O slideshow foi denunciado.
Utilizamos seu perfil e dados de atividades no LinkedIn para personalizar e exibir anúncios mais relevantes. Altere suas preferências de anúncios quando desejar.

010 -politologia

1.779 visualizações

Publicada em

drept

Publicada em: Direito
  • Seja o primeiro a comentar

010 -politologia

  1. 1. MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT NOTE DE CURS POLITOLOGIE (Ciclul I) AUTOR: Grigore Pîrţac dr. în șt.politice, conf. univ. Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5 Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9 CHIŞINĂU – 2013
  2. 2. Lucrarea este recomandată spre editare de Senatul Universităţii de Studii Europene din Moldova 2 Autori : Grigore Pîrţac, doctor în ştiinţe politice, conferenţiar universitar Recenzenti : Victor Juc,doctor habilitat în politologie,profesor cercetător,Academia de Științe a Moldovei Tehnoredactor:
  3. 3. 3 TEMA I. Politologia ca ştiinţă şi obiect de studiu 1. Conţinutul şi definiţia politologiei Apariţia şi dezvoltarea politologiei este strâns legată de afirmarea politicului ca sistem, îndeosebi, a statului. Denumirea de “Politologie” provine de la cuvintele de origine greacă “polis”, care înseamnă stat, cetate, şi “logos”, care înseamnă ştiinţă, semnificând ştiinţa despre stat, respectiv politică. Termenul de politologie a fost lansat în perioada postbelică de către germanul Eugen Fischer Baling şi francezul Andre Therive şi folosit în 1954 de G.Eznern, pentru a denumi ştiinţa politică. Începînd cu epoca antică primele cercetări din domeniul politic apar la Confucius, Platon, Aristotel, Cicero ect. Un studiu aparte în domeniul ştiinţei politice a fost realizat de către N.Machiavelli, remarcabil cugetător din epoca Renaşterii, fondatorul unei ştiinţe politice noi, burgheze. El a analizat problemele corelaţiei dintre stat şi drept, personalitate şi stat, biserică şi autorităţi, organizarea militară şi orânduirea de stat, problemele apariţiei, evoluţiei şi schimbării diferitelor forme ale organizării de stat. Machiavelli a introdus în circuitul ştiinţific termenul “stat”, care desemna noţiunea generală a puterii, indiferent de formele lui concrete, a pus începutul politologiei ca disciplină ştiinţifică. Ideile politice au fost promovate de către Hobbes, Locke, Rousseau, Montesquieu, Kant ect. Noţiunea „Politologia” este alcătuită din două cuvine din limba creacă „politike” + ”logos” ceia ce înseamnă „ştiinţa politică” şi semnifică structura şi realizarea puterii în societate prin interacţiunea instituţiilor puterii, a societăţii şi a indivizilor. Domeniul politic cuprinde: a) relaţiile politice care presupun manifestări de atitudini şi comportamente ale actorilor politici ; b) instituţiile politice (stat, partide, alte organizaţii) se constituie în cadrul unui sistem naţional, al unor naţiuni. Instituţiile politice, atât în plan naţional, cît şi în plan internaţional, se pot afla în relaţii de alianţă sau opoziţie; c) conştiinţa politică – reflectare a relaţiilor politice, a orînduirii şi practicii politice; cuprinde pe de o parte teorii, concepţii, doctrine, programe elaborate de specialişti în domeniu: ideologi, oameni politici, şi, pe de altă parte, sentimente, convingeri, experienţe, iluzii, cunoştinţe empirice în materie de politică, pe care oamenii le acumulează pe tot parcursul vieţii; d) cultura politică reprezintă normele de comportament şi „regulile de joc” în domeniul politic; e) acţiunea politică reprezintă activitatea de elaborare şi aplicare a deciziilor, privind rezolvarea problemelor publice, dezvoltarea societăţii în înregime sau în unele domenii ale sale. Conceptul de acţiune politică presupune şi conferă un sens mai exact celorlalte concepte politologice – sistem politic, ideologie politică, relaţii politice, regim politic etc., astfel că domeniul politic al cunoaşterii ştiinţifice semnifică faptul că politica nu este
  4. 4. 4 numai artă, ci, în primul rînd, ştiinţă, beneficiind de un riguros statut epistemologic. Domeniul politic, în dinamica şi funcţionalitatea sa specifică, reprezintă un subsistem al societăţii în care se desfăşoară viaţa conştientă a oamenilor, de regulă, în mod organizat, pentru promovarea anumitor interese de natură economică, politică şi spirituală. Promovarea diversităţii intereselor, atunci când se realizează în mod conştient, prin activităţi organizate şi programate se constituie în domeniul politic, exprimat şi concretizat în sistemul politic, în acţiunea şi gîndirea politică. Politologia, ca ştiinţă, interferează cu sfera valorilor socio-umane fundamentale, care îi conferă prestigiu şi autoritate în sistemul ştiinţelor sociale. Determinarea obiectului unei ştiinţe impune clarificarea locului pe care îl ocupă în ansamblul cunoaşterii ştiinţifice, precizarea domeniului specific pe care îl studiază şi legităţile specifice care îl guvernează, sistemul de concepte, noţiuni şi categorii care alcătuiesc limbajul acelei ştiinţe. Faptul că domeniul politic solicită un efort interdisciplinar pentru cunoaşterea sa, nu trebuie să ducă la negarea obiectului propriu al politologiei. Studiul fenomenelor politice, întreprins de pe poziţiile altor ştiinţe, impune metodologic concepte şi categorii ordonatoare elaborate în cadrul politologiei. Clasificarea esenţei şi a legităţilor genezei şi dinamicii domeniului politic implică o metodologie specifică, aptă să surprindă particularităţile de manifestare ale acestuia, multiplele sale interacţiuni cu totalitatea subsistemului social global. Deci, politologia trebuie concepută ca o disciplină cu domeniu propriu de cercetare – domeniul politic – cu un sistem specific de concepte, în generalizarea teoriei politologice, precum şi cu legităţi, care guvernează acest domeniu. . 2. Metodele şi funcţiile politologiei Fenomenele şi procesele politice pot fi cunoscute prin intermediul celor mai diverse metode (din limba greacă methodos – calea cercetării). Prin noţiunea de metodă se subînţelege totalitatea operaţiilor logice, ce permit dezvăluirea conţinutului obiectului de cercetare. În ştiinţa politică se utilizează cele mai diverse metode care formează 2 grupuri mari: tradiţionale şi noi. Grupa întîi înglobează următoarele metode: Metoda istorică, este examinată din punctul de vedere al posibilităţii utilizării experienţei pozitive din trecut în soluţionarea problemelor actuale. Unul dintre primii care a recurs la această metodă în ştiinţa politică a fost N.Machiavelli. O influenţă considerabilă în dezvoltarea ştiinţei politice a avut-o metoda sociologică. Prin intermediul acesteia putem determina corelaţia dintre politică şi alte sfere ale vieţii sociale, descoperi natura socială a statului, a puterii ş.a. Metoda sociologică permite determinarea orientării sociale ale deciziilor elaborate, stabilirea grupului în interesele căruia acestea se realizează.
  5. 5. Metoda comparativă. Esenţa acesteia constă în compararea unor fenomene politice identice, ce evaluează în diferite ţări, medii culturale. Examinarea procesului de formare şi dezvoltare a statului, partidului, mişcărilor, sistemului politic la diferite popoare permite identificarea aspectelor comune şi deosebirilor în procesul politic, utilizarea experienţei politice pozitive în diferite ţări. În anii 50-60 ai sec.XX se reliefează abordarea sistemică, ce permite elucidarea interconexiunilor interne stabile dintre părţile componente ale politicului şi determinarea posibilităţilor de adaptare la flexibilitatea mediului extern. Graţie abordării sistemice este posibilă determinarea clară a locului politicii în dezvoltarea societăţii, a funcţiilor ei de bază şi a posibilităţilor în reformarea societăţii, promovarea transformărilor social-politice . Totuşi, abordarea sistemică este puţin eficace în analiza comportamentului politic individual, în 5 procesul examinării conflictelor, a cercetării situaţiilor de criză ect. O adevărată revoluţie în ştiinţa politică a săvîrşit metoda behavioristă, care a apărut în anii 20- 30 ai sec.XX, În cadrul metodei behavioriste politica era analizată prin cercetarea structurii formale a instituţiilor politice şi de stat, a procedurilor activităţii lor. Metoda behavioristă a permis studierea comportamentului politic al personalităţii sau al grupului. Ea s-a marcat prin încercarea de a evalua politica calitativ şi cantitativ. Comportamentul, potrivit behaviorismului, se determină ca o corelaţie dintre „stimul” şi „reacţie”. În temeiul comportamentului politic al individului se află motivul, care l-a provocat la acţiune. Meritul behaviorismului a constat în canalizarea atenţiei asupra intereselor ca motive ale comportamentelor politice, asupra implementării în politologie a metodelor ştiinţelor exacte. Ea a devenit temelia creării politologiei aplicate. Neajunsurile acestei metode se manifestau prin lipsa unui tablou integru al lumii, imposibilitatea determinării corelaţiilor între diferite elemente; în analiza comportamentului în afara contextului valorii lui morale; în accentul pus pe tehnica cercetării. Metoda normativ-valorică. Fenomenele politice sunt examinate prin prisma corespunderii lor normelor morale, dreptăţii sociale, binelui comun. Metoda în cauză, care a apărut în antichitate, presupune crearea unei orînduiri politice ideale şi necesitatea subordonării ei la relaţiile politice şi sociale real existente. Metoda normativ-valorică a avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării societăţii occidentale. Graţie acesteia s-a format idealul orînduirii democratice. Cu toate acestea, insuficienţe a metodei vizate a constat în ruptura de realitate, fapt ce a generat teorii şi idei utopice, care deseori au generat metode violente de înfăptuire a utopiilor sociale. Noua secţiune a analizei politice descoperă metoda antropologică, care reese din natura omului şi insistă asupra priorităţilor în politică a impactului instinctelor, intelectului, psihicului, caracterului naţional, adică prin calităţile omului ca fiinţă biosocială, în detrimentul influenţei asupra politicii a factorilor sociali (nivelul de trai, forma de proprietate, genul culturii ş.a.).
