1. Universitatea Ecologică BucureştiUniversitatea Ecologică BucureştiUniversitatea Ecologică BucureştiUniversitatea Ecologică Bucureşti
Facultatea de PsihologieFacultatea de PsihologieFacultatea de PsihologieFacultatea de Psihologie
PSIHOLOGIE JUDICIARAPSIHOLOGIE JUDICIARAPSIHOLOGIE JUDICIARAPSIHOLOGIE JUDICIARA
CONF. UNIV. DR. STEFAN ILLI

2. 2
CAP. I.
OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE
Psihologia judiciară ca ştiin ă şi practică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care
participă la înfăptuirea justi iei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor afla i
sub inciden a legii.
Psihologia judiciară – este o disciplină distinctă formativ aplicativă şi de cultură profesională
având ca obiect studierea nuan ată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea ob inerii
cunoştin elor şi a eviden ei legită ilor psihologice apte să fundamenteze, obiectivarea şi interpretarea
corectă a comportamentului uman cu finalitate judiciară sau criminogenă. Psihologia judiciară studiază
inteligen a, caracterul, aptitudinile sociale şi atitudinile morale ale delincventului recurgând la teste de
psihologie experimentală.
1. Posibilitatea explicării comportamentului uman
în termeni probabilistici
Acceptarea ideii de ra ionalitate totală a ac iunilor umane – nu concordă cu punctul de vedere al
psihologiei judiciare.
- Inegalitatea înzestrării native (structuri temperamentale şi biotipologice infinite).
- Transformările generate prin influen ele sociale – au dus la formarea de caractere şi personalită i care au
resurse diferite de educabilitate, învă are şi subordonare fa ă de norma juridică.
Omul ac ionează în mod obişnuit ra ional (dar poate ac iona şi automat sau chiar ira ional). Se
impun deci:
- ac iuni sociale pe linia sanogenezei prin măsuri de :
- securitate socială
- a normelor sociale şi juridice
urmărindu-se reducerea manifestărilor de ira ionalitate.
- Neomogenitatea mediilor de provenien ă – medii care exercită presiuni diferite generând necesită i şi
motiva ii variate.
- Rezisten a diferită la tenta ii generează nevoia de a ac iona la nivelul societă ii – pentru a proteja
persoanele/de..indivizi.capabili.să.comita.acte antisociale. .
Reversibilitatea.atitudinilor.la.omul.normal.sugereaza.si.favorizeaza.necesitatea deplasării
accentului pe căi preventiv – ecologiste psihopedagogice. Iată considerentele de baza ale psihologiei
judiciare de la care se porneşte în abordarea unei problematici vaste cum ar fi:
- încercări de explicare a fenomenului infrac ional
Actul infrac ional – obiect interdisciplinar de studiu, conceptul de comportament antisocial.
a) Problema mărturiei judiciare care implică luarea în considerare a unor premise psihologice,
legile percep iei – limitele psihofiziologice ale sensibilită ii, etc.
- influen a factorilor obiectivi şi subiectivi, în procesele perceptive
- calită ile procesului de memorare
- personalitatea şi interesele martorului
- buna credin ă
b) Problematica psihologică a anchetei judiciare – raport anchetat – anchetator. Limitele
anchetatorului (structura temperamental – caracterială).
c) Abordarea victimei.
d) Delicven a juvenilă – cauze şi recomandări.

3. 3
e) Problematica psihologică a privării de libertate (reeducare – recuperare)
f) Sistem metodologic propriu (teste, poligraf, etc.).
In prezent se accentueaza preocuparile legate de studierea profilului criminalului a
surprinderii unei realitati dinamice in derulare, a secventelor comportamentale, ele determina
componenta psihologica a actiunii criminale permitand procurorului, judecatorului de
instructie, organului de urmarire penale sa interpreteze motivatiile, intentiile, deprinderile,
rationamentele, logica si sensul de organizare a conduitelor criminogene in ideea conturarii
profilului psihologic pe baza caruia sa se poata delimita mai competent un cerc de banuiti.
Profesionistul investigator – expertul psiholog lucreaza in principal pe baza fotografiilor
criminalistice de la locul faptei si a datelor din dosarele medico – legale. El studiaza atent
dosarul cauzei, examenul victimologic, stabilirea si evaluarea modului de operare, mobilul
posibil al crimei si in final elaboreaza profilul psihologic al prezumtivului criminal, oferind
organelor de urmarire penala „amprenta sa psihocomportamentala” si implicit sanse
suplimentare cu grad rezonabil de credibilitate in identificarea acestuia.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esen ă devian a, conduitele care se îndepărtează de
la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participan ilor la ac iunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste
caracteristici apar şi se manifestă în condi iile concrete şi speciale ale interac iunii lor în cele trei faze ale
actului infrac ional: faza preinfrac ională, faza infrac ională propriu-zisă şi faza postinfrac ională
(Bogdan, 1973; Buş, 1997 ).
Psihologia judiciară urmăreşte obiective teoretice şi practice:
Teoretice: - îmbunătă irea aparatului teoretico – conceptual şi asigurarea func ionalită ii acestuia.
- elaborarea unor modele teoretico – explicative privind etiologia unor fenomene
psihologice de care se ocupă.
- validarea unor modele conceptuale teoretico – explicative ale psihologiei generale şi
psihologiei sociale în urma testării acestora în mediul specific activită ii judiciare.
Validarea.in.practica.judiciara.a. unor modele ştiin ifice elaborate de psihologia generală
şi psihologia judiciară.
Practic – aplicative:
- elaborarea metodologiei specifice de cercetare
- desfasurarea unor cercetari pentru a evidentia legi şi reguli specifice activită ii
judiciare
- sa.ofere informa ii pertinente organelor judiciare menite.sa.confirme.necesitatea
psihologiei.in.domeniul.judiciar
- sa contribui efectiv la stabilirea adevărului şi aplicarea legii
- să participe la elaborarea programelor de recuperare şi verificare a eficien ei acestora.
- sa.se.implice prin mijloace specifice la organizarea unor programe de ac iune sociale
preventive.
- să ofere asisten ă psihologică de specialitate, sub forma expertizelor, organelor judiciare
şi infractorilor.
2. Raporturi interdisciplinare
Studiul comportamentului antisocial antrenează preocupări ştiin ifice diferite prin obiectul şi
metodele lor specifice şi în consecin ă psihologia judiciară între ine raporturi interdisciplinare strânse cu:

4. 4
Criminologia Psihodiagnostic
Drept Penal Psihologie Psihologie Psihologie
Judiciară Generală Socială
Criminalistica Psihologie Experimentală:
Sociologie Juridică - psihofiziologia
Medicină Legal - psihopatologia
Psihologia generală şi psihologia socială
Principalele domenii de conexiune ale psihologiei judiciare
Psihologia socială are raporturi strânse cu psihologia generală.
Multe din conceptele şi metodele psihologiei sociale au fost elaborate la nivelul psihologiei
generale, din cadrul căreia cea socială s-a desprins, devenind o ştiin ă de sine stătătoare.
Constituirea psihologiei sociale ca domeniu ştiin ific cu principii, teze, concep ii şi metode
proprii, s-a realizat în primele decenii ale secolului XX. De aici putem releva elementele psihologiei
sociale:
- este o ştiin ă relativ tânără. Dezvoltarea psihologiei sociale a căpătat accente impetuoase, odată
cu manifestarea în cadrul vie ii sociale a unor puternice transformări economice, politice, culturale şi
ştiin ifice care au produs schimbări fundamentale în via a indivizilor şi a colectivită ii umane.
Printre aceşti factori putem men iona: industrializarea şi urbanizarea, creşterea spiritului
revolu ionar al maselor, dezvoltarea explozivă a mijloacelor de informare şi comunicare în masă, etc.
- are caracter interdisciplinar – ceea ce înscrie psihologia socială pe una din coordonatele
esen iale ale cunoaşterii ştiin ifice contemporane. Aceasta are strânse rela ii cu alte ştiin e, realizează
schimburi utile sub aspect teoretic şi metodologic cu alte discipline contribuind în mod fertil la
cunoaşterea deosebitei complexită i pe care o reprezintă omul.
- are caracter experimental – aceasta se observă prin faptul că multe dintre componentele sale
structurale, teoretice şi metodologice au fost şi sunt verificate experimental.
- are aplicabilitate practică – în cele mai variate domenii ale vie ii sociale, inclusiv în psihologia
judiciară.
Comparativ cu cea generală psihologia socială se distinge prin faptul că ea nu se mai preocupă de
senza ii, percep ii memorie, etc. (procese psihice generale) aşa cum se manifestă ele în general la fiin ele
umane, ci le studiază aşa cum se manifestă ele în contextele sociale concrete.
Dreptul penal urmăreşte ca finalitate ob inerea prin intermediul normativului juridic, a unei
eficien e optime a sistemului de ocrotire a valorilor sociale fundamentale.
Dreptul penal printr-un ansamblu coerent de interdic ii şi prescrip ii protejează principalele valori
şi rela ii sociale.
“Scopul fundamental al dreptului penal, apărarea valorilor şi rela iilor sociale esen iale ale
societă ii” (C. Bulei, 1993), pune în eviden ă caracterul profund normativ al acestuia, rolul lui în
socializarea şi integrarea socială a indivizilor.
Dimensiunea juridică a infrac ionalită ii include tipul normelor penale violate prin acte şi fapte
antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul
sanc iunilor adoptate, modalită i de resocializare a persoanelor delicvente.
Sociologia juridică şi în special componenta ei, sociologia penală, studiază modul de producere
şi structurare a reprezentărilor şi atitudinilor colectivită ilor umane fa ă de faptele antisociale (M. Voinea,
1993). În acelaşi timp, sociologia studiază concordan ele/discordan ele acestor reac ii (atitudini) în raport
cu anumite norme sau cu întregul sistem normativ institu ionalizat prin lege. Din acest punct de vedere,
institu ionalizarea constă în traducerea elementelor culturale – valori, idei, simboluri – care prin natura lor

