51025558 dreptul-proprietatii-intelectuale

1. Note de curs
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
CURSUL 1.
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL DE AUTOR.
Definiţie şi izvoare.
Dreptul de autor cuprinde două accepţiuni :
1) Instituţia de autor – privită ca totalitatea normelor care reglementează
drepturile născute din creaţia intelectuală.
2) Drept subiectiv de autor – totalitatea drepturilor pe care le are creatorul unei
opere literar-artistice ca urmare a realizării operei.
În România, prima lege care a reglementat dreptul de autor de opere literare şi
artistice a fost Legea presei – 13 aprilie 1862, lege care a fost adoptată în timpul
domniei lui Cuza Vodă şi recunoştea creatorilor, dreptul de a se bucura ca de o
proprietate în tot timpul vieţii lor, de dreptul de a reproduce, de a vinde şi de a ceda
operele lor. Era prevăzut că reproducerea sau imitarea unei opere fără consimţământul
autorului se sancţionează printr-o dublă sancţiune şi anume : confiscarea exemplarului
astfel obţinut cât şi plata unei amenzi echivalentă cu preţul a 1.000 de exemplare din
ediţia originală.
Dreptul de a transmite exploatarea operei prin moştenire se făcea pe o perioadă
determinată şi anume 10 ani de la moartea autorului („de cuius”). Sub rezerva
reciprocităţii, legea recunoştea acest drept străinilor, cu precizarea că ei nu putea
beneficia în România de drepturi care le erau recunoscute în ţara lor de origine.
La 28 iunie 1923 intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor şi
anume : „Legea proprietăţii literare şi artistice”. Această lege se caracterizează prin
două trăsături esenţiale şi anume :
- protecţia dreptului de autor era asigurată independent de îndeplinirea vreunei
formalităţi;
- recunoştea dreptul de autor şi străinilor în aceleaşi condiţii ca şi pentru
români – „principiul tratamentului naţional”.
Legea a consacrat şi o serie de drepturi morale, precizând că în cazul morţii
autorului, moştenitorii săi, vor păstra dreptul moral de a împiedica denaturarea operei
respective. Această lege a statuat că acest drept se transmite pe cale succesorală doar
pe o perioadă de 30 de ani din momentul morţii autorului.
Din momentul în care opera înceta de a mai constitui un drept exclusiv intrând
în patrimoniul public , dreptul de control care forma esenţa dreptului moral al
autorului revenea Academiei României devenind un drept perpetuu. Tot în această
lege se recunoştea dreptul autorului de a interzice prin testament publicarea operelor
publicate în timpul vieţii dar numai pentru o perioadă de 30 de ani.
„Legea proprietăţii literare şi artistice” a fost completată în 1946 printr-o altă
lege – Lege privind contractul de editură şi dreptul de autor asupra operelor literare.
Această lege a fost parţial abrogată prin Decretul nr. 16 din 14 ianuarie 1949 – „Decret
privind difuzarea şi editarea cărţii”.
1

2. La 16 februarie 1951 intră în vigoare „Decretul nr. 19/1951 privind dreptul de
autor asupra operelor literale susceptibile de a fi tipărite”, decret care a suferit o
modificare în ianuarie 1952 prin Decretul nr. 428/1952.
Toate aceste legi şi decrete vor fi abrogate expres prin Decretul nr. 321/1956
privind dreptul de autor, care a rămas în vigoare până în 1996. După 1990 au existat
câteva priorităţi legislative printre care şi o nouă reglementare a dreptului de autor, dar
aceasta nu s-a produs decât în 1996 prin promulgarea Legii nr. 8/1996.
Legea nr. 8/14 martie 1996 „privind dreptul de autor şi drepturile conexe”
a fost publicată în M.O. nr. 60 din 26 martie 1996 şi a intrat în vigoare la trei luni de la
publicare. Textul iniţial a fost modificat şi completat succesiv prin legea nr. 146/1997
privind taxele judiciare de timbru şi legea nr. 285/2004 publicată în M.Of.nr.587/2004.
Legea cuprinde 154 de articole ceea ce constituie o dovadă suficientă pentru a constata
că ea se aliniază reglementărilor europene în materie dar nu numai prin proporţiile ei,
fapt mai rar întâlnit în dreptul nostru, ci şi prin soluţiile consacrate.
Operele de creaţie intelectuală se împart în trei categorii , şi anume :
-opere literare , artistice sau ştiinţifice , precum şi orice asemenea opere de
creaţie intelectuală care generează dreptul de autor ;
-interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi sau/şi executanţi ; înregistrările
sonore ale producătorilor de înregistrări sonore şi emisiunile organismelor de
radiodifuziune şi televiziune ;
-invenţiile care dau dreptul la brevetul de invenţie şi care constituie titlul de
protecţie pentru invenţie ;
Potrivit art. 1 din legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea
respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire
( publ. în M.Of. nr. 588/21.11.2000 ) , prin drepturi de proprietate intelectuală , se
înţeleg următoarele categorii de drepturi :
- dreptul de autor ;
- drepturile conexe dreptului de autor ;
- dreptul asupra brevetelor de invenţii .
- dreptul asupra mărcilor de produs sau de servicii înregistrate ;
- dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale ;
- dreptul asupra indicaţiilor geografice ;
Dreptul de autor este dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei
sau persoanelor fizice care au realizat o operă originală de creaţie intelectuală în
domeniul literar , artistic sau ştiinţific , oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau
forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor ori altor
titulari legali , persoane fizice sau juridice .
Drepturile conexe sunt drepturile de proprietate intelectuală , altele decât
drepturile de autor , de care beneficiază artiştii interpreţi sau executanţi pentru
propriile interpretări sau execuţii , producătorii de înregistrări sonore pentru propriile
înregistrări , organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru propriile emisiuni .
Brevetul de invenţie este titlul de protecţie care poate fi obţinut pentru orice
invenţie , ce are ca obiect un produs , un procedeu sau o metodă , în toate domeniile
tehnologice , cu condiţia ca invenţia să fie nouă , să implice o activitate inventivă şi să
fie susceptibilă de o aplicare industrială . ( legea nr. 64/1991 privind brevetul de
invenţie , publ. în M.Of. nr. 212/21.10.1991)
2

3. Marca de produs sau de serviciu reprezintă un semn susceptibil de reprezentare
grafică care serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele aparţinând altei persoane . Pot constitui mărci semnele distinctive :
cuvintele , inclusiv numele de persoane , desenele , literele , cifrele , elementele
figurative , formele tridimensionale , combinaţiile de culori , etc.
Desenul sau modelul industrial reprezintă aspectul nou al unui produs , având o
funcţie utilitară .
Indicaţia geografică reprezintă denumirea care serveşte la identificarea unui
produs originar dintr-o anumită ţară , regiune sau localitate a unui stat, în cazul în care
o calitate , reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi , în mod esenţial ,
atribuite acestei origini geografice .
În continuare vom trata noţiunile legate de dreptul de autor şi drepturile conexe
drepturilor de autor , urmând ca celelalte drepturi ce derivă din creaţia intelectuală să
le tratăm în partea a doua a cursului .
Obiectul dreptului de autor.
În conformitate cu prevederile art. 7 al Legii nr. 8/1996, obiectul dreptului de
autor este constituit din operele originale de creaţie intelectuală din domeniul literar,
artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de
exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor. O operă pentru a se bucura de
protecţie juridică trebuie să îndeplinească 3 condiţii :
- să fie rezultatul unei creaţii intelectuale din partea autorului;
- să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor – ceea ce
înseamnă că nu în toate cazurile opera trebuie să fie fixat pe un suport
material;
- să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului prin reproducere,
executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc.
Prin operă ( de la latinescul opera = creaţie,lucrare ) se înţelege produsul
activităţii de creaţie intelectuală , ca emanaţie a inteligenţei şi voinţei autorului .
Decretul 321/1956 prevedea şi el această obligaţie din actuala reglementare dar
asigurarea protecţiei era condiţionată de faptul aducerii la cunoştinţa publicului a
operei în cauză. Legea nr. 8/1996 recunoaşte acest drept prin simplul fapt al creaţiei.
În doctrină prima condiţie este denumită originalitatea operei şi este considerată
ca o expresie a amprentei personalităţii şi individualităţii autorului. Originalitatea nu
trebuie confundată cu noutatea care pentru invenţie este o condiţie impusă pentru ca
aceasta din urmă să poată fi brevetată. O operă poate fi originală fără a fi nouă.
Alături de operele absolut originale există şi opere relativ originale ai căror
autori au împrumutat unor creaţii preexistente elemente protejate, fără ca acest lucru
să-i priveze de vocaţia la dreptul de autor, cum este cazul unei întregi categorii de
opere denumite derivate sau compozite.
3

4. Categorii de opere protejate.
Majoritatea legislaţiilor nu cuprind o enumerare a categoriilor de opere protejate
în cadrul dreptului de autor, mărginindu-se fie la o definiţie cu caracter general, fie la
o referire la cele trei mari categorii de clasificare doctrinală şi anume : opere literare,
artistice şi muzicale. În unele cazuri, opera muzicală este înglobată în categoria celor
artistice. Operele ştiinţifice sunt, uneori, menţionate separat. Unele legislaţii nu
cuprind o definiţie a operei protejabile. Condiţiile protecţiei fiind desprinse de
jurisprudenţă şi doctrină.
Legislaţiile mai noi însă, printre care şi actuala lege română, au recurs la o
enumerare a operelor protejabile fără însă a atribui acestei enumerări un caracter
limitativ.
Atât Decretul nr. 321/1956 cât şi actuala reglementare - legea nr. 8/1996 ,
pentru a nu da naştere la interpretări au enumerat această categorie de opere
protejate :
„a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi : comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu
analog fotografiei;
g) operele de arta grafica sau plastica, cum ar fi: operele de sculptura, pictura,
gravura, litografie, arta monumentala, scenografie, tapiserie, ceramica, plastica sticlei
si a metalului, desene, design, precum si alte opere de arta aplicata produselor
destinate unei utilizari practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi
ştiinţei în general.
j) operele de artă digitală .”
De asemenea , articolul 8 din legea 8/1996 include în obiectul dreptului de
autor şi următoarele categorii de opere derivate :
„a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele
muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care
reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi : enciclopediile
şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu,
inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie
creaţii intelectuale.”
Prin opere derivate se înţeleg acelea care au fost create plecând de la una sau
mai multe opere preexistente . Pentru recunoaşterea operei derivate , şi mai ales pentru
4