  6. 6. Psihonaliza ca metodă este orientată spre studierea mecanismelor subiective al comportamentului politic, al caracterului mecanismelor motivaţiei psihologice. Novaţia metodei psihoanalitice constă în evaluarea factorilor iraţionali ai activităţii politice care anterior erau ignoraţi. Autorul psihoanalizei, savantul austriac, Z.Freid, a demonstrat că comportamentul individului, inclusiv şi cel politic, este supus unor atitudini inconştiente ale psihicului omenesc, care constituie rezultatul decepţionat în instinctul sexual. Emoţiile afective acute, apărute la individ în urma insatisfacţiei sexuale, nu dispar din psihic, dar se plasează în sfera inconştientului şi rămîn a fi motive ale comportamentului politic. În temeiul evaluării inconştientului şi este posibilă explicarea diverselor genuri de comportament (exemplu, deputat, personalitate, mulţime). Politologia, ca şi celelalte ştiinţe, îndeplineşte mai multe funcţii: Sensul funcţiei teoretico-gnoseologice constă în determinarea naturii relaţiilor de putere, în acumularea cunoştinţelor despre fenomenele şi procesele politice, în argumentarea formelor eficace de dezvoltare a societăţii. Generalizînd experienţa mondială şi naţională, ştiinţa politică vine să propună calea optimală de dezvoltare socială. Pentru aceasta, în prealabil, are loc diagnosticarea situaţiei reale a societăţii, determinarea grupurilor de interese existente şi concordanţa lor cu tendinţele progresului social. Totodată, politologia îndeplineşte şi funcţia pracsologică. Ştiinţa politică are în ultimă instanţă, ca de altfel şi alte ştiinţe, o finalitate practică, accentuată de progresele materiale şi spirituale ale societăţii umane, de integrarea ştiinţei în activitatea productivă socială şi politică. Între manifestările acestei funcţii se pot menţiona: creşterea capacităţii ştiinţei politice în fundamentarea principiilor guvernării şi gestiunii politice a societăţii, studierea activităţii practice a guvernelor, analiza comparativă a rezultatelor şi programelor politice etc. În dinamica funcţiei praxiologice a politologiei, se ţine seama că structurarea sistemului social este un proces de lungă durată, că societăţilor occidentale stabile de astăzi le-au fost necesare mai multe decenii de experimente şi formule politice, deoarece democraţia nu este perfectă, ci practicabilă, că reprezintă o necesitate, adaptarea periodică a structurilor politice la cele social-economice, că, oricât de mult ar satisface politicul standardele contemporane ale regimului democratic, progresele economice rămîn cele decisive. Politologia exercită şi funcţia prognostică. Cunoaşterea tendinţelor mondiale de dezvoltare politică, corelaţia lor cu grupurile de interese existente în societate, permite de a determina în prealabil eficacitatea deciziilor politice propuse. Existenţa expertizei preventive permite asigurarea societăţii de urmări negative şi acţiuni neeficace. Funcţia socializării politice reprezintă asimilarea normelor şi valorilor politice de către individ şi formarea culturii politice care permite perceperea logicii modificărilor sociale, determinarea căilor raţionale de participare în viaţa politică. În felul acesta ştiinţa politică îl formează pe cetăţean ca subiect conştient şi independent al procesului politic. 6
  7. 7. 7 3. Ştiinţa politică în Republica Moldova. În URSS politologia nu era recunoscuta ca ştiinţă independentă, fiind tratată ca pseudoştiinţă burgheză. Ştiinţa social-politică sovietică s-a creat doar în baza marxism-leninismului, servea comentator şi interpretator a deciziilor partidului comunist. Cercetări politice separate se realizau în cadrul comunismului ştiinţific, materialismului istoric, istoriei PCUS, teoriei statului şi dreptului, etc. Dar posibilităţile lor de cunoaştere erau extrem de limitate. Dezvoltării ştiinţei politice reale îi puneau piedici dogmele marxism-leninismului oficial, ideologizarea politicii, izolarea ştiinţelor socio - umane sovietice de gîndirea social-politică mondială. Doar din a doua jumătate a anilor „80 ai sec.XX situaţia începe a se modifica. În 1989 în instituţiile de învăţămînt superior se introduce obiectul „Politologia”. În Clasificatorul specialităţilor ştiinţifice este deschisă specialitatea “Politologia”, încep a fi pregătite cadre ştiinţifice în domeniul politic. Astăzi, dezvoltarea ştiinţei politice moldoveneşti este axată pe următoarele direcţii: 1. Predarea cursurilor politologice normative şi opţionale în şcoala superioară naţională. Ştiinţa politică a devenit un element necesar în procesul de învăţămînt la universităţile din Republica Moldova. De la începutul anilor „90 ai sec.XX politologia se predă în majoritatea instituţiilor de învăţămînt superior din Moldova. Deseori blocul didactic politologic include în sine cîteva discipline de studii, atît normative, cît şi la liberă alegere. Cu ajutorul colegilor din Occident ştiinţa politică moldovenească a reuşit să renunţe la dogmatismul şi unilateralitatea ideologică. 2.Pregătirea cadrelor. Specialiştii în domeniul ştiinţei politice, relaţii internaţionale şi administrarea publică se pregătesc într-un şir de instituţii de învăţămînt superior din ţară: Universitatea de Stat din Moldova, în componenţa căreia este Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative (deschisă în 1995), Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moldova, Academia de Studii Economice din Moldova, Universitatea de Stat din Cahul, Universitatea de studii Europene din Moldova, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova şi altele. Specialiştii în domeniul ştiinţei politice au posibilitatea de a face şi studii postuniversitare (a doua facultate) şi de masterat. Este deschisă şi funcţionează efectiv doctorantura şi postdoctorantura în cadrul Universităţii de Stat din Moldova , Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Specialiştii în domeniu au posibilitatea de a face studii în Bulgaria, Germania, Rusia, Romînia, SUA, Franţa, Spania ect. Pregătirea cadrelor ştiinţifico-didactice de calificare înaltă (doctor, doctor habilitat, conferenţiar, conferenţiar-cercetător, profesor) constituie o parte componentă a sistemului naţional de dezvoltare a ştiinţei politice. La Universitatea de Stat din Moldova şi la Institutul de Integrare europeană şi Ştiinţe politice a Moldovei din cadrul Academiei de Ştiinţe funcţionează 2 consilii
  8. 8. ştiinţifice specializate pentru susţinerea tezelor de doctor şi doctor habilitat în domeniul ştiinţei politice. În perioada anilor 1994-2013 în cadrul acestora au fost susţinute 893 teze de doctor şi 183 teze de doctor habilitat în domeniul ştiinţei politice. 3. Cercetări ştiinţifice. În perioada de tranziţie în Moldova s-au creat două centre ştiinţifice naţionale în domeniul cercetării ştiinţei politice: Universitatea de Stat din Moldova şi Institutul de Integrare Europeană şi Ştiinţe politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Investigaţiile se efectuează pe tot spectrul politologic, canalizate spre cercetarea problematicii moldoveneşti, adaptarea modelelor din Occident la condiţiile noastre. Problemele de tranziţie, sistemul electoral, sistemul democratic pluripartidist, societatea civilă, mass-media, procesele migraţioniste – sunt domeniile predilecte ale cercetărilor actuale. 2.Centre analitice şi politico-practice. În Moldova sunt atestate mai multe organizaţii neguvernamentale, care se ocupă de studierea realităţilor politice, de efectuarea cercetărilor sociologice empirice. Printre cele mai importante centre obşteşti, care deseori îndeplinesc şi funcţia de coordonator al cercetărilor ştiinţifice, se numără Institutul de Politici Publice, Centrul de Cercetări Strategice şi Reforme, “ADEPT”, IDIS “Viitorul”, “CAPTES” şi altele. Elaborările acestora sunt de real folos pentru comunitatea ştiinţifică şi structurile de stat. O tendinţă semnificativă din ultimii ani este apariţia centrelor de cercetări ştiinţifico-analitice pe lîngă partidele politice şi deservrsc interesele formaţiunilor respective. Ele analizează caracterul aplicativ al realizărilor politologice în practica activităţii partidelor politice moldoveneşti. . Bibliografie 1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM, 2007. 3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010. 4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003. 8
  9. 9. 9 Capitolul II. Constituirea si evolutia gindirii politico-juridice. 1.Gindirea politico-juridica in perioadele antica si medievala La primele etape ale existenței sale omenirea incă nu-și putea explica în mod rațional fenomenele și procesele vieții, propria existență. În societatea primitivă conștiința socială a individului se mai afla încă la nivelul conturării formelor sale. Din acest motiv nici nu poate fi vorba despre existența unei gîndiri politico-juridice ca domeniu distinct. Subiectul acestei societăți, care era omul primitiv, se prezenta ca o ființă biologică totalmente dominată de instinct, trăind în mijlocul naturii alături de celelalte viețuitoare. Evoluția pe orizontală a ființei umane, adică evoluția ei biologică și socială, a durat o perioadă de timp destul de îndelungată. Constituirea și dezvoltarea ideilor politico-juridice se află în strînsă legătură cu evoluția comunității umane pe parcursul diverselor perioade istorice. Este de reținut, că la etapa inițială de constituire a gîndirii politice, în operele gînditorilor timpurii, ideile cu caracter politico-juridic se conțineau în lucrări cu caracter filozofic, etic, religios etc. Așadar, primele încercări de explicare a orînduirii sociale sunt inițiate încă în perioada de descompunere a societății primitive și de trecere la societatea constituită din clase. În miturile egiptenilor, hindușilor, babilonenilor, evreilor și ale altor popoare din antichitatea orientală s-au întruchipat tendințele oamenilor de a înțelege principiile evoluției vieții sociale și natura puterii. De regulă, aceste încercări se limitau la afirmații, cum că unicul motiv socio-psihologic al existenței puterii politice și a elementului său fundamental – statul, este divinitatea. Ideea aceasta stă la temelia apariției, existenței și evoluției relațiilor dintre oameni, a caracterului veșnic și neschimbat al tuturor orînduirilor sociale și politice existente. Locul principal în constituirea și dezvoltarea politologiei ca știință și a teoriei conflictului social aparține concepțiilor social-politice apărute în Grecia Antică. Platon și Aristotel au aprofundat analiza filosofică, socială și etico-psihologică a problemelor statului, societății, politicii și dreptului. Filosofia politică a lui Platon și știința politică a lui Aristotel sunt realizări de vîrf ale gîndirii politice grecești. 2.Evoluția ideilor politico-juridice în Epoca Renașterii și cea Modernă Gîndirea juridico-politică a fost dezvoltată de doctrinele politice ale Epocii Renașterii. Această orientare a gîndirii sociale, noua cultură laică, care a apărut mai întîi în Italia secolului al XIV-lea, o denumim umanism. Ea este cunoscută și ca „Ideologie a Renașterii”, care a explorat idealurile antice pentru a crea o ideologie nouă, burgheză.