5. 5
au un caracter general, în norme de ac iune şi roluri ale unor grupuri care exercită un control direct şi
imediat asupra ac iunii sociale şi interac iunii dintre membrii unei colectivită i (G. Rocher, 1968).
Sociologia studiază infrac ionalitatea ca fenomen eminamente social din punct de vedere al
cauzelor, legită ilor şi mijloacelor de combatere, ocupându-se de ansamblul abaterilor şi încălcărilor
normelor sociale şi juridice săvârşite în realitate (D. Banciu, S. Rădulescu, 1985).
Analiza sociologică a infrac ionalită ii nu vizează doar geneza şi condi ionarea socială a ideilor
despre drept, ci şi determinarea socială concretă a normelor juridice, evolu ia acestora în func ie de
dinamica realită ii sociale. Sunt cuprinse în această viziune şi atitudinile pozitive sau negative ale
comunită ii la sanc iunile punitive, reac iile institu ionalizate sau neinstitu ionalizate fa ă de devian a
penală.
Sociologia studiază fenomenul infrac ional ca fenomen social şi de masă, urmărind influen a
mediului asupra persoanelor deviante şi delincvente, cauzele macrosociale şi de grup ale
comportamentelor antisociale.
Criminologia studiază starea dinamică şi cauzele criminalită ii în scopul ini ierii de măsuri
destinate prevenirii şi combaterii faptelor ilicite. Criminologia tradi ională a fost dominată de problema
cauzalită ii lăsând pe seama dreptului penal şi a politicii penale sarcina elaborării măsurilor de prevenire
şi combatere a infrac ionalismului (Rodica Stăinoiu, 1989).
Criminologia s-a constituit ca ştiin ă experimentală bazată pe observarea realită ii sociale,
studiind ceea ce se produce ca act infrac ional spre deosebire de dreptul penal care prin caracterul său
normativ arată cum trebuie să se comporte indivizii pentru a nu încălca legea penală.
Există în literatura de specialitate aprecierea conform căreia obiectul criminologiei îl constituie
criminalitatea ca fenomen social, procesul de elaborare a legilor penale şi reac ia fa ă de abaterile de la
lege (Sutherland, 1974). O astfel de perspectivă suprapune criminologia sociologiei penale.
Acestor elemente criminologia le adaugă cauzele şi condi iile conduitei infrac ionale individuale
sau de grup, utilizând metode psihologice şi psihosociologice (G. Basiliade, 1981).
Criminalistica este o ştiin ă cu caracter autonom şi unitar, însumând un ansamblu de cunoştin e
despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infrac iunilor,
identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale (Emilian Stancu,
1995).
Specificitatea criminalisticii constă în descoperirea faptelor prevăzute de legea penală, de
cercetare şi interpretare a normelor acestora, de identificare a autorilor infrac iunilor.
Criminalistica serveşte la clasificarea sau conturarea elementelor constitutive ale infrac iunilor,
respectiv a obiectului, a subiectului, a laturii obiective şi a celei subiective (E. Stancu, 1995).
Studiul actului infrac ional impune cunoştin e temeinice de psihologie generală şi juridică. În
procesul judiciar organele de urmărire penală şi cele de judecată folosesc cunoştin e privind psihologia
individului normal şi a celui deviant.
Psihologia judiciară polarizează preocupările privind actul infrac ional atât din perspectiva
personalită ii celui implicat cât şi prin raportarea la grupurile sociale din care acesta face parte urmărind
normele juridice violate, sanc iunile punitive prescrise, modalită ile de resocializare şi reinser ie socială a
infractorului.
CAP. II.
ÎNCERCĂRI DE EXPLICARE A FENOMENULUI
INFRAC IONAL
Specialiştii din cele mai diferite domenii ştiin ifice au încercat felurite explica ii privind
fenomenul infrac ional.

6. 6
Numărul teoriilor este extrem de mare. Ele se pot clasifica în:
a) teorii nepsihologice (biologice, constitu ionale, sociologice, economice).
b) teorii psihologice (analitice, psihosociale, controlului psihosocial al învă ării, învă ării sociale).
1. Orientarea biologică
- Incearcă să explice comportamentul infrac ional prin anomalii şi disfunc ionalită i fiziologice şi
anatomice.
Cesare Lombroso a publicat în 1876 “L’uomo deliquente”.
Extinde concep ia la corela ia dintre anomaliile craniene şi creierul. El a formulat ipoteza
atavismului evolu ionist potrivit căruia caracterele omului primitiv pot apare la anumite persoane sub
forma unor stigmate (malforma ii ale cutiei craniene şi a scheletului, asimetrie bilaterală, dezvoltare
masivă a maxilarelor anumite anomalii ale urechilor, nasului, mâinilor şi picioarelor).
Ulterior a lărgit această ipoteză incluzând degenerescen a epileptică, precum şi alte anomalii de
natură fiziologică, constitu ională şi psihologică. Când la o persoană sunt întâlnite mai multe anomalii de
natură atavică – este un criminal înnăscut – un individ cu puternice înclina ii criminogene care nu pot fi
neutralizate prin influen a pozitivă a mediului. Anomaliile amintite (insensibilitatea morală, vanitatea,
incorigibilitatea, lipsa remuşcării, a milei, neglijen a, pasiunea pentru jocurile de noroc, băuturile
alcoolice, limbaj colorat, etc.) nu presupun în mod necesar săvârşirea de infrac iuni, ci constituie o
predispozi ie în acest sens, printr-un efect de daltonism moral.
Alături de criminalul înnăscut Lombroso a mai caracterizat tipul pasional, şi epileptic. Între
criminalul înnăscut şi cel alienat a apărut nebunul moral.
El face cercetări asupra personalului militar şi de inu ilor militari din Sicilia, iar concluziile sale,
par ial eronate, sunt datorate mai ales popula iei cercetate (sicilieni cu mediu cultural specific).
Merite pe direc ia:
- cercetări empirice, lărgirea sferei cauzalită ii
- crearea unei noi şcoli de criminologie, realizarea unei reforme în raport cu şcoala clasică.
Teoriile eredită ii
Teoriile eredită ii consideră criminalul ca un individ predispus prin factori ereditari spre
săvârşirea crimei. Cercetările in acest domeniu au fost orientate în primul rând spre studiul genealogic,
studiul familiei infractorului. Se urmărea să se demonstreze că în familiile care au mul i membri cu
antecedente penale, riscul apari iei de noi infractori în rândul copiilor este mare.
Cele mai multe studii pe familie care s-au făcut pentru a eviden ia rela ia dintre ereditate şi crimă
nu au fost acceptate, motivul fiind că ele nu dispun de o metodologie bine pusă la punct pentru a permite
concluzii semnificative. Două exemple au fost însă mai interesante:
- Sheldon şi colaboratorii, comparând un grup de băie i delincven i cu unul de non-delincven i, au
descoperit că cei din primul grup provin din familii cu antecedente criminale; ei au stabilit că cel mai bun
predictor este criminalitatea tatălui. Charles Goring în lucrarea sa “The English Conriot” a dat o puternică
replică teoriei Lombrosiene. El neagă toate teoriile criminalului înnăscut, dar acceptă o anumită
inferioritate de ordin fizic a infractorului, explicând-o prin ereditate. El a folosit tehnici statistice de
măsurare a gradului de asemănare a membrilor unei familii pe linie paternă. A arătat că există o corela ie
ridicată între criminalitate (măsurată prin condamnări) şi variabile ca: trăsături fizice şi disfunc ii mentale
moştenite.
Teoriile constitu ionale sus in legătura între caracteristicile fizice şi cele temperamentale.
Kretschmer în anumite lucrări încearcă să analizeze rela iile existente între diferitele tipuri
biologice şi anormalitatea, mentală ‚a caracterului:
- leptosom sau astenic – trăsături longiline, umeri înguşti, musculatură subdezvoltată: tipul rece,
rezervat, nesociabil, comite infrac iuni contra proprietă ii.
- atletic – musculatură puternică, robust, o bună stabilitate psihologică dar poate deveni exploziv
– comit infrac iuni contra persoanei.

7. 7
- picnic – scund şi rotund cu tendin e spre îngrăşare, prietenos şi sociabil, comit fraude şi
excrocherii.
- displastic – caracterizat prin anumite disfunc ionalită i glandulare – profilat pe infrac iuni
sexuale.
Concep ia bioconstitu ională:
O. Kinberg consideră că pentru a descoperi cauzele fenomenului infrac ional este necesar să se
studieze personalitatea individului. În acest scop el a inventat conceptul de constitu ie biopsihologică prin
care se în eleg dispozi iile ereditare normale şi caracterele fenotipice dezvoltate din acestea.
Structura biopsihologică este compusă din 2 grupe de trăsături:
- trăsături ereditare normale – nucleul constitu ional şi reprezintă suma tendin elor reac ionale ale
individului.
- trăsături ereditare patologice
Teoria lui O. Kinberg plecând de la aceste trăsături se împarte în două variante:
Varianta constitu ională:
Factorii fundamentali ai constitu iei biopsihologice:
- capacitatea (nivelul maxim de inteligen ă)
- validitatea (cantitatea de energie cerebrală de care dispune un individ)
- stabilitatea (facultatea proceselor cerebrale de a men ine şi restabili echilibrul emo ional).
- soliditatea (rela ii între elementele constela iei nervoase la un anumit moment). În raport cu structura
acestor factori indivizii sunt: supercapabili, supervalizi, superstabili, supersolizi, subcapabili, subvalizi,
substabili.
- indivizii cu func ie morală limitată: elementul moral le lipseşte;
- indivizii capabili să reac ioneze normal la stimuli adecva i;
- indivizi a căror func ie morală a suferit modificări în urma unor leziuni patologice de esuturi cerebrale;
- indivizi bine adapta i la mediu, dar insensibili fa ă de actele morale;
Inadaptarea – incapacitatea individului de a reac iona armonios la stimulii mediului căruia îi
apar ine.
Varianta patologică
Aici se includ bolile psihice, tulburările grave de inteligen ă datorate fie dispozi iilor ereditare
patologice, fie traumatismelor cerebrale, infec iilor microbiene.
Teoria constitu iei delincvente:
Benigno Tulio are o opinie – constitu ia cuprinde elementele ereditare şi congenitale; elemente
dobândite în special în prima parte a vie ii.
Constitu ia delincventă ar rezulta dintr-o pluralitate de elemente ereditare, congenitale, înnăscute
ce determină tendin e crimiogene care însă nu duc în mod automat la săvârşirea de infrac iuni, ci numai
favorizează ca un subiect să comită o crimă mai uşor decât altul.
Orientări ce pun la baza comportamentului delincvent factori neurologici
Acestea se referă la disfunc iile cerebrale şi cele ale sistemului endocrin EEG este cea mai
frecventă modalitate de a testa rela ia dintre sistemul nervos central şi comportamentul criminal,
observându-se că infractorii au un procent mai ridicat de anormalitate la testul EEG decât non-infractorii.
Testele neuropsihologice administrate unor de inu i, sugerează că indivizii violen i şi impulsivi prezintă
anumite zone ale creierului distruse. Studiile de specialitate arată că cei mai mul i din infractori suferă
leziuni cerebrale cu efecte de inconştien ă, în copilărie.
Printre cauzele comportamentului criminal se men ionează şi dezechilibrul sistemului endocrin.
În cazul femeilor, tensiunile premenstruale sunt asociate cu un dezechilibru al hormonilor feminini. Se

