1. I. Notiuni de ecologie
Ecologia este o ştiinţă biologică care se ocupă cu studiul interacţiunilor ce se manifestă
între organisme şi mediul lor de viaţă.
Cele două ramuri ale ecologiei sunt:
- Ecologia tradiţională (teoretică), care se ocupă cu studiul ecosistemului;
- Ecologia globală (sistemică), care se ocupă cu studiul ecosferei.
Ecologia tradiţională analizează în amănunt relaţiile reciproce dintre sistemele vii şi mediu.
Datorită lărgirii sferei de cunoaştere şi de interes, datorită trecerii de la studiul
ecosistemului la studiul ecosferei în ansamblul ei ecologia s-a transformat treptat dintr-o ştiinţă
biologică într-o ştiinţă suprasintetică integrând o serie de elemente ce aparţineau altor ştiinţe:
geografia, fizica, economia, chimia, sociologia.
A apărut astfel o nouă ştiinţă şi anume aceea de ecologie globală sau ştiinţa mediului
înconjurător.
Mediul înconjurător reprezintă totalitatea elementelor naturale şi antropice,
evenimentelor si energiilor care se găsesc intr-o permanentă acţiune şi care determină
menţinerea echilibrului ecologic al planetei. Elementele antropice se datorează acţiunii omului
cu efecte asupra reliefului, vegetaţiei,
Mediul înconjurător poate fi considerat o sumă între sistemele ecologice şi sistemele
socio-economice.
Structura capitalului natural este reprezentată de:
1 - Sisteme ecologice naturale si seminaturale;
2 - Sisteme ecologice create de om (antropice).
1 Sisteme ecologice naturale şi seminaturale:
a) Ecosisteme şi complexe de ecosisteme marine şi oceanice: mările şi oceanele,
sistemul abisal, platforma continentală, estuare, lagune, recife.
b) Ecosisteme şi complexe de ecosisteme acvatice continentale: lacuri, bălţi, fluvii,
râuri, pâraie, delte, zone inundabile, turbării, păduri aluviale, sisteme carstice.
c) Ecosisteme şi complexe de ecosisteme terestre: ecosisteme arctice şi alpine, păduri
de răşinoase, foioase, tropicale, ecuatoriale, ecosisteme de stepă, deşerturi.
2 Sisteme ecologice create de om (antropice);
a) Agrosisteme,
b) Plantaţii forestiere;
c) Ferme zootehnice,
d) Ferme de acvacultură,
e) Lacuri de acumulare,
f) Zone umede artificiale.
După o concepţie mai veche elementele mediului înconjurător sunt: aerul, apa, solul si
organismele. Aceste elemente sunt repartizate sub forma unor învelişuri concentrice ce se află
într-o strânsă interdependenţă şi se numesc geosfere. Geosferele planetare sunt: atmosfera,
hidrosfera, litosfera, biosfera. Ele sunt entităţi unitare bine individualizate.
Definiţia şi domeniile protecţiei mediului înconjurător
Protecţia mediului, ca ramură a ecologiei aplicate, reprezintă totalitatea acţiunilor
întreprinse de om pentru păstrarea echilibrului ecologic local şi global, pentru menţinerea şi
ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi spirituale în scopul
asigurării condiţiilor de viaţă şi de muncă.
Activităţile de protecţia mediului sunt structurate în şase domenii principale de
activitate:
1. Activităţi legislative,
2. 2. Activităţi administrativ - instituţionale,
3. Activităţi educativ - informative,
4. Activităţi economico - tehnologice,
5. Activităţi sociale,
6. Activităţi de cooperare internaţională.
1. Activităţi legislative: legi cadru, legi specifice, hotărâri de guvern, ordonanţe, ordine,
normative, instrucţiuni, standarde.
2. Activităţi administrative – instituţionale: înfiinţarea autorităţii centrale de mediu cu
structuri administrative în teritoriu, înfiinţarea unei inspecţii de mediu la nivel central şi local,
organizarea de direcţii sau servicii de mediu la fiecare minister economic, organizarea de
institute de specialitate, înfiinţarea şi organizarea zonelor şi ariilor protejate.
3. Activităţi educative informative: - înfiinţarea de şcoli, secţii, facultăţi de specialitate,
introducerea în programa şcolară şi universitară a unor discipline de ecologie şi protecţia
mediului, organizarea de muzee, expoziţii, comunicări cu tematică de protecţia mediului,
organizarea de sesiuni ştiinţifice, simpozioane, conferinţe cu tematică de protecţia mediului.
4. Activităţi economico-tehnologice: promovarea unor mecanisme financiare pentru
asigurarea de fonduri pentru protecţia mediului, elaborarea şi introducerea unor tehnologii
curate, dezvoltarea unei noi activităţi de tip industrial aceea de protecţia mediului, promovarea
unor programe intersectoriale: energia şi mediul, transportul şi mediul.
5. Activităţi sociale: anchete sociale de specialitate, antrenarea populaţiei în luarea
deciziilor ce afectează mediul înconjurător, antrenarea populaţiei în manifestări care sa
promoveze protecţia mediului.
6. Activităţi de cooperare internaţională: semnarea şi ratificarea de tratate, convenţii,
înţelegeri, protocoale, organizarea şi participarea la activităţi comune de cercetare, participarea
la congrese, simpozioane si asigurarea schimbului de informaţii.
Definitia si importanta ecologiei
Ecologia este o ştiinţă care are drept scop inţelegerea relaţiilor dintre organisme şi
mediul lor.
Noţiunea de ecologie a fost folosită pentru prima dată de naturalistul Ernst Haeckel in
lucrarea “Generelle Morphologie der Organismen” (1866).
El considera ecologia ca ,,ştiinţa generală a relaţiilor dintre organisme şi mediul lor
inconjurător”. Mai tarziu susţinea că ecologia trebuie inţeleasă ca ,suma cunoştinţelor
referitoare la economia naturii”.
Definiţiile care au urmat sunt intrucat asemănătoare. Ele pun accent pe sistemele
biologice supraindividuale:
Odum E. (1971)- ,,ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale
sau grupurilor de organisme cu ambianţa lor vie şi nevie”;
Ricklefs (1976) ,, ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul plantelor şi animalelor
ca indivizi, populaţii şi comunităţi vii in interacţiunea acestora cu mediul inconjurător, ca factori
fizici, chimici şi biologici ai acestuia”.
Stugren B. (1975) ,,ştiinţă a interacţiunilor in sistemele supraindividuale”.Botnariuc N.
(1982),,ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii,
biocenoze, biosfera) integrate in mediul
lor abiotic”;
Ionescu Al. (1988) –,,ştiinţa relaţiei dintre vieţuitoarele care alcătuiesc o biocenoză şi
dintre acestea şi biotop. Ea studiază fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un
ecosistem bine delimitat”.
3. Ecologia a fost definită deci, ca fiind,,studiul interacţiunilor dintre organisme cu mediul
lor precum şi dintre acestea”, ca ,,economia naturii (adică modul de repartizare a substanţei vii
pe specii, modul cum se produce, cum circulă şi cum se descompune substanţa vie) sau ca
,,biologia ecosistemelor”.
Cunoştinţele acumulate in domeniu prezintă importanţă in procesul tehnico-ştiinţific din
agricultură, silvicultură, industrie, in medicină etc. De asemenea, serveşte la elaborarea unor
teorii cum ar fi de exemplu cele privind legile care generează fluxul de energie şi circulaţia
substanţelor in biosferă; mecanismele procesului evolutiv; schimbarea structurii şi organizării
materiei vii. Reprezintă o bază ştiinţifică a activităţilor de protecţia mediului inconjurător şi de
folosire raţională a resurselor naturii.
Obiectul ecologiei
Ecologia include toate treptele de evoluţie: de la cunoaşterea producţiei şi a bugetului
energetic al unei specii, a mecanismelor de autoreglare a densităţii populaţiei, etc. pană la
cunoaşterea structurii şi productivităţii biosferei, caracterizarea ecologică a marilor regiuni
biogeografie şi a ecosistemelor.
Obiectul de studiu al ecologiei este foarte complex. Este reprezentat de cunoaşterea,
inţelegerea şi aplicarea in practică a legilor care determină relaţiile diverselor sisteme biologice
cu toţi factorii de mediu.
Domeniile directe de studiu ale ecologiei sunt autecologia, sinecologia şi demecologia,
iar cele secundare chimia, biochimia, genetica şi fiziologia. După Nicola T. (1982) in abordarea
problemelor ecologiei trebuie să avem in vedere următorii factori care condiţionează evoluţia
şi finalitatea ei ca ştiinţă:
- economic – datorită pericolului epuizării resurselor naturale ale mediului;
- tehnico-ştiinţific – in vederea valorificării complexe, eficiente a resurselor;
- ecologic propriu-zis – priveşte echilibrul biologic natură-societate, in condiţiile poluării
globale a mediului inconjurător;
- social-politic – legat de creşterea demografică, alimentaţie, politică.
Relaţiile ecologiei cu alte discipline
Ecologia este o ştiinţă multidisciplinară. Ea are legături cu celelalte ştiinţe biologice:
fiziologia, morfologia, sistematica, genetica.
- pentru studiul influenţei factorilor fizici asupra organismelor ecologia se bazează pe
cunoştinţele de climatologie, meteorologie, geografie, pedologie, geologie etc.
- pentru migraţia atomilor elementelor chimice prin ecosystem utilizează date furnizate de
geochimie;
- foloseşte matematica şi informatica in prelucrarea datelor.
Modelarea matematică permite simularea proceselor din natură care se efectuează pe
perioade de timp indelungate, asigură prognozarea unor acţiuni practice legate de activitatea
umană şi de gospodărire a unor ecosisteme naturale.
In practică, modelarea a condus la:
- controlul exploatării raţionale a populaţiei de plante şi animale;
- controlul gradului de poluare a mediului, impurificarea alimentelor şi a apei cu substanţe
toxice şi radioactive;
- elaborarea unor reguli de gospodărire a naturii pe baze ecologice; optimizarea producţiei de
biomasă şi recoltă utilă.
4. Definiții
1. Areal - teritoriu ocupat de o specie sau de o populaţie;
2. Arie protejată - zona delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat,
desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de
conservare; cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii ale biosferei, monumente
ale naturii şi altele;
3. Autorizaţie de mediu - reglementarea tehnico-juridică prin care sunt stabilite condiţiile şi
parametrii de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de
mediu;
4. Biocenoza - componenta vie a unui ecosistem, reprezentând o comunitate unitară şi
complexă de plante şi animale;
5. Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solară, clima,
umiditatea) și relațiile dintre ei.
6. Biodiversitate - variabilitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi
terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea
din interiorul speciilor, dintre specii şi dintre ecosisteme;
7. Deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale
componentelor sale naturale, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a
ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii,
cauzate în principal de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor,
gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, cât şi amenajarea necorespunzătoare a teritoriului;
8. Deşeuri - substanţe refolosibile sau nu, apărute în urma unor procese biologice sau
tehnologice, dar care nu mai pot fi utilizate ca atare;
9. Ecologie - ştiinţă de sinteză provenită iniţial din domeniul biologiei dar care tinde să devină
de sine stătătoare, ce studiază conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă
(natural şi amenajat), precum şi structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice
(populaţie, biocenoză) dar şi a sistemelor mixte (ecosisteme);
10. Ecosistem - orice complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi
microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională;
un sistem ecologic supraindividual alcătuit din biotop şi biocenoză;
11.Factor abiotic - component al mediului lipsit de viaţă, lumină, temperatură,
presiune, umiditate, relief, precipitaţii etc;
12. Factor biotic - acţiunea unui organism asupra mediului ambiant sau asupra altor
organisme;
13. Habitat - locul sau tipul de loc în care un organism sau o populaţie există în mod natural;
14. Lanţ trofic - serie de organisme care în cadrul unui ecosistem consumă şi sunt consumate,
la rândul lor; este calea prin care materia şi energia circulă în ecosistem;
15. Mediu – ansamblul factorilor fizici şi biologici, naturali şi artificiali, care acţionează în
diferite moduri și generează o anumită ambianţă ecologică.