  10. 10. Unul dintre primii reprezentanți ai gîndirii politice burgheze a fost Nicolo Machiavelli (1469- 1527) – remarcabil cugetător din epoca Renașterii. Este autorul mai multor lucrări, cea mai cunoscută dintre care este “Principele”. Este considerat, pe drept, fondatorul teoriei politice moderne. Dezvoltarea economiei țărilor din Europa Occidentală (mai ales a Marii Britanii, Țărilor de Jos, Franței, Spaniei, Italiei, Portugaliei), a relațiilor de producție capitaliste, a condus la destrămarea feudalismului și dezvoltarea, mai mult sau mai puțin rapidă, a burgheziei. În conflictul dintre burghezie și feudali, monarhiile absolute din Franța, Marea Britanie și Olanda în mare măsură au sprijinit noua clasă capitalistă. În Germania dezmembrarea politică, care a survenit după încheierea păcii de la Westăhalia de la 1648, cauzează intensificarea reacției feudalilor, care obligă burghezia să accepte un compromis în scopul soluționării conflictului. O situație similară a existat și în Spania, unde absolutismul era susținut de burghezie doar în măsura, în care interesele acestora coincideau. Însă spre sfîrșitul sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea cauzele, care au facilitat conclucrarea burgheziei cu monarhia absolută, dispar. Datorită creșterii forței sale economice și consolidări social-politice influența burgheziei în societate sporește considerabil. Ea își formulează tot mai insistent și mai concret cerințele politice, care contravin intereselor feudale, ale absolutismului și clerului, ce continuă să susțină cu înfocare esența divină a statului, a instituțiilor lui și a dreptului. Expresia ideologico-teoretică a acestor revendicări ale burgheziei este apariția în gîndirea politică a doctrinei dreptului natural. Am indicat deja faptul, că idei fragmentare despre guvernarea societății de către legile naturale (și nu divine) au existat încă în antichitate. În epoca modernă ideile dreptului natural capătă un caracter pronunțat laic și sunt formulate în doctrine, ce își propun legiferarea raporturilor noi de proprietate, care apăruseră în societatea capitalistă. În linii generale aceste doctrine, cu unele deosebiri, au avut inițial un caracter progresist. Ele se opuneau teoriilor teologice, mistice despre caracterul divin al relațiilor dintre oameni și păturile sociale. 10 3.Dezvoltarea teoriei politice în sec. al XIX-lea – al XX-lea Dezvoltarea ascendentă a relațiilor capitaliste, tranziția de la feudalism la capitalism au generat mutații profunde în gîndirea politico-juridică de la începutul sec. al XIX-lea. Aspirațiile noii clase politice au fost reflectate de B.Constant și J.Bentham, care au definitivat teoria liberalismului. Reperele lui principale sunt: separația puterilor în stat, neamestecul statului în
  11. 11. viața social-economică, supremația drepturilor și libertăților burgheze, libertatea activității de antreprenoriat, inviolabilitatea proprietății private etc. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea au fost larg răspindite și alte concepții politice despre viitorul civilizației și omenirii: teorie violenței, teorie elitelor, sociologia statului după M.Weber etc. Esența de bază a majorității concepțiilor nesocialiste din această perioadă era elitismul politic, avînd nuante foarte diferite. Principalele lui forme au fost: elitismul romantic, elitismul organicist biologic – rasismul, elitismul social-politic. Caracteristic tuturor formelor lui e că elitismul, contrar marxismului, nega rolul maselor populare în istorie, considera adevărata forță motrice a istoriei personalitățile proeminente, grupurile de indivizi din vîrful piramidei ierarhice. Anume aceste teze fundamentale explică înrudirea teoriilor politice elitiste cu ideologia contemporană a neoliberalismului și neoconservatorismului, precum și cu curentele politice de ordin social-darwinist: rasismul, fascismul, neofascismul. În anii 30 ai sec. al XX-lea cercetarea problemelor politice a căpătat o mare amploare. Au apărut o mulțime de centre științifice, unde se cercetau procesele politice la nivel național, se utilizau larg materialele obținute în rezultatul prelucrării datelor empirice, analizei documentelor, rezultatelor sondajelor, se alcătuiau caracteristici psihologice pentru anumite grupuri sociale. Tot în această periaodă se observă integrarea sociologiei, psihologiei sociale și științei politice cu predominarea cercetărilor empirice. Aceasta a contribuit la aceea, că în anii 50 ai sec. al XX-lea politologii și sociologii încep, împreună, să cerceteze: 11 a) Probleme legate de modelarea conștiinței de masă, b) Metodele de folosire a propagandei și contrapropagandei, c) Problemele liderismului politic. Un mare aport la dezvoltarea behaviorismului l-a adus cercetătorul D.Easton, care a pus accentul pe analiza aspectelor psihologice ale activității politice și a comportamentului politic al personalității. 4.Evoluția gîndirii politice în Moldova Ideile politice autohtone aunt influențate de două mari culturi – cea latină și cea elenă. Un rol inportant în formarea conștiinței politice moldovenești îi revine creștinismului. Multe secole la rînd biserica a contribuit și a stimulat dezvoltarea învățămîntului, a cultivat adepților săi respectul față de carte. În perioada medievală gîndirea politică era profund religioasă. Ca purtătoare ale concepției despre lume pot fi apreciate cronicile bisericești, letopisețele, alcătuite din necesitatea consolidării orînduirii existente, a impunerii puterii centralizate domnești, din dorința de a conserva faptele omenești și evenimentele timpului.
  12. 12. În descrierile acestor letopisețe putem evidenția două direcții: prima cuprinde sec. al XIII-lea – al XIV-lea, cînd letopisețele se scriau în slavonă, și a doua – cronografia moldovenească din sec. al XVI-lea, reprezentată de letopisețele lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Nicolae Milescu-Spătaru etc. Cărturarii moldoveni, care au activat în sec. al XII-lea – al XVI-lea, se orientează la lucrările clasicilor literaturii bisericești din sec. al IV-lea – al VI-lea, la literatura patristică. Erau traduse și transcrise textele autorilor antici, mai ales ale lui Aristotel, Democrit și Pitagora. Gîndirea politică are ca obiect de studiu cercetarea genezei, formularea judecăților de valoare 12 în legăturile lor cu soluțiile propuse, urmărirea consecințelor, rolul istoric. Periodizarea. Istoria gîndirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape: Gîndirea politică în sec. al XV-lea – al XVII-lea. Ideile politice sunt reflectate în cadrul mișcărilor eretice ale bogomolilor și husiților, în cronografia din sec. al XV-lea – al XVI-lea, în operele cronicarilor din sec. al XVII-lea Grigore Ureche și Miron Costin, în opera lui Nicolae Milescu-Spătaru. Gîndirea politică în prima jumătate a sec. XVIII-lea. Ideile politice își găsesc oglindire în epoca lui Dimitrie Cantemir, în opera lui Antioh Cantemir, în operele cronicarilor din sec. al XVIII-lea – Ion Neculce și Nicolae Costin. Gîndirea politică de la sfîrșitul sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea. Idei politice se conțin în operele exponenților iluminismului – Gheorghe Asachi, Ionică Tăutul, Andronache Donici, Alexandru Hîjdeu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alexandru Sturza, Mihalil Kogâlniceanu. Gîndirea politică în a doua jumătate a sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea. Numeroase idei politice se cpnțin în operele exponenților social-democrației – Zamfir Ralli-Arbure, Nicolae Zubcu-Codreanu, Mihail Negrescul, în operele exponenților liberalismului – Constantin Stamati- Ciurea, Vasile Lașcu, Paul Leonard, Nicolae Grădescu, în operele lui Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Alexei Mateevici, Constantin Stere, în documentele partidelor din Basarabia. Bibliografie 1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM, 2007. 3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010. 4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
  13. 13. 13 TEMA III. Puterea politică 1.Conceptul de putere politică. Fenomenul puterii a fost un subiect de care sau interesat oamenii în decursul dezvoltării istorice al societăţii umane şi este categoria centrală a ştiinţei politice. Primele încercări de definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi, aşa ca Platon, Aristotel, Ibn-Haldun, Machiavelli, Locke, Montesquieu, Hume, Hobbes. Pentru ei puterea are o caracteristică funcţională, legată de necesitatea ordinii şi înţelegerii între oameni, de stabilirea echilibrului intern al statelor. Noţiunea „putere” vine din latinescul potestas, semnificând capacitatea şi abilitatea de a face ceva. Conceperea puterii politicii în acest sens, ca pe o capacitate generalizată la nivelul societăţii globale de luare a deciziilor şi de asigurare a îndeplinirii lor, rezultă şi din gândirea politică a lui Jean William Lapierre, care afirmă că: „deţinătorii puterii politice – legislatorii şi guvernanţii- având ca funcţie să hotărască în numele ansamblului societăţii globale, guvernează prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără a fi obligaţi să se supună vreuneia din acestea...”. Prin urmare, puterea politică este o putere socială care are menirea de a menţine ordinea şi a stimula progresul ,conchide J. W. Lapierre. Abordările contemporane ale problematicii puterii încearcă să surprindă din viziuni diferite complexitatea acestui fenomen. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii politice ca fenomen social, considerăm că este oportună necesitatea analizei succinte a celor mai importante concepţii şi teorii cu privire la putere: 1. Abordarea sociologică (M.Weber) susţine că puterea este capacitatea unui individ A de a-şi impune propria voinţă în condiţii sociale speciale, în pofida opunerii din partea individului B. La baza relaţiilor de putere stă dihotomia conducere – supunere. El susţine că există mai multe posibilităţi de a-ţi impune voinţa, deoarece totalitatea de trăsături ale individului, precum şi posibilele îmbinări de circumstanţe pot forma poziţii în urma cărora voinţa individuală să fie supusă. Deţinerea puterii îi acordă prestigiu subiectului ei, adeseori schimbînd simţitor poziţia sa în ierarhia socială. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe credinţa în legitimitatea acestui aparat, datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem de relaţii sociale. 2. Abordarea structural-funcţionalistă (T.Parsons) tratează puterea ca capacitate de a lua decizii şi de a le asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi mobiliza resursele pentru a-şi atinge scopurile comune. Parsons caracterizează puterea ca o relaţie între subiecţii inegali, comportamentul cărora e condiţionat de rolurile sociale pe care le îndeplinesc.