8. 8
poate spune că schimbările hormonale cu efecte de iritabilitate, tensiune, nervozitate, cresc probabilitatea
comiterii actelor criminale. Cercetările sus in că nu poate fi vorba de o rela ia cauză-efect între factorii
endocrini şi comportamente, deoarece aceştia ac ionează de multe ori dependent de al i factori (psihici,
culturali).
Aceste modele explicative prezintă limite atât de ordin teoretic cât şi metodologic:
- tendin a de considerare a comportamentului biologic drept element fundamental al personalită ii
umane;
- transformarea anomaliilor bio-constitu ionale în criterii de clasificare a indivizilor;
- datele ob inute în urma unor studii au fost considerate suficiente în elaborarea unor teorii
cauzale;
- studii făcute pe grupuri mici de subiec i care nu permit generalizarea rezultatelor.
În prezent se afirmă că nu există nici un tip particular de comportament infrac ional care să fie
exclusiv determinat de factori biologici. Tot ce se poate afirma este că persoanele cu anumite tulburări,
anomalii la nivelul factorilor biologici prezintă un risc mai ridicat de a se angaja în acte antisociale.
Încercări de explicare a comportamentului delincvent pornind de la consumul de droguri
Studiile americane arată că 64% din crimele comise, 34% din violuri, 60% din abuzurile asupra
copiilor se datorează consumului de alcool.
Nu se poate vorbi de o cauză a comportamentului criminal atunci când ne referim la consumul de
droguri; un procent mare din popula ie consumă alcool, dar nu to i comit acte criminale, după cum indică
sursele oficiale. De aceea s-a considerat că excesul de alcool sau de droguri în general, este un efect al
aceloraşi factori sociali, de mediu, care determină şi comiterea delictelor, totuşi nu se poate ignora faptul
că favorizează comiterea actelor criminale.
2. Orientarea psihiatrică şi psihologică
Această orientare sus ine că geneza crimei şi a actului criminal rezidă în dezechilibre, anomalii şi
deficien e cu caracter psihic. În consens cu acest punct de vedere, criminalul este un degenerat psihic şi
moral, caracterizat prin debilitate mintală sau personalitate psihopatică.
Varianta psihanalizei.
Sigmund Freud a încercat să demonstreze existen a unei personalitati antisociale şi să explice
mecanismul de formare al acesteia.
Inconştientul la Freud “partea vizibilă a icebergului care formează cel mai larg şi într-un anume
fel cel mai puternic sector al min ii noastre”.
Este distinct de preconştient care în mod normal este similar inconştientului, poate fi chemat prin
procesele gândirii şi deveni conştient. Inconştientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului şi
memoria sa refulată (reprimată alungată) din sfera conştientului în inconştient, în mare parte provenind
din experien ele traumatizante din timpul copilăriei.
Inconştientul, preconştientul, conştientul sunt concepute de Freud ca nişte entită i autonome între
care impulsurile circulă pe verticală, ascendent şi descendent.
Ce-a de-a doua clasificare freudiană se referă la personalitate şi cuprinde, Eul, Supraeul şi Sinele.
Eul – conştiin a de sine, nucleul personalită ii în alcătuirea căreia intră cunoştin ele şi imaginea
despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre cele mai importante interese şi valori.
Supraeul – conştiin a morală constituie expresia existen ei individului în mediul social,
purtătorul normelor etico-morale şi a regulilor de convie uire socială. Născut din inconştient ca şi Eul,
constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest cu cât omul este
mai matur, sănătos şi mai dezvoltat sub aspect social.
Sinele – un complex de instincte şi tendin e refulate care au un caracter apersonal şi nu este trăit
în mod conştient. El constituie polul pulsional al personalită ii, depozit al tendin elor instinctive,
predominant sexuale şi agresive (expresie a instinctelor vie ii şi mor ii) care pune organismul în tensiune.
Sinele este considerat ca o componentă biologică a personalită ii, reprezentant al influen elor ereditare,

9. 9
rezervorul energiei psihice, exponent al lumii interioare şi subiective. Eul se expune atacurilor din partea
celorlalte două puteri, ostile şi incompatibile: pulsiunile instinctive ale Sinelui şi cenzura exercitată de
Supraeu. Eul încearcă să echilibreze raportul dintre pulsiunile instinctive şi conştiin a morală a individului
dând o formă frumoasă, dorin elor Sinelui astfel încât să le facă mai acceptabile pentru Supraeu printr-un
proces de sublimare. Când sublimarea nu reuşeşte, Supraeul utilizează represiunea, determină refularea în
inconştient a instinctelor, unde vor rămâne până vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat, spărgând
barierele impuse de Eu şi Supraeu.
În concep ia lui Freud diferen a dintre infractor şi neinfractor s-ar situa la nivelul Supraeului.
Pulsiunile organice antisociale, tendin ele infrac ionale ar fi prezente la to i dar rămân ascunse în
procesele profunde ale personalită ii lor, fiind controlate şi stăpânite pe măsura dezvoltării şi trecerii la
faza adultă de către Eu, care se desăvârşeşte în permanen ă datorită experien elor succesive acumulate,
precum şi prin structura Supraeului.
Supraeului dictează Eului; aceasta supunându-se sau nu ordinului de a controla şi stăpâni
pulsiunile Sinelui. Eşuarea tentativelor de sublimare ori de compensare a conflictelor interioare ale
individului pot conduce la o inadaptare şi în final pot determina trecerea la actul infrac ional.
În cazul criminalilor ocazionali Supraeul îşi suspendă func ia morală iar Eul este incapabil să mai
realizeze echilibrul.
Criminalii din obişnuin ă nu ar prezenta un conflict între Eu şi Supraeu, ei apar inând unui mediu
antisocial, conduita lor este în armonie cu normele morale ale mediului din care fac parte. Freud mai
vorbeşte de:
- personalitatea de tip nevrotic – personalitate în conflict cu ea însăşi în care Supraeul a rămas
primitiv;
- personalitate în conflict cu societatea identificabilă la diferite categorii de infractori (de la
ocazional la recidivist);
El consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractor (egocentrismul, labilitatea psihică,
agresivitatea şi indiferen a afectivă) luate izolat nu sunt specifice infrac iunii, ci numai reunirea lor dă
personalită ii un caracter criminal.
Această reunire ar fi nucleul central al personalită ii unui criminal care apare ca o rezultantă nu ca
un destin.
Reprezentan ii şcolii psihiatrice atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor
emo ionale, sentimentul de inferioritate. Psihanaliza însă nu oferă explica ie actelor criminale comise de
criminalul normal care înva ă acest comportament de la al ii, explicând comportamentul psihoticului,
nevroticului şi sociopatului.
Teoria personalită ii criminale
O amplă teorie asupra personalită ii criminale a fost creată de J. Pinatel. El subliniază că termenul
de “personalitate criminală” pe care îl foloseşte, este doar un concept opera ional şi nicidecum un tip
antropologic, neavând nici o legătură cu criminalul înnăscut al lui C. Lombroso.
Pinatel consideră că elementul decisiv al unui comportament criminal este trecerea la act, iar
condi iile trecerii la act sunt determinate, la delicven ii care comit acte grave, de existen a unui “nucleu al
personalită ii” care se caracterizează prin asocierea următoarelor componente: egocentrism, labilitate,
agresivitate şi indiferen ă afectivă şi apare ca o rezultantă. Diferen a dintre delincven i şi nedelincven i
constă în existen a unui prag delincven ional în sensul că trecerea la act se poate face la unii dintr-o
excita ie uşoară. La al ii în urma unor presiuni intense.
Considerând că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar şi de mediu, autorul
se focalizează pe studiul personalită ii în situa ie. Există situa ii periculoase în care actul criminal
reprezintă reac ia unei personalită i la acea situa ie; dar există şi situa ii amorfe în care ocazia este căutată.
Personalitatea domină situa ia, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecin ă a activită ii
personalită ii respective. Pinatel concluzionează că mediul influen ează atât existen a situa iilor, cât şi
formarea personalită ii. Mediul poate fi criminogen prin crearea ocaziilor de a comite crima şi prin
structura personalită ii criminale.

10. 10
Teoria este importantă prin faptul că aduce în discu ie influen a factorilor de mediu în formarea
personalită ii.
Teoria dezvoltării cognitive
Conform acestei teorii, modul în care oamenii îşi structurează ideile şi gândurile despre reguli,
norme, legi, denumit în psihologie “judecata morală”, rezultă în comportamentul criminal sau non-
criminal.
J. Piaget spune că în dezvoltarea judecă ii morale există două stadii:
1. credin a că regulile sunt sacre şi de neschimbat;
2. credin a că ele sunt produsul omenirii; prin acest al doilea stadiu se formează un comportament
mai moral decât cel determinat de primul.
L. Kohlberg identifică trei stadii ale dezvoltării judecă ii morale: stadiul judecă ii
preconven ionale, conven ionale şi postconven ionale. Conform lui Kohlberg, în cazul criminalilor
tranzi ia gândirii spre stadiile superioare nu are loc, comportamentul criminal corespunzând unei judecă i
morale ce se înscrie în primul sau al doilea stadiu de dezvoltare (Sue Titus, Reid, 1991).
Al i autori sus in ideea potrivit căreia comportamentul criminal există printr-un anumit mod de
gândire al individului, dar şi prin ceea ce alege el să facă. Oamenii înşişi aleg comportamentul când vor să
se implice.
3.Teoriile psiho – sociale
Teoriile controlului psiho-social.
Tendin a indivizilor de a devia în plan comportamental este relativ generală, ceea ce eviden iază
nevoia formării unor structuri interne criminoinhibitive.
Legături puternice a individului în societate îl fac să se conformeze normelor sociale.
Legătura fiecărui individ cu societatea are patru elemente:
a. ataşamentul fa ă de persoanele conven ionale (grija fa ă de al ii, efectul comportamentului
altora asupra sa, etc.).
b. obliga ia fa ă de comportamente conven ionale (educa ie, slujba).
c. implicarea în activită i conven ionale micşorează posibilită ile temporale şi energetice de
angajare în activită i orientate spre scopuri neconven ionale.
d. convingerea indivizilor că trebuie să se subordoneze societă ii.
Teoria infranarii W. Reckless 1961
Comportamentul criminal este influen at de:
1. factorii de presiune socială (condi iile economice şi de locuit precare, statut social scăzut, lipsa
oportunită ilor, conflicte familiale).
2. factori de presiune de atragere: companioni răi, subcultura delincventă şi criminală, grupuri
deviante.
3. în imediata vecinătate a individului există o frânare extremă eficientă sau nu din partea vie ii
familiale sau grupul suportiv.
4. înfrânarea internă
5. stratul cel mai de jos constă numai din presiunile dinlăuntru (tensiuni interne, ostilitate,
agresivitate, inferioritate).
Caracteristic – ierarhizarea verticală a unui continuum de factori.
Teoriile învă ării:
- teoria asocierii diferen iale (E. Sutherland 1947).