5. protecţia ei, este necesar ca prin această operă să nu fie prejudiciate drepturile
autorilor operei originale .
Prin dreptul de autor nu sunt protejate :
„a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile stiintifice, procedeele, metodele de
functionare sau conceptele matematice ca atare si inventiile, continute intr-o opera,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi
traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor,
cum ar fi : stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.”
Art. 72 , din cadrul capitolul IX din lege care reglementează programele pentru
calculator, include în categoria operele de creaţie intelectuală protejate şi :
- orice expresie a unui program ,
- programele de aplicaţie şi sistemele de operare , exprimate în orice fel de
limbaj ,
- materialul de concepţie pregătitor,
- manualele .
Conform prevederilor alin.2 al articolului 72 din lege , în materia programelor
pentru calculator nu sunt protejate : ideile , procedeele , metodele de funcţionare ,
conceptele matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un
program pentru calculator .
Subiectul dreptului de autor.
Legea face distincţia între calitatea de autor al unei opere , pe de o parte , şi
aceea de subiect al dreptului de autor al unei asemenea opere , pe de altă parte .
Calitatea de autor al unei opere o poate avea numai persoana umană , deoarece
numai ea dispune de însuşirile şi capacităţile fizice şi spirituale care sunt necesare
realizării unei asemenea creaţii . Articolul 3 alin. 1 din lege precizează că „ este autor
persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera” .
De îndată ce opera de creaţie a luat o formă concretă , chiar dacă nu este
terminată , autorul dobândeşte dreptul de autor asupra operei realizate şi , odată cu
aceasta , calitatea juridică de subiect al dreptului de autor . Ea rezultă din prevederile
art. 1 alin.1 din lege conform cărora dreptul de autor ( respectiv de titular al dreptului
de autor ) asupra unei opere este recunoscut şi garantat „ în condiţiile prezentei legi” .
Subiect al dreptului de autor poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană
juridică . Actuala noastră reglementare recunoaşte un drept de autor şi persoanelor
juridice şi ca urmare acestea vor putea deveni titularii drepturilor născute din creaţia
intelectuală. Însă , ceea ce se poate acorda şi se acordă uneori , prin lege , altor
persoane fizice sau juridice nu este calitatea de autor , care în mod firesc nu poate
aparţine decât creatorului , ci numai „ beneficiul protecţiei” acordate autorului .
Doctrina împarte subiectele dreptului de autor în subiecte primare / originare,
adică acele persoane care au creat nemijlocit opera şi subiecte derivate – persoane care
5

6. în virtutea competenţelor recunoscute de lege dobândesc atribute ale dreptului de
autor.
Se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă la
cunoştinţa publicului – prezumţie relativă.
Dacă opera a fost adusă la cunoştinţa publicului sub un pseudonim sau sub
formă anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de către persoana fizică sau juridică
care o face publică dar numai cu consimţământul autorului atâta timp cât acesta nu-şi
dezvăluie identitatea.
În legătură cu subiectele originare întâlnim următoarele situaţii :
- opera a fost creată de o singură persoană;
- opera a fost creată de două sau mai multe persoane – operă cu mai mulţi
autori, realizare în coautorat. ( comună )
Aşa cum se susţine în doctrină, pentru existenţa coautoratului trebuie îndeplinite
trei condiţii :
- opera să fie creată de două sau mai multe persoane;
- este considerat coautor persoana care a desfăşurat o activitate de creaţie şi nu
cea care a acordat un sprijin ştiinţific;
- existenţa unei înţelegeri prealabile între coautori.
În cazul coautoratului există un obiect comun : opera, asupra căreia mai multe
persoane (coautorii) îşi vor exercita drepturile, ca urmare şi aici se vor aplica regulile
cu privire la coproprietate din dreptul comun.
În cazul mai mult autori s-ar putea întâlni situaţia în care unul dintre autori să
fie principal iar ceilalţi coautori. Opera poate fi un tot unitar fără a putea determina
partea fiecărui coautor, situaţie în care coautorii nu pot exploata opera decât de comun
acord, foloasele materiale împărţindu-se între aceştia. O altă ipoteză este aceea în care
contribuţia fiecărui coautor să fie distinctă, ceea ce ar putea duce la posibilitatea ca
fiecare să-şi poată valorifica singur numai partea din operă în aşa fel încât să nu-i
prejudicieze pe ceilalţi.
Spre deosebire de operele comune, operele colective, au un caracter complex,
fiind rezultatul unirii, într-un corp comun a mai multor opere individuale, situaţie în
care dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din
iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată (spre exemplu opera
cinematografică sau altă operă audiovizuală).
Subiectele derivate sunt toate persoanele succesoare în dreptul de autor.
Acestea pot dobândi dreptul fie prin moştenire potrivit legislaţiei civile fie prin acte
între vii. Ceea ce se dobândeşte sunt în primul rând drepturi patrimoniale şi în mod cu
totul excepţional o parte din drepturile personal nepatrimoniale.
6

7. Note de curs
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
CURSUL 2.
DREPTUL DE AUTOR.
Conţinutul dreptului de autor.
1. Consideraţii generale. Natura dreptului subiectiv de autor.
Legislaţia Revoluţiei franceze recunoaşte pentru prima oară, în forma lor
modernă (prin abandonarea sistemului privilegiilor) drepturile intelectuale pe care le
califică drepturi de proprietate, calificare care într-un înţeles convenţional, se mai
păstrează încă pentru drepturile autorilor de creaţii tehnice, care şi astăzi se numesc
drepturi de proprietate industrială.
În doctrina şi chiar în legislaţia unor state continuă să fie folosită şi expresia
proprietate literară şi artistică1
, deşi majoritatea autorilor au părăsit teza dreptului de
autor considerat ca drept de proprietate, al cărei ultim reprezentant modern a fost, în
dreptul francez, L. Josserand2
. În teoria lui Josserand însă, era vorba despre „un fel de
proprietate”, în măsura în care dreptul de autor comportă o apropiere exclusivă,
opozabilă tuturor. Astăzi, teoria dominantă este aceea formulată în 1877 de Edmond
Picard3
, potrivit căreia drepturile inventatorilor şi acelea ale autorilor formează o
categorie distinctă, aceea a drepturilor intelectuale. Această teorie s-a dezvoltat
ulterior sub două variante : cea monistă şi cea dualistă. În teoriile mai recente, ca cea a
lui R. Franceschelli4
, care consideră de asemenea că drepturile la care ne-am referit
alcătuiesc o categorie specială, care trebuie adăugată clasificării tradiţionale, le
denumesc drepturi de monopol, deoarece sunt caracterizate prin două trăsături :
- dreptul de a realiza şi exploata opera;
- dreptul de a împiedica pe terţi de a o reproduce, multiplica şi valorifica (ius
prohibendi sau ius excludenti alios)5
.
Teza caracterului dualist a fost reprezentată în ţara noastră de prof. Constantin
Stătescu care considera că această caracteristică rezultă nemijlocit din actul normativ
care reglementează dreptul de autor. Decretul nr. 321/1956 enumera în art. 3 atât
drepturi personal nepatrimoniale câr şi pe cele patrimoniale fapt ce a permis teoretic să
discute acest caracter dualist al dreptului de autor.
Majoritatea civiliştilor români au relevat dependenţa prerogativelor
patrimoniale de existenţa celor nepatrimoniale, ceea ce a determinat pe legiuitor să
1
Vezi în acest sens Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisin, 9e
édition, éd. Dalloz 1999.
2
Vezi L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, Sirey, 1938, p. 846.
3
Într-un articol de revistă la care E. Picard se referă în Le droit pur, Paris, Flammarion, 1920, p. 94.
4
R. Franceschelli, Natura juridică a drepturilor autorului şi inventatorului, în „Mélanges en l’honneur de Paul Roubier”,
vol. II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 – 466.
5
Pentru amănunte vezi Yolanda Eminescu, „Dreptul de autor – Legea nr.8 din 14 martie 1996 – comentată”, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti 1997, p. 137 – 143.
7

8. deroge de la dreptul comun stabilind că drepturile patrimoniale care aparţin autorului
se vor transmite contrar dreptului comun pe o perioadă determinată de timp.
Aurelian Ionaşcu în „Dreptul de autor în legislaţia R.P. Române” făcând o
analiză a dreptului de autor aşa cum era reglementat în acea perioadă prin Decretul nr.
321/1956 sublinia dependenţa elementului patrimonial de a ceea a dreptului personal
nepatrimonial concluzionând : „dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial
ce dă naştere pe cale de consecinţă şi la drepturi de ordin patrimonial care fiind
împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimoniale formează un tot unitar”.
Noua reglementare, stabileşte în Capitolul IV al Legii nr. 8/1996 care sunt
drepturile morale (sau personal nepatrimoniale) şi care sunt drepturile patrimoniale de
care se bucură autorul operei.
2. Drepturile morale (personal nepatrimoniale)
În doctrina română, autorii – pornind de la dispoziţiile legii din 1956 – nu au
fost întotdeauna de acord asupra conţinutului categoriei denumite, în majoritatea
doctrinei europene, drepturi morale.
C. Stătescu, enumeră ca reprezentând „aspectul personal nepatrimonial al
dreptului de autor” următoarele prerogative care sunt strâns legate de personalitatea
autorului şi, în consecinţă, netransmisibile atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de
moarte :
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
b) dreptul de a fi recunoscut autor sau dreptul la calitatea de autor;
c) dreptul la inviolabilitatea operei.
Pentru A. Ionaşcu, consecvent punctului de vedere adoptat cu privire la natura
dreptului de autor, drepturile personale nepatrimoniale ale autorului sunt următoarele :
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
b) dreptul de a fi recunoscut autor;
c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea
actelor de folosire săvârşite de alţii fără consimţământul său;
d) dreptul la inviolabilitatea operei şi la folosirea acesteia în condiţii potrivite
cu natura ei.
Toate aceste drepturi se caracterizează prin faptul că sunt inalienabile în timpul
vieţii autorului , netransmisibile la moştenitori şi imprescriptibile.
A. Ionaşcu face însă o distincţie între „dreptul autorului de a fi recunoscut autor
şi dreptul său la inviolabilitatea operei şi la folosirea ei în condiţii potrivite cu natura
operei, care se transmite, la moartea autorului, uniunii sau asociaţiei respective de
creatori ori, în lipsă, organului de stat competent, pe de o parte, şi dreptul personal
nepatrimonial al autorului de a aduce opera la cunoştinţa publicului şi cel de a
consimţi la folosirea de către alţii, pe de altă parte, cu privire la care în lipsa unei
dispoziţii în lege ajunge la concluzia dedusă din natura lor, că se sting la moartea
autorului.
Pentru Fr. Deak şi St. Cărpenaru6
, erau recunoscute de legea din 1956,
autorului, următoarele drepturi personal nepatrimoniale:
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
6
Vezi, Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire. Universitatea
din Bucureşti, 1983, p. 339 – 343.
8