16. Monitoringul mediului - supravegherea continuă, evidenţierea schimbărilor în starea
mediului şi evaluarea semnificaţiei ecologice şi a implicaţiilor sociale ale acestor schimbări
urmate de măsuri care se impun;
17. Pădure – teren acoperit cu vegetaţie forestieră în suprafaţă mai mare de 0,25 ha, făcând
parte din fondul forestier și fiind cuprinsă în amenajamente silvice.
18. Poluare - proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi abiotice şi a bunurilor create de om,
cauzat de activităţile umane, cât şi datorită unor fenomene naturale;
19. Populaţia – totalitatea indivizilor unei specii care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat şi
care prezintă caractere specifice.
5. 20. Protecţia mediului înconjurător - totalitatea mijloacelor şi măsurilor întreprinse pentru
păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali, prevenirea si
combaterea poluării, dezvoltarea valorilor naturale;
21. Resurse naturale - includ resursele neregenerabile (minerale şi combustibili fosili),
regenerabile (apă, atmosfera, sol, floră, vegetaţie, fauna sălbatecă) şi permanente (energie
solară, eoliană, geotermică).
22.Importanţa ecologiei - cunoştinţele acumulate în domeniu, prezintă importanţă în procesul
tehnico – ştiinţific din agricultură, silvicultură, industrie, medicină, serveşte la elaborarea unor
teorii (legile care generează fluxul de energie şi circulaţia substanţelor lor în biosferă;
mecanismele procesului evoluţiei; schimbarea structurii şi organizării materiei vii), reprezintă
o bază ştiinţifică a activităţilor de protecţie a mediului şi folosirea raţională a resurselor naturii.
23. Obiectul ecologiei – ecologia include toate tipurile de evoluţie, de la cunoaşterea producţiei
şi a bugetului energetic al unei specii, a mecanismelor de autoreglare, a densităţii populaţiilor
până la cunoaşterea structurii şi productivităţii biosferei, caracterizarea biologică a marilor
regiuni biogeografice şi a ecosistemelor. La studiul ecologic trebuie să avem în vedere următorii
factori: economic – datorită pericolului epuizării rezervelor naturale ale mediului; tehnico –
ştiinţific – în vederea valorificării complexe şi eficiente a resurselor; ecologic – priveşte
echilibrul biologic: natură – societate în condiţiile poluării globale a mediului înconjurător;
social – politic – legat de creşterea demografică, alimentaţie, politică.
Resursele naturale
Resursele naturale sunt elemente materiale, energetice şi informaţionale existente in
mediu.
In Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, prin resurse naturale se inţelege ,,totalitatea
elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite in activitatea umană: resurse neregenerabile
–mineralele şi combustibilii fosili-, regenerabile –apă, aer, sol, floră, faună sălbatică- şi
permanente –energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor”.
Clasificarea resurselor naturale:
Resurse inepuizabile (energia eoliană, energia mareelor, precipitaţiile, apa din mări şi
oceane etc);
Resurse epuizabile care pot fi: regenerabile (produsele vegetale şi animale) şi
neregenerabile (materialele de carieră, resursele genetice, speciile şi soiurile etc).
Resursele informaţionale (genetice) se referă la informaţia stocată sub formă de
programe genetice de către organisme, alcătuind genofondul (totalitatea genomilor aparținând
viețuitoarelor unei populații, între care există interschimb genetic și recombinări )populaţiilor,
speciilor, biocenozelor şi in final, al biosferei.
Biodiversitatea (diversitatea biologică) este un concept global, care arată diversitatea
dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre
complexele ecologice din care acestea fac parte. Cuprinde deci, diversitatea din interiorul
speciilor, dintre specii şi ecosisteme.
Pentru societate, biodiversitatea are o mare importanţă.
Pe plan economic:
- Reprezintă o sursă de materii prime - pentru imbrăcăminte, hrană diversificată,
medicamente - şi mijloace de producţie;
- Reprezintă rezervorul pe termen lung de resurse genetice utilizabile, necesare
pentru a răspunde cerinţelor utilizării durabile;
Pe plan ştiinţific:
6. - Biodiversitatea stă la baza tuturor mecanismelor ce permit să se asigure in permanenţă
măsurile de protecţia mediului, menţinand parametrii solului şi climatului in limitele
compatibile cu viaţa.
Pe plan etic şi estetic:
- Biodiversitatea este o sursă importantă pentru satisfacţie (incantare) şi creativitate.
Biodiversitatea poate fi afectată prin supraexploatare şi inlocuirea unor specii, populaţii
sau soiuri de plante sau rase de animale, schimbarea condiţiilor de mediu, defrişarea pădurilor,
vanat şi pescuit abuziv etc.
Obiectivele strategiei mondiale de conservare a resurselor:
1. Menţinerea echilibrelor ecologice fundamentale (aceasta presupune toate procesele fizico-
chimice şi toate activităţile proprii fiinţelor vii care acţionează asupra ecosistemelor şi
condiţionează integritatea lor, diversitatea genetică şi potenţialul evolutiv).
2. Exploatarea raţională a resurselor naturale (care presupune şi adaptarea prelevărilor in
populaţiile de specii exploatate la un nivel ce corespunde unui randament maxim suportabil).
3. Ocrotirea diversităţii genetice care implică prevenirea epuizării speciilor in primejdie,
ocrotirea in aceeaşi măsură a varietăţilor de plante cultivate, a raselor de animale domestice şi
a speciilor sălbatice.
2. Protecţia şi conservarea naturii
Printre modalităţile frecvent utilizate in vederea protecţiei şi conservării naturii un loc
prioritar il ocupă constituirea de arii protejate şi declararea de monumente ale naturii.
Prin arie protejată se inţelege o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare,
desemnată sau reglementată şi gospodărită in sensul atingerii unor obiective specifice de
conservare.
Monumente ale naturii – sunt speciile de plante şi animale rare, arbori izolaţi,
formaţiuni şi structuri geologice de interes deosebit, ştiinţific sau peisagistic.
La nivelul Consiliului Europei, terminologia comună pentru zonele protejate, vizează
patru categorii, două fiind zone strict protejate, iar celelalte două cu regim de protecţie mai
redusă.
Categoria A – cuprinde arii protejate in mod absolut, in afara oricărei intervenţii umane.
Accesul este permis numai cercetătorilor ştiinţifici;
Categoria B – teritorii in care obiectivul este conservarea patrimoniului natural, in care
este interzisă orice intervenţie artificială ce alterează evoluţia şi compoziţia naturii. Se admit
vizitatori numai cu respectarea strictă a regulamentelor;
Categoria C – cuprinde zone cu valoare estetică şi culturală, in care păstrarea
echilibrului ecologic şi ocrotirea peisajului este categorică. Se admit activităţi tradiţionale şi
activităţi noi, moderne, cu reglementări noi adaptate;
Categoria D – teritorii vaste in care se desfăşoară orice activităţi cu respectarea
principiilor de conservare a patrimoniului natural.
Conservarea naturii este o obligaţie a tuturor cetăţenilor, dar responsabilităţi in domeniu
au: Autoritatea Centrală pentru Protecţia Mediului, Academia Romană şi Comisia Naţională
UNESCO, prin Comitetul Naţional Om – Biosferă.
Reglementările in domeniu privesc:
- Asigurarea diversităţii biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice pe teritoriul Romaniei;
- Menţinerea sau restabilirea intr-o stare de conservare favorabilă a habitatelor natural şi a
speciilor din flora şi fauna sălbatică;
- Identificarea bunurilor patrimoniului natural care necesită un regim special de ocrotire, pentru
conservarea şi utilizarea durabilă a acestora;
7. - Categoriile de arii naturale protejate, tipurile de habitate naturale, speciile de floră şi faună
sălbatică şi alte bunuri ale patrimoniului natural ce se supun regimului special de ocrotire,
conservare şi utilizare durabilă;
- Constituirea, organizarea şi extinderea reţelei naţionale de arii naturale protejate, precum şi
reglementarea regimului acesteia;
- Regimul de administrare a ariilor naturale protejate şi procedurile de instituire a regimului de
protecţie pentru alte arii naturale şi bunuri ale patrimoniului natural;
- Măsurile pentru ocrotirea şi conservarea speciilor de animale şi plante sălbatice,vulnerabile,
endemice şi/sau rare, precum şi cele pentru protecţia formaţiunilor geomorfologice şi
peisagistice de interes ecologic, ştiinţific, estetic, cultural-istoric şi de altă natură, a bunurilor
naturale de interes speologic, paleontologic, geologic, antropologic şi a altor bunuri naturale cu
valoare de patrimoniu natural, existente in perimetrele ariilor naturale protejate şi/sau in afara
acestora;
- Activităţile de recoltare, capturare şi/sau de achiziţie şi comercializare a plantelor şi animalelor
din flora şi fauna sălbatică, terestră şi acvatică, sau a unor părţi sau produse ale acestora, pe
piaţa internă sau la export, in stare vie, proaspătă ori semiprelucrată.
Categorii de arii protejate
a) Rezervaţii ştiinţifice - sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzand elemente reprezentative
de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic
sau de altă natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru
asigurarea integrităţii zonei protejate.
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care
habitatele sunt păstrate intr-o stare pe cat posibil neperturbată.
b) Parcuri naţionale - sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzand
elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic,
hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind
posibilitatea vizitării in scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.
Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic in stare
naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice in
condiţii de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi
a folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului atribuit.
c) Monumente ale naturii - sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică
deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate
cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri,
martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice,
depozite fosilifere, precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin
unicitatea sau raritatea lor.
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care
asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. In funcţie de gradul lor de vulnerabilitate,
accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis.
d) Rezervaţii naturale - sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,
hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de
arealul necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.
e) Parcuri naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea
unor ansambluri peisagistice in care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul
8. timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori
cu o mare diversitate biologică.
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a
omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovand păstrarea
folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, incurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi
culturii tradiţionale ale populaţiei locale.
De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se incurajează
activităţile ştiinţifice şi educaţionale.
f) Rezervaţii ale biosferei - sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi
conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile
biosferei se intind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau
acvatice, lacuri şi cursuri de apă, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice
unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradiţională a teritoriului,
ecosisteme modificate sub influenţa omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi
umane a căror existenţă este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării
durabile şi armonioase. Mărimea rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de
protecţie şi conservare eficientă a mediului natural şi a diversităţii biologice specifice.
Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate incat să constituie modele
de dezvoltare a comunităţilor umane in armonie cu mediul natural.
g) Zone umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al căror scop
este de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică
zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizează in scopul conservării lor şi al utilizării durabile
a resurselor biologice pe care le generează, in conformitate cu prevederile Convenţiei privind
conservarea zonelor umede de importanţă internaţională in special ca habitat al păsărilor
acvatice.
h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal - sunt acele arii naturale protejate al
căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de habitat natural in cuprinsul cărora există
elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea
arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării
elementelor supuse acestui regim de protecţie.
i) Arii speciale de conservare - sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a
conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce intr-o stare de conservare
favorabilă habitatele naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat.
j) Arii de protecţie specială avifaunistică - sunt acele arii naturale protejate al căror scop este
de a conserva, de a menţine şi, acolo unde este cazul, de a readuce intr-o stare de conservare
favorabilă habitatele specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare
sălbatice.
Conservarea zonelor umede
De cele mai multe ori, rolul multiplu al zonelor umede a fost constatat şi inţeles numai
după distrugerea lor. Problemele ivite de aceste degradări se referă la eroziunea accelerată a
litoralului, a plajelor, precum şi alterarea calităţii apelor.