11. 11
“Comportamentul criminal este învă at prin interac iune cu al ii într-un grup familial. Învă area
include tehnicile comiterii actelor criminale plus motivele, trebuin ele ra ionalizările şi atitudinile
favorabile crimei”.
4.Teoriile învă ării sociale
Conform acestor teorii, învă area se produce prin interac iunea dintre oameni şi prin existen a
unor modele prin care func ionează; conduita individuală este rezultat al învă ării. În acest proces de
învă are, un rol foarte important îl are familia, subcultura şi mass-media.
Teoriile de orientare behavioristă, presupun existen a unei condi ionări a comportamentului,
bazată pe întărirea reac iei de răspuns. Învă area nu poate avea loc dacă nu există un anumit fel de întărire
recompensatorie sau punitiva. Se înva ă comportamente dezirabile sau indezirabile social printr-un proces
de exersare care implică recompense pentru comportamentele adecvate şi pedepse pentru
comportamentele deviante.
G. Trasler a aplicat această teorie în încercarea de a determina cum înva ă o persoană să nu fie
delincvent. Presupunerea lui de bază este că un individ înva ă să nu devină criminal folosind o metodă de
antrenare şi formare prin care inhibă anumite feluri de comportament definite ca fiind criminale.
Inhibarea acestor comportamente se produce în urma anxietă ii resim ite de individ prin aplicarea unor
pedepse ori de câte ori există respectivele comportamente. Autorul subliniază că nivelul de anxietate este
în rela ie de directă propor ionalitate cu cantitatea pedepsei folosită în perioada timpurie de condi ionare
(copilărie). Din acest punct de vedere se presupune că persoanele predispuse la comportamente
delincvente nu au fost adecvat pedepsite pentru actele deviante din timpul copilăriei lor.
A. Bandura consideră că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv,
intervin o serie de mecanisme ca: imita ia şi modelarea. Bandura pleacă de la premisa că indivizii nu se
nasc cu tendin e agresive, ci le înva ă.
Observând purtarea agresivă a altora, copilul poate să-şi formeze o concep ie privind modul cum
comportamentul este realizat şi în ocazii ulterioare, reprezentarea simbolică poate servi drept ghid pentru
ac iune. Există trei surse principale prin care se realizează învă area observa ională (Mitrofan, V.
Zdrenghea, T. Butoi, 1994):
1. agresiunea modelată de membrii familiei (copii care sunt trata i agresiv de părin i, vor folosi
agresivitatea şi în rela iile cu al ii);
2. subcultura în care trăieşte individul (în comunită ile în care abundă modele de conduită
agresivă, indivizii au frecvent ocazia să le observe);
3. mass-media, în general televizorul care prezintă foarte multe modele de agresivitate.
Comportamentul uman, în general, şi cel agresiv sunt reglate în sensul men inerii sau eliminării
lor prin consecin ele pe care le au şi care sunt de trei feluri:
1. întărirea externă – probabilitatea ac iunilor particulare este crescută datorită beneficiilor
anticipate şi redusă datorită pedepsei anticipate. Întărirea externă este, deci, pozitivă şi negativă. Dintre
factorii întăritori externi ai agresivită ii fac parte: recompense materiale, recompense pe linia statusului
social, reducerea tratamentului agresiv în cazul unor comportamente agresive. Întăritorii externi negativi
au o ac iune inhibitivă şi îşi au sursa în amenin ări cu pedeapsa;
2. întărirea indirectă – se realizează prin observarea comportamentelor altor persoane în diferite
situa ii şi a consecin elor lor (dacă sunt recompensate, ignorate sau pedepsite). Întărirea indirectă se
bazează pe existen a unor modele. Consecin ele comportamentelor agresive ale altora oferă informa ii
privind tipurile de ac iune care sunt sanc ionate sau recompensate social, cât şi situa iile în care ele se pot
desfăşura;
3. autoîntărirea sau mecanismul de autoreglare care presupune că subiectul se raportează la
consecin ele propriilor ac iuni. Autoîntărirea poate fi autorecompensatoare sau autopunitivă.
Încercări de explicare ale comportamentului criminal
Pornind de la gradul de dezvoltare intelectuală

12. 12
Mul i psihologi au sus inut că există o rela ie de tip cauzal între coeficientul scăzut al inteligen ei
şi comportamentului delincvent.
Teoriile etichetării sociale:
Porneşte de la presupunerea că devian a este.generata de către etichetele folosite de societate în
legătură cu anumite acte.
- o variantă – autoconcep ionalizarea – Yablonski (1990)
Copii care sunt maltrata i fizic, sexual sau emo ional de către părin i îşi dezvoltă o scăzută
autoestimare şi sunt mai ap i să comită acte delincvente ca adolescen i si să devină criminali ca adul i.
O nouă direc ie de analiză a actului infrac ional.
S-au elaborat numeroase teorii privind comportamentul infrac ional care pot fi sintetizate astfel:
a) caracter diversificat având la bază factori:
- bioconstitu ionali sau fiziologici
- ambiental şi social
- psihologici individual
- interinfluen e individ-societatea
b) Fragilitatea legăturii cauzale postulate (se confirmă în unele cazuri în altele nu).
c) Efectuarea de generalizări pripite.
d) Toate subliniază faptul că fenomenul criminalită ii este un fenomen deosebit de complex
(hipercomplex, multideterminat).
Necesitatea analizei cazuistice individuale.
După ce adevăratele cauze au fost evidente se pune problema reac iei sociale în raport cu acest
comportament particular (pedeapsa penală: prevenire de ansamblu, prevenire individuală, insulta morală,
reabilitarea).
Odată pedepsită persoana urmează a fi diagnosticată psihocomportamental pentru a elucida
posibilitatea aplicării unui program corec ional adecvat.
Scopul acestui program:
- adaptarea la sistemul solicitărilor specifice programului corec ional
- continuarea şi consolidarea unor mecanisme criminoinhibitive
- pregătirea pentru reinser ia şi reintegrarea socială
Acest diagnostic poate eviden ia cauze:
- predominant interne (biofizice, psihofiziologice)
- predominant externe (lipsa condi iilor existen iale, presiuni externe)
Scop – motiv în comportament infrac ional.
Omucidere – scop – înlăturare fizică a individului
- motiv – sentiment acut de gelozie
Motiva ia poate fi: - conştientizată (total, par ial)
- nu
Necesitatea elucidării factorilor motiva ional.
Motiva ia:
- extrinsecă – urmăreşte rezultatele gratifiante (bani)

13. 13
- intrinsecă – accentul pe ac iunea în sine (ceea ce oferă efecte gratificante).
5. Orientarea sociologică
Şcoala sociologică
Durkheim considera criminalitatea ca un fenomen social normal, iar crima pentru el este un factor
de sănătate publică, o parte integrantă a oricărei societă i sănătoase. De aici decurgând următoarele
consecin e:
- dacă criminalitatea este un fenomen normal ea nu este determinată de cauze excep ionale ci de
structura culturii căreia îi apar ine.
- întrucât criminalitatea este rezultanta marilor curente culturale ale societă ii şi raporturile cu
ansamblul structurii sociale au un caracter permanent.
- ea trebuie în eleasă şi explicată nu prin ea însăşi ci în legătură cu o cultură determinată în timp şi
în spa iu.
Durkheim studiind fenomenul de suicid a arătat că ea apare atunci când nu există un echilibru
între nevoile individului şi posibilită ile de a le satisface iar dereglarea socială determină dezechilibru. La
baza lui ar sta determinismul social şi nu predispozi ia psihologică a individului.
Anomia – stare obiectivă a mediului social caracterizat printr-o dereglare a normelor sociale
datorită unor schimbări bruşte (războaie, revolu ie, crize economice).
Şcoala mediului social – Lacasagne – “Societă ile nu au decât criminalii pe care îi merită” –
“Mediul social este mediul de cultură al criminalită ii, iar microbul, infractorul, un element care nu
prezintă importan ă decât în ziua în care găseşte modul care-l face să se dezvolte”. Adică fiecare societate
con ine tipurile de infrac iuni şi infractori care corespund condi iei economice, culturale, morale şi
sociale proprii.
Şcoala interpsihologică Gabriel Tarde consideră socialul ca fiind guvernat de rela iile
psihologice dintre indivizi bazate pe legea imita iei. Săvârşirea infrac iunilor nu s-ar datora unor pulsiuni
organice ci influen elor psihologice pe care le preia prin imita ie. Aceasta fiind principala cauză a
criminalită ii.
El a eviden iat existen a unor infractori de profesie ce se caracterizează prin limbaj, semne de
recunoaştere (tatuaj) şi reguli de asociere (grupuri). El consideră infractorul ca un parazit social.
Enrico Ferri şi sociologia criminală. Delictul este un fenomen cu o etiologie complexă, atât
biologică cât şi fizico-socială cu modalită i şi grade diferite, în func ie de caracterul persoanelor implicate
si.de.speficul timpului şi locului.
Factori criminogeni:
- factori entropici
- factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, succesiunea zilelor şi nop ilor,
anotimpurile, temperatura, condi iile atmosferice).
- factorii sociali (densitatea popula iei, familia, protec ia socială, organizarea economică şi
politică, alcoolismul).
Acordarea unei importan e deosebite factorilor sociali, regăsindu-se pe planul general al
infrac iunilor, infrac iunea concretă având determinări multiple atât biologice, fizice.cat şi sociale.
Modelul consensual
Teoriile modelului consensual îl consideră pe individ neadaptat. Esen a acestor teorii constă în
recunoaşterea unor norme care ocrotesc valorile sociale dominante a căror încălcare îl plasează pe individ
în categoria infractorilor.
1. Orientarea ecologică a şcolii din Chicago. Rela ia dintre om şi societatea este examinată prin
intermediul particular, ecologic. Au fost eviden iate corela ii între delincven a, dereglările sociale în
zonele de deteriorare morală caracterizate prin sărăcie, şomaj, familii dezorganizate, condi ii de muncă

14. 14
nefavorabile, învă ământ dezorganizat. Delincven a apare ca un fenomen de respingere, specific
cartierelor sărace, şcoala ecologică formulând conceptul de zonă criminogenă specifică.
R. Stark consideră că în studiul comportamentului criminal important este studiul tipurilor de
locuri, o mai mică importan ă avându-l studiul oamenilor (cf. S. Rădulescu, D. Banciu, 1996).
Izolarea ecologică determină şi o izolare culturală, conducând la apari ia unor subculturi
delincvente care reprezintă moduri de adaptare a indivizilor defavoriza i în raport cu o societate ostilă. Ele
grupează acei indivizi care au o altă imagine asupra valorilor, intereselor ocrotite şi a comportamentelor
acceptate, fapt pentru care recurg la mijloace ilicite de atingere a unor scopuri, devenind surse poten iale
de criminalitate.
Procesul de urbanizare a avut ca efecte mărirea distan elor sociale dintre grupuri sociale,
determinând astfel slăbirea controlului social exercitat de comunitate, perturbarea ordinii sociale
tradi ionale prin diversitatea normelor de conduită şi eterogenitatea popula iei. Sub ac iunea acestor efecte
combinate, mul i locuitori ai metropolelor tind să devină “desocializa i”, trăind fără aprobarea sau
recunoaşterea celorlal i.
Cercetările de ecologie a criminalită ii au eviden iat legăturile ce se pot stabili între creşterea
ratei criminalită ii în marile aglomerări urbane şi diminuarea controlului social, destabilizarea ordinii
sociale şi multiplicarea fenomenelor aculturative. În acest fel prevenirea şi eliminarea delincven ei
presupune asigurarea protec iei sociale a grupurilor defavorizate şi igienizarea morală, socială şi sanitară
a zonelor cu poten ial ridicat de criminalitate.
Considerând crima ca efect al dezorganizării sociale, teoria oferă explica ii numai pentru un
anumit tip de crime – ale celor săraci şi marginaliza i. Crima gulerelor albe nu poate fi explicată din acest
unghi de vedere. Se neglijează influen a altor variabile sociale, ca de exemplu: contextul familial în care
trăieşte individul.
2. Curentul culturalist – raportează persoana individului la cultura în care se dezvoltă şi pe care o
asimilează.
a) teoria asocia iilor diferen iate Sutherland – infractorul înva ă comportamentul delincvent
printr-un proces obişnuit de comunicare cu alte persoane în cadrul unor grupuri. El se dobândeşte prin
asocierea indivizilor care apreciază favorabil acest comportament şi prin izolarea (diferen ierea de
persoanele care-l apreciază defavorabil). Asocia iile diferen iate apar pe fondul unor conflicte socio-
culturale care ar sta la baza dezorganizării sociale.
Prin asocierea pe care a făcut-o între cultura criminală şi cultura societă ii globale a identificat
forme de criminalitate care scăpau de sub inciden a legii penale (criminalitatea gulerelor albe). Teoria a
fost criticată pentru că nu a dat răspuns la două întrebări:
- care este originea criminalită ii
- cauza pentru care unii “înva ă” astfel de comportamente şi al ii nu.
b) teoria conflictelor de cultură. Sellin – conflictele referitoare la asimilarea diferită a normelor,
intereselor şi valorilor sociale ori acordarea de semnifica ii diferite acestora.
Ele apar fie prin introducerea unor norme şi valori străine într-un sistem închis, fie prin schimbări
de ordin social, inevitabile în interiorul sistemului. Comportamentul delincvent apare pe fondul
conflictului real sau imaginar între normele şi valorile pe care le-a însuşit o persoană şi normele
dominante în societate. Sellin consideră că există o rela ie direct propor ională între numărul de
contradic ii culturale şi rata delincven ei.
Multe studii privind criminalitatea relevă dependen a dintre modul de via ă al unor indivizi,
cultura care defineşte acest mod şi fenomenul de delincven ă; sociologii vorbesc în acest sens, despre
existen a unor culturi ale delincven ei. Crima este un fenomen cultural, acceptat de cei care apar in unei
astfel de culturi, în sensul că este considerat normal.
M.E. Wolfgang şi F. Ferra au studiat “subcultura violen ei”, pe care au definit-o prin modele
culturale specifice, tradi ii particulare, reguli normative care indică individului cum să se comporte în
diferite situa ii de încălcare a legii. Ca orice comportament uman, crimele violente trebuie privite în raport
cu contextul cultural care le generează (S. Rădulescu, D. Banciu).