  14. 14. 3. Abordarea sinergetică (G.Balandier) interpretează puterea ca fenomen ce rezultă pentru orice societate din necesitatea de a lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu dezordinea, aşa cum ea ameninţă întregul sistem. 4. Abordarea psihoanalitică (H.Lasswell) explică puterea ca capacitate de a influenţa asupra indivizilor, insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de cel ce dispune de calitatea de a impune pe cineva să se supună. H. Lasswell concepe puterea ca o modalitate a individului de a-şi înfrînge auto-aprecierea joasă, ce duce la schimbări atît individuale, cît şi a mediului său. 5. Teoria determinismului social (A.Comte; E.Durkheim) stipulează că societatea, instituţiile ei, ca produse ale activităţii oamenilor, se transformă în putere ce orientează dur comportamentul individului. Aici îl putem menţiona şi pe L. Burdo, care interpretează puterea ca însuşire a societăţii. 6. Teoria behevioristă (C.Merriam) - comportamentul indivizilor e determinat de setea lor de putere, ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin comportamentul său, subiecţii puterii încearcă să schimbe comportamentul altor indivizi. 7. Conceptul psihologic (N.M.Korkunov) explică puterea ca forţă determinată nu de voinţa 14 celui ce conduce, dar de conştientizarea dependenţei din partea celui condus. În mod firesc, politologia astăzi se preocupă de studiul puterii dintr-o perspectivă multiplă, deoarece puterea este un fenomen complex a cărui natură nu se poate dezvălui printr-o abordare unilaterală . Puterea politică este categoria fundamentală a politologiei. Ea reprezintă cheia interpretării esenţiale şi predestinării sistemului politic al societăţii. În ştiinţa politică deja s-a statornicit ideea precum că puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri sociale de a-şi impune voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii. Puterea politică, constituind problema centrală a sistemului politic, are capacitatea de a asigura stabilitatea, ordinea, bunăstarea, progresul socială . 2.Funcţiile şi legitimitatea puterii politice Funcţiile puterii politice sunt concomitent şi atribute ale instituţiilor care o depozitează şi o fac operaţională, înfăptuindu-se în folosul colectivităţii atunci când puterea este mai evoluată democratic. În principal, funcţiile puterii se realizează cu ajutorul statului prin conducerea globalităţii vieţii sociale şi manifestarea funcţiei programatice, decizionale, care se concretizează în elaborarea de strategii, de programe, linii directoare, prognoze etc. Conducerea politică este suverană şi cea mai
  15. 15. 15 importantă între puterile existente în societate. Concomitent, se exercită şi ca atribut al puterii, funcţia organizatorică prin organizarea şi mobilizarea grupurilor sociale pentru înfăptuirea programelor strategice, a liniilor directoare etc. Prin funcţia de organizare socială, puterea politică împiedică dezagregarea procesualităţii sociale, fiind orientată spre preîntâmpinarea şi eliminarea entropiei sociale. O altă funcţie a puterii politice este cea de control şi sancţionare, astfel încât activitatea de control garantează obligativitatea îndeplinirii deciziilor pe care le adoptă şi le promovează prin susţinere puterea politică. Această funcţie este realizată cu ajutorul sistemului de norme (legi, reguli) pe care instituţiile puterii politice le au în competenţă. Fiecare instituţie (statul fiind cea mai importantă) beneficiază de organisme specializate pentru elaborarea normelor şi pentru sancţionarea comportamentului deviat. Însăşi puterea politică este o funcţie socială generalizată, ce vizează actele decizionale (capacitatea de decizie şi control) de la nivelul social global, în conformitate cu interesele majorate ale societăţii, ale unor categorii sau clase sociale. Garantarea organizării şi stabilităţii politice a societăţii se distinge ca o funcţie a puterii, în sensul că aceasta are şi rolul de a păstra organizarea politică existentă, de a întemeia şi consolida situaţia de fapt existentă în strânsă corelaţie cu legitimitatea puterii politice. În plan spiritual, puterea exercită şi funcţia ideologică vizând schimbarea unor mentalităţi depăşite şi anacronice pentru formarea oamenilor în acord cu liniile programatice şi noile cerinţe ale progresului economic şi social. Legitimitatea reprezintă un principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune, pe de o parte, conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna şi, pe de altă parte, o anumită recunoaştere a acestui drept de către cei guvernaţi. Ea a fost strâns legată de interesele sociale, având un conţinut concret istoric, reprezentând o apreciere asupra concordanţei dintre obiectivele pe care şi le propune puterea politică, metodele şi mijloacele cu care aceasta întreprinde acţiunile sale şi cerinţele progresului democratic. În istoria gândirii politice, accepţiunile conceptului de legitimitate sunt de o mare diversitate, de la cele care introduc elementul supranatural în explicarea întemeierii sale, a vocaţiei sau inspiraţiei guvernanţilor, până la cele care au în vedere un aşa-zis consens al guvernanţilor, pentru realizarea binelui comun. Legitimitatea supranaturală cunoaşte forme diferite, după cum este întemeiată nemijlocit pe natura divină a monarhului (în Egiptul antic – guvernământul teocratic când faraonul era zeu şi fiu de zeu), pe vocaţia divină a guvernanţilor (în monarhiile feudale de drept divin), sau pe inspiraţia divină (în gândirea veche iudaică, dar şi în timpul revoluţiei burgheze din Anglia secolului al XVII-lea.
  16. 16. Legitimitatea civilă este caracteristică sistemului de guvernământ bazat pe un acord între constituenţi autonomi şi egali, care s-au asociat pentru a coopera democratic, în vederea realizării unui bine comun. Exprimând o apreciere valorică privind întemeierea şi justificarea exercitării puterii politice, legitimitatea dobândeşte astfel dimensiuni specifice axiologiei politice. În acest sens, legitimitatea se înscrie în contextul acelor relaţii sociale ce exteriorizează estimarea fondării şi acţiunilor unui sistem de guvernare în virtutea unei concordanţe a însuşirilor lor cu trebuinţele politice şi sociale ale unei comunităţi umane, politic constituite şi cu idealurile generate de aceste trebuinţe. Totodată, ca act de valorizare socială, legitimitatea se constituie la nivelul conştiinţei sociale şi este intim legată de ideologia socială, putând să fie în contradicţie cu actele de apreciere sau preferinţă formate la nivelul conştiinţelor individuale. În gândirea politică modernă şi contemporană, legitimitatea este considerată prin prisma încrederii acordată instituţiilor puterii politice apreciindu-se drept criteriu al legitimităţii democratice, corecte şi sincere. Legitimitatea regimului politic are în vedere compatibilitatea instituţiilor politice, a formelor de guvernământ cu comandamentele vieţii sociale, măsura în care ele realizează principiile şi normele democraţiei. Gândirea politică avansată promovează ca principiu fundamental al legitimităţii suveranitatea 16 reală a poporului, gradul în care puterea exprimă şi realizează interesele şi voinţa acestuia. Autoritatea politică (latinescul = forţă de convingere) reprezintă capacitatea unor persoane sau a unei instituţii în virtutea unor calităţi sau împuterniciri, de a obţine respect şi supunere şi de a fi ascultat de unul sau mai multe grupuri sociale, ce le urmează şi le îndeplinesc chemările, directivele. Eficienţa şi modul de exercitare a autorităţii depind de organizarea socială, de statutul şi normele acesteia, ca şi de însuşirile particulare, subiective ale indivizilor. Autoritatea politică exprimă legitimitatea puterii şi se deosebeşte de aceasta prin faptul că în timp ce puterea presupune coexistenţa atât a relaţiilor de conducere – supunere, cît şi a celor de dominare – subordonare, deci şi folosirea violenţei, autoritatea este rezultatul exclusiv al relaţiilor de conducere -– supunere, (supunere liber consimţită). Autoritatea politică este capacitatea de a obţine ascultare în absenţa constrângerii, fiind caracteristică regimurilor politice democratice. Bibliografie 1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM, 2007.
  17. 17. 17 3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010. 4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
  18. 18. 18 TEMA.IV Sistemul politic. 1.Conceptualizarea, esența sistemului politic. Sistemul politic este un subsistem al sistemului social global, ce reprezintă totalitatea organizaţiilor, uniunilor de stat şi obşteşti, a normelor politice şi de drept, a principiilor de organizare şi realizare a puterii politice în societate. Sistemul politic al societăţii reprezintă o totalitate integră, coordonată a instituţiilor politice, a relaţiilor, proceselor, principiilor organizării politice a societăţii, supuse codului de norme politice, sociale, juridice, culturale, tradiţiilor istorice şi regimului politic al unei societăţi concrete. Sistemul politic include organizarea puterii politice, relaţiile dintre societate şi stat, caracterizează procesele politice care includ instituţionalizarea puterii, starea şi nivelul activităţii politice în societate, caracterul participării politice, relaţiile politice neinstituţionale. Sistemul politic colaborează cu alte subsisteme sociale: economic, ideologic, cultural, juridic. Pentru definirea conceptului de sistem politic trebuie luate în considerare atît abordarea din perspectiva structurală, cît şi cea funcţională. Din perspectiva abordării structurale, sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social global, fiind alcătuit din relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice, precum şi forme şi mijloce ale acţiunii politice, normele şi valorile politice corespunzătoare. Însă din perspectiva abordării funcţionale, sistemul politic asigură organizarea şi conducerea societăţii, a sistemului social în ansamblu. Ca parte componentă a sistemului social global, sistemul politic reprezintă ansamblul structural de relaţii specializate, de laturi care se condiţionează reciproc, asigurînd funcţionarea în raport cu exigenţele ce decurg din relaţiile sale cu sistemul şi cu celelalte subsisteme, ca şi din propriul mecanism de autoreglare a sistemului politic, natura şi configuraţia relaţiilor, instituţiilor, concepţiilor politice, formelor de acţiune, normelor şi valorilor politice ce determină rolul specific în viaţa socială . Există cîteva variante ale teoriei sistemului politic, fiecare reflectînd diverse direcţii ale ştiinţei politice, care servesc drept bază pentru examinarea metodei analizei sistemice şi a teoriei sistemului politic. Variantele teoriei sistemului politic determină într-o oarecare măsură multitudinea definiţiilor contradictorii date sistemului politic, precum şi a celor care se exclud reciproc. Elocvente în acest sens sunt ideile divergente privind sistemul politic, care sunt reflectate, pe de o parte, în varianta sistemului politic a lui D.Easton, conform căruia sistemul este examinat ca o totalitate de interacţiuni a subiecţilor, prin intermediul cărora valorile în societate sunt distribuite în mod autoritar; iar pe de altă parte, în varianta teoriei lui I.Huss, sistemul politic