Funcţiile ce derivă direct din caracteristicile zonelor umede sunt:
a- Funcţie hidrologică. Zonele umede contribuie la menţinerea şi ameliorarea calităţii apelor
acţionand ca un filtru epurator: filtru fizic – cand favorizează depunerea sedimentelor, reţinerea
materiilor in suspensie, a metalelor grele etc, sau, filtre biologice, cand ele constituie sediul
degradărilor biochimice.
Au de asemenea, un rol determinant in reglarea regimului hidrologic.
b- Funcţie biologică
9. Zonele umede constituie un rezervor de biodiversitate. De exemplu, in Franţa, 30% din
speciile vegetale protejate trăiesc in aceste zone, cca. 50% din speciile de păsări depind de
aceste zone etc.De asemenea, joacă un rol important in viaţa organismelor condiţionate de ele:
sunt sursă de hrană, au funcţie de reproducere (deoarece resursele alimentare variate şi
diversitatea habitatelor constituie elemente esenţiale pentru reproducere), constituie loc de
refugiu şi odihnă in special pentru peşti şi păsări, se caracterizează printr-o inaltă productivitate.
c- Funcţie climatică
Aceste zone participă la regularizarea condiţiilor de microclimat, datorită capacităţii de
evaporare intensă a apei şi are efect de micşorare a efectelor secetelor.
Funcţii ce derivă din serviciile pe care le oferă:
1 - Prezenţa acestor zone asigură populaţiei locale un număr imens de beneficii prin exploatarea
diverselor resurse.
2 - Resursă de apă:
3 - Zonele umede constituie unul din elementele importante de gestiune calitativă şi cantitativă
ale resurselor de apă datorită funcţiei hidrologice. Au un rol socio-economic prin participarea
la alimentarea cu apă potabilă a oamenilor şi nevoilor legate de activităţile agricole şi
industriale.
4. Prevenirea riscurilor naturale
5. Aceeaşi funcţie hidrologică contribuie in egală măsură la prevenirea contra inundaţiilor.
6. In perioadele de creştere a nivelului, zonele umede joacă rol de rezervor natural. Are rol in
menţinerea umidităţii aerului in perioadele secetoase şi de stabilizare şi protecţie a solurilor.
7. Produce resurse biologice
8. Zonele umede se caracterizează prin importante producţii agricole (faneţe, crescătorii,
orezării, exploataţii forestiere), piscicole, deci repercursiunile financiare sunt mari.
9.Valoare culturală şi turistică
Fac parte dintr-un patrimoniu peisager şi cultural., aducand mari beneficii prin
activităţile turistice şi recreative.
10. Au valoare educativă, ştiinţifică şi patrimonială. Constituie o bună bază pedagogică pentru
prezentarea consecinţelor diversităţii, dinamica şi funcţionarea ecosistemului.
Datorită funcţiilor pe care le are, zona umedă trebuie să fie gestionată astfel incat să-i
asigure o dezvoltare durabilă.
10. Mediu înconjurător. Poluant. Poluare. Noţiuni. Clasificare.
A. Mediul înconjurător constituie un sistem alcătuit din elemente ale cadrului natural şi
antropic, strans legate prin relaţii multiple, care ii asigură calităţile (insuşirile) şi evoluţia. Cand
spunem ,,mediu,, ne gandim la aer, apă, sol şi subsol, toate straturile atmosferice, materia
organică şi anorganică, precum şi la fiinţele vii, intre care se stabilesc conexiuni foarte variate.
Mediul reprezintă deci cadrul natural şi social in care se desfăşoară existenţa, viaţa in
general.
Pe parcursul dezvoltării societăţii umane, mediul a suferit o serie de dezechilibre, urmate
de degradări, care au cunoscut o amploare deosebită in ultimul secol datorită poluării şi, unor
activităţi distructive pentru stabilitatea ecosistemelor, ca de exemplu: supraexploatarea
biodiversităţii, despăduririle etc.
Nu sunt lipsite de interes şi sursele de degradare naturale precum: erupţiile vulcanice;
furtunile de praf; pulberile rezultate din dezintegrarea meteoriţilor; alunecarea terenurilor;
incendierea in perioadele secetoase a unor mari suprafeţe de păduri etc.
B. Poluant este factorul care, produs de om sau de fenomene naturale, generează
disconfort sau are acţiune toxică asupra organismelor şi/sau degradează componentele nevii ale
mediului, provocand dezechilibre ecologice.
In Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 poluantul este definit ca fiind ,,orice substanţă
solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori ori sub formă de energie (radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă in mediu, modifică
echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.
C. Poluarea (polluo - polluere = a murdării, a degrada) este fenomenul de apariţie a
factorilor menţionaţi anterior şi de producere a dezechilibrelor ecologice.
Poluarea se referă la modificările factorilor de mediu, abiotici şi biotici, determinate
de introducerea în mediu a deşeurilor activităţii umane (materie sau energie degradată, numite
generic poluanţi).
Conform Regulilor de la Montreal, (1982), prin poluare se inţelege ,,orice introducere
de către om in mediu, direct sau indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare, de
natură să pună in pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi
proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să impiedice alte utilizări legitime ale
mediului”.
Substanţele poluante cuprind atat substanţele care se găsesc in mediu in cantităţi mici la
inceput dar datorită activităţii umane acestea au crescut cantitativ (exploatări miniere, petro,
cariere etc.), cat şi substanţele de sinteză (pesticide, ingrăşăminte, masele plastice etc.), după
D. Şchiopu, 1997.
D. Clasificarea tipurilor de poluare
După provenienţa poluanţilor:
1. Poluare naturală: biologică; datorată unor fenomene fizico – chimice din natură şi menajeră;
2. Poluare industrială;
3. Poluare agricolă;
După natura poluanţilor:
1. Poluare fizică: termică, fonică (sonoră), luminoasă, radioactivă, electrică;
2. Poluare chimică: cu derivaţi ai carbonului şi hidrocarburi lichide; cu derivaţi ai sulfului,
azotului etc.; cu metale grele (plumb); cu materii plastice; cu pesticide; cu materii organice
fermentescibile etc.;
11. 3. Poluare biologică: contaminarea microbiologică a mediilor inhalate şi ingerate şi a solului
(ex. antrax, ciumă, germeni fitopatogeni,); modificări ale biocenozelor şi invazii de specii
animale şi vegetale;(ex. focarizarea extinderii unor specii de buruieni in alte zone).
4. Poluare estetică – ca urmare a urbanizării şi sistematizării eronat concepute (degradarea
estetică a peisajelor naturale etc.).
Protecţia atmosferei
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea deteriorării şi ameliorarea calităţii
acesteia, in vederea evitării apariţiei unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a
biodiversităţii şi a calităţii mediului, in general.
Conceptul de poluare atmosferică nu trebuie insă limitat la aspectele privind
impurificarea propriu-zisă a aerului ci trebuie să aibă in vedere şi prevenirea şi limitarea
efectelor ei. Principalele aspecte ce trebuie luate in considerare atunci cand se studiază o
problemă de poluare atmosferică sunt:
- localizarea: probleme globale; poluare transfrontieră;
- sursele: naturale; combustie; industriale; transporturi;
- poluanţii: elemente şi compuşi chimici; mod de acţiune;caracteristici;
- măsurători: imisie; la emisie; prelevare; analize; metode; aparate;
- prevenire: desprăfuire; epurare; tehnologii nepoluante; instalaţii; metode; aparate;
- dispersie: studii de dispersie; meteorologie; topografie; coşuri; interacţiuni
- efecte: pentru om, pentru animale, pentru plante; probleme medicale, probleme psihologice,
probleme morale, probleme financiare; etc.
- management: aspecte juridice, aspecte administrative, aspecte economice, aspecte sociale,
aspecte organizatorice etc.
Însuşirile sistemelor biologice şi poluarea mediului
Prin poluare insuşirile sistemelor biologice sunt afectate mai slab sau mai puternic in
funcţie de intensitatea factorului poluant.
Caracterul istoric al organismelor supraveghează ca nivelul condiţiilor de mediu in care
acestea s-au format să nu fie deranjate (organismele pot să trăiască şi să se inmulţească numai
in aceste condiţii date). In cazul incidenţei mediului de viaţă cu elementele poluante indiferent
pe ce cale (aer, sol, apă), organismele (plante şi animale) vor fi afectate (deoarece condiţiile
pentru care au fost pregătite să trăiască nu se mai regăsesc in condiţiile poluante).
Integralitatea este puternic afectată de poluare prin apariţia de disfuncţionalităţi a
existenţei unui sistem biologic (ex. in urma poluări anumite specii de plante foarte deosebite
pot să dispară din ecosistem).
Caracterul informaţional este afectat sau chiar distrus in urma deteriorării mediului de
viaţă prin poluare. Prin distrugerea receptorilor informaţiilor intregul lanţ al fluxului informativ
este dereglat.
Programul. Poluarea afectează puternic desfăşurarea normală a activităţii unei
biocenoze deoarece aceasta nu este pregătită cu programe pentru a face faţă noilor condiţii.
Echilibrul dinamic al biocenozelor şi starea de homoestazie a organismelor sunt
puternic afectate de efectul poluării mediului (Exemplu : eliminarea organismelor eutomofage
in urma tratamentelor cu insecticide neselective are ca efect imulţirea exagerată a insectelor
dăunătoare (D.Şchiopu 1997).
Autoreglarea sistemelor biologice nu se mai poate realiza in condiţile de poluare a
mediului.(Ex.in cazul poluării cu pulberi provenite de la fabricile de ciment procesul de
respiraţie al plantelor este puternic afectat deoarece stomatele nu-şi mai pot deschide osteolele).
12. Autoorganizarea ca trăsătură esenţială a sistemelor biologice este puternic afectată de
fenomenul de poluare (orice acţiune fitotoxică a pesticidelor asupra plantelor imprimă
dezordine in desfăşurarea proceselor metabolice din organismul plantelor).
Autoreproducerea este foarte puternic afectată de poluare prin intervenţia elementelor
poluante in procesul de producere al organismelor .
Amplificarea biologică a poluanţilor
Orice factor poluant pană să ajungă să devină perturbator al activităţii organismelor,
trebuie să fie transportat de apă, de aer, particole de sol, om sau alte organisme vii.
Elementele poluante sunt preluate de mediu (sol, apă, aer) de toate componentele unui
lanţ trofic (producător- consumator - descompunător), astfel incat conţinutul in substanţe
poluante creşte de la producător la consumator (conform principiului piramidei eltoniene de
acumulare a biomasei - care scade de la bază spre varful acesteia. Acest fenomen poartă
numele de concentrare biologică sau amplificare biologică (D.Schiopu 1997).
Echilibrul dinamic al biocenozelor este puternic afectat de efectul poluării mediului.
Autoreglarea sistemelor biologice nu se mai poate realiza in condiţile de poluare a
mediului.(Ex.in cazul poluării cu pulberi provenite de la fabricile de ciment procesul de
respiraţie al plantelor este puternic afectat deoarece stomatele nu-şi mai pot deschide osteolele).
Autoorganizarea ca trăsătură esenţială a sistemelor biologice este puternic afectată de
fenomenul de poluare (orice acţiune fitotoxică a pesticidelor asupra plantelor imprimă
dezordine in desfăşurarea proceselor metabolice din organismul plantelor).
Poluarea aerului. Surse de poluare.
Poluarea aerului constă in schimbarea compoziţiei sub aspectul proporţiei dintre
constituenţii săi şi/sau prin apariţia unor noi constituenţi, cu efecte dăunătoare asupra
biocenozelor şi/sau biotopului.