9. b) dreptul de a fi recunoscut ca autor;
c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea
actelor de folosire săvârşite de alţii fără consimţământul său;
d) dreptul la inviolabilitatea operei.
În legătură cu opiniile exprimate de autorii la care ne-am referit, Yolanda
Eminescu face următoarele constatări :
„a) Cu o singură excepţie, toţi autorii citaţi sunt de acord asupra prerogativelor
nepatrimoniale care alcătuiesc dreptul de autor. Numai pentru C. Stătescu, dreptul
autorului de a folosi opera (prin reproducere, difuzare, reprezentare etc.) a cărui
consecinţă este aceea de a consimţi la folosirea operei de către alţii, aparţine categoriei
drepturilor patrimoniale.
b) Nici unul dintre autorii citaţi nu menţionează distinct printre drepturile
personale nepatrimoniale, un drept esenţial, dreptul de retractare şi modificare, cu alte
cuvinte, dreptul autorului, care rămâne stăpân al operei sale, de a o retrage, revenind
asupra consimţământului dat la folosirea operei sale sau de a o modifica, în principiu,
oricând.”
Luând în considerare prevederile exprese ale actualei reglementări în materia
dreptului de autor (într-o formă mai analitică), respectiv art. 10 din Legea nr. 8/1996,
Yolanda Eminescu formulează următoarea concluzie :
„Dreptul subiectiv al autorului presupune următoarele prerogative cu caracter
personal nepatrimonial :
a) dreptul de divulgare sau dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului
pentru prima oară;
b) dreptul de retractare;
c) dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor;
d) dreptul la respectul integrităţii operei sau dreptul la calitatea acesteia.”7
Legea noastră nu enunţă caracterele juridice ale drepturilor morale de autor , dar
acestea pot fi desprinse din unele dispoziţii ale legii . Astfel :
- dreptul moral de autor este strâns legat de persoana autorului : autorul personal are
şi exercită dreptul de a decide dacă , în ce mod şi cum va fi adusă opera la cunoştinţă
publică, numele sub care opera va fi adusă la cunoştinţă , modalitatea în care acest
lucru va fi făcut , precum şi retractarea operei divulgate pentru motive care sunt lăsate
la aprecierea suverană a autorului .
- dreptul moral al autorului este inalienabil şi neurmăribil ( insesizabil ) : este destinat
a asigura protecţia personalităţii autorului .
- drepturile morale ale autorilor au un caracter perpetuu şi imprescriptibil : utilizarea
operei nu poate aduce atingere memoriei autorului , iar opera nu poate fi disociată de
creatorul ei , chiar încetat din viaţă . După moartea autorului , exerciţiul dreptului de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor şi a dreptului de a pretinde respectarea
integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări şi atingeri care prejudiciază
onoarea sau reputaţia autorului se transmit prin moştenire . Imprescriptibilitatea
drepturilor morale înseamnă că ele pot fi exercitate atât timp cât opera rămâne în
memoria oamenilor şi face obiectul unei exploatări .
3. Dreptul de divulgare
7
Vezi Yolanda Eminescu, op. cit., p. 145.
9

10. Noua reglementare în materia dreptului de autor prevede expres dreptul de
divulgare :
„Art. 10. – Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă
publică;”
Dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publicului - dreptul de divulgare – are un rol hotărâtor asupra naşterii drepturilor
patrimoniale care prin exercitarea dreptului de divulgare devin drepturi propriu-zise.
Cu privire la dreptul absolut şi discreţionar, recunoscut de toate legislaţiile
autorului de a-şi aduce opera la cunoştinţa publicului, de a o „divulga”, H. Desbois
arată că această putere de decizie a scriitorului şi artistului „apare ca un atribut de
ordin intelectual şi moral prin excelenţă, pentru că îi permite – este aspect moral
propriu-zis – să păstreze manuscrisul, pe care nu l-a redactat decât pentru el , sau – şi
este aspectul intelectual – să nu-l publice cât timp opera nu i se va părea
corespunzătoare idealului şi aşteptărilor sale”8
.
Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial nu este transmisibil prin
acte între vii. Acest drept moral se transmite moştenitorilor sau , după caz ,
organismelor de gestiune colectivă .
4. Dreptul de retractare
Dreptul de retractare este contraponderea dreptului de divulgare şi consecinţa
directă a caracterului absolut şi discreţionar al acestuia. El constituie totuşi un drept
distinct a cărui soartă nu este indisolubil legată de cea a dreptului de divulgare, lucru
care apare cu evidenţă în cazul operelor postume.
Dreptul de retractare nu a fost prevăzut în reglementarea anterioară , dar art. 10
lit. e din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres acest drept :
„e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii
drepturilor de utilizare , prejudiciaţi prin exercitarea retractării.”
În conformitate cu prevederile articolului 77 alin. 3 din lege , dreptul de
retractare a operei nu este recunoscut în cazul programelor de calculator .
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută autorului de a-şi
retrage opera pe care a divulgat-o anterior .
Dreptul de retractare poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării ,
motivele care stau la baza deciziei aparţinând exclusiv autorului şi neputând fi supuse
cenzurii instanţei.
5. Dreptul la paternitatea operei şi la nume.
Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei este prevăzut de
art. 10 lit. b) din lege, numit în doctrină dreptul la paternitatea operei.
8
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. II. Paris, Dalloz, 1966, p. 421 – 422.
10

11. Dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor se întemeiază pe
necesitatea de a respecta legătura firească dintre creator şi opera sa. Acest drept
îmbracă un aspect pozitiv, care constă în dreptul autorului de a revendica oricând
calitatea de autor, şi un aspect negativ – adică dreptul de a se opune la orice act de
contestare a acestei calităţi din partea unor terţi.
Aspectul pozitiv al dreptului la paternitatea operei implică şi dreptul autorului la
nume, adică dreptul de a decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publicului sub
numele său, sub un pseudonim sau fără indicare de nume; poate reveni oricând asupra
acestei hotărâri şi publica opera sub numele său (art. 10 lit. c din legea 8/1996 prevede
: „c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;”).
Numele autorului, dacă acesta a decis publicarea operei sub numele său, trebuie
indicat de cesionarul dreptului de reproducere, reprezentare, executare sau difuzare în
orice alt mod al operei, pe coperta operei publicate în volum separat, la începutul sau
sfârşitul celor publicate în culegeri sau periodice, pe programe, afişe şi orice materiale
publicitare. În cazul operelor derivate este obligatorie şi indicarea numelui autorului
operei originale. Obligaţia de indicare a numelui există şi în cazurile în care, potrivit
legii, opera sau fragmente din ea pot fi folosite fără consimţământul autorului.
Voinţa autorului cu privire la modul de a scrie numele trebuie respectată
întocmai (cu prenumele întreg, cu iniţială etc.). Nerespectarea voinţei autorului în
legătură cu numele va constitui adesea, nu numai o încălcare a dreptului la nume, dar
şi a dreptului la calitatea de autor.
În cazul în care un terţ publică o operă proprie sub numele altuia (de obicei, un
autor cunoscut) nu ne vom afla în faţa unei încălcări a dreptului la calitatea de autor, ci
a unei încălcări a dreptului personal nepatrimonial la nume.
Dreptul la paternitatea operei face parte din categoria prerogativelor a căror
supravieţuire după moartea autorului este necontestată. Jurisprudenţa franceză s-a
pronunţat încă în secolul trecut în acest sens, într-un proces celebru privitor la
publicarea de către un editor, Lerouge, a unor memorii abuziv atribuite lui Fouché,
duce de Ostrante, ministru al lui Napoleon9
.
Dreptul la calitatea de autor este recunoscut numai persoanelor fizice , nu şi
persoanelor juridice .
După moartea autorului , exerciţiul acestui drept se transmite moştenitorilor
sau , după caz , organismelor de gestiune colectivă , pe durată nelimitată .
6. Dreptul la inviolabilitatea operei.
Dreptul la inviolabilitatea operei este prevăzut expres în art. 10 lit. d) din legea
nr.8/1996 : „d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune
oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea
sau reputaţia sa;”.
Dreptul la inviolabilitatea operei este denumit în doctrină şi în unele legislaţii,
drept la respectul sau integritatea operei. Prin acest drept se înţelege prerogativa
autorului de a face cunoscută opera sa în forma hotărâtă de el şi, ca urmare,
inadmisibilitatea oricăror suprimări, modificări sau completări fără acordul autorului.
9
Vezi, Gérard Gavin, Le droit moral de l’auteur dans la jurisprudence et la législation française, Paris, Dalloz, 1960, p.
123.
11

12. Natura nepatrimonială a dreptului la inviolabilitatea operei face ca acest drept să
aibă un caracter absolut , inalienabil şi imprescriptibil . În consecinţă , el nu încetează
şi nici nu poate fi considerat diminuat în cazul cesionării pe cale convenţională sau
legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale ale autorului asupra operei .
Majoritatea legislaţiilor naţionale europene asigură prin consacrarea acestui
drept protecţia operei împotriva oricăror modificări care ar constitui o atingere adusă
onoarei, reputaţiei sau altor interese ale autorului. Legea franceză şi belgiană
garantează în această privinţă, autorului, o protecţie absolută.
Să subliniem faptul că noua reglementare în art. 11 se pronunţă ferm şi explicit :
„(1) Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”, iar mai
departe reglementează transmiterea exerciţiului drepturilor cu privire la calitatea de
autor şi respectarea integrităţii operei : „(2) După moartea autorului, exerciţiul
drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a), b) şi d) se transmite prin moştenire, potrivit
legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor
drepturi revine organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile
autorului sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul
respectiv de creatie ” .
8. Drepturile patrimoniale.
În vechea legislaţie acest drept prevedea doar posibilitatea de utilizare şi
exploatare a operei. Pe baza noii reglementări, fără a analiza diferenţele de opinii cu
privire la determinarea prerogativelor patrimoniale ale dreptului de autor, vom analiza
dreptul autorului de a folosi opera şi de a dispune de ea, sau de dreptul autorului de
valorificare a operei.
În ce priveşte dreptul la reparaţie în caz de folosire fără drept a operei,
îmbrăţişăm părerea exprimată de Yolanda Eminescu şi considerăm că nu este cazul să
fie transformat într-o prerogativă în compunerea dreptului de autor, deoarece el este o
regulă de răspundere civilă care intervine în toate cazurile de încălcare a unor drepturi
recunoscute de lege.
Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi subiective , a căror existenţă este
condiţionată de manifestarea de către autor a dreptului de a aduce opera la cunoştinţă
publică şi de a o exploata în beneficiul său şi al succesorilor săi .
Drepturile patrimoniale de autor sunt legate de persoana autorului , sunt
exclusive şi limitate în timp .
Conform art. 12. din lege : „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv
de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la
utilizarea operei de către alţii.”
În cazul în care autorul se decide să-şi utilizeze şi să-şi exploateze opera în mod
direct , el poate face aceasta în orice chip şi prin orice modalităţi , fără nici un fel de
îngrădiri decât acelea care decurg din obligaţia generală a oricărei persoane de a
respecta legea şi bunele moravuri . Cele mai frecvente situaţii în practică sunt acelea în
care autorul îşi exercită dreptul la utilizarea şi exploatarea operei prin intermediul altor
persoane fizice sau juridice .
Din acest drept exclusiv care aparţine autorului de a-şi exploata opera iau
naştere alte drepturi distincte şi exclusive ale autorului prevăzute expres prin art. 13
din lege, după cum urmează :
12

13. - dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza reproducerea integrală
sau parţială , directă sau indirectă , temporară sau permanentă , prin orice mijloace şi
sub orice formă a operei.
În art. 14 din lege, este prevăzut înţelesul noţiunii de reproducere în sensul că :
„Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea uneia sau mai multor
copii ale unei opere, prin orice mijloc şi sub orice formă , inclusiv realizarea oricarei
inregistrari sonore sau audiovizuale a unei opere.” În literatura noastră de specialitate
s-a arătat că prin reproducere se înţelege fixarea materială şi durabilă a operei pe un
lucru , prin orice procedee , în scopul de a fi comunicată publicului indirect , prin
intermediul acelui lucru .
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza distribuirea operei .
Art. 14 indice 1 din lege, prevede şi înţelesul noţiunii de distribuire a operei ,
astfel : „ Prin distribuire , în sensul prezentei legi, se intelege vânzarea sau orice alt
mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere,
precum şi oferirea publică a acestora”.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza importul în vederea
comercializării pe teritoriul României a copiilor de pe operă, realizate cu
consimţământul autorului.
Prin import, se intelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării,
a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza închirierea operei .
Acest drept de a autoriza închirierea operei poate fi acordat pe o perioadă de
timp limitată, dar în schimbul unui avantaj economic sau comercial direct sau indirect.
De remarcat că acest drept este o noutate în reglementarea actuală el nefiind prevăzut
în decretul nr. 321/1956.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza împrumutul operei .
Potrivit art. 14 indice 4 , prin împrumut se înţelege punerea la dispoziţie spre
utilizare, pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial direct ori
indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în
acest scop. Împrumutul efectuat prin biblioteci nu necesită autorizarea autorului şi dă
dreptul acestuia la o remuneraţie echitabilă. Acest drept nu poate face obiectul unei
renunţări.
Legiuitorul a prevăzut în art. 14 indice 5 că nu pot face obiectul închirierii sau
împrumutului:
a) proiectele de structuri arhitecturale;
b) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor destinate
unei utilizări practice;
c) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru a căror
utilizare există un contract;
d) lucrările de referinţă pentru consultare imediată sau pentru împrumut între
instituţii;
e) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă acestea
sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activităţii obişnuite.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea publică,
direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la
dispoziţia publicului, astfel încât să poata fi accesată în orice loc şi în orice moment
ales, în mod individual, de către public;
13

14. - dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza radiodifuzarea operei .
Prin radiodifuzare se poate înţelege fie emiterea unei opere de către un organism
de radiodifuziune sau de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără
fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării digitale a acestora, inclusiv
prin satelit, în scopul recepţionării de către public , sau fie transmiterea unei opere sau
a reprezentării digitale a acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice
alt procedeu similar, în scopul recepţionării de către public.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza retransmiterea prin
cablu a operei .
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza realizarea pe baza operei
sale a unor opere derivate (traducere, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice
altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală.
- dreptul de suită ( denumire preluată din limba franceză ) reprezintă dreptul
autorului, care şi-a transmis cu titlu oneros originalul operei, sub forma unui drept de
creanţă, de a încasa o cotă din preţul de vânzare obţinut la orice revânzare a operei,
ulterioară primei înstrăinări de către autor . Acest drept este recunoscut în mod expres
de lege autorului operei de artă plastică , artă grafică sau al unei opere fotografice
pentru orice revânzare care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau
intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă.
Suma care îi va reveni autorului la fiecare revânzare a operei se calculează
conform următoarelor cote, fără a putea depăşi 12.500 euro:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25%.
Acestor autori li se recunoaşte şi o altă serie de drepturi care rezultă din dreptul
de suită : dreptul de a fi informat despre locul şi data vânzării, despre preţul de vânzare
şi despre locul unde se află opera sa. Toate aceste informaţii cât şi obligaţia de a
reţine şi a plăti cota rezultată din preţ trebuie să fie date autorului într-un termen limită
de 2 luni de la vânzarea operei.
Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. Autorul
unei opere chiar dacă şi-a înstrăinat-o poate pretinde proprietarului sau posesorului
operei să-i permită accesul la acea operă dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea
dreptului său. I se impune totuşi autorului o condiţie şi anume aceea de a nu aduce
atingere unui interes legitim al proprietarului sau posesorului.
- dreptul de recuperare pe care-l are autorul asupra unei opere care ar urma să
fie distrusă aflată în proprietatea altei persoane.
Conform art. 23 alin. 1 : „Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o
distrugă înainte de a o oferi autorului la preţul de cost al materialului.”
- dreptul autorului de a-şi transmite drepturile patrimoniale prin moştenire
potrivit legislaţiei civile.
- dreptul autorului sau al titularului dreptului de autor de a ceda drepturile sale
patrimoniale prin contract . Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi
limitată la anumite drepturi , la un anumit teritoriu şi respectiv la o anumită perioadă
de timp . Principalele contracte prin care autorul poate transmite ( cesiona ) altora
14

15. drepturile sale sunt : contractul de comandă a unei opere viitoare , contractul de editare
, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală , contractul de închiriere
a unei opere , contractele ce pot fi încheiate în domeniile speciale reglementate în
partea a doua a legii : în domeniul operelor cinematografice sau domeniul utilizării
programelor pentru calculator , etc.
Dreptul de autor şi regimul matrimonial .
Legea nr. 8/1996 nu cuprinde dispoziţii relative la dreptul de autor şi regimul
matrimonial .
Potrivit art. 30 alin. 1 din Codul familiei bunurile dobândite în timpul
căsătoriei , de oricare dintre soţi , sunt de la data dobândirii , bunuri comune .
Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită . Pe de altă parte , art. 31 din C.fam.
enumeră limitativ , categoriile de bunuri care sunt proprii : lit. d – manuscrisele
ştiinţifice sau literare , schiţele şi proiectele artistice , proiectele de invenţii , precum şi
alte asemenea bunuri .
Textul indicat mai sus nu se referă la drepturile morale sau la drepturile
patrimoniale de autor , ci la obiectele materiale prin care se exteriorizează opera de
creaţie intelectuală a autorului , obiect care este distinct de operă . Autorul are un drept
de proprietate asupra obiectului material , acesta fiind dreptul la care se referă art. 31
lit. d din C.fam. . Foloasele patrimoniale obţinute de autor rezultate din exploatarea
operei realizate în timpul căsătoriei , dacă opera a fost realizată şi exploatată în timpul
căsătoriei , constituie bun comun, având acelaşi regim ca şi retribuţia .
Drepturile morale nu pot aparţine decât soţului autor .
15

16. Note de curs
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
CURSUL 3.
DREPTUL DE AUTOR.
Limitele exercitării dreptului de autor.
Comparând dreptul de proprietate cu dreptul proprietăţii intelectuale în privinţa
existenţei în timp, vom constata că dreptul de proprietate este perpetuu pe când dreptul
de proprietate intelectuală este limitat în timp.
Napoleon considera la timpul său că : „proprietatea autorilor n-ar trebui să
dureze decât în timpul vieţii lor”.
Ideea limitării duratei dreptului de autor datează încă din secolul al XVIII–lea şi
se bazează atât pe natura specifică a acestui drept cât şi pe raţiuni de interes social.
Legiuitorul a acordat un tratament diferenţiat proprietăţii asupra bunurilor corporale
faţă de proprietatea asupra bunurilor incorporale (creaţiile intelectuale) datorită
faptului că bunurile corporale în general sunt utilizate de un proprietar sau mai mulţi
coproprietari, pe când operele intelectuale au tendinţa de a cădea în domeniul public,
de multe ori necunoscându-se autorul unei opere după trecerea unei perioade mai
îndelungate de timp.
Discutând limitele dreptului de autor ne vom referi atât la durata protecţiei
dreptului de autor, cât şi la limitele exercitării dreptului de autor.
Durata protecţiei dreptului de autor
Drepturile de autor se divid în drepturi nepatrimoniale ( denumite de actuala
lege drepturi morale ) şi în drepturi patrimoniale .
Autorului unei opere literare, artistice, ştiinţifice i se recunoaşte un drept asupra
operei pe tot parcursul vieţii sale – art. 24 alin. 1 . Acest drept ia naştere din
momentul creaţiei operei indiferent de modul sau forma concretă de exprimare a acelei
creaţii.
Drepturile morale sunt inalienabile şi imprescriptibile , adică nu pot face
obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări din partea autorului sau al unei dobândiri ,
pe orice cale , din partea vreunei alte persoane . Drepturile morale sunt ocrotite din
momentul creării operei şi până la decesul autorului . Drepturile morale sunt cele
enumerate de art. 10 din lege .
Articolul 11 alin. 2 din lege prevede trei excepţii , când exerciţiul unor drepturi
morale se transmite prin moştenire :
- exerciţiul dreptului de a decide dacă,în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică ,
- exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor ,
- exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se
opune oricărei modificări şi oricărei atingeri aduse operei , dacă prejudiciază
onoarea sau reputaţia autorului .
16