  19. 19. se determină cu totul sub alt aspect, în plan idealist, şi anume ca un complex de idei, principii, legi, doctrine care formează un tot unitar şi completează conţinutul unei filosofii, religii, forme de guvernare. În pofida tuturor varietăţilor teoriilor sistemelor politice existente în politologia occidentală, care se deosebesc una de alta, ele toate au aceeaşi bază economică, politică şi ideologică, urmărind aceleaşi obiective finale, susţinînd aceleaşi interese, conducîndu-se de aceleaşi principii de funcţionare, iar în calitate de teze iniţiale ce au fost puse la baza creării şi dezvoltării acestor teorii au servit aceleaşi postulate. Deci ele toate exercită unele şi aceleaşi funcţii, îndeplinesc acelaşi rol metodologic şi aplicativ. În literatura de specialitate este indicat un şir de sarcini practice, la a căror soluţionare contribuie teoria sistemului politic. Printre cele mai importante sunt:  În primul rînd, teoria sistemului politic urmează să contribue la elaborarea recomandărilor pentru perfecţionarea structurii sistemului politic, precum şi a măsurilor pentru sporirea gradului de adaptare la mediul înconjurător şi pentru intensificarea eficacităţii sociale a sistemului politic;  În al doilea rînd, teoria sistemului politic este chemată să contribue, conform ideii protagoniştilor săi la extinderea şi consolidarea bazelor economice, politice şi sociale ale sistemului politic pentru menţinerea în viitor a echilibrului social între un anumit sistem politic şi mediu social, precum şi speranţele întru menţinerea şi consolidarea stabilităţii politice interne;  În al treilea rînd, teoria sistemului politic este pe larg utilizată în scopul studierii şi perfecţionării de mai departe a organelor statale şi social-politice, examinate în calitate de părţi componente ale sistemului politic;  În al patrulea rînd, conceptual sistemul politic serveşte drept unul dintre mijloacele teoretice importante de determinare a stărilor de stres, a disfuncţiilor eforturilor politice şi sociale în sistemul politic şi de elaborare a măsurilor pentru lichidarea lor;  În al cincilea rînd, teoria sistemului politic este folosită pentru determinarea nivelului stabilităţii politice într-o ţară sau alta, pentru a reduce la minim sau a evita pe deplin riscul privind investirea capitalului străin în economia acestor ţări . Sistemul politic există în spaţiul politic al societăţii care are limite teritoriale şi funcţionale, determinate de sfera de acţiune a sistemului politic şi părţile lui componente la diferite niveluri ale organizării politice a societăţii. În acest sens, sunt separate zonele de influienţă ale unor sau altor structuri ale societăţii, acţiunile instituţiilor politice, hotarele conducerii politice şi economice, sfera vieţii politice a societăţii şi viaţa personală a fiecărui individ. Determinarea hotarelor diverselor spaţii funcţionale ale sistemului politic este un proces politico-juridic şi cultural complex. El se formează, se fixează juridic în Constituţie şi în alte legi, această fixare constituind una din sarcinile procesului democratic, care determină prerogativele puterii, partidelor, organelor de guvernare şi a altor elemente ale sistemului politic, precum şi relaţiile dintre ele. 19
  20. 20. Existenţa sistemului politic în timp se caracterizează ca un proces de modificare, dezvoltare sau degradare a relaţiilor şi instituţiilor politice. El include amploarea istorică a schimbului formelor de putere, a stabilirii unui stat de tip nou, spre exemplu: trecerea de la sistemul politic al societăţii feudale (cu relaţii de dependenţă personală, absolutism despotic, birocraţie centralizată a centrului monarhic) la sistemul politic al societăţii burgheze (cu sistemul depersonalizării aparatelor de guvernare, instituţiilor democratice). Căile evoluţiei sistemului politic sunt diverse în epoci diferite şi în societăţi diferite. Însă, principiul de modificare al sistemului politic este constant. Invariate sunt şi principiile de organizare a sistemului politic, principiile organizării politice a societăţii. În orice perioadă istorică sistemul politic se prezintă ca o stare politică concretă. Dinamismul sistemului politic diferă în dependenţă de instabilitate, el determină capacitatea de a se dezvolta, de a se adapta la schimbările din societate. În antichitate, în unele regiuni asemenea sisteme stabile, despotice de tip asiatic, au existat o perioadă destul de îndelungată şi au fost distruse în urma cotropirii din afară şi ruinării statului. Actualmente, durata existenţei unor asemenea sisteme este, foarte limitată şi se încheie cu crize sociale şi politice, revoluţii şi reforme esenţiale. Accelerarea procesului istoric şi schimbările esenţiale ale vieţii materiale şi spirituale a umanităţii contemporane au contribuit la formarea unui tip nou, dinamic al organizării politice cu relaţii mult mai libere între părţile şi elementele sistemului politic, între stat şi societate, cu un control social dezvoltat al vieţii politice şi mecanisme juridice, politice şi culturale ale schimbărilor sociale care acţionează tranşant. Astfel, sistemul politic reprezintă un proces de relaţii politice, de activitate politică şi de instituţionalizare a lor. Procesul de instituţionalizare include formarea şi susţinerea centrelor puterii. Sistemul politic asigură legătura lor cu periferia politică funcţională. Evoluţia sistemului politic este concentrată în mai multe legităţi:  tendinţa concentrării, centralizării şi descentralizării puterii;  lupta acestor tendinţe care se încheie la hotarele epocilor şi odată cu schimbarea formaţiunilor, prin criza centralismului, descentralizarea puterii ca un nou ciclu de antagonosme între aceste două surse (la trecerea de la imperiile antice la fărîmiţarea feudală timpurie, de la monarhiile feudale la societatea burgheză, de la imperialism la procesul democratizării), constituirea sistemului, perfectarea lui juridică;  extinderea participării politice, adică includerea mai deplină a membrilor societăţii în viaţa politică, în special formarea instituţiilor democratice, introducerea votului universal şi direct, autoadministrarea;  îmbinarea mai deplină a relaţiilor civile şi politice;  reorganizarea relaţiilor dintre putere şi popor (trecerea de la relaţiile de comandă la cele constituţionale, contractuale şi consensuale); 20
  21. 21.  dezvoltarea procesului constituţional şi a sistemului de suveranitate;  formarea în structura sistemului politic a proceselor de masă;  dezvoltarea formelor asociative ale vieţii politice, adică formarea diferitor grupuri de adepţi, uniuni, mişcări populare, fronturi. Structura sistemului politic este multifuncţională, incluzînd componente de diverse profiluri:  instituţional, compus din organizaţii şi instituţii social-politice (statul, partidele politice, mişcările sociale, organizaţii, uniuni, diverse organizaţii a democraţiei reprezentative, mass-media, 21 biserica);  funcţional, constituit din totalitatea rolurilor şi funcţiilor, realizate atît de instituţiile social-politice, cît şi grupurile acestora (formele şi direcţiile activităţii politice, mijloacele şi metodele de realizare a puterii politice, modalităţile de interacţiune asupra vieţii societăţii);  reglator, exprimîndu-se ca totalitatea normelor politico-juridice şi altor metode de reglare a interconexiunilor dintre subiecţii sistemului politic (Constituţia, legile, obiceiurile, tradiţiile, principiile, viziunile politice);  comunicativ, presupune totalitatea relaţiilor între subiecţii sistemului politic referitor la putere, în legătură cu elaborarea şi realizarea politicii;  ideologic, include în sine totalitatea ideilor, teoriilor, concepţiilor politice (conştiinţa politică, cultura politică şi de drept, socializarea politică). Fiecare din componentele sistemului politic are structura sa specifică, formele organizării interne şi externe şi modalităţi de exprimare. La rîndul său, sistemul politic se caracterizează printr-un rînd de particularităţi specifice, precum: Supremaţia sistemului politic în raport cu alte sfere sociale. Anume prin intermediul sistemului se realizează puterea politică în societate. Deciziile adoptate în cadrul puterii politice sunt obligatorii pentru toată societatea şi fiecare subsistemă a sa. Principala funcţie a sistemului politic fiind mobilizarea resurselor pentru realizarea obiectivelor, propuse societăţii de forţele sociale guvernatoare; Condiţionarea sau dependenţa sistemului politic de caracterul mediului social, structura social-economică a societăţii. 2.Funcţiile şi clasificarea sistemului politic. Sistemul politic este relativ independent, într-o anumită măsură formalizat, aşa cum relaţiile din cadrul lui sunt reglate de normele de drept şi politice şi pentru el fiind caracteristice:
  22. 22. 1) Adaptarea. Direcţionată spre determinarea relaţiilor între activitatea sistemului cu mediul înconjurător. Esenţa constînd în primirea de la mediul înconjurător, de la sistemele externe a resurselor necesare, asimilarea acestora, a schimbărilor în corespundere cu necesităţile. Sistemul se adaptează la mediul înconjurător şi se acomodează la propriile necesităţi. 2) Urmărirea obiectivelor, ce constă în determinarea obiectivelor sistemului, precum şi a căilor şi mijloacelor de realizare. 3) Integrarea, constă în coordonarea elementelor sistemului, în asigurarea congruenţei lor, în securizarea sistemului de schimbări neaşteptate sau distrugere. 4) Latenţă, chemată să asigure motivarea subiecţilor sistemului, de ai inspira la acţiuni în corespundere cu normele şi valorile existente. Printre funcţiile de bază ale sistemului politic al societăţii pot fi menţionate următoarele:  determinarea scopurilor şi priorităţilor societăţii, elaborarea programului de activitate;  mobilizarea resurselor societăţii pentru realizarea scopurilor propuse;  integrarea societăţii în jurul scopurilor social-politice şi valorilor ideologice, culturii politice;  conducerea proceselor politico-comunicaţionale;  distribuirea valorilor în societate în corespundere cu interesele menţinerii proprietăţii şi puterii sistemului, realizarea dezvoltării politice în corespundere cu interesele şi preferinţele politico-culturale;  controlul asupra realizării legilor şi regulilor, a încălcărilor şi nerespectării normelor politice. În politologia contemporană, G.Almond analizează funcţiile sistemului politic prin prisma funcţionării acestuia la trei nivele: Primul nivel – sunt posibilităţile sistemului. Prin posibilitate se subînţelege puterea guvernului asupra proceselor sociale, măsura de influenţă asupra conştiinţei politice şi comportamentul oamenilor în interesul realizării obiectivelor de stat. În viziunea lui există cinci diverse tipuri de posibilităţi, variabilitatea folosirii cărora depinde de direcţionarea problemelor, situaţia social-economică a structurii politice, tipul regimului politic, nivelul legitimităţii. Acestea sunt posibilităţile de mobilizare, reglatorie, de divizare, de reacţionare şi simbolistică. La acest nivel de analiză se diferenţiază corespunderea sistemului politic a societăţii, caracterul activ de funcţionare a sistemului politic faţă de alte sisteme; Al doilea nivel – reflectă ceea ce are loc însăşi în sistem, adică procesul conversionist (modalităţile de transformare a factorilor ce intră în cei ce ies). În acest caz funcţionalitatea sistemului se priveşte prin prisma tehnologiilor de realizare a unei sau altei probleme; Al treilea nivel ţine de funcţiile de susţinere a modelului şi adaptarea la care, Almond atribue procesele de recrutare politică şi socializare. Important aici se prezintă asigurarea corespunderii 22