Clasificarea agenţilor poluanţi:
(a) agenţi poluanţi chimici:
- pesticide (insecticide, ierbicide, raticide, fungicide)
- hidrocarburi (petrol şi derivate)
- metale grele (de exemplu mercur, plumb, cadmiu)
- detergenţi
- îngrăşăminte (preponderent azot şi fosfor)
(b) agenţi poluanţi fizici:
- poluare termică (în principal prin apa de răcire industrială deversată la temperaturi mai mari
decât cele din mediu)
- poluare sonoră
- izotopi radioactivi
(c) agenţi poluanţi biologici:
- agenţi patogeni
- paraziţi
13. Definiţia pădurii
Conform definiţiei FAO1 – prin pădure se înţelege orice teren cu o suprafaţă mai mare
de 0,5 ha cu arbori atingând dimensiuni mai mari de 5 m şi un grad de închidere al
coronamentului mai mare de 0,1 sau arbori capabili să ajungă la aceste caracteristici in situ.
Această definiţie urmăreşte:
regenerare;
rea pădurilor din parcurile naturale, a celor aflate în conservare sau cu rol de
protecţie a unor obiective ştiinţifice, istorice, culturale sau spirituale;
stejar de plută sau arbori de cauciuc;
Codul Silvic consideră că pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc
nevoile de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi
terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, în condiţiile legii, constituie,
indiferent de natura de proprietate, fondul forestier naţional.
Conform aceluiaşi Cod Silvic (2008) la Art. 2 aliniatul (1) Sunt considerate paduri, in
sensul prezentului cod, si sunt incluse in fondul forestier national terenurile cu o suprafata de
cel putin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii trebuie sa atinga o inaltime minima de 5 m la
maturitate in conditii normale de vegetatie. Termenul padure include:
a) padurile cuprinse in amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990, precum si cele incluse
ulterior in acestea, in conditiile legii;
b) perdelele forestiere de protectie;
c) jnepenisurile;
d) pasunile impadurite cu consistenta mai mare sau egala cu 0,4, calculata numai pentru
suprafata ocupata efectiv de vegetatia forestiera
Importanţa și funcțiile pădurii
Importanţa pădurii va fi introdusă prin punctarea elementelor referitoare la:
Influenţe ale pădurii asupra mediului şi societăţii
Pădurile produc o multitudine de bunuri (lemn, fructe de pădure, ciuperci comestibile)
şi servicii protective sau recreative (protecţia hidrologică, a solurilor, a biodiversităţii, de
interes cinegetic).
Bunurile și serviciile oferite de pădure pot avea o valoare comercială, atunci când
acestea pot fi valorificate pe o piață de desfacere (ex. lemn, ciuperci, servicii de recreere,
vânătoare etc), pot avea valoare de utilizare (ex. lemn de foc pentru proprietari) sau o valoare
de patrimoniu și culturală, dată de simpla existență a pădurii (ex. pădurile seculare sau de
interes cultural).
Multe din serviciile oferite de pădure sunt dificil însă de estimat în valoare monetară
tocmai de accea valoarea beneficiilor aduse societății de către pădure este deseori subdiminuată.
14. Atunci când se dorește analiza valorii pe care padurea o furnizează societății este necesar a se
lua în considerare cel puțin următoarele elemente:
recoltat anual la
preţul mediu)
construcţii rurale ,etc.)
etc.)
aloarea anuală a serviciilor de recreare inclusiv estetice, sport, picnic, vânătoare-pescuit
avalanşelor (care poate fi stabilită pe baza sumelor investite în combaterea eroziunii solurilor
şi a formaţiunilor torenţiale)
Clasificarea produselor oferite de pădure
Masa lemnoasă este termenul care defineşte totalitatea arborilor pe picior si / sau
doborâţi, întregi sau părţi din aceştia, inclusiv cei aflaţi in diferite stadii de transformare și
mişcare în cadrul procesului de exploatare forestieră.
Produsele lemnoase constituie pricipalul produs al pădurii şi sunt reprezentate de
biomasa produsă de arbori şi recoltată, după anumite reguli, prin exploatare. Lemnul recoltat
este utilizat, după împrejurări, fie ca lemn de foc, fie ca lemn de lucru în aproape toate ramurile
economice.
După momentul în care sunt recoltate, produsele lemnoase pot fi:
Produsele lemnoase principale sunt produsele lemnoase în volum brut care rezultă în urma
tăierilor de regenerare, potrivit normelor tehnice silvice privind alegerea şi aplicarea
tratamentelor.
Produsele lemnoase secundare sunt produsele lemnoase în volum brut care rezultă în urma
lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor tinere, în conformitate cu prevederile normelor
tehnice silvice privind îngrijirea şi conducerea arboretelor.
Produsele lemnoase accidentale sunt produsele lemnoase rezultate în urma exploatării unor
arborete afectate de factori biotici şi abiotici sau provenite din defrişări legal aprobate. Acestea
se diferenţiază în produse accidentale I, când vârsta arboretului afectat este mai mare de 60 de
ani şi produse accidentale II, când vârsta este mai mică de 60 de ani.
Produsele lemnoase de igienă sunt produsele lemnoase în volum brut care rezultă din
procesul normal de eliminare naturală (arbori doborâţi, rupţi, uscaţi, atacaţi de insecte), fiind
neprecomptabile.
Produsele forestiere nelemnoase se referă la produse de origine biologică, altele decât
lemnul, care provin din păduri sau alte terenuri ocupate cu vegetație forestieră sau din arbori
din afara pădurilor. În condițiile țări noastre aceste produse se mai numesc, în mod improriu,
produse accesorii.
Functiile padurii:
- filtru natural. Padurile reprezintă eficiente filtre naturale, deoarece retine, in coroanele
arborilor, particule fine de praf sau cenusa.
- este un factor de mentinere a echilibrului ecologic. Pentru protectia mediului inconjurator,
constituie cel mai important factor natural, eficient, stabil si inepuizabil. Aceasta are rolul de a
stabiliza clima locala si a conserva calitatea solului.
- sursa de lemn. Padurile pot furniza cantitati uriase de lemn de buna calitate. Acest material a
fost utilizat din cele mai vechi timpuri pentru primele arme, unelte, constructii de locuinte sau
15. pregatirea hranei. Astazi este, in continuare, foarte utilizat, in diferite domenii ale vietii umane
(industria mobilei, hartiei, chimica, in constructii, etc.).
- reprezinta pentru om un refugiu din calea poluarii, zgomotului, soarelui puternic sau vantului.
O extrem de variata lume animala este adapostita sub haina ocrotitoare a padurii. Intre plantele
si animalele din paduri exista interactiile reciproce. Multe animale, in special insectele si
pasarile, polenizeaza arborii. Insectele primesc hrana din nectar si alte substante si in schimb
polenizeaza florile pe care le viziteaza.
- reprezinta o sursa de hrana pentru om si animale. Acest rol al padurii se datoreaza plantelor si
animalelor pe care aceasta le adaposteste. Fructele de padure, ciupercile comestibile, stuparitul
pastoral si vanatoarea au constituit intotdeauna o importanta categorie de surse pentru
alimentatia omului.
- este o sursa de medicamente. Padurile contin cea mai mare diversitate de plante si animale
de pe Terra. Astfel, pot reprezenta surse de medicamente, de origine vegetala sau animala.
Substantele medicinale deja descoperite, in special in padurile ecuatoriale reprezinta o garantie
pentru succese terapeutice si mai mari in viitor.
Ce este biomasa?
Biomasa este o masă de materie organică de origine biologică. Deci, biomasa reprezintă
componenta organică a naturii.
Biomasa cuprinde toate formele de material vegetal şi animal, crescute pe suprafaţa
terestră, în apă sau pe apă, precum şi substanţele produse prin dezvoltarea biologică (D.O. Hall,
1981).
Biomasa este partea biodegradabilă a produselor, deșeurilor și reziduurilor din
agricultură, inclusiv substanțe vegetale și animale, silvicultură și industriile conexe, precum și
partea biodegradabilă a deșeurilor industriale și urbane (definiție cuprinsă în H.G. nr.
1844/2005 privind promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili
pentru transport).
Termenul de biomasă se aplică masei de substanţă generată de dezvoltarea organismelor
vii, fie ele microorganisme, plante sau animale. Termenul include, de asemenea, produsele
agricole, deşeurile rezultate din agricultură sau de la prelucrarea recoltei agricole, inclusiv
paiele de cereale, resturile de la producerea zahărului, amidonului, berii etc.
Biomasa reprezintă o formă de stocare a energiei solare în energia chimică a moleculelor
de substanţe organice, fiind una din cele mai populare și răspândite resurse de pe Pământ. Ea
asigură nu doar hrană, ci și energie, materiale de construcție, hârtie, țesături, medicamente și
susbstanțe chimice. Biomasa a fost utilizată în scopuri energetice încă din momentul
descoperirii focului de către om, pentru ca în prezent să fie fi utilizată de la încălzirea încăperilor
până la producerea energiei electrice și a carburanților pentru automobile.
Biomasa este considerată una din principalele forme de energie regenerabilă. Statisticile
actuale indică faptul că, țările în curs de dezvoltare își acoperă circa 38% din nevoile proprii de
energie din biomasă, iar în multe dintre aceste țări, arderea lemnului de foc reprezintă până la
90% din consumul total de energie. De asemenea, unele țări dezvoltate își asigură în prezent,
din biomasă, o cotă importantă din consumurile proprii de energie, cum ar fi cca. 18% în
Finlanda, cca. 14% în Suedia, cca. 10% în Austria, etc.
Biomasa,care reprezintăcca.15% dinsursele primare de energieutilizatepe planmondial,nu
contribuie lacreștereaconcentrațieide CO2 înatmosferă,însăcontribuielareducereaefectului deseră
și nu produce ploi acide, datorită unui conținut de sulf mai redus decât cel existent în structura
combustibililor fosili.
Tipuri de biomasă
16. Biomasa este reprezentată de: produse de origine agricolă și forestieră, deșeuri vegetale
din agricultură și silvicultură, deșeuri vegetale din industria alimentară, deșeuri vegetale
fibroase din producția de celuloză naturală și din producția de hârtie din celuloză, deșeuri de
plută, deșeuri lemnoase provenite de la construcții și demolări.
În funcție de origine, biomasa poate fi clasificată astfel: primară, secundară, reziduală
și fosilă (Sursa: Roman Gh.V. şi colab., 2010. Dicționar enciclopedic de agricultură ecologică.
Editura Universitară, București.).
Biomasa primară este produsă prin activitatea de fotosinteză de către plante,
reprezentând ansamblul de materii prime vegetale, cu creștere mai mult sau mai puțin rapidă,
folosite direct, sau în urma unui proces de conversie, în alimentația umană, furajare, diferite
industrii sau pentru producerea de energie.
Biomasă secundară este produsă de către ființele heterotrofe, cele care utilizează
biomasa primară, și anume animale ierbivore și omnivore. De mare importanță sunt produsele
reziduale din activitățile industriale sau de creștere a vitelor.
Biomasa reziduală este produsă în activități umane: paie, rumeguș, resturi de la
abatoare, reziduuri urbane, ș.a.
Biomasa fosilă este reprezentată de petrol, gaze naturale și cărbune.
Din punct de vedere al reziduurilor (deşeurilor), biomasa poate fi clasificată astfel:
reziduuri primare; reziduurile secundare; reziduurile terţiare.
Reziduurile primare sunt produse din plante sau din produse forestiere. O astfel de
biomasă este disponibilă “în câmp” şi trebuie colectată pentru utilizarea ei ulterioară.
Reziduurile secundare sunt produse la prelucrarea biomasei pentru producerea
produselor alimentare sau a altor produse din lemn, fiind disponibile în industria alimentară, la
fabrici de producere a hârtiei, etc.
Reziduurile terţiare devin disponibile după ce un produs din biomasă a fost folosit.
Acestea reprezintă diferite deşeuri, incluzând deşeuri menajere, deşeuri lemnoase, deşeuri de la
tratarea apelor uzate, etc.
Biomasă energetică este reprezentată de materia organică utilizată pentru obținerea de
biocombustibili (biocarburanți), energie electrică și termică.