15. 15
Cei doi autori spun că, cu cât este mai mare gradul de integrare a individului într-o asemenea
subcultură, cu atât mai mare va fi probabilitatea ca aceasta să manifeste un comportament violent.
Teoriile din această categorie încearcă să identifice modelele şi mecanismele culturale care
definesc “cultul violen ei”. Totodată ele prezintă şi modul cum acestea sunt transmise, adică cum un
individ, prin apartenen a sa la o subcultură delincventă, devine criminal. Procesul de învă are a
comportamentul delincvent este similar cu cel al învă ării oricărui model de conduită.
Albert Cohen – subculturile delincven ei. Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradi ional
existente în societate şi alegând calea delincven ei, grupul defavorizat îşi constituie un sistem propriu de
modele şi norme – subcultura delincventă. Ea se caracterizează prin nonutilitate (infrac iunile sunt
comise nu pentru scopuri materiale ci pentru formă, mali iozitate), faptele vizează necazul celorlal i şi
negativism.
Func ionalismul operând cu concepte de sistem social, structură socială, func ie, disfunc ie,
rela ii, statusuri şi roluri sociale a inspirat unele teorii criminogene.
Preluând de la Durkheim conceptul de anomie K. Merton îi dă sensuri noi. Ordinea socială este
stabilă atunci când este un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse şi mijloacele disponibile pentru
a le atinge. Când echilibrul se rupe îşi face apari ia dezorganizarea socială. Deci anomia se naşte ca
rezultat al tensiunii între scopuri şi mijloace. O altă teorie apar inând lui Cloward şi Ohlin – leagă
delincven a de anomie. Ei consideră că reac ie fa ă de inegalită ile sociale nu este un fenomen individual
ci unul colectiv, grupurile delincvente constituindu-se cu scopul declarat de a săvârşi fapte antisociale.
Nereuşind să-şi atingă scopurile prin mijloace legitime, indivizii din categoriile defavorizate
încearcă să evadeze din mediul lor în grup alegând diferite căi. Sunt unii care raportează cauza eşecului la
propria persoană, al ii acuză societatea şi contestă legitimitatea normelor sociale şi juridice.
Aceştia vor căuta avizul în subcultura delincven ei.
Structurile de oportunitate în func ie de mijloacele utilizate sunt legitime şi ilegitime.
Cele ilegitime sunt diferen iate în trei modele de subculturi:
- model criminal
- model violent
- model izolat
6. Tendin e actuale în explicarea fenomenului infrac ional
Complexitatea deosebită a fenomenului criminalită ii nu poate fi băgată în tiparele unei teorii. Se
pot eviden ia însă cauze pentru infrac ionalitate în continuă creştere, cauze care pot fi:
- generale – lipsuri materiale, anormalitate psihică, caren e educa ionale în familie, eşecul şcolar
şi
- specifice pentru perioada tranzi iei spre economie de pia ă care presupune restructurări
fundamentale în componentele sistemului social economic. Cauzele specifice care stau la baza creşterii
ratei criminalită ii pot fi diviza i în:
a) cauze obiective
- creşterea infla iei
- creşterea ratei şomajului
- scăderea nivelului de trai
- droguri, vânzarea de arme,trafic de persoane , pornografia ca noi forme de preocupări
- caren ele protec iei sociale care fac să prolifereze: vagabonzii, cerşetorii, copii străzii.
- corup ia care pătrunde la nivele tot mai înalte
b) cauze de ordin subiectiv

16. 16
- creşterea incertitudinii şi anxietă ii popula iei generate de lipsa de perspectivă.
- creşterea gradului de stres si frustrare , datorită insecurizării privind procurarea şi men inerea
surselor de existen ă, creşterii pre urilor.
- scăderea motiva iei pozitive fa ă de muncă.
- creşterea influen ei modelelor negative de conduită.
- scăderea respectului fa ă de lege şi pentru cei meni i s-o apere.
- în elegerea greşită a ceea ce înseamnă, democra ie autentică.
- incompleta pregătire a popula iei pentru a prelua modele de conduită caracteristice democra iei
autentice ceea ce duce spre conflicte, intoleran ă, frustrare.
- diminuarea şcolarizării, scăderea influen ei valorilor culturale autentice şi a influen ei educa iei
sociale.
- influen a nefastă a unor surse audio-vizuale.
Printre teorii mai importante conturate, care încearcă să explice fenomenul infrac ional în viziune
contemporană putem enumera.
Modelul conflictual – se caracterizează prin relevarea intereselor opuse care provoacă conflicte
între clase şi grupuri sociale. Obiectul de studiu al teoriilor modelului conflictual îl constituie clasele
sociale definite în baza rela iilor în care acestea se află fa ă de mijloacele de produc ie. Întregul fenomen
social este explicat în termenii “conflictelor între clase” cu interese opuse în termeni de interac iuni, de
domina ie între organe de ordin na ional, religios, etnic, profesional, etc.
Perspectiva conflictului social
Are la bază ideea să societatea este structurată în două mari categorii de indivizi – cei care au
puterea şi cei care nu au nici o putere în societate iar conflictul dintre cele două grupuri apare datorită
divergen ei intereselor lor. G. Vold vede conflictul ca un răspuns normal la lupta oamenilor pentru
supravie uire.La nivelul celor două grupuri sunt promovate norme diferite datorită pozi iei lor în societate,
dar normele care func ionează în societate sunt stabilite de cei ce au puterea. Neglijând interesele celor
lipsi i de putere, aceste norme generează conflicte şi sunt încălcate de cei defavorizati.
Tot în cadrul acestei perspective se înscrie şi criminologia critică. Această orientare include mai
multe teorii, printre care şi teoria marxistă asupra comportamentului criminal. Deşi nu oferă explica ii
similare, ele au fost grupate în acest fel deoarece pornesc de la două premise:
1. explicarea comportamentului criminal din perspectiva economică;
2. considerarea faptului că infrac ionalitatea nu poate fi solu ionată într-o societate de tip
capitalist.
Accentul se pune pe inegalitatea socială generată de structura socială deficitară. Capitalismul
este văzut ca un sistem economic care creează un sistem de clasă în care unii membri ai societă ii au
beneficii de pe seama celorlal i membri. Apartenen a la o clasă determină felul în care indivizii se
rela ionează unii cu al ii atât economic, cât şi politic, atât timp cât puterea economică este legată de
puterea politică.
În viziunea marxistă, crima este un rezultat al violării drepturilor omului, al condi iilor de
exploatare a unor indivizi, al condi iilor precare de muncă şi de trai ale unor oameni; este un rezultat al
lipsei de oportunitate a tuturor oamenilor de a se realiza, prin faptul că puterea este monopolizată de o
clasă socială.
Aceste teorii, însă, nu prezintă propozi ii testabile empiric; au un suport empiric foarte slab, de
aceea sunt văzute mai degrabă ca orientări sau perspective.
În modelul conflictual se postulează egalitatea ontologică a oamenilor. Tot ceea ce concură la
inegalitate, care se observă într-o societate, trebuie eliminat în consecin ă. Această modificare nu se
operează prin ajustări “naturale”. Ea se realizează prin conflicte şi revolu ii. Astfel, teoria conflictelor
constituie atât un principiu explicativ cât şi unul justificativ.
Curentul interac ionist

17. 17
Aceste teorii au părăsit domeniul de cercetare a cauzalită ii criminalită ii studiind procesul
calificării (etichetării) unei persoane ca infractor. Sociologul american Yablonski în lucrarea sa “Cei fără
şanse” sus ine că nu încălcarea legii caracterizează actul de devian ă ci procesul complex în cursul căruia
individul este etichetat ca deviant.
Profund angajată politic este teoria criminală – (Chambliss) care vizează:
a) în ceea ce priveşte con inutul şi func iile dreptului penal după care:
- anumite ac iuni sunt calificate drept infrac iuni în interesul clasei sau grupului conducător.
- odată cu industrializarea decalajul dintre clase se măreşte; dreptul penal va avea ca func ie
supunerea proletariatului prin violen ă.
b) în privin a consecin elor criminale pentru societate.
- infrac ionalitatea reduce şomajul creând locuri de muncă în organele de control social.
- crima deturnează aten ia proletariatului de la exploatarea a cărei victimă este, de la problemele
propriei clase, puterea fiind interesată în crearea unor diversiuni urmate de etichetări legale.
c) etiologia conduitei infrac ionale
- conduita umană delincventă sau nu este ra ională şi conformă cu pozi ia pe care individul o
ocupă în structura de clasă a societă ii.
- criminalitatea variază de la o societate la alta în func ie de structura economică şi politică a
societă ilor.
Criminalitatea reac iei sociale (C.r.s.)
Această orientare urmăreşte elucidarea proceselor sociale care produc devian a şi delincven a.
C.r.s. apreciază că problema fundamentală a criminologiei o constituie studierea ansamblului proceselor
ce alcătuiesc reac ia socială fa ă de fenomenul delicven ei criminale fiind considerată ca o reac ie directă
şi nemijlocită a reac iei sociale.
Criminalitatea “critică” – sus ine că actul deviant ar fi rezultatul unei stări conflictuale între
individ şi structurile sociale şi economice, iar infrac iunea ar reprezenta actul politic prin care
delincventul îşi exprimă refuzul fa ă de organizarea socială existentă.
Cauzele criminalită ii ca fenomen social. Prin sistem social în elegem un ansamblu superior
organizat de elemente dintre care fiecare constituie un sistem – aflate în rela ii între ele, precum şi cu
întregul căruia li se subsumează, ansamblul care are ca sarcină realizarea anumitor valori (efecte).
Explica ii prin factori economici
Industrializarea
Un factor de progres economic şi social care produce unele consecinte secundare cum ar fi;
Efecte negative asupra unei categorii de oameni din mediul rural deplasa i către zonele industriale în
speran a unui trai mai bun. Înlocuirea unui mediu social foarte personal în care individul era cunoscut şi
apreciat la valoarea sa, cu un mediu social foarte impersonal în care individul este un nimeni a provocat
grave muta ii în structura lor de personalitate mai ales când transplantul s-a soldat cu un eşec.
- O specializare cu un efect de înstrăinare, omul neputând să-şi manifeste spiritul creator.
- industriile afectează echilibrul ecologic cu efecte care accentuează starea de stres.
- ritmul dezvoltarii industriei poate avea un efect criminogen ca urmare a imposibilită ii asigurării
unor condi ii social edilitare minime pentru popula ia atrasă în acest sector.
Şomajul – ataca în mod serios echilibrul interior al individului nemaiputându-şi realiza prin
mijloace legale aspira iile sale.
Atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează. Inversarea rolurilor
familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorin a de revanşă
împotriva societă ii.