17. Transmiterea acestor drepturi morale are loc pe durată nelimitată .
Drepturile patrimoniale cuprinse în conţinutul dreptului de autor, se nasc chiar
din momentul creării operei şi durează pe tot timpul vieţii autorului, iar după moartea
acestuia ele se transmit prin moştenire potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 70 de
ani .
Articolul 149 alin. 3 din lege prevede că , în ceea ce priveşte durata drepturilor
de exploatare , în cazul operelor a căror autori au decedat înainte de intrarea în
vigoare a legii nr. 8/1996 , şi pentru care au expirat termenele de protecţie , se
prelungeşte până la termenul prevăzut de această lege .
După împlinirea termenului de protecţie opera cade în domeniul public adică
monopolul exploatării operei , recunoscut titularilor drepturilor patrimoniale încetează
şi din acel moment opera intră în patrimoniul comun al umanităţii şi poate fi folosită
liber .
Limitele exercitării dreptului de autor
Majoritatea legislaţiilor prevăd excepţii de la dreptul exclusiv al autorului de a
utiliza opera sa datorită unor considerente de interes general cât şi datorită factorului
social îndeplinit de dreptul de autor. În Capitolul VI al Legii nr. 8/1996 şi legislaţia
română a prevăzut limitele exercitării dreptului de autor, limitări care corespund cu
prevederile comunitare în materie respectiv Directivele Comisiei Comunităţii
Europene”. Astfel conform reglementării române, sunt permise utilizări ale operelor
fără consimţământul autorului şi fără ca acesta să fie remunerat, dacă sunt respectate
următoarele 3 condiţii :
1 – utilizarea să fie conformă bunelor uzanţe;
2 – să nu contravină exploatării normale a operei;
3 – să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare .
Aceste utilizări, aşa cum sunt prevăzute în art. 33 din lege sunt :
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o opera, în scop de analiză, comentariu sau
critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea
citatului.
În privinţa dreptului de citare se fac următoarele precizări :
- citarea nu trebuie să fie un scop în sine ci ea trebuie să fie justificată de
natura sau scopul operei în care reproducerea dintr-un alt autor este
folositoare;
- cât priveşte întinderea citatului, el trebuie să reprezinte în ansamblu textul în
care este încorporat, un accesoriu şi nu raţiunea de „a fi” a textului;
- de asemenea trebuie reprodus întreg citatul în sensul că citatul trebuie
reprodus fidel în formă exactă aşa cum a fost cuprins în textul publicat de
autor;
- desprinderea citatului din contextul operei trebuie să se facă în aşa fel încât
să nu dea naştere la nici o alterare a înţelesului pasajului citat, a ideii pe care
17

18. autorul citat a exprimat-o aşa cum reiese ea din citarea pasajului în întreg
contextul din care a fost desprins.
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în
emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale,
destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul
instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte
extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în
cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice
culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a
exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii,
al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a
bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile publicului, de
către instituţii de învăţământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în
scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu
opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură,
artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în
afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de
reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de
învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau
executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor
oficiale organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul
expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere
de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
De menţionat faptul că pentru cazurile prevăzute la alin.1 literele b), c), e), f) şi
i) este impusă menţionarea sursei şi numelui autorului dacă acesta apare pe lucrarea
utilizată, iar în cazul operelor de artă plastică sau de arhitectură, şi locul unde se
găseşte originalul. Reproducerile unei opere permise de art. 33 fără consimţământul
autorului au , în principiu , numai scop de informare pentru învăţământ , cercetare ,
actualitate sau în beneficiul persoanelor cu handicap.
De asemenea legea prevede că nu constituie o încălcare a dreptului de autor
reproducerea unei opere fără consimţământul autorului pentru uz personal sau pentru
cercul normal al unei familii dar trebuie respectate următoarele condiţii :
1 – opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică,
2 – reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei,
3 – să nu aducă un prejudiciu autorului sau titularului dreptului de utilizare .
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 35 din lege , sunt permise şi
următoarele transformări ale operei :
a – transformarea privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia
publicului,
18

19. b – dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca
rezultatul să nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia din
urmă,
c – dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
Deşi art. 35 nu prevede expres , pentru ca aceste transformări să fie permise este
necesar ca , în prealabil , opera să fi fost adusă la cunoştinţă publică .
Transmiterea dreptului de autor
Transmiterea drepturilor născute din crearea unei opere literare, artistice se face
atât pe cale succesorală cât şi prin acte inter vivos.
Transmiterea succesorală – Drepturile personal nepatrimoniale din conţinutul
dreptului de autor deşi în principiu sunt ne transmisibile, datorită faptului că iau
naştere din creaţia intelectuală sunt exceptate de la dreptul comun în sensul că trei
dintre cele patru drepturi şi anume dreptul de divulgare, dreptul la paternitatea operei
şi cel la inviolabilitatea operei se transmit prin moştenire potrivit dreptului comun pe
durată nelimitată.
În caz de moştenire vacantă exercitarea acestor drepturi este preluată de
oganismul de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa
unui mandat, de organismul de gestiune colectivă cu cel mai mare numar de membri,
din domeniul respectiv de creaţie.
Soluţia propusă de legea actuală ni se pare justă deoarece aceste trei drepturi
sunt intrinsec legate de un anumit autor.
Moştenitorii acestor drepturi morale au obligaţia de a le exercita în aşa fel încât
să nu prejudicieze moral memoria celui dispărut şi pentru a respecta în totalitate
adevărul istoric. Este firesc ca cel care moşteneşte dreptul de a exploata opera după
moartea autorului să vegheze ca acea operă să apară sub numele celui care a creat-o şi
întocmai cum ea a fost creată.
O problemă care s-a pus în literatura juridică este aceea a operelor
postume( divulgarea tardivă ) . Cel care publică o astfel de operă va beneficia de toate
drepturile patrimoniale care ar fi aparţinut autorului dar numai pentru o perioadă de 25
de ani, perioadă care începe să curgă din momentul în care opera a fost adusă la
cunoştinţa publicului pentru prima data.
În privinţa drepturilor patrimoniale, acestea se transmit potrivit Codului civil,
numai că durata transmiterii este limitată în timp. În vechea reglementare perioada
maximă de timp , pentru care se transmiteau aceste drepturi , era de 50 de ani.
Deoarece în legislaţia ţărilor membre a U.E. această perioadă este de 70 de ani
legiuitorul român a armonizat şi în această privinţă legislaţia internă cu cea europeană
astfel că drepturile patrimoniale se transmit potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de
70 de ani. Această perioadă nu este influenţată de faptul că opera a fost adusă la
cunoştinţă publică sau nu.
În situaţia moştenirilor vacante avem de asemenea o derogare de la dreptul
comun în sensul că nu revin statului, ci drepturile lui de cuius sunt preluate de
19

20. organisme de gestiune colectivă care au ca membrii un număr mai mare de membrii
din domeniul în care a creat autorul.
De aceeaşi durata de 70 de ani se bucură şi moştenitorii operei aduse la
cunoştinţa publicului, sub pseudonim, sau fără indicare de nume cât şi cei ai autorului
operei realizate în colaborare, numai că în acest caz termenul de 70 de ani va începe să
curgă din momentul morţii ultimului coautor.
Dacă contribuţia fiecărui coautor este distinctă, durata dreptului patrimonial,
pentru fiecare dintre moştenitorii coautorilor este de 70 de ani de la moartea fiecărui
coautor pe care îl moştenesc.
În cazul operelor colective durata drepturilor patrimoniale asupra acestor opere
este de 70 de ani şi începe să curgă de la data aducerii operei la cunoştinţa publicului.
În situaţia în care înăuntrul acestui termen, opera nu a fost adusă la cunoştinţă
publicului durata drepturilor patrimoniale expiră la trecerea unei perioade de 70 de ani
de la crearea operei.
În cazul programelor pentru calculator ; drepturile patrimoniale ale autorului
programelor de calculator se transmit pe cale succesorală tot pentru o perioadă de 70
de ani.
O excepţie de la dreptul comun este aceea că deşi data deschiderii moştenirii
coincide cu data morţii celui ce lasă moştenirea, durata termenelor de protecţie se
calculează începând cu data de 01 ianuarie a anului următor morţii autorului sau
aducerii operei la cunoştinţă publică – art. 32 din lege .
Transmiterea contractuală a dreptului de autor
Prima reglementare privind transmiterea contractuală a dreptului de autor a fost
Legea nr. 956 din 24 iulie 1946. Anterior acestei legi contractul de valorificare a
dreptului de autor era supus reglementărilor dreptului comun. Legea amintită nu s-a
ocupat decât de operele literare şi de contractul de editare ; dispoziţiile ei erau aplicate
prin extindere şi contractului de reprezentare.
O nouă reglementare a contractului a intervenit în anul 1949 prin Decretul nr.
17 din 14 ianuarie (completat ulterior prin Decretul nr. 19 din 16 februarie 1051)
conform căruia : „dreptul de autor putea fi valorificat direct sau prin contractul de
editare, de reprezentare publică, prin contractul de folosinţă a unei într-un film şi prin
contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune”,
În noua reglementare legiuitorul a analizat amplu şi distinct contractul de
cesiune a dreptului de autor, contract pe care îl vom întâlni doar în cadrul proprietăţii
industriale.
De asemenea sunt reglementate contractul de editare, de reprezentare în public a
unei opere (formele prin care se poate realiza această comunicare sunt variate : de la
recitarea publică, execuţie lirică, reprezentare dramatică până la difuzarea prin orice
procedee a cuvintelor sunetelor şi imaginilor.), contractul de difuzare a unei opere prin
radio sau televiziune, contractul de comandă cât şi contractul de închiriere a unei
opere.
Privitor la contractul de cesiune, acesta este definit astfel : „convenţia prin care
o parte, numită cedent (autorul operei), transmite cu titlu oneros sau gratuit, în tot sau
20