Culturile energetice sunt culturile care produc biomasă utilizată în scopuri energetice:
culturi producătoare de amidon: cereale, cartof; culturi producătoare de zahăr: trestia de zahăr,
sfecla de zahăr; culturi producătoare de ulei: rapiţă, floarea-soarelui, camelină, etc; culturi
ligno-celulozice: salcie, plop, miscanthus, anghinare, etc.
Biomasa este utilizată pentru obţinerea de: Hrană; Furaje; Materii prime şi auxiliare
pentru diferite industrii; Energie.
Obţinerea de energie (bioenergie) din biomasă se realizează prin:
-Arderea directă cu generare de energie termică;
-Arderea prin piroliză, cu generare de singaz (CO plus H2);
-Fermentarea cu generare de biogaz (CH4) sau bioetanol (CH3-CH2-OH); biogazul se poate
arde direct, iar bioetanolul, în amestec cu benzina, poate fi utilizat în motoarele cu combustie
internă.
-Transformarea chimică a biomasei de tip ulei vegetal prin tratare cu un alcool și generare de
esteri, de exemplu, metil esteri (biodiesel) și glicerol; în etapa următoare, biodieselul purificat
se poate arde în motoarele diesel; de asemenea, uleiul vegetal se poate arde în motoarele diesel
ca atare sau în amestec cu motorina în diferite proporţii, dar cu calităţi inferioare biodieselului.
-Degradarea enzimatică a biomasei cu obținere de etanol sau biodiesel.
17. Agroecosistemele
Conversia de la agricultura conventionala la agricultura ecologica
Conversia de la agricultura conventionala la agricultura ecologica necesita din partea
agricultorului cunostinte privind agricultura ecologica, o puternica motivatie pentru un mod de
productie în armonie cu legile naturii, care sa protejeze mediul înconjurator si sanatatea
consumatorilor de produse agricole, dar si o exploatatie agricola care sa se preteze la agricultura
ecologica, care sa includa mai multe culturi si de preferat si un sector zootehnic.
O exploatatie agricola foarte specializata este mai greu de convertit catre agricultura
ecologica, comparativ cu o exploatatie agricola diversificata.
Motivele pentru care agricultorii trec de la agricultura conventionala la cea ecologica
sunt diverse, putându-se enumera:
- experienta negativa determinata de aplicarea metodelor specifice agriculturii conventionale,
în special determinata de utilizarea pesticidelor si a îngrasamintelor chimice;
- contactul cu agricultorii care deja practica o agricultura ecologica sau cu persoane ce
promoveaza agricultura ecologica;
- convingerile personale cu privire la un mod de productie ce respecta mediul înconjurator si
care urmareste sa asigure sanatatea solului, a produselor agricole si a consumatorilor de produse
agricole, precum si propria sanatate a agricultorului;
- posibilitati de valorificare mai eficiente a produselor agricole pe piata etc.
Pentru reusita conversiei catre agricultura ecologica agricultorul trebuie sa fie pe deplin
convins ca ceea ce face este bine. La aceasta se adauga acumularea de cunostinte privind
agricultura ecologica, fie prin consultarea diferitelor carti si materiale documentare cu referire
la agricultura ecologica, fie prin urmarea unui curs de specializare în agricultura ecologica.
În Uniunea Europeana, perioada de conversie pentru culturile anuale este de 2 ani înainte de
semanat, iar în SUA este de 3 ani înainte de recoltat, cu precizarea ca de-a lungul celor 3 ani nu
este obligatoriu sa se implementeze în totalitate tehnicile de agricultura ecologica.
Dupa perioada de conversie, exploatatia agricola primeste un certificat de la institutia
autorizata la care este afiliata, urmând ca periodic sa fie inspectata pentru a se verifica daca se
respecta regulile si normele specifice agriculturii ecologice.
În România, producatorii agricoli care doresc sa devina producatori agricoli ecologici
trebuie sa se înregistreze la Autoritatea Nationala a Produselor Ecologice (ANPE) din cadrul
Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor si trebuie sa fie supusi operatiilor de
18. inspectie si certificare de catre institutiile acreditate de MAAP prin intermediul ANPE. Dupa
obtinerea certificatului de producator agricol ecologic, produsele agricole pot fi vândute ca „
produse ecologice”.
ECOSISTEMUL
Biotopul
Ansamblul componentelor nevii reprezintă biotopul. Astfel, biotopul pentru populaţiile
de organisme acvatice (peşti, plante acvatice, alge, larve de insecte, melci etc.) este reprezentat
de apa lacului respectiv.
Biotopul reprezintă componentanevie a ecosistemului, aflat în strânsă interdependenţă
cu biocenoza. Biotopul este constituit din totalitatea factorilor abiotici la nivel local precum şi
de interacţiunile dintre aceştia.
Putem astfel afirma că factorii abiotici au o influenţă majoră asupra sistemele biologice
dar sunt la rândul lor influenţaţi de acestea.
Dinamica factorilor abiotici
Factorii abiotici nu sunt statici, ei variază atât în timp cât şi în spaţiu. De exemplu,
concentraţia de oxigen din sol este extrem de importantă pentru organismele de acolo. Cu cât
coborâm mai adânc în sol cu atât concentraţia de oxigen va fi mai scăzută, fiind influenţată atât
de accesibilitatea aerului cât şi de intensitatea proceselor respiratorii ale organismelor din sol.
Clasificarea factorilor abiotici
Factorii abiotici componenţi ai biotopului cu impact asupra biocenozei pot fi grupaţi în
mai multe categorii:
1. factori cosmici
2. factori geologici
3. factori geografici: poziţia pe glob,altitudinea,adâncimea, expoziţia, panta,morfologia
4. factori mecanici: vânt,apă
5. factori fizici: temperatura,lumina,focul
6. factori chimici: salinitate,oxigen,pH, nutrienţi, microelemente, poluanţi
Biocenoza
Biocenoza reprezintă un nivel supraindividual de organizare al materiei, alcătuit din
populaţii interdependente funcţional ce ocupă un biotop, capabil de productivitate biologică.
Este alcătuită din totalitatea populaţiilor animale, vegetale şi microbiene ce coexistă într-un
anumit biotop.
Habitatul reprezintă locul (volumul sau suprafaţa) unde îşi desfăşoară activitatea un
individ, indivizii unei populaţii sau un ansamblu de indivizi din populaţii diferite. Include atât
factorii abiotici de mediu (spaţiul fizic) cât şi alte organisme.
Structura biocenozei se referă la tipul şi numărul elementelor componente, distribuţia
spaţială a acestora, conexiunile existente între ele precum şi dinamica lor temporală.
Nişa ecologică
Nişa ecologică reprezintă rolul unei populaţii în ecosistem. Nişa include spaţiul fizic
ocupat de indivizii populaţiei, cerinţele de mediu, precum şi poziţia populaţiei în reţeaua
trofică.
19. Nişa ecologică a unei populaţii include spaţiul fizic ocupat de indivizii acelei populaţii,
rolul funcţional al acestora în cadrul biocenozei precum şi poziţia lor în funcţie de valorile
factorilor de mediu (temperatură, umiditate, pH etc.). Ca să înţelegem mai bine conceptul de
nişă ecologică vă voi prezenta separat cele trei componente ale acesteia, respectiv (i) nişa
spaţială, (ii) nişa trofică şi (iii) nişa multidimensională.
(i) Nişa spaţială sau nişa habitat se referă strict la spaţiul fizic ocupat de indivizii unei
populaţii din cadrul unui ecosistem. Acesta poate fi atât o componentă a biotopului (de exemplu
apa pentru organismele acvatice, suprafaţa solului pentru majoritatea organismelor terestre, o
peşteră etc.) sau o componentă vie (de exemplu scoarţa unui copac reprezintă habitatul
organismelor corticole, corpul organismului gazdă este habitatul pentru paraziţii respectivului
individ). Unele specii cu un ciclu de dezvoltare complex pot ocupa habitate diferite în funcţie
de stadiul de viaţă. Acesta este cazul unor animale terestre care se reproduc în mediul acvatic
cum sunt ţânţarii sau amfibienii. La aceste animale ouăle sunt depuse în apă, din ele ies larve
ce trăiesc câteva săptămâni sau luni în apă, apoi se metamorfozează şi părăsesc apa.
Nişa trofică indică poziţia populaţiei respective în reţeaua trofică, respectiv ce mănâncă
indivizii respectivei populaţii şi cine îi mănâncă.
Conceptul de nişă multidimensională este aparent mai abstract. El se referă la modul
în care sunt distribuiţi indivizii dintr-o populaţie în raport cu variaţia factorilor abiotici.
Structura trofică a biocenozei
Structura trofică a unei biocenoze reprezintă rezultatul relaţiilor de hrănire dintre
populaţiile componente, conectate într-o reţea trofică. Toate populaţiile din cadrul biocenozei
sunt parte a reţelei trofice, nici una neputând exista de sine stătător timp îndelungat.
Lanţul trofic se referă la transferul de materie şi energie de la producătorii primari
prin diferite populaţii. Astfel, plantele sunt consumate de ierbivore (consumatori primari), care
la rândul lor servesc drept hrană carnivorelor (consumatori de ordin superior care pot fi
secundari dacă se hrănesc cu consumatorii primari, terţiari dacă se hrănesc cu consumatori
secundari etc.).
Nivelul trofic se referă la poziţia ocupată de indivizii unei populaţii în cadrul unui lanţ
trofic în raport cu producătorii primari.
Reţeaua trofică se referă la ansamblul lanţurilor trofice, inclusiv descompunătorii, şi
include totalitatea populaţiilor dintr-o biocenoză.
Descompunătorii reprezintă nivelul trofic al populaţiilor care îşi obţin energia din
resturile animale sau vegetale. Descompunătorii sunt reprezentaţi în cea mai mare parte de
bacterii şi ciuperci. Produşii finali excretaţi sunt preponderent anorganici.
În natură, materia şi energia circulă permanent. Astfel, iarba este mâncată de o
multitudine de animale, unele de dimensiuni mari (cum sunt căprioarele, bizonii sau elefanţii),
altele de dimensiuni mici (cum sunt insectele fitofage). La rândul lor acestea sunt mâncate de
animale carnivore. Dar punctul de pornire al lanţului trofic îl reprezintă iarba.
La baza structurii trofice se află întotdeauna producătorii primari, deoarece ei asigură
intrările de energie în biocenoză. Producătorii primari au capacitatea de a transforma energia
radiantă solară (prin intermediul procesului de fotosinteză) sau energia chimică din unii
compuşi anorganici (procesul numindu-se chemosinteză) în energia chimică conţinută în
materia organică sintetizată.
Consumatorii se situează pe mai multe nivele trofice, putând fi consumatori primari
(animale ce se hrănesc cu producătorii primari), consumatori secundari (dacă se hrănesc cu
consumatori primari), consumatori terţiari (dacă se hrănesc cu consumatorii secundari) etc.
Un nivel trofic al consumatorilor este reprezentat de grupări de specii
20. despărţite de producătorii primari prin acelaşi număr de trepte şi care îndeplinesc aceeaşi funcţie
trofică în biocenoză (figura 3.18). Fiecare cerc din figura 3.18 reprezintă un nivel trofic iar
săgeţile sensul în care are loc transferul de materie şi energie.
În realitate lanţurile trofice şi reţelele trofice sunt mult mai complexe, în plus toate
nivelele sunt conectate la nivelul trofic al descompunătorilor. Aceştia mineralizează substanţa
organică şi furnizează compuşii anorganici necesari producătorilor primari. Astfel, compuşii
chimici sunt reciclaţi în natură.
Trebuie reţinut că nivelele trofice nu reprezintă o clasificare a speciilor, ci a relaţiilor
trofice stabilite între acestea. Multe specii au un regim trofic complex, hrănindu-se cu
organisme situate pe nivele trofice diferite.
Omul este cel mai bun exemplu, el hrănindu-se atât cu plante cât şi cu animale, spectrul
lui trofic fiind deosebit de variat. Gruparea în nivele trofice este relativă, dar utilitatea practică
este mare, permiţând analiza şi descrierea simplificată a complexităţii reţelelor trofice.
