional integrat in programa scolara”.
Totodata in Statele Unite, de un interes particular se bucura cercetarile asupra
problemelor comportamentului, motivatiei, personalitatii si performantei
sportivilor de inalt nivel.
X. SPORT DE PERFORMANȚĂ
Sport practicat in scopul atingerii performantei personale maxime. Daca
performanta este considerata in valoare absoluta sau relativa, Sportul de
Performanta poate primi o semnificatie mai larga sau mai restrânsa. in sensul
cel mai restrâns, sportul de performanta devine sport de inalta performanta,
distingându-se de acesta prin faptul ca persoana trebuie sa atinga un grad maxim
de angajament (timpi, abilitati, dispozitie de performanta), pentru a ajunge cât
mai aproape posibil de normele absolute impuse sub forma de record sau titlu
de campion sau, pentru a stabili noi norme de acest gen (C.M., J.O.). Pentru a
realiza aceste obiective, se procedeaza la incurajarea sistematica a
performantelor, incepând din prima copilarie (promovarea talentelor) pâna la
diferite nivele, in asa numitele “centre de antrenament”.

19. Sportul de performanta, in sens restrâns, presupune specializarea si
antrenamentul sistematic, ce este considerat ca pregatire pentru sportul de inalt
nivel.
În sens larg, intreaga practica sportiva reprezinta sport de performanta,
deoarece realizarea unei performante este un element constitutiv de baza a
comportamentului motor caracteristic diferitelor forme si tipuri de discipline
sportive. Criteriul decisiv pentru sportul de performanta, in sens larg, il
reprezinta nivelul aspiratiilor, determinat plecând de la limitele personale si
relative ale performantei individuale. Abordarile luate in dezbaterile stiintifice
recente referitoare la subiectul fenomenului “performantei sportive” permit
decelarea reflexiei si o luare de pozitie critica care releva o recunoastere, cel
putin graduala, a utilizarii abuzive a sportului de performanta, din punctul de
vedere al contextelor pedagogice si socio-politice. Se incearca analizarea si
interpretarea sportului de performanta prin puncte de vedere diferite:
- din perspectiva socio-istorica, se subliniaza relativitatea istorico-
culturala a performantei in sport, mai ales legaturile cu credintele
(modelele) religioase fundamentale ale societatii. O intreaga serie de
interpretari filozofice incearca sa stabileasca relatiile intre acest
fenomen uman de baza, care este performanta, si sport. De un special
interes, in discutiile despre sport si performanta, sunt contributiile din
“Teoria critica a sportului” (critical sport theory), in care sportul de
performanta este pus intr-o relatie foarte strânsa cu “munca”, fiind
considerat ca rezultat al structurii societatii capitaliste;
- din câmpul teoretic al psihologiei sportului provin o intreaga serie de
studii si de cercetari importante asupra analizarii sportului de
performanta. Aceste studii se ocupa de aspecte precum: geneza si
dezvoltarea performantei, pâna la valorile cele mai inalte; tânarul
sportiv de (inalta) performanta; activitatea psihologiei practice din

20. sportul de performanta; psiho-analiza sportivului de mare
performanta; diagnosticul psihologic si stresul implicat in sportul de
performanta.
Conceptele de performanta absoluta si relativa sunt recunoscute si au fost
incluse in Teoria Antrenamentului Sportiv.
XI. SPORT DE ÎNALTĂ PERFORMANȚĂ
Forma a sportului de performanta, practicat la nivel regional, national si
international, având ca obiectiv performanta maxima absoluta. El poate fi
diferentiat de termenul sport de performanta – utilizat deseori ca sinonim – prin
criteriul sau de aspiratie la performanta maxima absoluta (de vârf).
Sportul de performanta (definit mai sus) nu este limitat la sportul de inalta
performanta, si poate fi definit ca o forma de sport in care este vizata personala
maxima, in perspectiva unei comparari a performantelor. Antonimul termenului
“Sport de inalta Performanta” este “Sportul pentru toti” (Sport for all). Criteriile
principale ce justifica apelativul de “Sport de inalta Performanta” sunt
recordurile si succesele internatioale. O preconditie a sportului de inalta
performanta este masurarea cantitativa a performantei. Aceasta a fost difuzata in
lumea intreaga, pornind din Anglia la sfârsitul sec. 18 si, mai ales, de la
inceputul sec. 20, in special prin miscarea olimpica. in raport cu alte epoci
istorice trecute si cu alte domenii ale culturii, performanta si cu sportul de inalta
performanta, al erei industriei moderne, este caracterizata prin rationalizare
(antrenament), cantificare (competitie) si abstractizare (recorduri, prezentare in
mass-media). Pentru sportivul de inalta performanta sportul a devenit o realitate
esentiala, care acapareaza o parte majora a vietii cotidiene. Sportul de inalta
Performanta, este considerat ca jucând o functie sociala importanta, atât in
interiorul domeniului sportiv, cât si in ansamblul societatii. Pentru practicant,