  23. 23. acţiunilor politice şi dezvoltării politice principiilor de bază, reproducerii comportamentului normativ şi paradigmelor motivaţionale. Nivelul optimal se realizează prin asigurarea unei reacţii stabile a cetăţenilor faţă de putere şi susţinerea permanentă a ei . Sistemul politic poate fi de diferite tipuri. Astfel, după nivelul libertăţilor cetăţeneşti se diferenţiază: Sistemul politic democratic, se caracterizează printr-o includere largă a cetăţenilor în politică, asigurarea acestora cu drepturi şi libertăţi, un nivel de viaţă înalt, rolul clasei medii dezvoltate este esenţial; participarea în realizarea puterii a unui cerc larg de persoane şi instituţii ale puterii; o formă competitivă de participare politică şi sistema pluripartidistă de guvernare; forma de guvernare parlamentară, organe active ale puterii legislative şi executive; cultură politică democratică. Mecanismul formării şi funcţionării instituţiilor sistemului politic de tip democratic reduc posibilităţile formale de monopol a puterii unora în detrimentul altor grupuri sociale, organizaţii politice; Sistemul politic autoritar se diferenţiază prin concentrarea întregii puteri politice într-un centru unic de adoptare a deciziilor politice; extinderea maximă a competenţelor puterii executive; participarea politică limitată a partidelor şi mişcărilor neguvernatoare, precum şi a deposedării acestora de atribuţii pentru realizarea puterii; realizarea strictă a principiului nomenclaturist. Centralizarea puterii, excluderea alegerii organelor reprezentative, limitarea activităţii partidelor şi organizaţiilor de opoziţie, limitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ş.a. constitue atribute nemijlocite a sistemului politic autoritar; Sistemul politic totalitar se caracterizează printr-o reglementare strictă a întregii vieţi sociale, 23 reflectîndu-se şi asupra modului de viaţă, comportamentului şi mentalităţii oamenilor. Trăsăturile sistemului politic totalitar constitue: supracentralizarea puterii şi instaurarea conducerii totalitare a unui lider sau cerc limitat de indivizi; crearea mecanismului structurii puterii în bază unipartidistă, cu o subordonare ierarhică strictă şi disciplină severă; subordonarea tuturor instituţiilor politice şi structurilor puterii partidului aflat la guvernare şi liderului lui; reglarea totalitară a întregii vieţi economice într-un centru unic, lichidarea tuturor formelor de pluralism, opoziţie şi autonomiei în sistemul puterii politice, implicarea în viaţa privată a cetăţenilor; impunerea societăţii unei ideologii oficiale, suprimarea manifestărilor eterodoxe şi critica guvernării, controlul totalitar politico-partiinic şi cenzura strictă a mass-mediei; demagogia social-politică; tendinţa spre ducerea în eroare a populaţiei prin convingerea în unitatea regimului şi a societăţii, a elitei guvernatoare şi maselor, partidului şi poporului. Sistemul politic totalitar al societăţii nu poate exista fără dominarea culturii politice totalitare . Realizînd clasificarea sistemelor politice, G.Almond îşi concentrează atenţia asupra mediului socio-cultural, la bază atribuind diferite culturi politice. Important este depistarea valorilor, ce se
  24. 24. află la baza funcţionării şi formării sistemelor politice. Astfel, Almond diferenţiază patru tipuri de sisteme politice: Sistemul anglo-american se caracterizează prin omogenitate şi cultură politică pluralistă. El este omogen în sens că marea majoritate a subiecţilor procesului politic împărtăşesc principiile de bază a organizării sistemului politic, normele şi valorile admise. Cultura politică se bazează pe ideea libertăţii omului, recunoaşterea legitimităţii tuturor intereselor şi poziţiilor, între ei predomină toleranţa, ceea ce crează condiţii pentru o uniune stabilă a societăţii şi elitei şi cursului politic realist. Coordonatorii structurii sunt partidele politice, grupurile de interes, mass-media. Orice individ poate aparţine în acelaş timp diverselor grupuri ce se intersectează. Acestui tip de sistem politic îi sunt caracteristice organizarea strictă, stabilitatea înaltă, raţionalitatea, dezvoltarea funcţiilor şi divizarea puterii între diversele ei elemente, birocratizarea. În general, acestui sistem este caracteristic antietatismul, egalitarismul, individualismul; Sistemul euro-continental se diferenţiază prin fragmentarea culturii politice, care are o bază comună. Sistemului în cauză este caracteristic coexistenţa culturilor vechi şi noi, societatea este divizată într-o multitudine de subculturi cu valorile sale, norme comportamentale, stereotipuri, uneori incompatibile unul cu altul. Posibilităţile grupurilor de interes, partidelor de a transfera necesităţile şi doleanţele poporului în alternativă politică sunt limitate, dar tentativele şi posibilităţile altor organizaţii sociale (religioase, naţionale) stimulează contradicţiile dintre diverse subculturi. În rezultat, sub ameninţare sunt ordinea politică şi stabilitatea politică. Se poate de concluzionat că, în acest sistem este puternică influenţa etatismului, elementelor autoritate (în Europa Centrală); Sistemul politic parţial-industrial are o cultură politică amestecată: coexistă instituţiile tradiţionale de valori, norme, orientări şi atribute a sistemului politic occidental (parlament, birocraţie). Astfel, însăşi condiţiile formării unei asemenea culturi politice se însoţesc de încălcări considerate obiceiuri sacre, tradiţii, legături, predominarea senzaţiei de instabilitate. În căutarea ordinii şi protecţiei oamenii apelează către liderul carismatic. Aceste procese din punct de vedere a comunicării şi coordonării, complică relaţiile în societate. Pentru sistemul politic de acest tip este caracteristic neclaritatea divizării puterilor, libertatea limitată, folosirea coerciţiei; În sistemul politic de tip totalitar, există tipul impus de activitate politică, puterea este concentrată în mîinele aparatului birocratic şi se controlează de un partid monolit, lipseşte posibilitatea realizării interesului parţial şi de creare a organizaţiilor, uniunilor benevole. 24 Bibliografie 1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
  25. 25. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM, 2007. 3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010. 4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003. 25
  26. 26. 26 Tema V.Regimul politic. 1.Conceptul de regim politic. Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor, mijloacelor de realizare a puterii politice. Prin regim politic se poate ințelege modul concret de organizare și funcționare a sistemului politic, de constituire a organelor de conducere în societate în raport cu cetățenii. Rezultă că regimul politic exprimă un raport direct între organele de conducere din societate si cetățeni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci de întregul sistem politic, dar nu în sensul de a se confunda cu acesta și a-i lua locul, ci de a exprima funcționarea lui efectivă. Există abordări care restrîng definirea regimului politic la organizarea statului, ca principala instituție politică, echivalînd statul cu un tip sau altul de regim politic. Esențiale sunt, desigur, natura regimului politic, modalitățile sale de funcționare (democratică sau dictatorială), valorile pe care le promovează etc. Din perspectiva eficienței procesului de guvernare, unii analiști conferă regimului politic atributul de modalitate de a răspunde problemelor de ordin organizatoric ce se pun guvernării. În context, M. Duverger în lucrarea "Instituții Politice", analizează specificul organelor puterii de stat și modalitățile de realizare a actului de guvernare; G. Bouthoul în lucrarea "Sociologia Politică", consideră că : regimul politic e determinat prin gradul de libertate a cetățenilor. În concepţia lui T. B .Bottmore regimurile politice sunt identificate cu sistemul politic; iar G. Burdeau în lucrarea "Regimul Politic" susţine că regimul politic este un mecanism de autogestiune socială, rolul de bază jucîndu-l instituțiile politice. J. W. Lapierre optează că regimul politic reprezintă o modalitate de a face față problemelor organizatorice puse în grija guvernării, iar R. Aron în lucrarea "Democrația și Totalitarismul" subliniază că criterii importante ale regimului politic sunt legăturile dintre instituții și modul lor de funcționare, formele interdependențelor lor cu infrastructura, contextul istoric, rolul pe care îl are administrația în cadrul regimului. El caracterizează mediul şi condiţiile vieţii politice a societăţii, un climat politic determinant existent într-o sau altă ţară într-o perioadă concretă de dezvoltare istorică. Or, regimul politic este o sistemă de ordine constituţională şi o expunere concretă a acestei sisteme în practică.
  27. 27. 27 2.Clasificarea regimurilor politice. Conceptul de “democraţie” (de la grecescul “demos” – popor şi “cratos” - putere) înseamnă puterea poporului, suveranitatea poporului. Dar situaţia în care întregul popor şi-ar realiza dominarea, adică democraţia directă este doar un ideal. Democraţia reală este puterea reprezentanţilor poporului, aleşi de popor. Ea se numeşte democraţie reprezentativă [9]. Regimul politic democratic se caracterizează prin următoarele trăsături: 1) Sursa puterii într-un stat democratic este poporul. El alege reprezentanţii săi, delegînd-ui cu dreptul de a soluţiona orice problemă reieşind din propria poziţie. 2) Puterea politică are în condiţiile democraţiei un character legitim şi se realizează în corespundere cu legile existente. Existînd în limitele legilor, astfel statul atribue cetăţenilor posibilităţi largi de realizare a propriilor interese şi necesităţi. Pentru un regim politic democratic e caracteristic principiul – “este permis totul, cu excepţia a ceea ce e interzis de lege”. 3) Pentru regimul democratic e caracteristic divizarea puterilor în stat. Aceasta înseamnă despărţirea una de alta a puterii legislative, executive şi judecătoreşti. 4) Regimul democratic se caracterizează prin dreptul poporului de a influenţa asupra elaborării deciziilor politice. Această infleinţă se manifestă sub forma susţinerii sau criticii în mijloacele de informare în masă, prin demonstraţii şi activitatea lobistă, participarea în condiţiile campaniilor electorale. Participarea politică a poporului în elaborarea procesului de adoptare a deciziilor este garantată de constituţie. 5) O caracteristică importantă a regimului politic democratic este pluralismul politic, ce presupune posibilitatea formării sistemei bipartidiste sau multipartidiste, concurenţa partidelor politice în influenţa lor asupra poporului, precum şi existenţa în bază legală a opoziţiei politice, atât în parlament cît şi în afara lui. 6) Regimul politic democratic se caracterizează printr-un nivel ridicat de realizare a drepturilor omului. Către acestea se referă normele, drepturile şi principiile interacţiunii statului şi cetăţenilor. Problemele drepturilor omului se află în centrul atenţiei comunităţii internaţionale. Funcţionează peste 50 de documente politico-juridice, care declară drepturile omului şi le consolidează juridic. Printre acestea sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Asambleea Generală ONU la 10 decembrie 1948, Convenţia Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (1950), Carta Africană privind Drepturile Omului şi a Popoarelor (1984) etc. Regimul totalitar se caracterizează prin tendinţa statului spre controlul absolut asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, subordonarea completă a omului puterii politice şi ideologiei dominante.