Descompunătorii preiau materia organică şi energia conţinută în aceasta de la toate
nivelele trofice (reprezentat prin liniile continue groase). Ulterior are loc un transfer de materie
şi energie de-a lungul reţelei trofice, dinspre producătorii primari spre consumatori şi de la toate
nivelele trofice spre descompunători. Descompunătorii prin degradarea materiei organice
furnizează producătorilor primari compuşii anorganici necesari pentru dezvoltare şi fotosinteză
(linie groasă punctată). Toate conexiunile reprezentate în schemă reprezintă transferul de
materie, aceasta fiind recirculată şi nu degradată, de aceea vorbim de circuitul materiei.
Întrucât energia este consumată şi degradată de la un nivel trofic la altul ne referim la fluxul de
energie prin biocenoză, fiind necesar un aport permanent de energie pentru existenţa
biocenozei.
Caracteristicile funcţionale ale ecosistemului
Funcţiile se referă la rolul elementelor componente (în acest caz populaţiile din cadrul
biocenozei) în cadrul sistemului din care fac parte şi reflectă modul în care ecosistemul
realizează schimburile de materie, energie şi informaţie cu mediul înconjurător.
Componentele ecosistemului realizează patru funcţii distincte: funcţia energetică,
implicată în transferul de energie, funcţia de circulaţie a materiei, ce asigură participarea
acestuia la circuitele biogeochimice,funcţia informaţională, ce asigură fluxul de informaţii
între componentele ecosistemului, și funcţia de autoreglare şi autocontrol care este rezultatul
interacţiunilor primelor trei funcţii.
Funcţia energetică a ecosistemului
Interacţiunile dintre populaţiile componente şi dintre acestea şi factorii de mediu, sunt
cauzate de necesarul permanent de energie al fiecărei populaţii în parte, în vederea menţinerii
şi reproducerii. Fiecare populaţie este o verigă în reţeaua trofică şi preia energie din mediu pe
care o transformă, transportă, stochează şi exportă.
Fluxul de energie prin ecosistem este unidirecţional. Intrările de energie se realizează
la nivelul producătorilor primari. Energia radiantă solară transformată în energie chimică este
apoi transferată prin reţeaua trofică către consumatori şi descompunători (vezi capitolul 3.9).
Reţeaua trofică reprezintă astfel sistemul de transport al energiei prin
ecosistem.
Bugetul energetic al unui sistem se referă la schimburile de energie realizate de sistem
cu mediul extern (intrările şi ieşirile de energie din sistem), precum şi la transformările suferite
de fluxul de energie în cadrul sistemului (transport între subsistemele componente,
transformare, stocare).
În cadrul fluxului de energie şi a circuitului materiei prin ecosistem delimităm două
categorii distincte: producţia primară şi producţia secundară. Producţia primară se referă la
21. canalele prin care intră energia în ecosistem, respectiv fotosinteză sau chemosinteză. Producţia
secundară se referă la preluarea, transformarea, stocarea şi transferarea energiei stocate de
către producătorii primari.
Factorii de mediu
Mediul înconjurător este constituit din totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin
activitatea umană, care în strânsă interacţiune influenţează condiţiile de viaţă ale omului şi de
dezvoltare a societăţii.
Apa, aerul şi solul, elemente constituente ale biosferei, sunt cunoscute şi sub denumirea
de factori de mediu, în fiecare dintre acestea se dezvoltă o faună şi o floră specifice, cărora,
pentru a putea supravieţui, trebuie să li se asigure un mediu ambiant cât mai curat și sănătos.
Solul
Solul este definit ca fiind stratul afânat, moale și friabil, care se găsește la suprafața
scoarței terestre și care, împreună cu atmosfera, constituie mediul de viață al plantelor. Jean
Dorst afirmă că: „cea mai preţioasă bogăţie naturală este fără îndoială solul".
El este un corp natural format în timp îndelungat în urma unor procese pedogenetice şi
are alcătuire complexă.
Procesele pedogenetice, de natură fizică, chimică si biologică, sunt strâns legate de
natura rocilor (roca-mamă a solului), de condiţiile climatice, biologice, de vegetaţie.
Rocile sunt degradate, alterate şi transformate în scoarţa de alterare, care stă la baza
formării solului.
Plantele sunt descompuse pe cale chimică si, cu ajutorul unor organisme, sunt
transformate în humus, care, împreună cu substanţele minerale, stă la baza fertilităţii solului.
Factorii pedogenetici sunt: clima (temperatură, precipitaţii); rocile; vegetaţia; apa,
care participă la alterarea materiei organice şi dizolvă materia minerală, formând soluţia solului
care ajută la hrănirea plantelor; relieful contribuie la diferenţierea locală a solurilor. De
asemenea, trebuie luaţi în seamă factorul timp şi factorul antropic.
Solul se numără printre marile bogăţii ale omenirii şi este considerat un adevărat
organism viu; de activitatea microflorei şi microfaunei specifice depinde întreaga comunitate a
lumii vii de pe planeta noastră.
Solul este reprezentat prin partea superficială a scoarţei terestre şi s-a format ca urmare
a unui complex de procese mecanice, fizice, chimice şi biologice, desfăşurate pe lungi perioade
de timp.
Solul se prezintă ca un corp tridimensional, situat la suprafaţa uscatului, cu proprietăţi
şi funcţii specifice, produs în timpuri geologice prin acţiunea factorilor chimici şi biotici asupra
rocilor de la suprafaţa uscatului.
Ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, solul este unul dintre principalii
depozitari ai substanţei vii, ai uscatului, ai energiei captate prin fotosinteză şi ai celor mai
importante elemente vitale: carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf.
În orice ecosistem, care cuprinde solul, acesta are două funcţii esenţiale: de depozitare
şi furnizor de elemente nutritive şi apă, de recipient şi transformator de reziduuri, deci
rolul de reglare a ecosistemului şi de purificator al mediului înconjurător.
22. 1. Principalele proprietăţi ale solului
Principalele proprietăţi fizice, chimice şi biologice ale solului sunt:
• textura; structura; permeabilitatea pentru aer; permeabilitatea pentru apă; capilaritatea;
• selectivitatea; pH-ul; temperatura; fertilitatea; activitatea biologică.
Textura sau alcătuirea granulometrică a solului indică proporţia în care diferite fracţiuni
granulometrice intră în alcătuirea solului, în mod curent, textura unui sol este exprimată prin
conţinutul procentual de argilă, praf, nisip, pietriş şi bolovăniş.
Structura solului reprezintă proprietatea acestuia de a se desface în fragmente de
diferite forme si mărimi, la o anumită umiditate, sub acţiunea unei forţe moderate.
Permeabilitatea pentru aer este proprietatea solului de a fi străbătut de aer. Ea depinde
de mărimea porilor; astfel, solurile formate din particule mari, ca pietrişurile şi nisipurile, sunt
foarte permeabile pentru aer. Cu cât solul conţine o cantitate mai mare de aer, cu atât procesele
biologice care se petrec în sol sunt mai active.
Permeabilitateapentru apă este proprietatea solului de a fi străbătut de apă. Ea depinde
de mărimea porilor şi de volumul total al acestora. Apa din sol are un rol important în
întreţinerea vegetaţiei şi în diverse procese biologice si biochimice care se petrec în sol.
Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se ridice prin porii
săi către straturile superficiale.
Selectivitatea este proprietatea solului de a reţine în porii săi diferite impurităţi care îl
străbat, acestea fiind purtate de aer şi mai ales de apă. Ea este una dintre cele mai importante
calităţi ale solului, prin care se realizează protecţia apelor subterane.
pH-uI solului indică valoarea acidităţii sau alcalinităţii lui. Această valoare depinde de
concentraţia ionilor H+.
Temperatura este dependentă de structura solului. Solul primeşte căldură de la soare, de
la masa incandescentă din centrul Pământului şi de la procesele biochimice, cu degajare de
căldură, care se petrec în sol.
Fertilitatea este proprietatea solului de a acumula, păstra şi furniza toate elementele
nutritive (apă, aer, hrană) necesare plantelor pentru ca acestea să-şi poată îndeplini ciclul
vegetal. Cu alte cuvinte, ea exprimă capacitatea de producţie a terenurilor agricole. Fertilitatea
este calitatea solului, care-1 deosebeşte de orice alt corp natural.
Activitatea biologică a solului este determinată de fauna şi microorganismele din sol.
2. Componentele solului
Solul este un sistem dispers alcătuit din trei faze: faza solidă (componenţi minerali şi
organici), care reprezintă sursa de elemente nutritive; faza lichidă (soluţia solului) care
constituie un mijloc de transport; faza gazoasă (aer + CO2).
1. Faza solidă cuprinde materia organică (humusul), care:
contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizice şi chimice ale solului;
măreşte permeabilitatea solului; influenţează regimul termic al solului (datorită culorii sale
închise); contribuie la solubilizarea substanţelor nutritive;
reprezintă principalul izvor de substanţe minerale.
2. Faza lichidă din sol - apa încărcată cu săruri ale mineralelor (Ca, Mg, K, Na etc.) ale
acizilor (azotos, azotic, clorhidric etc.), compuşi ai fierului, aluminiului, manganului, apă,
amoniac, bioxid de carbon, acizi organici (humici, aminoacizi, acetic, oxalic) ş.a. - constituie
soluţia solului.
Compoziţia şi concentraţia în care se găsesc solubilizate substanţele minerale şi organice
sunt determinate atât de apa din sol, de condiţiile climatice (temperatură și umiditate), de natura
substratului şi de activitatea microorganismelor din sol şi, în multe cazuri, de măsurile
ameliorative şi silvotehnice aplicate.
23. Compoziţia şi concentraţia soluţiei de sol prezintă o deosebită importanţă pentru plante,
ea constituind însăşi sursa lor de aprovizionare cu substanţe nutritive.
3. Faza gazoasă (aer + CO2) permite aprovizionarea cu oxigen şi parţial cu CO2 a
rădăcinilor, cu azot a unor microorganisme, este mediul de eliminare a CO2 rezultat din
activitatea biologică a solului.
Componente minerale - sunt reprezentate de sfărâmăturile de pietrişuri, nisipuri, praf,
argile, săruri, oxizi, hidroxizi, apă şi aer. Fracţia fină din soluri este reprezentată printr-un
amestec de minerale argiloase, precum şi din silice, carbonaţi, oxizi, hidroxizi etc.
Apa
Apa constituie o „minune" a planetei noastre; unde este apă este şi viaţă. Apa poate exista fără
viaţă, dar viaţa fără apă este imposibilă. Apa, alături de aer, nu poate lipsi din hrana omului şi
nu poate fi înlocuită cu nimic.
Apa este considerată „sângele Terrei" sau „inima biosferei" pentru că se găseşte întotdeauna
acolo unde există viaţă. Apa este cea mai răspândită substanţă compusă şi reprezintă trei sferturi
din suprafaţa Terrei. Apa este o resursă naturală esenţială, cu rol multiplu în viaţa economică.
1. Originea şi proprietăţile apei
Hidrosfera este învelișul de apă al globului terestru, alcătuit din: oceane, mări, lacuri,
ghețari, ape curgătoare, ape subterane, zăpezi și ghețuri.
Hidrosfera a rămas aproximativ constantă din punct de vedere cantitativ, încă de la
începuturile formării ei, acum mai bine de trei miliarde de ani.
Ca întindere pe planeta noastră, apa predomină în suprafaţă cu 71 %, iar uscatul
reprezintă 29%. Dacă se ia în considerare volumul întreg al masei terestre, apa reprezintă doar
7%, iar restul, de 93%, este format din masa solidă si semifluidă pe care stau oceanele şi mările.
În natură, apa se găseşte într-un circuit continuu. Datorită circuitului său rapid, apa constituie o
resursă care poate fi reînnoită.