18. 18
Nivelul de trai – înainte numai sărăcia a fost privită ca factor criminogen. Sutherland a evocat
criminalitatea “gulerelor albe”. Sărăcia nu are numai o dimensiune economică-obiectivă, ci şi una
spirituală. Obiectiv sărăcia se raportează la nivelul de trai într-o societate la un moment dat. Dimensiunea
subiectivă se referă la percep ia individuală la evaluarea personală pe care individul o face statutului său
economic, situa iei sale financiare la un moment dat. În func ie de nevoile, aspira iile şi obliga iile sale el
îşi va considera nivelul de trai satisfăcător sau mizer. Acelaşi salariu poate fi foarte bun pentru unii în
timp ce pentru al ii ar fi de-a dreptul jenant.
Explica ii prin factori socio-culturali. Constituie un complex extrem de larg, de factori în
interiorul cărora individul se naşte, trăieşte şi moare. Aceştia îi marchează definitiv evolu ia. Majoritatea
au relevan a criminologică.
1. Familia. Are rolul de socializare dând copilului un anumit standard valoric precum şi atitudini
de aderare ori lipsa de cooperare fa ă de anumite valori sociale. Orice perturbare în interiorul familiei are
efecte importante asupra copilului, atât la nivelul adoptării sale sociale cât şi asupra structurii sale de
personalitate.
Structura familială este afectată de numărul membrilor săi, de capacitatea educativă a părin ilor,
de mobilitatea socială şi geografica a familiei . Rolul familiei în procesul de socializare se reduce tot
mai mult, datorită şcolarizării prelungite, presă, TV, filme, microgrupurile la care aderă. Cercetările
efectuate au relevat faptul că un număr important de copii delincven i şi-au schimbat domiciliul în timpul
copilăriei, sunt prost între inu i material şi organic, au părin i despăr i i sau necăsători i, nu au acces la
cultură. Personalitatea copiilor delincven i este mai amorfă şi lipsită de ambi ie, normele lor de
comportare sunt mai reduse şi lipsite de con inut.
Sunt stresa i datorită coeziunii reduse a familiei lor, a stării de încordare dintre părin i, a lipsei de
supraveghere şi interes din partea părin ilor.
Familiile de infractori îşi implică copiii în activită i infrac ionale, împrumutându-le precepte
morale contrare eticii societă ii. Delincven a apare ca un conflict între cultura proprie familiei şi cea a
societă ii.
Nivelul de instruire şcolară – se reflectă prin alegerea unor forme infrac ionale mai pu in
primitive.
Religia – anumite secte religioase practică infrac ionalismul pentru ob inerea unor avantaje
materiale.
Starea civilă – atât femeile cât şi bărba ii necăsători i sunt predispuşi să comită delicte sexuale,
iar în cazul so ilor sunt o serie de infrac iuni săvârşite cu violen ă.
Impactul mijloacelor de informare în masă – violen a pe micul ecran furnizează auditoriului
modele de comportare negative determinând creşterea nivelului agresiv în rândul auditoriului
destabilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenta.
Discriminarea – refuzul de a trata un grup social în conformitatea cu aspira iile sale exercitându-
se la diferite niveluri: ale claselor sociale; sexelor apartenen ei religioase, grupurilor etnice; instruirii,
participării la activită ile sociale, emigrării. Intensitatea delincven ei depinde de criterii economice sociale
şi politice. Prejudecă ile nasc sentimente de frustrare care declanşează porniri agresive precum şi dorin e
puternice de revanşă din partea celor care se consideră discrimina i.
Specificul social – sinteză a nivelului de cultură şi civiliza ie al unui popor incluzând un anumit
temperament na ional care în anumite condi ii sociale, economice şi politice permit ca tipul de reac ie
populară să poată fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.
Influen ele criminalită ii interna ionale. O ară cu grani ele deschise este supusă penetrării
infrac ionalită ii organizate pe plan interna ional.
Urbanizarea – accelerează ritmul natural al omului şi taie legăturile dintre om şi natură. Familia a
suferit în primul rând: rata divor urilor, despăr irile, abandonul de familie, diminuarea autorită ii
părinteşti, angajarea în muncă a ambilor so i, şcolarizarea prelungită a copiilor, căsătoria lor prematură au
schimbat institu ia familială.

19. 19
Eterogenitatea socială are drept consecin ă eterogenitatea culturală. Transformările socio-
culturale au supus persoana umană la perturba ii şi au plasat-o frecvent în situa ii conflictuale. Au început
să apară inadapta i, aliena i, înstrăina i, infractori.
Toxicomania – droguri şi alcoolism – determină tulburări mentale cu efecte pe planul
comportamentului uman. Sunt două stări de alcoolism:
- alcoolismul acut – be ie uşoară – stare tipică de confuzie mentală, exagerează nevoile sexuale şi
conduce la o stare de delincven ă şi agresivitate.
- alcoolism cronic – modifică mentalitatea fundamentală a individului, dezvoltă agresivitatea şi
impulsivitatea, este înso it de o pierdere a sensurilor eticii şi moralei.
Profesia – toate profesiile oferă posibilită i de săvârşire a infrac iunii. Criminalii “gulerelor albe”
– infrac iuni săvârşite de o persoană socialmente respectabilă care ocupă un statut social elevat.
- beneficiază de o indulgen ă generalizată, datorită pozi iei sociale şi modalită ii rafinate prin
care realizează infrac iunea.
- reputa ia personală implicată nu este alterată.
Explica ii prin factori politici. Războiul conven ional, datorită legii procesual penale speciale
(curtea mar ială) este mai pu in criminogen.
Războiul civil – cea mai înaltă expresie a crizei politice dintr-un stat este puternic criminogen. În
timpul lui se creează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează, legisla ia este ignorată, se
instaurează haosul şi anarhia socială şi economică, se escaladează violen a şi se urmăreşte anihilarea prin
toate mijloacele a oponen ilor. Infractorii de profesie au un câmp ideal de ac iune.
Cauzele criminalită ii ca act individual.
Personalitatea umană este un rezultat al interac iunii dialectice dintre factorii exogeni de mediu şi
factorii endogeni, respectiv ansamblul trăsăturilor bio-psihologice ale individului sau sinteza însuşirilor
psihologice care caracterizează mai pregnant şi cu un mai mare grad de stabilitate omul concret şi
modalită ile sale de conduită.
Componentele personalită ii: aptitudinile, temperamentul, caracterul se exprimă în mod constant
în conduită.
Caracterul – ansamblu de însuşiri care se manifestă în mod constant şi durabil în faptele de
conduită ale individului:
- raportul contradictoriu al omului cu natura
- raportul contradictoriu al omului cu societatea (grupurile, clasele, comunitatea)
- raportul contradictoriu al omului cu propria sa natură umană
Orientarea antisocială a individului
- se defineşte ca o inadaptare, incapacitate de a răspunde adecvat sistemului de norme şi valori
promovate de societate. Individul nu se rupe de sistemul valoric licit dar prezintă o disfunc ie, nu este în
măsură să reac ioneze întotdeauna în conformitate cu aceste norme şi valori.
- aria antisocială eliminând sistemul de norme şi valori îşi însuşeşte norme şi valori proprii care
sunt contrare celor eliminate.
CAP. III
PERSONALITATEA
1. Probleme generale ale psihologiei personalită ii
Concepte, defini ii
Discutând despre personalitate abordăm de fapt omul în ceea ce are substan ial şi spiritual, cât şi
întreg ansamblul de valori acumulate istoric de omenire, însuşite de om., realizate în prezent şi proiectate
în viitor.

20. 20
Personalitatea luată în accep iunea ei fundamentală este o caracteristică general umană dar este
folosit şi discriminativ ca o scară valorică.
No iunea de personalitate se referă la organizarea interioară sintetică, unitară şi totodată
individuală a însuşirilor psihofiziologice a structurilor cognitive şi atitudinale a capacită ilor individului
etc., care îi determină o adaptare specifică la mediu.
Ea cuprinde: totalitatea predispozi iilor înnăscute şi a însuşirilor dobândite în cursul vie ii într-un
anume fel structurat care-i asigură integrarea originală, unică în mediul social dat.
Personalitatea reprezintă sinteza particularită ilor psiho-individuale în baza căreia ne
manifestăm specific, deosebindu-ne unul de altul.
Nu există o defini ia exhaustivă şi unanim acceptată pentru personalitate. S-au formulat peste 50
de defini ii apar inând diverselor concep ii şi sisteme psihologice. Este greu de formulat o defini ie în
termeni clasici, mai eficace se pare varianta unei succinte caracterizări a fenomenului de personalitate.
Demersul nostru începe de la latinescu persona care are mai multe accep iuni. Ini ial a avut
semnifica ia de mască, costuma ie, simbolizând pe cineva pe scena, al 2-lea sens se referă la rolul
îndeplinit în teatru sau în via ă. Al 3-lea desemnează individualitatea (corporală şi psihică) a celui care
îndeplineşte rolul.
Al 4-lea sens adaugă o notă de valoare (ce fel de om este? ce valoare are?). S-au accentuat treptat
2 din cele 4 sensuri ceea ce desemnează rolul social şi valoarea.
G. Allport atribuie no iunii de persoană următoarele însuşiri:
-ansamblul dispozi iilor înnăscute sau dobândite de individ;
-organizarea dispozi iilor individului, eviden iindu-se caracterul structural şi integrativ;
-organizarea dispozi iilor ierarhic;
-organizare adoptată care dispune de unicitate şi irepetabilitate.
Această accepşiune scoate în prim plan latura psihologică, persoana este oarecum izolată de
social.
TRĂSĂTURA
Componenta psihică a unei persoane cuprinde:
-latura intelectuală (procesele de cunoaştere);
-latura dinamică-energetică (afectivitate, motiva ie);
-latura proiectivă (trebuin e, tendin e);
-latura efectorie (deprinderi, priceperi);
-latura rela ională (trăsături de caracter).
Definitorie pentru persoană este caracterul acesteia integrat, unitatea şi sinteza comportamentelor
mai sus men ionate. Astfel, ea func ionează ca un ansamblu de condi ii interne care permit cunoaşterea,
explica ia şi prevederea comportamentelor în împrejurări date.
Persoana se poate descrie în termeni de calită i atunci când se pleacă de la presupozi ia că fiecare
om este o colec ie de calită i, şi tipuri de bază, atunci când se pleacă de la presupozi ia că oamenii pot fi
împăr i i în anumite grupuri sau tipuri.
Ideea de personalitate, în sens istoric, a parcurs mai multe etape în raport de în elegere şi sensul
acordat conceptului de om.
În acest sens se impune conceptul original biologic de individ, deci ceva indivizibil ce nu poate fi
divizat fără a-şi pierde specificul. Este o unitate func ională coordonată cu multe componente.
La fiin ele evoluate coordonarea rela iilor organism – mediu este realizat prin sistemul nervos şi
hormonal. Individ este orice organism inclusiv omul. Individualitatea organică se dezvoltă mai ales odată