21. sportul de inalta performanta poate servi ca o forma de auto-exprimare.
Totodata, sportul de inalta performanta, este considerat ca având un efect
antrenant in afara propriului sau sector, adica el poate incita comunitatea spre
practicarea sportului (sportul pentru toti). El poate incuraja identificarea, prin
normele si valorile sale cu persoane (vedete), regiuni, natiuni si sisteme politice,
având deci o functie reprezentativa. Sportul de inalta performanta poate oferi
sportivului integrarea in domeniul pe care il reprezinta sau o compensatie pentru
posibilitatile de identificare inexistente in alte locuri.
Sportul de Inalta Performanta a devenit obiect de interes major pentru
studiile stiintifice (mai ales medicale), datorita stresului extrem pe care il
exercita asupra corpului uman.
El demonstreaza principiile performantei si succesului si intra in sfera
divertismentului prin prezentarile mass-media ale marilor momente sportive.
Ca obiect de divertisment pentru spectatori, el devine “sport spectacol”
care il transforma in factor de dezvoltare economica; ca atare – prin actiune
directa (ex.: sportul profesionist), sau prin actiune indirecta (ex.: vehicol pentru
publicitate).
Datorita acestor functii, Sportul de inalta Performanta a câstigat greutate
politica si, pe aceasta baza, a devenit obiect pentru dezbaterile politice (ex.:
Jocurile Olimpice).
XII. PERFORMANȚA
Prin performanta se inteleg atât procesul cât si rezultatul unei actiuni.
Deseori exigentele cerute unei persoane sunt denumite “performante”.
Daca el este , in sens general, rezultatul unor actiuni, realizari si procese,
dintr-un punct de vedere normativ reprezinta desavârsirea maiestriei sau faptul
de a indeplini o sarcina cât mai bine posibil.

22. Acceptiunea termenului in stiintele sociale accentueaza, inainte de toate,
dependenta rezultatului de abilitatile prezente si aptitudinile existente (talent),
toate ca procese anterioare de invatare si maturizare. in afara coneptiei sportive
despre performanta, pot fi retinute urmatoarele interpretari:
- din perspectiva antropologica: Comportamentul uman nu este
regularizat printr-o schema instinctuala rigida, si nici fixat intr-un
mediu ambiental inchis. El este caracterizat printr-o (mare)
flexibilitate si capacitate de adaptare (Piaget: acomodare si asimilare).
Astfel insusi actorul determina, in mare masura, care actiuni si ce
rezultate sunt de luat in considerare si apreciate ca performante.
Performanta servind realizarii de sine (emancipare, stil de viata) si
auto-afirmatiei (prestigiu, rang social) in comunitate depinde de: (pre-)
dispozitiile de personalitate (talent, abilitati, capacitati, constitutie,
capacitate de performanta); procesele de dezvoltare (maturizare,
pubertate, acceleratie vârsta, socializare); caracteristicile personalitatii
(afectivitate, motivare, caracter, sentiment, ritm psihomotor,
extraversiune, inteligenta,creativitate); nivelul aspiratiilor (motivatie,
interes, motivare pentru performanta) si de factori negativi (angoasa,
frustrare, nevroza)
- din perspectiva filozofica si culturala: in toate societatile se dezvolta o
ierarhie a valorilor bazata pe credinta, concepte morale, filozofii,
ideologii (ideologia performantei) si tendinte de intâietate. Aceasta
ierarhie determina care din performante au o valoare culturala inalta
pentru a servi astfel, la directionarea societatii. Iata de ce, doar
performantele realizate pentru atingerea obiectivelor acceptate de
societate sunt apreciate la modul pozitiv. Performanta artistica este
considerata ca expresie estetica a realitatii existente, a propriei
interioritati sau a sarcinilor de desavârsit. Evaluarea acestor