21. în parte unei alte persoane numită cesionar (persoană fizică sau juridică) drepturile
patrimoniale născute din crearea unei opere literare, artistice sau tehnice”. Titularul
dreptului de autor poate ceda prin contract numai drepturile sale patrimoniale .
Caracterele juridice ale contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de
autor sunt :
- are ca obiect transmiterea drepturilor patrimoniale de autor ;
- este un contract consensual ;
- este un contract cu titlul oneros ;
- este un contract , în principiu , intuitu personae ;
- este un contract sinalagmatic .
Legea nr. 8/1996 reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor în
capitolul VII , care conţine regulile comune pentru contractele de valorificare a
drepturilor patrimoniale , şi regulile speciale pentru contractul de editare , contractul
de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală , contractul de închiriere şi contractul
de comandă . Regulile comune ale cesiunii se aplică , în mod corespunzător , în
completarea regulilor speciale , pentru celelalte tipuri de contracte reglementate de
lege , precum şi în cazul încheierii unor contracte nenumite prin care se valorifică
drepturi patrimoniale de autor .
Cesiunea poate fi limitată în timp, în spaţiu sau la un anumit drept, putând fi
exclusivă sau ne exclusivă.
Cesiunea exclusivă. Cesiunea este exclusivă în situaţia în care titularul
dreptului de autor, nu mai poate utiliza opera în modalitatea sau pe teritoriul convenit
cu cesionarul. De asemenea, el nu mai poate transmite drepturile respective şi unei alte
persoane.
Cesiunea neexclusivă. Cesiunea este neexclusivă în situaţia în care titularul
dreptului de autor îşi poate păstra el însuşi opera şi poate transmite dreptul său
neexclusiv şi altor persoane.
Clauzele obligatorii în contractele de cesiune :
1 – părţile contractante cu indicarea exactă a elementelor de identificare ale
acestora,
2 – precizarea expresă a dreptului patrimonial care se transmite prin contractul
în cauză,
3 – modalitatea de utilizare a operei,
4 – durata în timp a cesiunii,
5 – felul cesiunii (exclusivă sau ne exclusivă),
6 – remuneraţia titularului dreptului de autor.
Lipsa oricăreia dintre aceste clauze poate duce la anularea contractului, anulare
care poate fi cerută de partea interesată. Este lovit de nulitate absolută contractul de
cesiune care are drept obiect cedarea dreptului patrimonial privitor la totalitatea
operelor viitoare ale autorului, nominalizate sa ne nominalizate.
Contractul trebuie să îmbrace forma scrisă cerută însă numai ad probationem şi
nu ad validitatem. De la această regulă există o excepţie : contractul care are ca obiect
folosirea operei în presă.
În privinţa remuneraţiei care i se cuvine autorului, aceasta se va stabili prin
acordul părţilor şi va putea fi proporţională cu încasările provenind din utilizarea
operei sau se poate stabili o sumă fixă.
21

22. Dacă părţile nu au stabilit prin contract modalitatea de remunerare, autorul are
dreptul să ceară acest lucru pe cale judecătorească, instanţa urmând a stabili suma
datorată, ţinând cont de sumele care se plătesc uzual pentru astfel de situaţii, cât şi de
opera în sine, în funcţie de felul cesiunii.
Legea noastră reglementează şi o acţiune specială pentru revizuirea contractelor
lezionare , având unele asemănări cu acţiunea în resciziune pentru leziune din dreptul
comun . Potrivit art. 43 alin. 3 din lege , în cazul unei disproporţii evidente între
renumeraţia autorului şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor
patrimoniale , autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea
contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei .
În cazul operelor create în cadrul unui contract individual de muncă, drepturile
patrimoniale sunt stabilite prin acel contract de muncă şi ele (drepturile patrimoniale)
pot aparţine fie, unităţii care l-a angajat pe autor, fie autorului. Dacă prin contractul de
muncă s-au cedat unităţii drepturile patrimoniale născute din crearea operei este
obligatorie precizarea termenului pentru care ele au fost cedate, iar în cazul în care
acest termen nu se regăseşte în contract, acesta nu va putea fi mai mare de 3 ani de la
predarea operei.
După expirarea acestui termen, drepturile patrimoniale vor reveni autorului. De
asemenea, autorul unei opere create în baza contractului individual de muncă, îşi
păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei create în baza contractului ca parte
componentă din ansamblul creaţiei sale.
22

23. Note de curs
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
CURSUL 4.
DREPTUL DE AUTOR.
Transmiterea contractuală a dreptului de autor. (continuare)
În general contractele de valorificare a drepturilor de autor au ca obiect o operă
terminată în momentul încheierii contractului, dar, în cazul unui autor cunoscut şi
recunoscut ca valoros într-un anumit domeniu, se poate ivi dorinţa de a se solicita
acelui autor crearea în beneficiul unei persoane a unei anumite opere. Această cerere
se poate materializa printr-un contract de comandă.
Contractul de comandă a unei opere viitoare, a fost reglementat şi prin
Decretul nr. 321/1956 dar este reglementat şi în actuala Lege nr. 8/1996.
Ceea ce este specific acestui tip de contract este faptul că acordul părţilor nu
poartă numai asupra unei opere viitoare, dar mai ales asupra actului de creaţie al
autorului. Acesta din urmă, nu se obligă numai să cedeze în limitele prevăzute de lege,
drepturile pe care le va dobândi asupra operei sale viitoare, dar şi să creeze acea operă.
În ceea ce priveşte obligaţiei autorului de a crea opera cerută, contractul apare
ca un contract de executare de lucrări, iar în ceea ce priveşte obligaţia autorului de a
autoriza publicarea operei sale terminate, contractul are natura unui contract de
valorificare a drepturilor de autor.
Contractul de comandă trebuie să prevadă atât termenul de predare cât şi pe cel
de acceptare a operei de către cel ce a comandat-o. După predarea operei, beneficiarul
poate să o accepte, să o refuze sau să ceară anumite modificări. În situaţia în care
beneficiarul refuză opera, adică denunţă unilateral contractul, autorul operei are
dreptul să păstreze sumele încasate şi să primească drept despăgubire contravaloarea
lucrărilor, respectiv cheltuielile făcute cu executarea lucrărilor pregătitoare în vederea
realizării operei.
Legea recunoaşte şi autorului dreptul de a solicita desfiinţarea contractului de
cesiune a dreptului patrimonial în cazul în care cesionarul nu îl exploatează sau îl
exploatează într-o măsură insuficientă şi dacă, prin aceasta, interesele justificate ale
autorului sunt afectate considerabil.
Cauzele de exonerare de răspundere pentru cesionar în caz de neexploatare sau
exploatare insuficientă a operei sunt :
- culpa autorului,
- fapta unui terţ pentru care nu e ţinut să răspundă,
- cazul fortuit,
- forţa majoră.
Termenul în care se poate cere desfiinţarea contractului de cesiune în cazul
neexploatării sau exploatării insuficiente a operei, începe să curgă doar după expirarea
a 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra operei. Dacă opera cedată
23

24. urmează a fi publicată în publicaţii cotidiene, acest termen va fi de 3 luni, iar în cazul
publicaţiilor periodice de 1 an.
În cazul vânzării originalului unei opere de artă plastică sau fotografică,
cumpărătorul are dreptul să o expună public chiar dacă ea nu a fost publicată până la
acel moment, cu condiţia ca autorul să nu fi interzis în mod expres exercitarea acestui
drept în actul de înstrăinare a operei.
Cel ce dobândeşte proprietatea asupra suportului material al operei nu
dobândeşte ca urmare a acestui fapt şi un drept de utilizare asupra operei.
Contractul de editare.
Contractul de editare este acel contract prin care autorul cedează editorului
temporar în schimbul unei sume de bani numită remuneraţie, dreptul său de
reproducere şi distribuţie a operei.
Pe lângă aceste două drepturi cedate autorul poate ceda editorului său şi un
drept de a autoriza traducerea şi adaptarea operei.
Contractul trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii relative următoarele
clauze :
- felul cesiunii (exclusivă sau ne exclusivă);
- întinderea cesiunii în spaţiu;
- durata şi remuneraţia autorului.
Pe lângă aceste clauze obligatorii, contractul mai poate să prevadă :
- un termen până la care autorul trebuie să predea originalul operei;
- un termen până la apariţia şi difuzarea exemplarului fiecărei ediţii,
- numărul maxim şi minim de exemplare;
- modul în care autorul poate să controleze numărul de exemplare produs de
editorul său.
Editorul are următoarele obligaţii specifice :
a – să respecte clauzele contractuale;
b – să permită autorului să facă modificări în cazul unei ediţii noi;
c – să ceară consimţământul autorului atunci când doreşte să cedeze contractul
de editare;
d – să înapoieze autorului originalul operei primite pentru publicare dacă nu s-a
convenit altfel.
Contractul de editură încetează la expirarea perioadei pentru care el a fost
încheiat. Autorul are dreptul să ceară desfiinţarea contractului dacă editorul nu-i
publică opera în termenul convenit cât şi daune dacă prin nepublicare, a suferit un
prejudiciu.
În privinţa suportării riscului contractului, legiuitorul a făcut distincţia între
operele publicate şi cele nepublicate. Astfel, riscul pieirii operei va fi suportat de
editor, dacă opera a fost publicată, el având obligaţia de a plăti remuneraţia convenită
autorului. Dacă opera este distrusă total înainte de a fi pusă în circuit civil editorul este
îndreptăţit să pregătească o ediţie nouă , iar autorul va avea drept de remuneraţie
numai pentru una dintre aceste ediţii .
Contractul de editare poate îmbrăca forma a 2 feluri de contracte :
24

25. 1 – contract de prestare de servicii,
2 – contract de antrepriză.
În primul caz, autorul pe cheltuiala sa îl împuterniceşte pe editor să-i reproducă
opera, urmând ca autorul să-şi valorifice singur opera după editare.
În cazul în care autorul îl împuterniceşte pe editor ca pe cheltuiala sa să-i
reproducă opera şi să i-o difuzeze suntem în situaţia celui de-al doilea tip de contract şi
anume cel de antrepriză, căruia I se aplică dispoziţiile codului civil.
După cum se cunoaşte contractul de antrepriză este acel contract în virtutea
căruia una dintre părţi – denumită antreprenor – se obligă să execute pe riscul său o
anumită lucrare pentru cealaltă parte – denumită client – în schimbul unei remuneraţii.
Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală.
Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală este acel contract
prin care titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul
de a reprezenta sau de a executa în public o operă actuală sau viitoare, literară,
dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică sau o pantomimă în schimbul
unei remuneraţii, cesionarul având obligaţia să o reprezinte sau să o execute în
condiţiile convenite.
Contractul se va încheia în formă scrisă, fie pe durată determinată fie pe un
număr determinat de comunicări către public.
Faţă de contractul de editare contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie
muzicală, deosebirea care apare se referă la faptul că în cel de-al doilea legea prevede
includerea în contract, în mod expres, a datei la care va avea loc premiera sau singura
comunicare a operei, după caz, celelalte clauze fiind asemănătoare.
Contractul de închiriere a unei opere.
Acest tip de contract, este prevăzut în legea nr. 8/1996, dar în mod sumar,
precizându-se doar că I se aplică regulile din dreptul civil, referitoare la contractul de
locaţie, prevăzut de art. 1410 Cod civil.
Prin acest contract, autorul unei opere, cedează utilizarea , pe un anumit termen,
cel puţin a unui exemplar, al operei sale, în original sau copie, în schimbul unei sume
de bani.
Acest tip de contract se foloseşte în special pentru categoria de opere ca :
programe pentru calculator sau opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.
Din analiza acestor contracte se poate desprinde concluzia că, pe de o parte,
prin ele se realizează atât aducerea operei la cunoştinţa publicului cât şi exploatarea
acelei opere, iar pe de altă parte, următoarele trăsături esenţiale ale acestor contracte :
a – au ca obiect, transmiterea temporară a dreptului de a utiliza o operă
determinată;
b – sunt contracte consensuale;
25

