Descrieți doua complexe în care actorii sunt părinții vis a vis de copii și un complex cu actori individuali

1. Descrieți doua complexe în care actorii sunt părinții vis a vis de copii și un
complex cu actori individuali.
Despre relaţia dintre părinţi şi copii s-a scris foarte mult şi s-au realizat
multe cercetări în ultima vreme. Se ştie deja, de foarte mult timp, că părinţii
reprezintă primul model social de influenţare a copiilor şi că aceştia contribuie la
formarea concepţiei despre viaţă, a modelului de comportare şi de relaţionare a
copiilor. Ca orice altă relaţie, relaţia părinte-copil este una complexă, care
începe să se construiască încă din primele zile de viaţă ale copilului şi care
impune foarte multe condiţii-răbdare, dăruie, înţelegere, atenţie, dragoste,
comunicare şi tot aşa mai departe. Această relaţie se bazează atât pe
comunicarea verbală, cât şi pe cea nonverbală – gesturi, mimică, ton al vocii,
postură care să întărească cele comunicate verbal de părinte.
Pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului şi pentru
dezvoltarea unei relaţii adecvate şi a unei comunicări eficiente între părinte şi
copil, pe lângă satisfacerea nevoilor de bază ale copilului, foarte importante sunt
şi nevoile emoţionale ale acestuia şi anume:
– respectul: chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de respectul şi de
valorizarea celorlaţi, ca orice alt individ. Respectarea copilului înseamnă
oferirea de alternative, explicarea motivelor care impun un comportament sau
altul, libertatea de exprimare şi de a lua decizii şi multe alte lucruri;
– sinceritatea: copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea
încredere în ei, cu atât mai mult în părinţii lor. Minciunile sau adevărul spus pe
jumătate nu fac altceva decât să-i facă să fie confuzi şi să-şi dezvolte un stil de
comunicare bazat pe minciună şi nesinceritate;
– acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de părinţii săi
indiferent de succesul sau insuccesul acţiunilor sale, lucru care se poate realiza
atât prin încurajări verbale cât şi prin încurajări nonverbale. Din acest punct de
vedere, în general, părinţii au mai mult tendinţa de a valoriza şi recompensa
succesul copilului şi de a critica sau pedepsi eşecul acestuia. În timp, această
atitudine a părinţilor duce la deteriorarea comunicării dintre cele două generaţii
şi nu-l fac pe copil decât să se ferească de ei şi să-i mintă, pentru a nu fi criticat
sau a i se aduce din nou reproşuri;
– dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinţilor săi tot timpul
adică atât în momentele fericite cât şi în cele triste. Părintele îşi poate exprima
dragostea faţă de copil atât verbal, cât şi nonverbal – îmbrăţişări, strângeri de

2. mână, mângâieri etc. Alternarea comportamentelor de manifestare a dragostei cu
cele de neglijare, de indiferenţă sau cu cele agresive, îl pot face pe copil să nu
mai aibă încredere în părinţii săi, să-i evite, să-i mintă sau, mai rău, sa-i
respingă;
– răbdarea: unui copil nu i se poate cere ceva ”aici şi acum”, ci are nevoie
de timp şi de explicaţii pentru a se putea adapta unui comportament sau altul
solicitat de adult. Cei mai mulţi părinţi se aşteaptă şi doresc ca, o dată ce au
cerut un anumit lucru copilului lor, acesta să-l realizeze fără a lua în considerare
faptul că, mai întâi, copilul are nevoie să înţeleagă de ce este necesar acel lucru;
– timpul: copilul are nevoie de compania şi atenţia părinţilor săi. Nu se
poate construi o relaţie între părinte şi copil atâta timp cât părintele nu are timp
pentru copilul său, este la serviciu mai toată ziua sau are alte priorităţi atunci
când este acasă;
– corectitudinea: este important ca, copii să cunoască regulile iar, o dată
ce acestea au fost stabilite (în colaborare cu copii), aplicarea lor să fie corectă şi
constantă;
– înţelegerea: relaţiile, în general, se bazează pe înţelegere astfel că, şi
copilul, are nevoie să fie ascultat şi înţeles de părinţii săi.
Parintii care au impresia ca nu au reusit sa dea viata unui copil “ perfect “,
adica un copil care sa fie tocmai cum au visat ei, au sentimentul ca nu sunt buni
parinti. Copilul resimte acest lucru si suferinta pe care o manifesta este mai intai
de toate a parintilor. Cu cat un copil simte ca sperantele parintilor in privinta lui
sunt mai mari, cu atat devine mai complexat. Si, din nefericire, nefiind la
inaltimea stachetei fixate de parinti, el isi inchipuie ca nu are nici o valoare, ca
nu este bun de nimic. Orice parinte are asteptari mari de la copilul sau, dorind ca
acesta sa reuseasca in viata si sa fie cat mai bun. Insa impunerea unor asteptari
prea inalte („trebuie sa fii cel mai bun”, „trebuie sa te descurci bine la toate”) va
duce inevitabil la esecul unui copil de a se ridica la nivelul lor si deci la o
imagine de sine negativa. A fi parintele unui copil perfect este un lucru
imposibil. In schimb este foarte simplu sa ajungi parintele care determina
complexe unui copil. Acest fapt nu cere nici o aptitudine speciala : este suficient
sa nimicesti personalitatea si dorintele copilului de la o varsta mica. Sarcina
usoara, mai ales ca tocmai atunci el are nevoie de tot ajutorul parintilor pentru a-
si fauri Eul, pentru a deveni o persoana care gandeste si aspira.
Tuturor parintilor din lume le place sa viseze ca vor da nastere unui viitor
mare om , unei viitoare femei celebre. Ei isi proiecteaza narcisismul si visele
marete in fiinta care urmeaza sa vina pe lume . Mai intai de toate , orice copil