  28. 28. Conceptul “totalitarism” (de la latinescul “totalis”) înseamnă tot, întreg, deplin; a fost introdus în circuit de ideologul fascismului Italian Dj. Djentile la începutul secolului XX. În 1925 această noţiune pentru prima dată a fost folosită în parlamentul Italian. Liderul fascismului italian B.Mussolini la introdus în lexiconul politic. Din acest moment începe constituirea regimului totalitar în Italia, apoi URSS în anii stalinismului şi în Germania hitleristă în 1933 . 28 Către trăsăturile generale ale totalitarismului se atribuie următoarele: 1. Concentrare ridicată a puterii, hipertrofia aparatului de stat, pătrunderea ei deplină în toate domeniile vieţii societăţii. În condiţiile totalitarismului poporul, real este înlăturat de la putere, considerînd că puterea exprimă interesele sale mai deplin şi mai complet, decît ar face-o el de unul singur. 2. Pentru regimurile totalitare este caracteristic unipartidismul. Există un singur partid politic care este condus de un lider charismatic. 3. Ideologizarea întregii vieţi a societăţii. Ideologia în cauză include o serie de mituri (privind rolul conducător al clasei muncitoare, privind superioritatea rasei ariene etc), care exprimă puterea magică a simbolurilor. Bibliografie 1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM, 2007. 3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010. 4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
  29. 29. 29 Tema VI.Societatea politică. 1.Conceptul de societate politică. Prin societate politică se înțelege totalitatea instituțiilor, organizațiilor, asociațiilor și mijloacelor de informare în masă, care, în mod organizat și programatic, se implică în problemele puterii și conducerii politice, fie făcînd parte din organele de conducere politică, fie activînd pentru dobîndirea puterii politice. Din componența societății politice fac parte statul, partidele politice, oricare alte organizații, care, prin statut, prin program, prin activități legale, se implică în problemele puterii politice, ale organizării și conducerii politice a societății. Statul ca instituţie centrală a sistemului politic reprezintă o organizare specifică a puterii politice în societate, ce dispune de suveranitate, monopol asupra folosirii coerciţiei legale şi realizează guvernarea cu societatea prin intermediul unui mecanism special. Statul contemporan prevede un set de trăsături caracteristice, acestea fiind recunoscute de comunitatea internaţională şi se folosesc în calitate de criterii de recunoaştere a altor state drept subiecţi a relaţiilor internaţionale, ce dispun de drepturi şi responsabilităţi concrete. Aceste criterii se prezintă a fi trei elemente constitutive importante pentru stat: teritoriul, populaţia şi suveranitatea. La rîndul său, teritoriul reprezintă baza fizică, materială a statului. Teritoriul ca indiciu al statului este indivizibil, inviolabil, inalienabil şi exclusiv. Populaţia constitue comunitatea umană, ce locuieşte pe teritoriul statului şi se supune puterii acestuia. În conformitate cu dreptului internaţional populaţia se identifică cu locuitorii statului. Suveranitatea presupune a fi independent de orice forţe, situaţii sau personae. Puterea statului este suverană, adică dispune de supremaţie în ţară şi independenţă în relaţiile cu alte state. Fiind suverană, puterea de stat în primul rînd este universală, în al doilea rind dispune de prerogative de a amîna orice manifestări a oricărei alte puteri comunitare şi în al treilea rind dispune de mijloace exclusive de interacţiune (armată, poliţie) . Astfel, statul reprezintă o formă de organizare a puterii politice, ce are o structură determinată. Organizarea, structura şi realizarea puterii de stat presupun forma statului. Forma statului ca totalitatea indiciilor externi include trei elemente: forma organizării de stat, forma de guvernare şi regimul politic. Forma de organizare a statului reprezintă organizarea naţional-teritorială a statului şi o corelaţie a organelor centrale, regionale. Principalele forme ale organizării de stat sunt confederaţia, statul unitar şi federaţia. Confederaţia reprezintă o uniune permanentă a statelor suverane, creată pentru atingerea unor obiective politice generale, preponderent de ordinul politicii externe. Fiecare membru al
  30. 30. confederaţiei îşi păstrează independenţa de stat unindu-se cu alte state într-o uniune benevolă, delegînd centrului un set strict limitat de atribuţii. Pentru realizarea politicii deja elaborate statele care intră în componenţa confederaţiei crează cîteva sau un organ special şi funcţii de răspundere. Deciziile în cadrul confederaţiei se adoptă în bază de consens şi intră în vigoare doar după adoptarea organelor puterii centrale a statelor ce o compun (exemplu de confederaţie a fost SUA între anii 1776-1787, Elveţia între anii 1815-1848, Germania între anii 1815-1867, unele trăsături ale confederaţiei se identifică astăzi în Uniunea Europeană). Statul unitar se caracterizează printr-o măsură înaltă de centralizare a puterii politice. Este cea mai răspîndită formă de organizare a statului din lume, exemplu sunt Finlanda, Franţa, Spania, Marea Britanie, Japonia, România, Ucraina, Republica Moldova. În statul unitar activează o constituţie unică, a cărei norme funcţionează pe tot teritoriul ţării, o sistemă judecătorească centralizată, o sistemă unică a organelor superioare a puterii de stat, o cetăţenie unică şi o sistemă de drept unică. Teritoriul statului unitar se divizează în unităţi teritorial-administrative (departamente, judeţe, ţinuturi, regiuni, raioane). Spre exemplu, actualmente Marea Britanie ca stat unitar, are o organizare ce se caracterizează prin existenţa autonomiilor administrative pentru teritorii aparte din componenţa ţării, acestea sunt Scoţia şi Irlanda de Nord ce dispun de o autonomie limitată. Federaţia constituie un stat unional ce se conţine din formaţiuni statale, care dispun de o determinată independenţă judecătorească şi politică. Federaţia este o formă de organizare destul de răspîndită, exemplu este Federaţia Rusă, SUA, Canada, Germania, Brazilia, Tanzania. Începutul unificator al federaţiei este spaţiul social-economic unic, o sistemă monetară unică, cetăţenie federală, Constituţie federală, organe de putere federale. Dar pe lîngă acestea există şi cetăţenia unor subiecţi federali aparte (ţinuturi, state, republici, landuri) care au propriile Constituţii, legislaţie, propriile organe ale puterii executive şi legislative. Între federaţie şi subiecţii ei se crează relaţii specifice, în care prevalează principiul supremaţiei Constituţiei federale şi legilor federale. Subiecţii fedraţiei au o reprezentare disrectă în parlamentul ţării, asigurată prin existenţa celei de-a doua camere (în Fedraţia Rusă – Consiliul Fedral, SUA – Senatul, Germania - Bundesratul) . Prin formă de guvernare se subînţelege metoda de organizare a puterii superioare de stat, principiile corelaţiei organelor ei, măsura de participare a populaţiei în formarea acestora. Se deosebesc două forme principale de guvernare a statului precum republica şi monarhia. Republica este o formă de guvernare în care toate organele puterii de stat sunt eligibile sau se formează în baza reprezentării intrituţiei de stat. Se diferenţiază trei forme de guvernare republicană: prezidenţială, parlamentară şi mixtă. Monarhia constituie o formă de guvernare în care puterea superioară de stat aparţine juridic unei persoane, care îşi ocupă funcţia în ordine statilită prin moştenirea tronului. Există două 30
  31. 31. varietăţi de monarhie: absolutistă şi constituţională. Monarhia absolutistă s-a format ca instituţie politică în perioada târzie a evului mediu. Pentru ea este caracteristic lipsa totală a drepturilor poporului, lipsa organelor reprezentative, concentrarea puterii de stat în mânile monarhului. Actualmente monarhie absolutistă există în Arabia Saudită, Katar, Oman. Pe măsura dezvoltării relaţiilor social-economice monarhia absolutistă într-un rînd de ţări a evoluat în monarhie constituţională care se divizează în dualistă şi parlamentară. În monarhia dualistă puterea de stat se împarte între monarh şi parlament, atribuţiile acestuia fiind formale. Monarhia dualistă constituie o formă de guvernare tranzitorie, caracteristică pentru perioada în care burghezia slabă este nevoită să împartă puterea politică cu feudalii (spre exemplu Maroc, Iordania). În monarhia parlamentară (de exemplu Marea Britanie) organul superior al puterii executive este monarhul, pe lângă care există un consiliu secret în care intră toţi membrii cabinetului de miniştri şi primul ministru, precum şi membrii cabinetului anterior, acest consiliu având un caracter ceremonial, iar toate deciziile politice se adoptă de cabinetul de miniştri. Toate actele ce vin de la monarh au nevoie de semnătura primului ministru, astfel că răspunderea totală aparţine guvernului. În viaţa politică oficialitatea cea mai notorie o constituie primul ministru. Puterea legislativă aparţine parlamentului, care este compus din două camere: Palata Lorzilor şi Camera Comunelor. 1. Modelul parlamentar clasic al monarhiei parlamentare este "modelul tipic" britanic care a fost şi este urmat de alte ţări. Constituie un sistem politic în care separaţia puterilor se caracterizează prin flexibilitate şi dinamism. Organul executiv şi organul legislativ distinct realizează o colaborare în exercitarea funcţiilor etatice , dispunând de mijloace care le permit să se controleze mutual. Monarhia parlamentară, în forma sa clasică, presupune în esenţă un executiv alcătuit dintr-un şef de stat şi cabinet ministerial responsabil în faţa Parlamentului atât pentru propriile acte făcute în exerciţiul atribuţiilor lui, cât şi pentru cele ale şefului statului. [13]. 31 2.Statul de drept şi statul social Esenţa valorică a ideilor statului de drept constă în afirmarea suveranităţii poporului ca sursă a puterii, garantarea libertăţii lui, subordonarea statului societăţii. Respectiv, conceptul statului de drept a fost utilizat în literatura germană în prima jumătate a sec. XIX în lucrările lui K.Volicker, R. fon Molly. În general statul de drept poate fi determinat ca stat, în care există supremaţia legii, dreptului. Altfel spus, statul de drept – este o formă juridică de organizare şi activitate a puterii politice şi corelaţia ei cu indivizii ca subiecţi de drept . Printre principiile de bază ale statului de drept pot fi menţionate următoarele:
  32. 32. 1. Supremaţia legii – dominarea legii în toate sferele vieţii sociale. Legea, adoptată de organul superior al puterii în condiţiile respectării stricte a tuturor procedurilor constituţionale, nu poate fi schimbată, anulată sau stopată nici printr-un act instituţional, decizie guvernamentală, hotărâre a organelor de partid. Toată activitatea socială se realizează în strictă corespundere cu legea, consolidată prin constituţia statului de drept. 2. Realitatea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Acest principiu constă în recunoaşterea, consolidarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţenilor. Astfel, drepturile şi libertăţile omului nu constituie „un dar” al puterii, dar îi aparţin lui de la naştere. 3. Responsabilitatea reciprocă a statului şi personalităţii. Acest principiu exprimă începuturile morale în relaţiile dintre stat ca purtător a puterii politice şi cetăţean ca participant în realizarea ei. Statul prin intermediul adoptării legilor îşi ea asupra sa obligaţiuni concrete faţă de cetăţean, organizaţiile obşteşti, alte state şi comunitatea internaţională. 4. divizarea puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească. Acest principiu are drept obiectiv de a exclude monopolul puterii în mâinile unei persoane, organ sau strat social şi să asigure corespunderea întregii sisteme a puterii cerinţelor de drept şi a respectării lor. 5. existenţa formelor efective de control şi supraveghere asupra realizării legilor. Către 32 acestea se referă judecătoriile, procuraturile, arbitrajul de stat . Vis-a-vis de statul de drept de o importanţă majoră în societatea contemporană este rolul statului social. Sunt mai multe abordări a statului social, dar generalizând se poate concluziona că acesta este statul, ce are menirea să asigure fiecărui cetăţean condiţii demne de viaţă, protecţie socială, coparticipare în sfera producerii, iar în sens ideal aproximativ şanse egale de viaţă, posibilităţi pentru autorealizarea personalităţii în societate. Bibliografie 1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM, 2007. 3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010. 4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003.
  33. 33. 33 TEMA VII. Partidele politice 1.Geneza, trăsăturile şi tipologia partidelor politice. „Un partid este o reuniune de oameni, care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică”, scria Benjamin Constant încă în 1816, oferind astfel una din cele mai vechi, mai redutabile şi, în definitiv, mai pertinente definiţii, pe cît de laconică pe atît de durabilă. Dimensiunea ideologică este, s-ar părea, prima trăsătură caracteristică a partidelor, care s-a impus ca importanţă conceptuală. Această trăsătură s-a dovedit indiscutabil viabilă, căci şi astăzi pare imposibil a se vorbi despre un partid fără a-l corela cu un proiect de factură doctrinală, ce poate merge de la o formă accentuat ideologică pînă la una pragmatică, cu un fundament doctrinal abia observabil. Termenul “partid” provine din limba latină “pars” – parte, fiind utilizat pentru evidenţierea unui grup de cetăţeni, ce reprezentau interesele unei părţi a societăţii şi influenţau exercitarea puterii politice. Atitudinea statului privind constituirea partidelor politice a presupus trei etape: a) perioada atitudinii negative a statului faţă de orice grupare politică, ce s-a manifestat în timpul existenţei regimurilor absolutiste până la sfârşitul secolului al XVIII-lea; b) perioada de ignorare a existenţei partidelor politice – de la sfârşitul secolului XVIII până la mijlocul secolului XIX – când statul asigura condiţii formale pentru iniţiativa politică. Partidele politice la această etapă reprezentau mai mult grupurile sociale elitiste, ce dominau economic în societate, nu dispuneau de organizaţii locale sau disciplină internă de partid. În a doua jumătate a secolului XIX în statele occidentale aceste grupări politice se transformă treptat în partide “de masă”, acest proces fiind influenţat de introducerea dreptului electoral universal: pentru a cuceri asentimentul maselor, partidele politice au înaintat lozinci în sprijinul democraţiei, liberalizării vieţii social-politice etc.; c) etapa legalizării partidelor politice – reprezintă perioada dezvoltării statelor democratice contemporane, când partidele au devenit intermediari în raportul de interacţiune dintre societatea civilă şi societatea politică. Sociologul german M.Weber a evidenţiat trei etape de formare a partidelor politice: grupuri aristocratice – cluburi politice – partide de masă. El sublinia că partidele politice sînt copii ale democraţiei, ai votului universal, al necesităţii de a recruta şi de a organiza masele. În practică prin aceste etape au trecut doar două partide: liberal (vigy) şi conservator (thory) din Marea Britanie. Majoritatea partidelor contemporane au apărut ca partide de masă.