Circuitul apei în natură este un proces complex de circulaţie a apei în învelişul
geografic. Principalii factori care condiţionează acest proces sunt radiaţia solară şi forţa
gravitaţională. Procesul cuprinde: Evaporarea, transportul vaporilor de apă prin intermediul
circulaţiei atmosferice; condensarea vaporilor de apă; căderea precipitaţiilor; infiltrarea apei în
sol;scurgerea subterană; scurgerea de suprafaţă spre ocean.
Apa nu este un element chimic, ci o combinaţie din doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen,
H2O, formulă descoperită de chimistul Lavoisier, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Caracteristicile şi proprietăţile apei sunt atât de deosebite, încât nu le are nici un alt corp de
pe Pământ. Apa se prezintă în toate stările de agregare: lichidă, solidă (gheaţă) şi gazoasă
(vapori).
a. Caracteristici şi proprietăţi ale apei lichide:
molecula de apă este foarte stabilă din punct de vedere chimic; în circuitul din natură îşi menţine
constant volumul şi-şi păstrează proprietăţile;
este un solvent perfect pentru aproape toate substanţele minerale; joacă rolul unui catalizator
universal; are o mare conductibilitate electrică;
din punct de vedere biologic, întreţine toate procesele fizico-chimice care se petrec în celula
vie, asigurând termoreglarea organismului. Rolul apei în organism este: mediu de reacţie;
vehicul pentru transportul substanţelor; contribuie la formarea ţesuturilor; participă la
menţinerea echilibrului acido-bazic; contribuie la reglarea temperaturii corpului prin evaporare;
participă la procesele de osmoză; participă, ca parte activă, la sintezele care se petrec în
organism.
b. Caracteristici şi proprietăţi ale apei sub formă de gheaţă:
24. este un corp polimorf;
este mai uşoară decât apa în stare lichidă;
prin îngheţ, apa se dilată (îşi măreşte volumul cu 1/10).
c. Caracteristici şi proprietăţi ale apei în stare gazoasă (vapori):
este invizibilă (vaporii de apă se prezintă sub forma unui gaz transparent);
este mai uşoară decât apa lichidă (are densitatea mai mică);
cantitatea de vapori existentă în aer este cunoscută sub numele de umiditate.
1.2. Clasificarea apelor naturale
Clasificarea apelor naturale se face după mai multe criterii:
1. condiţiile de formare şi de acumulare: ape meteorice (atmosferice); ape de suprafaţă: dulci
(curgătoare şi stătătoare) și sărate (lacuri, mări şi oceane); ape subterane
2. provenienţa:resurse de apă din atmosferă; resurse de apă ale mărilor si oceanelor; resurse de
apă continentale;
3. natura utilizărilor: apă potabilă; ape industriale;ape agricole; ape termale şi de agrement; ape
cu utilizări ce presupun modificări ale sursei de apă (transporturi pe râuri, lacuri, piscicultura,
stuficultură etc.)
4. modul de existenţă în natură: apă liberă; apă de cristalizare; apă de constituţie
5. puritatea: apă potabilă; apă industrială; apă reziduală.
Ape meteorice (atmosferice)
Apa se află în atmosferă sub toate cele trei stări:
• gazoasă
• lichidă (ploaie, nori, ceaţă)
• solidă (zăpadă, grindină, chiciură)
Dintre toate aceste forme, ploaia şi zăpada au cea mai mare frecvenţă pe suprafaţa
globului. Ploaia este caracteristică zonelor calde, iar zăpada, zonelor reci. Precipitaţiile
constituie sursa esenţială de alimentare a apelor de suprafaţă şi subterane. Ele influenţează
densitatea reţelei hidrografice şi regimul hidrologic al râurilor şi fluviilor.
Apa meteorică are o răspândire generală, pe toată suprafaţa globului, însoţind învelişul
atmosferic. Ea provine din apa de la suprafaţa oceanelor, mărilor, lacurilor şi chiar a solurilor,
care, sub influenţa căldurii solare, se evaporă în cantităţi mari. Când vaporii de apă ajung în
atmosferă, la mari înălţimi, se răcesc, condensează şi formează norii, din care apa ajunge înapoi
pe pământ, sub formă de ploi şi zăpadă.
Apa meteorică este pură în momentul formării, dar în drumul său către suprafaţa
pământului se impurifică.
Compoziţia apelor meteorice depinde de: puritatea atmosferei; durata precipitaţiilor;
intensitatea precipitaţiilor;
Apele meteorice constituie rareori surse de alimentare cu apă.
Ape de suprafaţă dulci
Se numesc dulci pentru că au un conţinut mic de săruri, sub 0,2%. Ele sunt curgătoare
(râuri, fluvii) şi stătătoare (bălţi, lacuri). Compoziţia lor depinde de: factori climaterici; natura
rocilor şi a albiei; lucrări hidrotehnice; afluenţi şi precipitaţii; fenomene fizice, chimice şi
biologice etc.
Apele curgătoare şi stătătoare reprezintă principala sursă de apă datorită debitelor
asigurate. Echilibrul biologic caracteristic acestor ape este mereu perturbat, în condiţiile unei
poluări tot mai accentuate, astfel încât autoepurarea nu asigură calitatea necesară pentru
diversele folosinţe.
25. Utilizarea apelor de suprafaţă: în viaţa colectivităţilor umane pentru nevoi curente; ca
sursă de energie; în scop curativ şi de agrement; în industrie; în agricultură; în transporturi; în
relaţiile internaţionale.
Ape subterane
Se formează în urma infiltrării apei atmosferice prin straturile permeabile ale solului şi
acumulării sale în bazine subterane. Ele sunt alimentate în proporţie de peste 99% din apa de
infiltraţie şi reprezintă o sursă foarte convenabilă de apă potabilă, în cazul unor rezerve suficient
de mari.
Compoziţia apelor subterane este foarte diferită. Ea depinde de compoziţia straturilor de
sol prin care a trecut. Apele subterane conţin de asemenea cloruri şi sulfaţi ai metalelor alcalino-
pământoase combinaţii ale fierului şi siliciului.
Străbătând straturile permeabile ale solului, apa de infiltraţie, încărcată cu
microorganisme şi substanţe în suspensie, se filtrează şi devine limpede şi sterilă.
Apele subterane ies la suprafaţa pământului sub formă de izvoare, fântâni arteziene, sau
se scot cu ajutorul pompelor, pentru a fi folosite în diverse scopuri.
Apa de izvor este foarte limpede, are calităţi pe deplin satisfăcătoare pentru apă
potabilă, dar în cazuri rare se găseşte în cantităţile necesare pentru alimentarea centrelor urbane
mari.
Dacă aceste ape conţin cantităţi apreciabile de săruri şi gaze dizolvate, se numesc ape
minerale, iar dacă au o temperatură mai mare de 40°C, se numesc ape geo termale.
1.3. Compoziţia apelor naturale
În condiţii naturale, apa nu se găseşte niciodată în stare pură. în apă se găseşte totdeauna
o oarecare cantitate de substanţe chimice dizolvate sau în suspensie. Diversitatea şi multitudinea
substanţelor care intră în compoziţia naturală a apei au necesitat clasificarea acestor substanţe
în mai multe grupe.
1.4. pH-ul şi duritatea apei
Caracterul acid sau bazic al apei este determinat de concentrația ionilor de hidrogen și
se măsoară cu ajutorul unei mărimi numite ph.
Scara pH este cuprinsă între pH=0, cel mai acid, şi pH=14, cel mai bazic (alcalin). pH-
ul apei pure este 7 (neutru), iar al apei naturale este cuprins între 6,5- 8,5, având în general
tendinţă spre alcalinitate.
În general, aciditatea, respectiv alcalinitatea, unei soluţii apoase se exprimă prin
concentraţia, sau mai exact prin activitatea ionilor de hidrogen. Apele cu pH scăzut au o
puternică acţiune corozivă, iar cele cu pH ridicat spumează intens, în apele naturale, pH-ul este
influenţat de compuşii existenţi:
• aciditatea se datorează de obicei bioxidului de carbon liber, mai rar acizilor organici şi
minerali, sau sărurilor acizilor tari cu baze slabe;
• alcalinitatea se datorează în special bicarbonaţilor de calciu şi magneziu, în mică măsură
carbonaților și fosfaților.
Duritatea este proprietatea conferită apei de totalitatea sărurilor solubile de calciu și
magneziu.
Duritatea apei este de două feluri: duritate temporară, dată de bicarbonaţii de calciu
şi magneziu, duritate permanentă, dată de celelalte săruri solubile de calciu şi magneziu
(cloruri, sulfaţi, azotaţi, fosfaţi etc.). Suma celor două durităţi formează duritatea totală.
Dezavantajele apei dure:
26. • nu poate fi folosită la spălat, deoarece formează cu săpunul săruri insolubile care nu
spumează; depunerea de săruri pe pereţii cazanelor, sub formă de cruste rău conducătoare de
căldură, care pot provoca explozia lor; nu se fierb legumele.
Avantajele apei dure:gust mai bun; mai sănătoasă, mai puţin dăunătoare pentru inimă;
cea mai bună apă pentru fabricarea unor sortimente de bere.
AERUL
dacă concepem aerul ca un înveliş pe toată grosimea lui, sau ca geosferă, îl vom numi
atmosferă).
dacă ne gândim la compoziţia sa obişnuită, îi vom spune aer, şi în această situaţie nu mai pare
a fi înveliş
dacă privim atmosfera în vastele ei dimensiuni, îi vom spune ocean aerian
1. Structura atmosferei
Atmosfera este învelişul gazos care înconjoară planeta Pământ. Atmosfera are o
grosime de 1000-3000 km. În viaţa planetei Pământ (Terra), rolul atmosferei este esenţial, în
antichitate, atmosfera se considera, prin intermediul aerului şi alături de apă, pământ şi foc,
drept element fundamental al Terrei.
Pe bună dreptate, învelişul aerian (atmosfera) este un component fundamental al
materiei deoarece:
întreţine viaţa pe Pământ, adică nici o vieţuitoare nu ar putea exista fără aer mai mult de câteva
minute;
de prezenţa atmosferei depinde păstrarea căldurii la suprafaţa pământului – aerul reglează
temperaturile la suprafaţa solului ca un termostat; dacă nu ar exista învelişul de aer, Pământul
ar fi suspus unor variaţii termice excesive între zi şi noapte;
are rol de filtru natural perfect - stratul de ozon absoarbe o mare parte din radiaţiile ultraviolete,
iar dioxidul de carbon (CO2) şi vaporii de apă absorb radiaţiile ultraviolete şi infraroşii;
reglează lumina solară pe suprafaţa Terrei, făcând posibilă alternarea zilei cu noaptea;
protejează Pământul faţă de ploaia de meteoriţi;
este veriga principală în realizarea circuitului optim al apei, prin intermediul atmosferei, apa se
mişcă deasupra oceanelor şi mărilor, reglându-se în acest fel repartiţia umidităţii;
face posibilă transmiterea sunetelor, a radiocomunicaţiilor, efectuarea zborurilor aeriene, în
lipsa aerului astfel de activităţi nu ar fi posibile;
face posibilă existenţa fenomenelor meteorologice;
asigură oxigenul necesar tuturor vieţuitoarelor.
Atmosfera terestră este împărţită în mai multe straturi verticale, care se deosebesc între
ele prin compoziţia chimică şi fizică şi prin natura proceselor, care se desfăşoară în ele.
2. Compoziţia aerului
Aerul este un amestec de gaze care formează straturile inferioare ale atmosferei.
Atmosfera este o masă gazoasă invizibilă, încât cu greu ne putem da seama de existenţa sa, doar
dacă am fi la înălţimi din ce în ce mai mari am constata ce neplăcută este lipsa aerului.
Principalele componente ale aerului sunt: oxigenul (O2), azotul (N2) şi bioxidul de
carbon (CO2).
Oxigenul este elementul care| determină în mare măsură proprietăţile fizice şi chimice
ale aerului. Aceste însuşiri fac din atmosferă un adevărat scut, la adăpostul căruia se desfăşoară
viaţa pe Pământ.