3. este un copil imaginat care traieste in mintea parintilor. Parintii care refuza sa
renunte la expectativa unui bebelus ideal, atribuind copilului lor misiunea de a
ajunge un om mare, nu vor reusi altceva decat sa aiba un copil, complexat.
Zdrobit de modelul fantomatic impus de parinti, copilul se va simti , prin forta
imprejurarilor, un nimeni. Si, in plus, nefiind conform exigentelor nebunesti ale
parintilor, el nu va fi iubit. Or, crestrea si formarea copilului, iubirea are acelasi
rol indispensabil ca si cel al hranei.
Parintii au in minte adesea o imagine vaga, idealizata in care si-ar dori sa
se inscrie copilul lor. Din nefericire, genetica nu tine seama de dorintele lor. Cea
mai mare parte dintre parinti renunta sau mai bine zis uita de imaginea ideala.
Dar cei care se incapataneaza si nu inceteaza sa reexamineze cu atentie “de ce
nu este el exact cum am vrea noi “ nu vor depune mare efort pentru a-si
convinge copilul ca este urat, facand din acesta un etern nemultumit de el
insusi, un probabil candidat la operatia estetica.
Un alt mare complex este cel de inferioritate ale unui copil care persista
deseori pana la varsta adulta, afectand toate relatiile sale si viata sa in general;
existenta acestor complexe implica o atitudine de neincredere, de inhibare, de
centrare pe negativ – persoana isi vede constant calitatile negative, nu are
incredere in ea insasi si se asteapta la esec. Criticile frecvente ale parintilor
contribuie la aparitia complexelor de inferioritate ale unui copil. Dorind sa
corecteze si sa stimuleze copilul, unii parinti pot apela prea des la critici, in loc
sa incerce incurajarea si aprecierea copilului. Copilul care creste auzind deseori
ca ceea ce face nu este destul de bun va crede ca el ca persoana nu este destul de
bun – opinia parintilor sai este esentiala pentru ceea ce va crede copilul despre el
insusi. Criticile din partea persoanelor dragi, apropiate, au o forta nemasurata,
influentand modul in care individul se percepe pe sine.
Neglijarea copilului are multe efecte negative in dezvoltarea copilului.
Cand acesta nu primeste afectiunea si atentia atat de vitale in prima copilarie,
cand isi vede parintii preocupati de altele, cand se simte ignorat, acesta va crede
ca este vina sa, ca nu merita sa primeasca mai mult. Fara ocrotire, afectiune,
atentie, copilul nu isi formeaza sentimentul propriei valori.

4. … De fapt, expresia „lipsade incredere insine“ esteun fel de complex general,
individual care inseamna totul si nimic. Folosindu-l, arata ca ceva nu merge in
relatia lui cu ceilalti si cu el insusi, cu partenera sau partenerul, sau la serviciu.
Nu merge pentru ca nu am incredere in mine insumi. Sau semai poate sa fii
foarte bine pe plan profesional, dar sa nu prea mear--ga pe plan afectiv. Poti fi
performantsi poti lansa cu succes un nou proiect, dar poti fii complet blocat
daca vine vorba despreo marire de salariu care trebuie negociata. De unde si
necesitatea ca pacientul sa fie nevoit sa-sidea seama unde „schioa­pata“
inainte sa-sidea seama de un-de pornesteproblema lui.
Constatarea ca „nu am incredere in mine“ este mai mereu produsulu­nei
povestiparticulare. Nu ne nastem timizi sau complexati, ci devenim astfel in
urma a ceea ce traim in familie. In aceeasi masura, seregasesteun punct
comun: pornind de la copilarie, regasim elementele care au condus la aceasta
lipsa de incredere in sine. Mai multe tipuri de atitudini parentale sunt prezente
drept cauze, chiar daca parintii nu suntniciodata in intregime responsabilide
nevrozelecopiilor lor. Pentru ca fiii lor ii iubesc, ii divinizeaza si ii asculta, de
aceea parintii influenteaza in asa ma-remasura destinul copiilor lor.