21. 21
cu depăşirea instinctelor şi apari ia conduitei plastice reflex condi ionate a creierului. Cu cât această
plasticitate, în raporturile cu mediul, este mai evidentă cu atât mai eficientă devine ac iunea individului,
deci va avea o individualitate mai pronun ată. O individualitate propriu – zisă prezintă numai omul.
Datorită existen ei sale sociale omul a căpătat practic posibilită i nelimitate de adaptare la mediu.
Trecerea de la adaptarea pe baza unor informa ii exclusiv senzoriale, la adaptarea prin
intermediul ra iunii este un salt extraordinar marcând trecerea de la singularul concret la utilizarea
logicului, a generalului, a universului. Deci de la adaptarea la mediu se trece la adaptarea mediului la
nevoile individului. Creşte semnificativ capacitatea de interven ie a individului.
Cu termenul de persoană specificarea umanului este prezentă. Se foloseşte în special în context
statistic. Implică ideea că omul ca persoană îndeplineşte roluri şi dispune de statusuri sociale.
Diferen ierea rela iilor sociale, schimbarea formelor de muncă, diversificarea profesională,
lărgirea comunită ii economice şi lingvistice până la dimensiunile na ionale, evolu ia formelor de cultură
şi întrepătrunderea culturilor sunt doar câteva din factorii care pe parcursul ultimelor milenii şi secole au
determinat dezvoltarea şi generalizarea fenomenului de personalitate.
Folosim termenul de personalitate adăugând celui generic de persoană o notă valorică care
înseamnă pentru omul contemporan a fi recunoscut ca valoare, a avea personal conştiin a că reprezin i
ceva valoros.
Conştiin a Eului este condi ia internă a dezvoltării omului ca subiect activ şi original, altfel spus
ca personalitate.
Dincolo de ierarhiile stabilite social şi institu ional există o ierarhie a valorilor care uneori
evoluează astfel.
Personalitatea nu este un privilegiu de clasă.
Corespunzător personalitatea poate fi în eleasă la trei niveluri.
Caracteristicile general umane, prezen a la individ a tuturor însuşirilor ce sunt proprii tuturor
oamenilor.
- apartenen a la spe a umană
- calitatea de fiin ă socială şi deci membru al societă ii
- calitatea de fiin ă conştientă dotată cu gândire şi voin ă
- participarea la cultura, dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori
- poten ialul creativită ii.
Caracteristica tipologică valabilă numai pentru anumite grupări sau categorii de indivizi.
Într-o popula ie relativ omogenă sub raport etnic, cultural, ocupa ional, într-o epocă dată se
întâlnesc persoane care pot fi grupate într-un anumit tip după însuşirile lor fizice sau psihice comune
(atitudini, convingeri, mentalită i) formate sub influen a condi iilor social istorice.
Particularită i strict individuale ce definesc în chip special persoana ca pe o entitate irepetabilă.
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală întrucât are o zestre nativă unică, fiecare
străbate un drum anume în câmpul existen ei sociale concrete care are anumite efecte asupra cursului
dezvoltării şi structurării personalită ii.
Fiecare om are un mod propriu şi concret, irepetabil de a fi, de a gândi, de a sim i.
Trăsăturile individuale de personalitate nu pot fi în elese însă decât pe baza celor tipice şi mai
ales a celor generale.
În acest chip teoria personalită ii este strâns legată de concep ia despre om.
Sunt însă mari dificultă i în transpunerea în practică a acestor idei deoarece este greu de găsit un
singur atribut distinctiv al omului, el fiind în acelaşi timp fiin a care: - produce instrumente.
- munceşte
- trăieşte în societate

22. 22
- vorbeşte
- ra ionează
- dispune de conştiin a
- se organizează politiceşte
- participă la o economie dezvoltată social
- participă la cultură
Marx eviden iază trei aspecte definitorii ale omului considerat în acelaşi timp: produs al istoriei,
membru al societă ii, creator al istoriei.
Fiecare om este un ecou şi continuator al istoriei universale (Rubinstein).
Angajându-se prin însuşi condi iile de existen ă, în circuitul practicii sociale, în sistemul
rela iilor sociale, omul devine purtător al modalită ilor de ac iune practice şi de raportare socială.
Determinarea social – istorică a omului nu trebuie în eleasă în mod rigid. Conştiin a evoluată
presupune un înalt grad de selectivitate, de acceptare sau refuz al influen elor, ini iativă şi autorealizare.
În anii 70 accentul cădea pe trăsăturile de personalitate şi mai pu in pe varia iile comportamentale
în diferite situa ii sociale. Disputa care a dominat în ultimii ani psihologia a avut loc între personologi
care consideră că principala caracteristică a trăsăturilor este rezisten a lor la trecerea timpului, şi
situa ioniştii care nu contestă existen a trăsăturilor, ci rolul lor ca determinan i ai comportamentului. O a
treia perspectivă, cea interac ionistă, încearcă să reconcilieze aceste două puncte de vedere opuse. Ei
acceptă o a treia categorie distinctă de factori care ar media între situa ie şi trăsătură şi anume variabilele
moderatoare. Func ia acestor variabile moderatoare este aceea de a fovoriza schimbarea cauzelor
comportamentului social de la trăsătură la situa ie sau invers.
Determinarea se transformă în autodeterminare. Înainte de a ac iona practic, omul proiectează în
plan mental ac iunea, operează deci cu anticipare, ceea ce îi permite să se opună pe sine lumii, să între ină
anumite rela ii cu lumea socială.
Aceeaşi schemă se aplică şi în via a personală.
O caracteristică definitorie a personalită ii este nivelul de activism, capacitatea de ac iune, de
interven ie eficientă în ordinea lumii înconjurătoare.
Unele din teoriile biologizante sus in că personalitate nu este de fapt decât expresia transfigurată
a unor porniri lăuntrice, a unei structuri naturale date nativ. (Fals – vezi copii pierdu i). Numai însuşindu-
şi în cursul vie ii moştenirea istorică şi cerin ele vie ii sociale fiin ele cu posibilită i umane se pot
transforma în oameni reali, adică în personalită i.
Exagerările sociologizante neagă însemnătatea eredită ii şi consideră că totul este hotărât de
condi iile sociale ale educa iei.
Omul este în acelaşi timp o fiin ă naturală şi una socială, func iile psihologice sau spirituale sunt
dependente de posibilită ile fiziologice şi de evolu ia acestora.
În contextul personalită ii ponderea cea mai mare, rolul decisiv revine achizi iilor de ordin social
istoric.
Personalitatea exprimă interac iunea dintre exterior şi interior dintre comportamentul manifestat
şi stările sau mobilurile care l-au motivat.
- de la individ £la colectivul social
- de la exterior £la interior
Acest lucru nu presupune că omul este lipsit de o legitate biologică ci faptul că această legitate
este remodelată subordonată şi reprezintă pentru om o legitate de tip inferior.
Coborând la acest nivel omul nu subzistă ca om dar nici ca animal. Care este totuşi în ansamblul
sistemului uman această componen ă instinctuală cu toate func iile lui?

23. 23
Abordat prin prisma raporturilor formă – con inut, precizăm con inutul este exclusiv social istoric
şi forma este umană îmbinând naturalul cu socialul.
2. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară
Sub aspect juridic, infractor este persoana care săvârşeşte cu vinovă ie o faptă socialmente
periculoasă, interzisă de lege şi care atrage răspunderea penală. Aceasta ar fi aspectul juridic al
personalită ii infractorului şi este studiat de ştiin ele juridice.
Din punct de vedere al psihologiei judiciare autorul infrac iunii ca personalitate este definit ca
sinteză a tuturor elementelor care concură la conforma ia mentală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie
specifică.
Personalitatea infractorului este studiată din perspectiva sinergetică implicând:
a) – cercetarea clinică
b) – examinările paraclinice (investiga iile de laborator, radioclinice, EEG)
c) – investiga ie biogenetică (identificarea factorilor de ereditate)
d) interpretarea neurofiziopatologică
e) – cercetarea sociologică (legate de reconstruirea structurilor de personalitate,precum si de
posibilitatea de reechilibrare şi reinser ie)
f) – rezolvarea medico – legală (conştiin a, discernământ)
O asemenea abordare permite:
- aprecierea corectă asupra stării psihice a personalită ii deviante, excluderea simulării
(biodetec ie).
- determinarea trăsăturilor esen iale ale personalită ii din perspectiva sinergetică
- sa stabilim natura şi evolu ia trăsăturilor esen iale care au înso it sau precedat comiterea actului
infrac ional şi evolu ia acestora.
- aprecierea asupra periculozită ii trăsăturilor de personalitate sau a tulburărilor care au precedat
sau înso it comportamentul deviant.
Din punct de vedere juridic actul infrac ional este rezultatul comportării negative a fiin ei umane
responsabile în raport cu cerin ele normelor penale pozitive.
Din punct de vedere psihosocial trebuie subliniat că nu există laturi ale personalită ii care
determină în mod automat comiterea de infrac iuni.
Există însă un sistem de trăsături specifice personalită ii infractorului care, pentru a constitui
punctul de plecare al comportamentului infrac ional, trebuie să interac ioneze una cu alta şi să întâlnească
o ambian ă socială favorizatoare unui astfel de comportament.
Pe de altă parte, elementele personalită ii infractoare sunt ele însele produse ale ac iunii caren iale
a factorilor sociali, între care func ionarea defectuasă şi necorelată a agen ilor (familie, şcoală, grup de
muncă, mass-media) de in un rol hotărâtor.
Văzut printr-o astfel de optică, conceptul personalită ii infractoare se constituie într-un instrument
deosebit de util mai ales pentru ac iunile de prevenire a comportamentelor antisociale.
Principalele elemente ale structurii personalită ii infractoare:
Studiile de specialitate efectuate pe elemente infractoare au reusit sa evidentieze numeroase
caracteristici comune personalitatii acestora astfel:
DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI.
Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infrac ional, infractorul
lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorită ilor
în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalită ii, duplicitatea infractorului este a doua lui
natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infrac ională, ci tot timpul. El joacă
rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialită ii”

24. 24
infrac ionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil
pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vie ii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl
izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vie ii.
INADAPTAREA SOCIALĂ.
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadapta ii, cei greu
educabili, de unde se recrutează întotdeauna devian ii, sunt elemente a căror educa ie s-a realizat în
condi ii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea
cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părin i deceda i, divor a i, infractori, alcoolici etc.)
unde nu există condi ii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-
cultural al părin ilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă aten ia cuvenită normelor regimului zilnic,
se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influen a
necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii
nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devian ă şi apoi la infrac iune.
Ac iunea infrac ională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o
reac ie atipică.
IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe
termen lung consecin ele ac iunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la
prezent, acordând o mică importan ă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este
centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincven a de nondelincven ă. Imaturitatea intelectuală nu se
suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligen ă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili
un raport ra ional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infrac ional, trecerea la
comiterea infrac iunii efectuându-se în condi iile unei pruden e minime fa ă de pragurile de toleran ă a
conduitelor în fapt (Bogdan & colab., 1983).
IMATURITATEA AFECTIVĂ. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în
favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate
psihică, la reac ii dispropor ionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realită ii. Imaturul
afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru ob inerea unor plăceri
imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă fa ă de problemele reale şi
importante, este lipsit de o pozi ie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emo ional.
Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi
comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.
. INSTABILITATEA EMOTIV-AC IONALĂ. Datorită experien ei negative, a educa iei deficitare
primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din
punct de vedere emotiv-ac ional, un element care în reac iile sale trădează discontinuitate, salturi
nemotivate de la o extremă la alta, inconstan ă în reac ii fa ă de stimuli. Această instabilitate este o
trăsătură esen ială a personalită ii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde
traumatizarea personalită ii se eviden iază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea
emotivă face parte din stările de dereglare a afectivită ii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei
autonomii afective, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emo iilor şi
sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacită i de
autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate fa ă de sine şi fa ă de al ii.
SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Anumi i excitan i din mediul ambiant exercită asupra lor o
stimulare spre ac iune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic
reac iilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibi ii elaborat pe linie socială,
aceasta ducând la canalizarea trebuin elor şi intereselor în direc ie antisocială. Atingerea intereselor
personale, indiferent de consecin e, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
FRUSTRAREA. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfac ie legitimă, care este înşelat în
speran ele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalită ii în mod
tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstruc ionării satisfacerii unei trebuin e, a deprivării subiectului
de ceva ce îi apar inea anterior. Frustrarea este, de fapt, experien a afectivă a eşecului, trăirea mai mult
sau mai pu in dramatică a nereuşitei. Una şi aceeaşi situa ie poate fi resim ită ca favorabilă de către o
persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta.
Starea de frustrare se manifestă printr-o emo ionalitate mărită, şi în func ie de temperamentul
individului, de structura sa afectiva, de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emo ională)