Oxigenul se găseşte în aer în stare liberă sub formă moleculară, O2, reprezentând 20,93%
volumetrice şi 23% de masă. Un om adult consumă într-o oră circa 40 de litri de oxigen.
27. Circuitul oxigenului în natura
Azotul este gazul cel mai răspândit din atmosfera Pământului; molecula azotului este
cea mai stabilă dintre toate combinaţiile azotului. Rolul ecologic al azotului în natură constă în
neutralizarea puterii de oxidare a oxigenului. Are un rol foarte important pentru viaţa plantelor
şi animalelor, fiind constituentul tuturor celulelor vii, proteinelor, acizilor nucleici.
Circuitul azotului în natură reprezintă un echilibru dinamic care se stabileşte între lumea
animală, lumea vegetală şi lumea minerală.
Bioxidul de carbon este un component important al aerului, care participă la procesele de
fotosinteză, în urma cărora plantele verzi convertesc energia solară în energie chimică.
Bioxidul de carbon are o importanţă mare ca agent de dezagregare a rocilor, ca hrană pentru
plantele verzi, ca regulator al climei pe Pământ. Eficienţa conversiei realizată prin procesul de
fotosinteză este de 0,3-0,5%.
În afară de componentele de bază ce intră în compoziţia chimică a aerului, ca urmare a unor
fenomene nedorite de poluare, acesta poate să mai conţină:
Proprietăţile aerului
Aerul pur are următoarele proprietăţi fizice.
• inodor (fără miros), incolor (transparent);
• în strat gros, pare albastru;
• un litru de aer cântăreşte 1,293 grame la O °C;
• poate fi lichefiat prin răcire şi comprimare.
Proprietăţile chimice şi biologice ale aerului sunt cele ale componentelor principale din care
este format.
28. DEFINIŢII
,,Suprafaţă agricolă” - orice suprafaţă de teren arabil, de păşune permanentă şi de fâneaţă
permanentă sau cultivată cu culturi permanente.
„Suprafaţă determinată” - în cazul schemelor de ajutoare pe suprafaţă, suprafaţa pentru care
au fost îndeplinite toate criteriile de eligibilitate sau alte obligaţii legate de condiţiile de acordare
a ajutoarelor; sau, în cazul măsurilor de sprijin pe suprafaţă, suprafaţa loturilor sau a parcelelor
determinate în urma controalelor administrative sau prin controale la faţa locului.
„Parcelă agricolă” - o suprafaţă continuă de teren agricol, care face obiectul unei declaraţii din
partea unui singur fermier, cu aceaşi categorie de folosinţă, pe care se cultivă o singură grupă
de culturi, în conformitate cu art. 67 alin. (4) din Regulamentul (UE) nr. 1306/2013, cu
modificările şi completările ulterioare. Trebuie declarate toate parcelele agricole pe care
fermierul le utilizează, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt eligibile pentru sprijin, solicitate
şi nesolicitate la plată şi pe care trebuie să respecte cerinţele de ecocondiţionalitate.
,,Utilizarea terenului” - utilizarea pentru activităţi agricole a suprafeţei de teren agricol din
cadrul exploataţiei aflate la dispoziţia fermierului pe tot parcursul anului de cerere.
,,TA (teren arabil)” - terenuri cultivate în scopul producţiei agricole sau suprafeţe disponibile
pentru producţia agricolă dar lăsate pârloagă, indiferent dacă terenul respectiv este sau nu
ocupat cu sere, solarii sau alte mijloace de protecţie fixe sau mobile.
,,PP (pajişti permanente-păşuni şi fâneţe)” - păşuni permanente şi fâneţe permanente care
reprezintă terenuri consacrate producţiei de iarbă şi de alte plante furajere erbacee cultivate sau
spontane care nu au făcut parte din sistemul de rotaţie a culturilor din exploataţie timp de cel
puţin cinci ani; această noţiune poate include şi alte specii, precum arbuştii şi/sau arborii, bune
pentru păşunat, cu condiţia ca iarba şi alte plante furajere să rămână predominante.
„Iarbă sau alte plante furajere erbacee” - toate plantele erbacee care se găsesc în mod
obişnuit pe pajişti permanente naturale sau care sunt incluse în mod normal în amestecurile de
seminţe pentru pajişti şi pot fi utilizate în hrana animalelor.
,,Suprafaţa de pajişti permanente” - terenul cu pajişti permanente declarat în anul 2012 în
conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 73/2009, precum şi suprafaţa cu pajişti permanente
declarată în 2015 în conformitate cu art. 72 alin. (1) primul paragraf lit. a) din Regulamentul
(UE) nr. 1.306/2013, cu modificările şi completările ulterioare de către fermierii care fac
obiectul obligaţiei de a aplica practicile agricole benefice pentru climă şi mediu, care nu a fost
declarat ca teren cu pajişte permanentă în anul 2012.
Pajiştile permanente utilizate în comun de mai mulţi fermieri - suprafeţele de pajişti în
interiorul cărora nu există nici o delimitare naturală sau artificială, iar animalele păşunează liber
sau se coseşte pe întreaga suprafaţă a pajiştii în cauză. Această suprafaţă poate coincide sau nu
cu suprafaţa blocului fizic. Dacă la controlul la faţa locului A.P.I.A. descoperă o
neregularitate/neconformitate, fermierii care utilizează suprafaţa de pajişte în comun suportă
sancţiunea.
VII (vii) - terenul plantat cu vii şi pepiniere viticole. Acestea sunt culturi permanente.
CP (culturi permanente) - culturi care nu sunt incluse în sistemul de rotaţie a culturilor, altele
decât pajiştile permanente, cultivate pentru o perioadă de mai mulţi ani.
,,Sistemul Integrat de Administrare şi Control (IACS)” - instrument tehnic de gestionare şi
control, creat pentru administrarea şi controlul cererilor unice de plată depuse de fermieri, care
se aplică schemelor de plăţi, în conformitate cu prevederile art. 67 alin. (1) din Regulamentul
CE nr. 1306/2013, cu modificări şi completări ulterioare. Elementele componente sunt: o bază
de date electronică, un sistem de identificare a parcelelor agricole (LPIS-GIS), cereri de ajutor,
un sistem integrat de control, un sistem unic de înregistrare a fiecărui beneficiar care depune o
cerere de ajutor.
,,Cererea unică de plată” - cererea de ajutor şi/sau de sprijin, după caz, în cadrul oricăreia
dintre plăţile prevăzute la art. 1 alin. (2) şi (3) sau dintre măsurile delegate de dezvoltare rurală
29. din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR), pe care fermierul o depune o singură
dată pe an la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.
,,Zone cu strat vegetal” - suprafeţe arabile cultivate cu specii considerate culturi secundare,
care nu participă la calculul diversificării culturilor şi care asigură acoperirea solului pe timpul
iernii, până la data de 1 martie. Speciile considerate culturi secundare vor fi stabilite prin ordinul
autorităţii publice centrale care răspunde de agricultură.
MĂSURILE DE MEDIU ȘI CLIMĂ FINANŢATE PRIN PNDR 2014 - 2020
Măsurile de mediu și climă aplicabile pe terenurile agricole, finanțate prin Fondul
European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) în cadrul PNDR 2014-2020 și
implementate în România începând cu anul 2016, sunt:
– agro-mediu și climă (M10),
– agricultura ecologică (M11),
– plăți pentru zone care se confruntă cu constrângeri naturale sau cu alte
constrângeri specifice (M13),
– plăți de agro-mediu (M214) din PNDR 2007 – 2013 – angajamentele aflate în
derulare finanțate din alocarea măsurilor 10 și 11 din PNDR 2014 – 2020.
Pe fondul oferit de noul pachet legislativ care reglementează finanțarea Politicii
Agricole Comune în perioada 2014-2020, precum și pe baza experienței dobândite în perioada
anterioară de programare, dar și a informațiilor actualizate furnizate de analiza socio-economică
și de mediu a spațiului rural românesc, noul Program Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020
aduce o serie de elemente de noutate.
Dintre acestea, cele mai importante constau în:
și extinderea față de perioada anterioară de programare, cu scopul direcționării resurselor
financiare către acțiuni care răspund mai eficient obiectivelor de mediu propuse,
-mediu și climă în termeni de
obligații ale fermierilor (includerea cositului cu utilaje ușoare ca alternativă la cositul manual)
și în termeni de gestionare a angajamentelor (prelungire anuală a angajamentelor după
încheierea perioadei inițiale de 5 ani),
-mediu și climă, cu scopul adaptării practicilor agricole
la efectele schimbărilor climatice, aplicabil în zonele identificate ca având un risc ridicat,
-mediu și climă, cu scopul de a încuraja creșterea
animalelor din rase locale cu risc de abandon,
măsuri distincte (M11),
pierderilor de venituri și a cheltuielilor suplimentare înregistrate în perioada de conversie,
condiționarea sprijinului acordat în cadrul M10 și M11 de deținerea competențelor necesare
implementării corecte a angajamentelor prin participarea la instruiri specifice sau prin accesarea
serviciilor de consiliere de către beneficiari,
semnificativă a zonelor eligibile în cadrul M13,
categoria de „fermieri activi”,
30. -
condiţionalitate.
VALOAREA PLĂŢILOR COMPENSATORII PENTRU MĂSURILE DE MEDIU ȘI
CLIMĂ ALE PNDR 2014 - 2020
Plățile compensatorii se acordă în cadrul acestor măsuri, în urma încheierii unor angajamente
voluntare anuale/multianuale, utilizatorilor de terenuri agricole situate în zonele definite ca
eligibile pentru pachetele de agro-mediu și climă, agricultură ecologică și în zonele cu
constrângeri naturale sau cu alte constrângeri specifice, stabilite în PNDR la nivel de UAT
LAU2 (comune, orașe sau municipii) și vizează compensarea:
costurilor suplimentare și pierderilor de venit rezultate în urma aplicării unor măsuri de
management extensive pe terenurile agricole, orientate spre atingerea unor obiective de mediu
(conservarea biodiversității, protecția apelor și a solului);
ilor suplimentare și a pierderilor de venit rezultate din aplicarea practicilor specifice
agriculturii ecologice;
constrângerilor naturale și a celor specifice care se manifestă în zonele cu influență asupra
producției agricole.
CONDIȚII DE ELIGIBILITATE, CERINŢE SPECIFICE ȘI CERINŢE DE BAZĂ PE
CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ FERMIERII PENTRU OBȚINEREA
PLĂȚILOR COMPENSATORII
Condițiile ce trebuie respectate de către toți fermierii care solicită plăți pe suprafață din fonduri
europene sau din bugetul național (inclusiv plăți de agro-mediu și climă, agricultură ecologică
și plăți pentru zonele care se confruntă cu constrângeri naturale), sunt stabilite în baza
prevederilor PNDR 2014-2020 și ale legislației europene relevante:
unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social
european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul
european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale
privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune
și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr.
1083/2006 al Consiliului, cu modificările și completările ulterioare
sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală
(FEADR) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului, cu modificările
și completările ulterioare
finanțarea, gestionarea și monitorizarea politicii agricole comune și de abrogare a
Regulamentelor (CEE) nr. 352/78, (CE) nr. 165/94, (CE) nr. 2799/98, (CE) nr. 814/2000, (CE)
nr. 1290/2005 și (CE) nr. 485/2008 ale Consiliului, cu modificările și completările ulterioare
Regulamentului (UE) nr. 1307/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire
a unor norme privind plățile directe acordate fermierilor prin scheme de sprijin în cadrul politicii
agricole comune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 637/2008 al Consiliului și a
Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului, cu modificările și completările ulterioare
nr. 1307/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a unor norme privind
plățile directe acordate fermierilor prin scheme de sprijin în cadrul politicii agricole comune și
de modificare a anexei X la regulamentul menționat, cu modificările și completările ulterioare