23. performante nu poate fi decât calitativa, depinzând de diferite valori
de apreciere, de normele culturale, de climatul cultural si influenta
timpului. in sport, se poate aspira la realizarea de performante estetice
chiar in conditii competitionale (discipline sportiv-compozitionale, cu
finalitati individuale (gimnastica ritmica expresiva, dans), in conditii
de grup (balet, dans scenic) si de asemenea in context creativ (dans
modern);
- din perspectiva teoriei invatarii: Modificarea relativ durabila a
comportamentului, urmând unui proces de invatare, este descrisa ca
fiind performanta realizata prin invatare. Marimile ce influenteaza
performantele sunt: variabilele din predare (informatia, ajutor pentru
intelegere, intarire, program de predare, metode de predare,
personalitatea profesorului, structura sociala); variabilele din invatare
(experienta, nenorie, ritm psihomotor, atentie, dispozitie pentru efort,
conducere, talent, creativitate); variabilele performantei (reusita,
miscare, retroactiune). Se numeste performanta senso-motrica de
invatare, raportul dintre intrarea si iesirea informatiilor;
- din perspectiva biologica: Medicina masoara performanta in mkp/sec
sau in Watt (1 mkp/sec = 9,81 W). Aceasta performanta fizica este
pusa in raport cu parametrii fiziologici. Criteriul brut, denumit
“capacitate de performanta organica” (cardiaca, circulatorie,
respiratorie si metabolica) este definit prin absorbtia maxima de
oxigen pe minut. Alti parametrii de performanta ai sistemului cardio-
respirator sunt: volumul repirator pe minut, echivalentul respirator,
frecventa cardiaca, pulsul de oxigen, nivelul acidului lactic, valoarea
PH –ului sanguin. Performanta musculaturii scheletice este masurata
in “putere exercitata” sau “lucru consumat” (incarcatura/unitate de
timp). Aceste date sunt utilizate pentru: aprecierea capacitatii de

24. performanta a scheletului sau organelor, in raport cu valorile
normative; evaluarea efectelor medicamentelor; evaluarea efectelor
unui antrenament (dupa completarea diferitelor programe de
antrenament, dupa raniri); eveluarea capacitatii de performanta
specifica unei discipline sportive. Conform opiniei lui Frake,
“sanatatea poate fi considerata ca o performanta psiho-fizica in
realitatea vietii”;
- din perspectiva pedagogica: Utilizarea termenului implica faptul ca
performanta obiectiv realizata a fost relativizata in raport cu factorii
operationali ai sistemului de predare-invatare, care actioneaza
subiectiv. Accentul este pus pe procesul de invatare si nu pe rezultatul
acestuia. Pot fi considerate criterii ale procesului de invatare pentru
problemele si subiectele (continutul) invatarii, urmatoarele: gradul de
dificultate al sarcinii (informatie, metode de predare, programe de
predare, curriculum); procesul de interactiune din scoala
(interactiune); capacitatea de performanta a subiectului (talent,
aptitudine, experienta, concentrare); disponibilitatea la performanta
(pentru efort, motivatia atitudinea, nivelul aspiratiilor, interesul);
cunostintele despre performanta (intelegerea sarcinilor, obiectivelor,
mijloacelor, cailor si limitelor performantei);
- din perspectiva sociologica: Societatea in care sunt realizate
performantele, determina valoarea si importanta relativa (clasamentul)
anumitor performante, prin intermediul unui sistem de valori (sistem
social, norme sociale, rang social). in plus, factorii ambientali
(socializare, stratificare si structura sociala) contribuie intr-o mare
masura, la ajustarea performantelor prin medierea anumitor factori
sociali (comportament, integrare sociala). Performanta este

