1. Kinetoterapia – sens global al terapiei prin miscare
Kinetologie= stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor
care se participa la aceste miscari.
Kinetologia medicala= studiaza mecanismele neuromusculare si articulare care asigura
omului activitatile motrice normale, precum si mijloacele, modalitatile, tehnicile,
metodele si metodologiile sale; menite sa reface forta musculara, sa recastige mobilitate
articulara, cat si coordonarea mersului si a miscarilor effectuate.
Elemente implicate in miscare:
- articulatia
- muschiul
- nervul
- caile motricitatii voluntare si involuntare
- conexiunile periferiei sau efectorilor cu centrii superiori si unitatea functionala
fundamentala- numita unitate motorize.
Articulatia- ansamblul partilor moi prin care se unesc doua sau mai multe oase
invecinate.
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele.
Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi muşchi.
Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a oaselor,
deci deplasarea şi activităţile organismului.
Clasificarea articulaţiilor
În funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de
dezvoltare, articulaţiile au fost împărţite în trei grupe:
• articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;
• articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
• articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.
Articulaţiile fibroase
Sunt articulaţii în care oasele sunt strâns legate între ele prin ţesut fibros dens.
Aceste articulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse.
Articulaţiile cartilaginoase
Ele au un grad de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite
amortizarea şocurilor. Legătura dintre oase se realizează cartilaj hialin sau prin
fibrocartilaj şi prin ligamente puternice.
Articulaţiile sinoviale
Cele mai multe articulaţii aparţinând corpului uman se încadrează în grupul
sinovial.
Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate.
La nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau frânează mişcarea,
amortizează şocurile şi conferă stabilitate.

2. Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin.
Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii:
După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea articulaţiilor
După forma suprafeţelor articulare
După numărul axelor de mişcare
Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Aceste
suprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale.
În articulaţiile plane mişcările sunt reduse. În cele cu suprafeţe sferoidale există
porţiuni osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult mai
întinse.
b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă
suprafeţe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe:
• una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa articulară
opusă;
• una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului.
c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa între două
suprafeţe articulare care nu se “potrivesc”.
Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două
feluri:
• cadrul, labrul articular;
• fibrocartilaje intraarticulare.
d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează, dar
are rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare.
Are forma unui manşon fibros, tapetat la interior de sinovială. Are grosime
variabilă, în raport cu mobilitatea articulară.
e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi,
care se inseră pe oasele ce formează o articulaţie, ajutând la menţinerea lor în contact.
Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt:
• întăresc capsula articulară;
• previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării;
• sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mişcărilor;
• sunt suficient de rezistente şi inextensibile încât să menţină în contact
suprafeţele articulare.
f. Membrana sinovială. Împreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de
alunecare ale unei articula]ii. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subţire,
netedă şi lucioasă. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul capsulei articulare.
g. Lichidul sinovial
Este un lichid gălbui, vâscos, care are rol de lubrifiant al suprafeţelor articulare în
mişcare, precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol de curăţire şi
adeziune a suprafeţelor osoase.
Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară, prin pereţii
capilarelor.

3. h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în menţinerea suprafeţelor
articulare
Conducerea în articulaţii
Include sensul, direcţia şi amplitudinea mişcării.
Conducerea articulaţiei poate fi osoasă, ligamentară şi musculară.
Conducerea osoasă, când amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele
articulare. Ex.: cotul.
Când amplitudinea mişcării se datorează frânării ligamentare vorbim de
conducere ligamentară. Ex.: şoldul.
Când mişcarea este limitată exclusiv de acţiunea muşchilor periarticulari vorbim
de conducere musculară.
Indiferent de felul conducerii, mişcările se produc în jurul unui ax denumit axul
articular. El este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările.
Muschiul:
În organism există peste 600 de muşchi. Ei sunt organe motrice de bază ale aparatului
locomotor.
În cadrul aparatului locomotor se studiază numai acei muşchi striaţi care
acţionează asupra scheletului. Muşchii scheletici sunt componenta activă a aparatului
locomotor.
Muşchii îndeplinesc multiple roluri:
• au rol în locomoţie, în diferitele mişcări ale corpului, dar fixează şi poziţiile
segmentelor corporale;
• constituie principala sursă de căldură;
• au rol în circulaţia venoasă şi limfatică;
• dau forma şi proporţiile diverselor segmente ale corpului. La sportivi, şi în
special la culturism, muşchii iau forme şi dimensiuni considerabile, prin
hipertrofierea fibrelor sale componente (probabil).
Deoarece au funcţii specializate, inervaţie şi vascularizaţie proprie, muşchii pot fi
consideraţi organe.
Un muşchi striat este format din corpul muscular (=muşchiul propriu-zis =
porţiunea contractilă), tendoane, prin care forţa musculară se transmite oaselor şi
joncţiunea mio-tendinoasă.