26. c – sunt contracte sinalagmatice;
d – sunt contracte încheiate intuitu personae;
e – forma scrisă este prevăzută pentru aceste contracte ca o condiţie ad
probationem şi nu ad validitatem.
În privinţa capacităţii autorului de a încheia un contract de valorificare a
drepturilor sale asupra operelor create se vor aplica dispoziţiile comune cu privire la
capacitate.
Operele cinematografice şi alte opere audiovizuale
Operele cinematografice ca obiect al dreptului de autor au dat naştere la
numeroase discuţii în literatura juridică, iar soluţia adoptată de diferite legislaţii
naţionale sunt departe de a fi unitare.
Până la apariţia Legii nr. 8/1996, în ţara noastră, aceste opere nu au fost
reglementate în mod distinct. În actuala reglementare ele se regăsesc tratate separat în
capitolul VIII al legii menţionate iar dispoziţiile referitoare acestui fel de opere sunt în
concordanţă cu directivele comunitare în materie.
Legiuitorul român defineşte acest gen de opere astfel : „Opera audiovizuala este
opera cinematografica, opera exprimata printr-un procedeu similar cinematografiei sau
orice alta opera constand dintr-o succesiune de imagini in miscare, insotite sau nu de
sunete.”
Opera audiovizuală are mai mulţi autori. Producătorul şi regizorul care sunt
consideraţi autori principali, la care se mai adaugă şi alţi autori, cum sunt : autorul
adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru
opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de
animaţie când acestea reprezintă o parte importanţă a operei.
Cei doi autori principali, regizorul şi producătorul, sunt definiţi astfel de actuala
reglementare :
„Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică ce îşi asumă
conducerea creării şi realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal.”
„Producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi
asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea
operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare.”
Între producător şi regizor se încheie un contract prin care părţile pot conveni să
fie incluşi ca autori ai operei audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial
la crearea acesteia.
În cazul în care opera audiovizuală urmează să fie creată prin adaptarea unei
alte opere preexistente, trebuie reamintit faptul că dreptul la adaptarea audiovizuală
este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de
a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală. În aceste condiţii legea
prevede că este necesară cesiunea dreptului exclusiv mai sus precizat printr-un
contract încheiat între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale,
distinct de contractul de editare, în care se vor prevedea expres condiţiile producţiei,
difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.
26

27. De remarcat că în cazul în care nu există o convenţie contrară, autorii operei
audiovizuale, precum şi alţi autori cu contribuţii la aceasta, îşi păstrează toate
drepturile de utilizare separată a propriilor contribuţii, în condiţiile legii.
Producătorul şi autorul principal sunt cei care hotărăsc dacă opera audiovizuală
este terminată sau nu, versiunea definitivă, dacă opera va fi adusă la cunoştinţa
publicului şi modul în care va fi exploatată versiunea definitivă a operei.
Prin lege se interzice distrugerea suportului original al versiunii definitive a
operei audiovizuale în forma copiei-standard.
În ceea ce priveşte folosirea drepturilor patrimoniale, acestea se vor împărţi
între autorii operei audiovizuale. Remuneraţia autorului poate fi stabilită pentru fiecare
mod de utilizare a operei audiovizuale care este proporţională cu încasările brute
rezultate din utilizare.
Autorii au dreptul să ceară producătorilor, periodic, situaţia încasărilor realizate
din utilizarea operei.
Rezilierea contractului dintre producător şi autor poate fi cerută de acesta din
urmă dacă producătorul în termen de 5 ani de la încheierea contractului nu finalizează
opera audiovizuală sau nu difuzează opera în termen de 1 an de la finalizarea ei.
Programele pentru calculator
Programele pentru calculator sunt reglementate în capitolul IX din Legea nr.
8/1996, reglementare care este considerată insuficientă în legislaţia română. În
conformitate cu prevederile art. 72 din lege „protecţia programelor pentru calculator
include orice expresie a unui program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare,
exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de
concepţie pregătitor, precum şi manualele.”
Nu sunt protejate prin lege, ideile, procedeele, metodele de funcţionare,
conceptele matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un
program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfeţelor sale.
Autorul programelor pentru calculator are aceleaşi drepturi morale şi
patrimoniale ca şi oricare autor al unei opere literare sau artistice. El poate ceda
drepturile de utilizare a unui program pentru calculator fără ca aceasta să ducă la
transferul dreptului de autor asupra programului. Dacă programele pentru calculator
sunt realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acestea pot fi exploatate de cel
angajat, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.
Operele de artă plastică, de arhitectură şi fotografice
a) Operele de artă plastică, pot fi bi sau tridimensionale la baza protecţiei lor
stând individualitatea operei care se bazează pe creaţia artistică. Autorul operei de artă
plastică se bucură de toate drepturile morale şi patrimoniale prevăzute de lege.
Reproducerile după operele de artă plastică se pot realiza doar pe baza unui
contract care trebuie să conţină indicaţii necesare pentru identificarea operei (o schiţă,
27

28. un desen, o fotografie) precum şi referiri la semnătura autorului. Reproducerile nu pot
fi puse în vânzare fără consimţământul titularului dreptului de autor, consimţământ
care este dat după examinarea reproducerii.
După realizarea reproducerii toate instrumentele speciale care au folosit la
realizarea acelei reproduceri, trebuie să fie distruse sau făcute inutilizabile, dacă nu
sunt achiziţionate de către titularul dreptului de autor sau dacă nu s-a convenit altfel.
De asemenea modelele originale după care s-au realizat reproducerile trebuie
restituite titularului. În situaţia în care opera de artă plastică este expusă într-o
expoziţie, persoana fizică sau juridică care organizează acea expoziţie suportă riscul
dispariţiei sau distrugerii totale sau parţiale a operei.
b) Operele de arhitectură – pot fi realizate numai cu acordul arhitectului, iar
construcţia realizată, va trebui să poarte la loc vizibil numele arhitectului.
c) Operele fotografice sunt protejate în cadrul instituţiei dreptului de autor cu
precizarea că „nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor fotografiile
unor scrisori, acte documente de orice fel, desene tehnice şi alte asemenea.”.
În ceea ce priveşte opera fotografică realizată în baza unui contract individual
de muncă sau la comandă, se prezumă faptul că acele fotografii aparţin pentru o
perioadă de 3 ani celui care a făcut comanda sau angajatorului, dacă nu s-a convenit
altfel.
Transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra
unei opere fotografice se produce în momentul înstrăinării negativului operei
fotografice. Persoana care comandă să I se execute o fotografie poate să publice sau să
reproducă acea fotografie fără consimţământul autorului dacă nu s-a convenit altfel.
Dacă fotografia originală poartă numele autorului, acest nume trebuie să
figureze şi pe reproducere.
Protecţia portretului, a destinatarului corespondenţei
şi a secretului sursei de informare.
Operele care conţin un portret nu pot fi utilizate fără acordul persoanei
reprezentate de acel portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul
să o reproducă sau să o comunice public fără consimţământul persoanei reprezentate
sau al succesorilor acesteia pe o perioadă de 20 de ani după moartea sa.
De la această regulă există şi excepţii. Şi anume , 1) în cazul în care persoana
reprezentată în portret este de profesie model sau a fost remunerată pentru a poza , 2)
difuzarea unei opere care conţine un portret poate fi făcută fără autorizaţia persoanei
reprezentate dacă :
a – Este o persoană general cunoscută şi portretul a fost executat cu ocazia
activităţilor sale publice;
b – Portretul persoanei reprezentate constituie numai un detaliu al unei opere ce
prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică.
Corespondenţa adresată unei persoane, poate fi utilizată doar cu
consimţământul destinatarului acelei corespondenţe , iar după moartea sa , timp de 20
28

29. de ani , cu consimţământul succesorilor săi, cu condiţia ca persoana destinatară să nu-
şi fi exprimat o altă dorinţă.
Atât destinatarul cât şi persoana reprezentată într-un portret se bucură de dreptul
moral de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificărilor sau
denaturărilor ce i-ar crea un prejudiciu.
Autorul are dreptul să ceară editorului sau producătorului său, să păstreze
secretul sursei de informaţii folosită în operă şi să nu comunice documente referitoare
la aceasta. Numai cu consimţământul persoanei sau în baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile se poate dezvălui secretul.
29

30. Note de curs
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE
CURSUL 5.
DREPTUL DE AUTOR.
DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR
Directiva comunitară din 1993 impune statelor membre Uniunii Europene
coordonarea unor reguli ale dreptului de autor şi drepturile conexe aplicabile
radiodifuziunii prin satelit şi retransmisia prin cablu .
Art. 5 din această directivă prevede : „protecţia drepturilor conexe drepturilor de
autor nu aduce atingere şi nu modifică sub nici un aspect protecţia conferită în cadrul
drepturilor de autor.”
Actuala reglementare (Legea nr. 8/1996) este în strictă concordanţă cu
reglementarea comunitară în privinţa drepturilor conexe drepturilor de autor. Prin
aceasta, pentru prima oară în legislaţia României sunt reglementate drepturile conexe
drepturilor de autor. Aceste drepturi sunt reglementate în 5 capitole ale legii, ocupând
o reglementare textuală mai mare decât întreaga reglementare anterioară privitoare la
drepturile de autor.
Prin drepturile conexe drepturilor de autor înţelegem ansamblul prerogativelor
nepatrimoniale ( morale ) şi patrimoniale pe care legea le recunoaşte unor categorii de
persoane fizice sau juridice care desfăşoară activităţi subsecvente activităţii de creaţie
propriu-zisă .
În conformitate cu prevederile art. 94 din Legea nr. 8/1996, sunt recunoscute şi
protejate drepturile conexe drepturilor de autor, următoarelor 3 categorii de persoane
( titularii drepturilor conexe ) :
1 – artiştii interpreţi şi executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii;
2 – producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări
audiovizuale, pentru propriile înregistrări.
Pentru aceste două categorii de titulari de drepturi conexe drepturilor de autor
legea cuprinde în afară de dispoziţiile din capitolele care le sunt destinate, un capitol
cu reguli comune atât pentru autori cât şi pentru artişti şi producători.
3 – organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru propriile lor emisiuni şi
servicii de programe .
Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi.
În doctrină s-a pus problema dacă aceşti artişti sau executanţi sunt coautori la
realizarea operei. Pentru că ei nu participă la crearea operei interpretate sau executate
30