25. 25
se poate ajunge la un comportament deviant, individul nemai inând seama de normele şi valorile instituite
de societate (Preda, 1998).
Procesul de frustrare implică trei elemente: a) cauza sau situa ia frustrantă în care apar obstacole
şi rela ii privative printr-o anumită corelare a condi iilor interne cu cele externe; b) starea psihică (trăiri
conflictuale, suferin e cauzate de priva iune etc.); c) reac iile comportamentale, efectele frustrării
(Popescu-Neveanu, 1978). Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său, mai ales atunci
când starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectivă a unei inten ii
răuvoitoare. Conflictul reprezintă doar o condi ie generală care poate duce la instalarea stării de frustrare.
Pentru a se produce frustrarea trebuie să aibă loc “priza de conştiin ă motiva ională“ prin care i se atribuie
persoanei frustrante o inten ie răuvoitoare (Rudică, 1985). La infractori aceasta apare ca o proiec ie a
motivării unor fapte antisociale pe care le-au săvârşit. Imposibilitatea de a pune în acord trebuni ele
interne cu exigen ele mediului social duce la apari ia unor conflicte emo ionale şi stări de frustrare.
Reac iile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea
celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele
drepturi, recompense, satisfac ii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea ob inerii acestor
drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resim ită în plan afectiv-cognitiv ca o
stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instan ei
corticale de comandă a ac iunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.
Frustrarea presupune îngustarea câmpului de ac iune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă
cu inten iile celorlal i. Reac ia la această situa ie poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul să-şi
impună inten iile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlal i.
Infractorii reac ionează diferen iat la situa iile frustrante, de la ab inere (toleran ă la frustrare) şi
amânare a satisfac iei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustra i au tendin a să-şi piardă pe
moment autocontrolul ac ionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave.
Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi for a de ac iune a
factorilor frustran i cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnifica ia
acordată factorilor conflictuali şi frustran i prin procesul de evaluare şi interpretare.
COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un
con inut afectiv foarte intens, favorizate de situa ii, evenimente, rela ii umane etc. care au un caracter
frustrant. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu mecanisme
de autoreglare, reprezentând reac ia împotriva existen ei, la nivelul întregii structuri a personalită ii, a
unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de vedere comportamental,
complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă o tensiune psihică,
ci o fixează.
Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un
sentiment de insuficien ă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în
jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficien e, infirmită i reale sau imaginare
fiind poten ate şi de către dispre ul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlal i. Complexul de
inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de
tip inferior orientate antisocial.
J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincven i există un nucleu al personalită ii ale
cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferen a afectivă. Alături
de aceste trăsături ale nucleului personalită ii criminale sunt men ionate şi aşa-numitele variabile, care se
raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuin ele nutritive şi sexuale ale
individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal,
guvernându-l, variabilele determină direc ia generală, gradul reuşitei şi motiva ia conduitei criminale.
EGOCENTRISMUL - reprezintă tendin a individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai
el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situa iilor. Se caracterizează printr-un permanent sentiment de
suficien ă prin ac iuni dominatoare şi chiar despotice. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de
propriile dorin e, scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil să recunoască superioritatea şi
succesele celorlal i, se vede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate domeniile
dreptate.

26. 26
Egocentricul îşi exagerează calită ile şi succesele, iar în loc să recunoască atunci când greşeşte,
atacă cu virulen ă.
AGRESIVITATE– apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorin ele şi este un
comportament violent şi distructiv.
În crimiologie este esen ial să se situeze personalitatea în situa ie. Situa iile pot fi:
- specifice
- nespecifice
Conform lui Berkowitz (1993) frustrarea generează comportamentul agresiv doar în
măsura în care e resim ită ca fiind neplăcută, adică atunci când se pune problema valen ei afective şi
stilului atribu ional de raportare a subiectului la frustrare.
Din analiza teoriei lui Berkowitz se poate concluziona că învă area poate modifica doar
rela ia dintre frustrare şi agresivitate, nefiind însă responsabilă pentru agresivitate. În această rela ie
autorul a introdus două elemente intermediare:
reac ia emo ională la frustrare exprimată prin sentimente negative de tipul mâniei, depresiei,
anxietă ii;
prezen a indiciilor evocatoare, indispensabile pentru reactualizarea agresivită ii.
Primul element este condi ia internă emo ională care corespunde sentimentului de
frustrare la individ, condi ie care depinde de caracterul voluntar/involuntar atribuit frustrării şi de
evaluarea generală a comportamentului celuilalt în situa ia particulară creată.
Indicii evocatori sunt, pe lângă agentul frustrant însuşi, stimulii externi asocia i cu acesta
prin asemănare şi prin contagiune temporală sau spa ială, ca de exemplu arme, fotografii, culori,
temperatură etc.
Berkowitz a preluat mai târziu elementele teoriei atribu ionale (Averill, 1983; Dodge,
1986) sus inând că persoana resimte emo ii negative şi devine cu atât mai agresivă cu cât:
atribuie sursa frustrării celuilalt
consideră că obstacolul îi este special destinat
consideră comportamentul celuilalt ca impropriu din punct de vedere social
Persoana frustrată devine extrem de nefericită, copleşită de sentimente negative,
sentimente care devin stimulii principali ai comportamentului agresiv. Dar aceasta este doar un exemplu
caracteristic fenomenului mult mai general al agresivită ii determinate de emo iile negative. Au fost
descoperite şi alte surse de afecte negative care duc la agresivitate, inclusiv amenin ările la adresa
identită ii, depresia, durerea fizică.
Contribu iile cele mai însemnate în explicarea agresivită ii şi comportamentului agresiv
din această perspectivă au fost aduse de Zillmann (1978), Dodge (1980) şi Huesmann (1982).
Zillmann s-a axat pe interpretarea cognitivă a activită ii fiziologice, luând în considerare
principiile teoretice asupra emo iilor, promovate de Schachter şi Singer (1962) conform cărora starea
emo ională este produsul interac iunii dintre activarea fiziologică şi interpretarea cognitivă a acesteia.
Astfel, în timp ce prima componentă este privită ca emo ional nespecifică, ea determinând numai
intensitatea procesului emo ional, interpretarea cognitivă este cea care dă calitatea stării afective.

27. 27
Pornind de la aceasta, Zillmann a sugerat că există o legătură puternică între activarea fiziologică,
opera ionalizată prin ritm respirator, activitate epidermală, tensiune arterială etc. şi agresivitate, pentru că
valorile ridicate ale activării fiziologice sunt specifice unui individ frustrat.
Zillman (1978) a formulat principiul transferului de excitare conform căruia atunci când
un eveniment ce induce o stare de activare (arousal) ia sfârşit, excita ia rămâne şi descreşte lent. Apari ia
unui nou eveniment ce induce stări emo ionale determină transferul de excita ie şi, implicit, amplificarea
răspunsului. Acest transfer nu func ionează însă întotdeauna deoarece intervin şi factorii lega i de context
şi interpretarea cognitivă, aceasta din urmă favorizând un răspuns mai bine adaptat circumstan ei.
Huesmann a propus integrarea elementelor cheie ale modelului social - cognitiv într-un model unificat de
procesare a informa iei care explică rolul cogni iilor, mai exact al scenariilor, schemelor şi credin elor
normative în comportamentul agresiv.
Acest model porneşte de la premisa conform căreia comportamentul agresiv este controlat în
mare măsură de o extensie a unor scenarii cognitive care sunt stocate în memoria persoanei şi care sunt
utilizate ca şi ghid de comportament şi modalitate de rezolvare a problemelor sociale. Un scenariu
încorporează cunoştin e declarative şi procedurale, sugerând ce evenimente se vor produce în mediu, cum
trebuie să se comporte persoana ca răspuns la acestea şi care va fi rezultatul probabil al comportamentului
respectiv.
Schemele cauzale sunt o a doua modalitate de cogni ie despre care se presupune că influen ează
comportamentele. Acestea sunt o bază de date pe care individul o foloseşte pentru evaluarea semnalelor
din mediu şi pentru realizarea de atribuiri cu privire la inten iile celorlal i. Aceste atribuiri vor influen a
căutarea unui scenariu de comportament.
Credin ele normative sunt o a treia formă de cogni ie care joacă un rol central în reglarea
comportamentului agresiv, referindu-se la oportunitatea acestuia şi sunt rela ionate cu perceperea
normelor sociale. Credin ele normative sunt folosite pentru a interpreta comportamentele altora, pentru a
ghida căutarea scenariilor sociale şi pentru a înlătura scenariile şi comportamentele nepotrivite.
Studii longitudinale au arătat că în cazul adul ilor, credin ele normative despre violen ă
corelează cu observarea violen ei în copilărie. Direc ia cauzală a acestui efect a fost stabilită prin studii
experimentale care au demonstrat că adul ii tineri şi copiii devin mai toleran i în privin a agresivită ii
imediat, chiar şi după o foarte scurtă expunere la violen ă (Huesmann, 1997).
1. Autoagresivitatea – îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană; se exprimă
prin automutilări, tentative de sinucidere – aceste comportamente apar pe fondul unor stări depresive şi
nevrotice.
2. Heteroagresivitatea canalizarea violen ei spre al ii. Se manifestă prin forme multiple:
omucidere, tâlhărie, injurie şi calomnia.
Agresivitatea ocazională – caracterizată prin spontaneitate şi violen ă este întâlnită în crimele
pasionale.
Agresivitatea profesională – comportament violent durabil, se relevă ca o constantă a
personalită ii infractorului, aceasta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.
INDIFERENTA AFECTIVA– se caracterizează prin satisfac ie resim ită de individ fa ă de
suferin ele altora, prin incapacitatea de a în elege durerile şi nevoile celorlal i. Această latură a
personalită ii infractorului se formează de la vârste timpurii fiind una dintre principalele caren e ale
procesului socializării, un rol primordial de inându-l în acest plan func ionarea defectuasă a structurii
familiale. Infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emo ională, ceea ce explică calmul şi
sângele rece cu care sunt comise o serie de infrac iuni cu violen ă deosebită.
Legătura strânsă dintre indiferen a emo ională şi egoism constă în faptul că infractorului îi este
străin sentimentul vinovă iei, al culpabilită ii.
Tipologia infractorului