25. determinata, de asemenea prin integrarea in grup a individului (rol
social, statut, dinamica de grup);
- din perspectiva stiintelor economice: Performanta este definita prin
toate formale de servicii si productie a bunurilor, dar si producerea sau
vânzarea de bunuri, intr-o unitate de timp determinata, ca si valoarea
acestor bunuri. in context economic, valoarea performantei este
determinata de valoarea sa “de piata” (sport profesionist,
profesionalism)
XIII. DISPOZIȚIA PENTRU PERFORMANȚĂ
Desemneaza factorii psihici (mentali) care, complementar capacitatii de
performanta, influenteaza performanta din antrenament si competitie. Dispozitia
pentru performanta este consecinta experientelor anterioare, a succeselor si
esecurilor si poate fi modificata prin factori cgnitivi (inteligenta, talent) si
factori afectivi (sentimente, afectivitate, angoasa, agresiune, motiv, interes,
motivatie, vointa). in acest context, factorii relativ durabili (personalitate,
caracter, temperament), factorii de termen mediu (atitudine in raport cu
competitia, comportament in situatii problema), dar si factorii situationali
(oboseala, teama de adversar, spectatorii) pot juca un rol decisiv in acest proces.
Dispozitia pentru performanta este o experienta partial constienta si poate
perturba considerabil realizarea performantei.
Gradul de eficacitate al dispozitiei pentru performanta, intr-o situatie de
moment, depinde de nivelul de aspiratie si de evaluarea subiectiva a
performantei.
Pe timpul antrenamentului dispozitia pentru performanta depinde foarte
mult de stilul de directionare al antrenorului, de progresele realizate in invatare

26. si de climatul social al grupului. in starea de pre-start, anumite emotii si
impulsuri volitive, produse de atitudinea specifica referitoare situatiei
competitionale concrete, determina mobilizari psiho-vegetative (involuntare).
Sinonim: dispozitie pentru effort, dispozitie pentru antrenament.
XIV. DIAGNOZA PERFORMANȚEI (SPORTIVE)
Identificarea si desemnarea la nivelul fiecarui individ, componentelor
unei performante sportive sau a starii de performanta sportiva.
O diagnoza a performantei extrem de detaliata si cât mai precisa cu
putinta reprezinta conditia prealabila pentru directionarea si regularizarea
antrenamentului. intre procedeele utilizate ca diagnoza a performantei, in
sportul competitional, se pot distinge:
- cercetari “in teren” si “in laborator” (examinari medicale si
biomecanice);
- teste ( teste motrice si psihologice sportive);
- competitii de control.
XV. DEZVOLTAREA PERFORMANȚEI
Modificarea profilului motric al performantei sau al performantei sportive
individuale, pe parcursul perioadei de antrenament (dezvoltare) sau pentru
intreaga viata.
Urmatoarele aspecte ce influenteaza dezvoltarea performantei, ocupa un
loc important in analizele stiintifice: ontogeneza abilitatilor motrice pe timpul
copilariei, modificarea parametrilor relativi la conditionarea fizica de la tinerete
pâna la senectute, vârsta optima pentru invatarea de sarcini motrice,
posibilitatea de stabilizare a performantelor odata cu inainterea in vârsta,

27. influenta vârstei, influenta factorilor socio-economici, impedimentele
(intârzierea) dezvoltarii performantei, efectele solicitarilor pentru performanta
prea timpurie, influentele experientelor de succes si a esecurilor. Conceptul de
“dezvoltare” are o semnificatie restrânsa in Top Sport, in sensul modificarii
performantei pe timpul perioadei competitionale.
XVI. CAPACITATEA DE PERFORMANȚĂ
Capacitatea de performanta a unui sportiv este definita ca performanta
maxima posibila (epuizând toate rezervele), dintr-o disciplina sau proba
sportiva.
Aptitudinea pentru performanta determina pâna la ce punct un sportiv
poate utiliza toate posibilitatile sale când se angajeaza in realizarea unei
performante efective (nivel de performanta).
Pentru a sublinia ca este vorba de domeniul sportiv, este mai corect de a
se folosi capacitate de performanta “sportiva” sau capacitate de performanta
“motrica sportiva”. Deoarece performanta maxima este in relatie cu propriul
potential individual, utilizarea termenului “performance capability” (capacitatea
de performanta) pare a fi mai corecta decât "“achivement capability”
(capacitatea de reusita).
XVII. MOTIVAȚIA DE REUȘITĂ
Aspiratia pentru ameliorarea si mentinerea propriilor capacitati la un
nivel cât mai inalt posibil in toate domeniile in care este admis un standard de