31. s-a considerat că nu pot avea calitatea de coautori, prestaţia lor a fost considerată drept
operă derivată. Această calificare, nu este justă pentru că ar însemna să se pună
această prestaţie pe aceeaşi treaptă cu traducerile sau adaptările care însă, sunt opere
cu entitate proprie.
Este adevărat că artiştii prin talentul lor măresc frumuseţea unei opere şi de
multe ori importanţa rolului lor este egală cu cea a autorului iar uneori chiar
superioară, mai ales pe scara realizărilor şi realităţilor comerciale.
Ca urmare s-a considerat că pentru protecţia prestaţiei interpreţilor sau
executanţilor este necesar să se instituie un regim care deşi modelat după cel al
dreptului de autor să fie diferit de acesta.
Legislaţiile care au consacrat o asemenea protecţie au realizat-o în cadrul aşa
numitelor drepturi conexe.
Existenţa unei conexiuni speciale între opera interpretată sau executată şi
interpretarea sau executarea ei este demonstrată de faptul că de multe ori interpretarea
ori executarea unei opere poate compromite sau să dea strălucire operei preexistente.
În conformitate cu prevederile art. 95 din lege, sunt consideraţi artişti interpreţi
sau executaţi : „actorii, cântăreţii, muzicienii, dansatorii şi alte persoane care prezintă,
cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută
în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv
folcloric, de varietăţi, de circ ori marionete.”
Din ultima parte a textului de lege, care foloseşte expresia „spectacol de orice
fel”, rezultă existenţa unor drepturi conexe de autor şi altor categorii de artişti
interpreţi sau executanţi ai unor creaţii sau realizări artistice decât cele expres
denumite şi enumerate în cuprinsul textului de lege.
Obiectul drepturilor conexe se deduce din conţinutul art. 94 , şi poate consta
din:
- interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi ,
- înregistrările sonore şi audiovizuale ale producătorilor unor astfel de
înregistrări,
- emisiunile organismelor de radiodifuziune şi televiziune .
Actuala reglementare, recunoaşte acestor artişti interpreţi sau executanţi o serie
de drepturi morale şi patrimoniale asemănătoare cu cele recunoscute autorilor.
Drepturile morale
În conformitate cu prevederile art. 96 din lege, artiştilor interpreţi sau executaţi
li se recunosc următoarele drepturi morale :
1 – dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau
execuţii,
2 – dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori
comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acesteia,
3 – dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune
oricărei deformări, falsificări sau alte modificări substanţiale a interpretării ori
execuţiei sale sau oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea
ori reputaţia sa,
31

32. În continuare, art. 97 din lege, prevede că drepturile morale conexe drepturilor
de autor ale artiştilor interpreţi sau executaţi, la fel ca şi drepturile morale ale autorilor,
nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
Aliniatul 2 al art. 97 din lege, stabileşte că exerciţiul drepturilor morale ale
drepturilor conexe drepturilor de autor ale artiştilor interpreţi sau executaţi pot fi
transmise prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. În caz de
vacanţă succesorală exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune
colectiva care a administrat drepturile artistului interpret sau executant ori, dupa caz,
organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul respectiv.
Drepturile patrimoniale
Artiştilor interpreţi sau executaţi li se recunoaşte un drept patrimonial exclusiv
asupra realizărilor lor care, potrivit art. 98 din lege, conferă interpreţilor, dreptul de a
autoriza efectuarea de către terţi a următoarelor activităţi :
a) fixarea interpretarii sau a executiei sale ;
În art. 98 din lege, se prevede expres înţelesul termenului de fixare. Astfel : „În
înţelesul prezentei legi, se consideră fixare încorporarea, prin orice mijloc, de sunete,
imagini ori de sunete şi imagini sau de reprezentări digitale ale acestora, în orice fel de
suport, inclusiv electronic, care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea lor
către public, într-un mod oarecare.”
b) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau
permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a interpretării sau a execuţiei fixate:
c) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate;
d) închirierea interpretării sau a execuţiei fixate;
e) împrumutul interpretării sau al execuţiei fixate;
f) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau a
execuţiei fixate;
g) radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau a execuţiei sale, în
afara cazului în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată;
h) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei sale fixate,
astfel încât să poată fi accesată, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual,
de către public;
i) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate.
În condiţiile prevăzute de art. 99 din lege, artiştilor interpreţi sau executaţi li se
recunoaşte un drept patrimonial conex dreptului de autor şi cu privire la prestaţiile
colective, realizate în formaţii cum ar fi, membrii unui grup, cor, corp de balet, trupe
teatrale, şi care, trebuie să-şi desemneze dintre ei, în scris cu acordul majorităţii
membrilor grupului, un reprezentant pentru exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 98
din lege.
Pentru cazul în care artistul interpret sau executant îţi desfăşoară activitatea pe
baza unui contract individual de muncă, legea a reglementat două situaţii cu privire la
drepturile patrimoniale ale acestor artişti.
32

33. Astfel, art. 100 din lege prevede posibilitatea ca dreptul patrimonial prevăzut la
art. 98 să poată fi transmis celui care angajează, cu condiţia ca transmiterea dreptului
să fie expres prevăzută în contractul individual de muncă.
În situaţia în care artistul interpret sau executant a participat la realizarea unei
opere audiovizuale, ori a unei înregistrări sonore, dacă nu există o convenţie contrară,
se consideră că acesta cedează producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei
sale astfel fixate prin reproducere, distribuire, import, inchiriere si imprumut.
Remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale
care aparţin unui artist interpret sau executant se stabilesc prin acordul părţilor.
Cuantumul remuneraţiei poate să fie calculat fie proporţional cu încasările
provenite din exploatarea prestaţiei, fie în sumă fixă sau orice alt mod. Dacă
remuneraţia nu a fost stabilită prin contract artistul interpret sau executant poate
solicita organelor jurisdicţionale competente stabilirea remuneraţiei, la fel ca şi în
cazul contractului de cesiune a drepturilor de autor.
Se poate solicita, tot pe cale judecătorească revizuirea contractului de cesiune în
situaţia în care există o disproporţie între remuneraţia primită şi beneficiile celui care a
obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale.
În lipsa unei prevederi exprese în contractul individual de muncă drepturile
patrimoniale aparţin artistului interpret sau executant.
Autorul unei prestaţii executate în cadrul unui contract individual de muncă îşi
păstrează dreptul exclusiv de utilizare a acesteia ca parte integrantă în ansamblul
creaţiei sale.
În ceea ce priveşte durata în timp a drepturilor patrimoniale recunoscute
artistului interpret sau executant, art. 102 din lege, prevede că durata este de 50 de ani
începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc fixarea sau
comunicarea către public.
Drepturile producătorilor de înregistrări sonore.
Potrivit art. 103 alin. 1 din lege, se consideră inregistrare sonora sau
fonograma, in sensul prezentei legi, orice fixare, exclusiv sonora, a sunetelor provenite
dintr-o interpretare ori executie a unei opere sau a altor sunete ori a reprezentarilor
digitale ale acestor sunete, oricare ar fi metoda si suportul utilizate pentru aceasta
fixare.
Producătorii de înregistrări sonore sunt persoanele fizice sau juridice care îşi
asumă responsabilitatea organizării şi finanţării realizării primei fixări a sunetelor, fie
că aceasta constituie sau nu o operă în sensul prevederilor Legii nr. 8/1996.
Producătorul de înregistrări sonore, are dreptul recunoscut de lege ca în cazul
reproducerii şi difuzării înregistrărilor sonore pe care le realizează, să înscrie pe
suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi, pe lângă menţiunile
privind autorul şi artistul interpret sau executant şi propriul său nume şi denumirea
întreprinderii sale.
Pe lângă acest drept moral, producătorilor de înregistrări sonore, li se recunoaşte
un drept patrimonial exclusiv de a autoriza efectuarea de către terţi a unor activităţi cu
privire la acestea :
33

34. a) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau
permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor înregistrări sonore;
b) distribuirea propriilor înregistrări sonore;
c) închirierea propriilor înregistrari sonore;
d) împrumutul propriilor înregistrări sonore;
e) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a copiilor legal realizate
ale propriilor înregistrări sonore;
f) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu
excepţia celor publicate în scop comercial;
g) punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să
poată fi accesate, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către
public;
h) retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări sonore.
La aceste drepturi, art. 105 alin. 3 din lege, prevede şi dreptul exclusiv al
producătorului de înregistrări sonore de a împiedica importul de copii ale propriilor
înregistrări sonore realizate fără autorizarea sa.
Cu privire la durata drepturilor patrimoniale recunoscute de lege producătorilor
de înregistrări sonore, aceasta este de 50 de ani şi începe să curgă cu data de 1 ianuarie
al anului următor celui în care a avut loc prima fixare, ori de la data aducerii la
cunoştinţă publică.
Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale.
Art. 106 indice 1 arată că se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă
orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare,
însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare.
Producătorul unei înregistrări audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce
are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi realizării primei fixări a unei
opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite ori nu de sunet
şi, în această calitate, furnizează mijloacele tehnice şi financiare necesare.
Producătorii de înregistrări audiovizuale pot exercita acelaşi drepturi morale şi
patrimoniale ca şi producătorii de înregistrări sonore .
Organismele de radiodifuziune şi de televiziune.
Organismele de radiodifuziune şi de televiziune sunt creatori de programe iar
programele reprezintă o operă comună creată de mai mulţi coautori, în colaborare, aşa
cum o defineşte art. 5 al legii.
Conform art. 113 alin. 1 din lege, aceste organisme de radiodifuziune şi de
televiziune au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza, cu obligaţia pentru cel
autorizat de a menţiona numele organismelor în cauză, următoarele activităţi :
34