  34. 34. Aşadar, partidele politice, ca instituţii bine conturate, cu programe şi statut, s-au constituit în etapa afirmării orânduirii capitaliste, reprezentând o grupare de oameni, constituiţi pe criterii benevole, ce acţionează pe bază de program pentru promovarea intereselor şi scopurilor unui grup social, pentru dobândirea puterii politice în vederea organizării şi conducerii politice a societăţii. În prezent savanţii politologi din Vest au determinat următoarea clasificare a sistemelor de 34 partide politice: (autor – Giovani Sartori): I. Sistemul monopartid cu caracter totalitar. Puterea politică este monopolizată în mâinile unui singur partid politic, alte partide politice fiind interzise, nu există forţe politice alternative. Există în societăţile comuniste şi fasciste. II. Sistemul partidului hegemon cu caracter autoritar. Puterea politică aparţine partidului hegemon, care de-jure permite existenţa altor partide politice, însă în calitate de “sateliţi” ai partidului hegemon. Există în societăţile ce trec printr-o perioadă de tranziţie. III. Sistemul partidului predominant cu caracter stabil-democrat. Este un sistem democratic, în care partidele politice activează legal. Partidul predominant învinge adversarii săi politici cu o majoritate absolută în timpul campaniei electorale. Guvernul e creat pe baza partidului predominant. IV. Sistemul de două partide cu caracter optimal democrat. Legislaţia permite existenţa altor partide politice, dar rolul lor politic este redus, deoarece ele nu pot acapara majoritatea absolută a voturilor ca să poată participa la guvernare. Trăsătura de bază a acestui sistem este că acel partid politic, ce a acumulat majoritatea absolută de voturi, devine de guvernământ şi conduce singur societatea. Esenţa sistemului dat constă în faptul că partidul de guvernământ conduce pe un termen anumit, iar la viitoarele alegeri şansele ambelor partide sînt egale. V. Sistemul pluralismului moderat cu caracter stabil democrat. La baza acestui sistem sînt trei – cinci partide politice. Partidul ce obţine majoritatea la alegeri e nevoit să creeze un guvern de coaliţie cu alte partide politice. Divergenţele ideologice dintre partidele politice sînt mici. Partidele politice de opoziţie nu există, în societate existând un consens pe problemele politice. VI. Sistemul pluralismului extrem cu caracter nestabil-democrat. În acest sistem există puternice partide de opoziţie permanentă, cu caracter destructiv, aşa-numitele “partide-antisistem”, care pot fi de mai multe orientări politice – fasciste, comuniste, naţionaliste. Scopul lor constă în distrugerea regimului politic existent.
  35. 35. În acest sistem activează şi partide centriste, ce duc o politică moderată şi sînt un echilibru 35 între cele două extreme: de dreapta şi stânga. VII. Sistemul pluralismului atomizat cu caracter pseudo-democrat. În societate activează zeci de partide politice necompetitive, ce nu obţin rezultate înalte la alegeri. Acesta denotă indiciul, că structura politică a societăţii se află în curs de formare. 2.Instituţionalizarea şi funcţiile partidelor politice. Dezvoltarea sistemului pluripartidist în Republica Moldova Procesul instituţionalizării partidelor a contribuit la creşterea importanţei lor în sistemul politic al societăţii. Instituţionalizarea partidelor politice este definită drept “un proces prin intermediul căruia aceste organizaţii şi procesele din interiorul lor capătă stabilitate şi valoare”. În calitate de principalele mijloace ale instituţionalizării activităţii partidelor politice servesc actele normativ-juridice. Printre principalele direcţii ale procesului de instituţionalizare ale activităţii partidelor politice putem menţiona: reglementarea organizaţională şi structurală, determinarea funcţiilor partidelor politice, evidenţierea principalelor scopuri şi sarcini, reglarea aspectelor financiare ale activităţii partidelor politice etc. De regulă, legislaţia obligă crearea partidelor pe baze democratice, determină condiţiile de activitate a partidelor politice. Instituţionalizarea juridică a partidelor politice este una dintre tendinţele caracteristice ale evoluţiei sistemelor politice contemporane. De menţionat, că o sferă tradiţională a reglementării juridice este nu numai libertatea de activitate politică, dar şi diferitele ei limitări, deoarece instituţionalizarea partidelor este determinată de rolul lor fundamental în structura statală. Reglementarea juridică a activităţii partidului în actualele sisteme politice include: a) sancţionarea pe cale constituţională a situaţiei partidului în viaţa socială (pentru prima oară acest lucru a fost efectuat în condiţiile Cehoslovaciei şi Austriei). În unele state burgheze contemporane constituţiile reglementează scopurile propuse de partide şi condiţiile activităţii lor; b) metodele şi specificul activităţii partidelor în condiţiile unui sistem politic concret. De exemplu, art.21 din Constituţia R.F.G. cere ca partidele politice să fie create pe principiile libertăţii şi democraţiei, să dea darea de seamă asupra surselor de venituri, să posede o structură internă democratică; c) participarea la mecanismele eligibile; promovarea de candidaturi; obţinerea surselor financiare pentru campania electorală, accesul în această perioadă la radio şi televiziune, stabilirea
  36. 36. modalităţilor de reprezentare a partidelor în organele eligibile (principiul majoritar sau cel proporţional, de exemplu) etc.; d) stabilirea modului de reprezentare a partidelor în organele puterii de stat. Este vorba de stabilirea formelor de participare la lucrările parlamentului (reprezentarea partidelor în comisiile parlamentare etc.) sau de obligaţiile parlamentului faţă de reprezentanţii partidelor politice; e) finanţarea de către stat a activităţii partidelor, devenită o practică universală şi reglementată juridic. Această situaţie este o consecinţă a faptului că partidele şi asociaţiile exercită funcţii sociale în cadrul Constituţiei şi de aceea activitatea lor trebuie să fie asigurată legal. 36 alegerile locale. În Republica Moldova fenomenul partidismului este reglementat juridic de art.41 al Constituţiei şi “Legea despre partidele politice”, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21 decembrie 2007 ( Legea nr. 294-XVI). În calitate de subiect al procesului politic partidul îndeplineşte următoarele funcţii: - funcţia de reprezentare socială; - funcţia de integrare socială; - funcţia de formare a elitei conducătoare; - funcţia de promovare a cadrelor în aparatul de stat; - funcţia de elaborare şi realizare a cursului politic; - elaborarea ideologiei şi doctrinelor politice; - participarea la lupta pentru putere în stat şi la exercitarea puterii politice; - funcţia de instruire politică a societăţii; - participarea la formarea sistemelor politice; - funcţia de formare a opiniei publice etc. Partidele politice se manifestă drept o reflectare a activităţii politice a anumitor grupări sociale, reprezentând consecvent interesele lor. “Partidul posedă mijloace eficiente pentru realizarea activităţii politice şi de influenţă asupra conştiinţei de masă, inclusiv structurii organizaţionale, resurse financiare şi materiale, pârghiile puterii etc.”. Este incontestabil faptul că sistemul multipartid din Republica Moldova a devenit o realitate, fiind un fenomen imanent unei societăţi democratice. Partidele politice reflectă revendicările diverselor segmente ale societăţii, direcţionându-le pe canale instituţionaliste, pe baza pluralismului de opinii şi toleranţei ideologice. Bibliografie 1.Casiadi O., Pîrţac G., Porcescu T. Ştiinţa politică. – Chişinău, 2007.
  37. 37. 2.Moşneaga V., Rusnac G., Sacovici V. Politologie: manual pentru specialităţile nonprofil. – Chişinău: CEP USM, 2007. 3.Pîrţac G., Oleinic L. Politologia. – Chişinău, 2010. 4.Sandu I., Colaţchi A. Politologia. – Chişinău, 2003. 37
  38. 38. 38 TEMA VIII. Societatea civilă. 1.Conceptul de societate civilă. În condiţiile democraţiei actuale, fenomenul societăţii civile a generat o atenţie deosebită din partea cercetătorilor. În cercetarea termenului de societate civilă un prim reper istiric îl marchează anul 1400, când acest concept a început să fie întrebuinţat,cu semnificaţii ce proveneau din scrierile lui Cicero. Originar, societatea civilă este un termen generic pentru societate şi stat deopotrivă şi a pătruns pe scară largă în limbajul politic în perioada formării societăţii capitaliste. Această accepţiune tradiţională a fost reformulată în cadrul teoriilor contractualiste îndeosebi prin contribuţia lui J. Loke, ca antipod al autorităţii paternaliste şi al stării naturale astfel că în 1767 Adam Ferguson scria deja o istorie a societăţii civile, de fapt o istorie a civilizaţiei. Societatea civilă ca manifestare a progresului democratic integrează în structurile sale funcţionale cultura civică demonstrând că atitudinile sociale nu sunt simple opinii, bazate pe concepţii, eronate, distorsionate ale realităţii ci, mai degrabă, ele exprimă în mod fidel o experienţă particulară a socializării, fiind o măsură exactă a modului în care cetăţenii interiorizează dinamica regimului politic, a instituţiilor sale legislative, guvernamentale şi administrative. Cercetări şi analize sociologice au adeverit faptul că ataşamentul faţă de sistemul politic exprimă abilitatea acestuia de a satisface nevoile progmatice ale indivizilor şi populaţiei.Maxima performanţă democratică a unui sistem politic derivă din modul din care acesta reuşeşte să echilibreze puterea guvermanentală şi responsabilitatea guvernamentală care se referă la capacitatea celor aflaţi în posturile celor trei ramuri ale puterii statului de drept de a răspunde în mod consecvent,regulat şi prompt la solicitările, nemulţumirile, revendicările, stările de spirit ale cetăţenilor – exprimând în esenţă principiul sau regula reacţiilor anticipate. Astfel, trebuie cunoscut opiniile şi judecăţiile individului faţă de sistemul politic, caracteristicile sale legale, asupra rolului elitelor politice, asupra modului cum se iau deciziile, se adoptă legile şi sunt ele transpuse în practică. Din momentul lansării sale, termenul de societate civilă erea folosit pentru a desemna condinţiile ce caracterizează o comunitate politică suficient de dezvoltată, în care un rol principal îl aveau oraşele, iar activitatea era reglamentată de legi (ius civile) şi care avea atributele civilizaţiei şi urbanităţii. O problemă importantă a ştiinţei politice o reprezintă analiza corelaţiei dintre societatea civilă şi societatea politică. În acest sens un interes deosebit îl are definitivarea conceptului de societate civilă şi societate politică. La origine, termenul “societate civilă” era sinonim cu “societate politică” şi se folosea pentru societate şi stat împreună. Termenul de “societate civilă”, provenind din lat. civilis societas,

×