28. excelenta, in asa fel incât performanta din acele domenii sa poata fi condusa fie
printr-un succes, fie printr-un esec.
In functie de diversitatea interindividuala a eforturilor de a fi competent,
care depinde de nivelul aspiratiilor si al afirmarii de sine, si de asteptarile fata
de succes sau de esec, motivatia pentru performanta poate fi divizata in doua
elemente independente: “speranta de reusita si “teama de esec”; cea mai
puternica din cele ” doua asteptari determina intensitatea si nivelul intregii
motivatii pentru performanta.
In consecinta, se poate face distinctia intre cei ce sunt preponderent
“motivati prin succes” si cei ce sunt preponderent “motivati prin esec”.
Dezvoltarea motivatiei pentru performanta, ca o dispozitie de personalitate
relativ stabila si specifica, depinde, in mod esential, de aprecierea subiectiva a
probabilitatii de reusita intr-o situatie considerata din punc de vedere
competitional.
Procesele de moment ale motivatiei pentru performanta sunt asimilate
proceselor emotionale si cognitive ce sunt stimulate prin experienta individuala
din situatiile ce solicita realizarea de performante.
Faptul ca motivul pentru performanta a persoanelor izolate (ca si
dispozitia durabila pentru o confruntare sistematizata, in vedera realizarii unui
rezultat intr-o situatie performantiala) este mai mult sau mai putin pronuntat la
persoane diferite, se traduce de exemplu in sport, prin faptul ca indivizii exercita
diferite nivele de efort si energie pentru a obtine anumite rezultate, in situatii
identice.
Si aceasta cu atât mai mult când este vorba de a realiza o actiune, de a se
orienta dupa o scara de valori si dificultati diferite, de a le considera inainte de a
fi realizate, ca fiind mai mult sau mai putin restrictive si de a dispune de un grad
(mai mare sau mai mic) de responasabilitate pentru performantele lor.

29. In plus motivul pentru performanta este, deseori, inclus de o maniera
functionala in alte contexte de valoare (agresivitate, efortul de acumulare de
bunuri, tendinta spre putere, etc.)
XVIII. NORME PENTRU REUȘITĂ
In sport exista, fie un indicator numeric fie o descriere calitativa a
nivelului abilitatilor si aptitudinilor sportive permitând, pentru fiecare caz
caracterizarea atât a nivelului de performanta exprimat (sau “normal”), dintr-o
disciplina sportiva cât si a conditiilor care fac posibila realizarea acestora.
In functie de domeniul de aplicare normele servesc pentru : subdivizarea
grupurilor din punctul de vedere al unei clasificari sportive, delimitarea
numarului de participanti in sensul unor criterii de admitere – considerate ca
standarde pentru atribuire de suport material pentru sau nonmaterial (ajutor
sportiv, asistent – consultant), stabilirea unei clasificari a performantelor
individuale realizate intr-un cadru general de referinta ( valoare medie, deviatie
standard).
Cu ajutorul normelor pentru reusita pot fi regularizate procesele de
antrenament privind factorii individuali ce determina performanta. Acest proces,
ce se bazeaza pe calcule statistice si pe analizele exacte ale structurii exigentelor
unei discipline sportive particulare, constituie una din caile spre “optimizare”.
Acest principiu (optimizarea) este utilizat de stiinta antrenamentului
(modern), si vizeaza performanta din competitiile de inalt nivel. O cerinta
importanta pentru o aplicare cu succes o reprezita dezvoltarea de teste
corespondente (teste orientate spre obiective – norme).
XIX. NIVELUL DE PERFORMANȚĂ

30. Nivelul de performanta al unui individ este caracterizat prin performanta
realizabila la un moment dat intr-o disciplina sportiva.
Printre factorii susceptibili de determinarea acestei performante se pot distinge:
tehnica sportiva, conditia motrica, tactica sportiva si componentele psiho –
sociale.