4. Conformaţia exterioară a muşchilor
Muşchii se clasifică după mai multe criterii.
I. După formă muşchii pot fi:
• muşchi lungi
• muşchi laţi
• muşchi scurţi
• muşchi orbiculari
II. După modul de grupare a fasciculelor musculare faţă de tendoane:
1. fasciculele musculare se continuă direct cu ale tendonului
2. fasciculele musculare se inseră oblic pe tendon = muşchii penaţi care pot fi:
muşchi unipenaţi
muşchi bipenaţi
muşchi cu penaţie complexă
III. După numărul capetelor de origine, muşchii se numesc: biceps, triceps,
cvadriceps, în cazul în care există mai mult decât un capăt de origine
IV. După aşezarea lor în organism sunt:
muşchi superficiali
muşchi profunzi
V. După numărul articulaţiilor peste care trec, muşchii pot fi:
• uniarticulari
• poliarticulari
• biarticulari
Modul de fixare al muşchiului
Un muşchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremităţi cu ajutorul a
câte unui tendon. Fixarea muşchiului se numeşte inserţie.
În cea mai mare parte inserţia se face pe oase determinând creste, proeminenţe sau
depresiuni pe suprafaţa lor. Dar ei se pot fixa şi pe alte formaţiuni: pe piele, pe membrane
interosoase, pe fascii de înveliş, pe septe intermusculare, pe tendoane (muşchii
lombricali).

5. Inserţia se face întotdeauna prin intermediul unui tendon. În unele cazuri
porţiunea tendinoasă nu este vizibilă macroscopic: în acest caz se vorbeşte de o inserţie
cărnoasă.
Tendonul este necontractil şi inextensibil, de culoare albă, foarte rezistent şi
format din ţesut conjunctiv fibros.
Din cele două capete de fixare ale muşchiului, unul e considerat, convenţional, ca
origine, celălalt ca inserţie terminală. Originea este aşezată proximal, iar inserţia
terminală distal.
Joncţiunea miotendinoasă este un element de mare importanţă practică. E locul
unde fasciculele musculare se continuă cu fasciculele tendinoase şi este punctul cal mai
slab al muşchiului.
În eforturile excesive se pot produce rupturi ale tendonului sau smulgeri osoase.
Raporturile muşchilor
Raporturile muşchilor sunt variate.
Muşchii se aşează unul lângă altul sau se suprapun pe planuri. Muşchii
superficiali vin în raport cu pielea, prin intermediul fasciei de înveliş a regiunii.
Muşchii profunzi acoperă oasele şi articulaţiile.
Unii muşchi însoţesc în mod constant anumite vase de sânge, având cu ele
raporturi precise: sunt muşchii sateliţi ai vaselor respective.
Muşchii au un rol plastic important. Corpul muscular determină prin volum,
aşezare şi starea de contracţie sau de relaxare forma exterioară caracteristică a regiunilor.
Anexele muşchilor.
Anexele muşchilor au rol de a le uşura acţiunea, dar şi rol de protecţie.
Acestea sunt:
• Fasciile musculare
• Retinaculele
• Tecile sinoviale
• Bursele sinoviale
• Trohleele musculare

6. Structura muşchilor şi organizarea lor funcţională
În structura muşchiului intră fibre musculare striate, ţesut conjunctiv, vase, nervi
şi formaţiuni receptoare.
Pântecele muscular (corpul muscular) este porţiunea cărnoasă a muşchiului şi este
format din fibre musculare striate. Pe secţiune transversală el apare format dintr-o serie
de poligoane formate din fibre musculare aşezate în fascicule.
După compoziţie, culoare şi proprietăţi funcţionale fibrele musculare sunt de două
feluri:
• fibre roşii (tulburi), bogate în mioglobină şi sarcoplasmă, dar sărace în
miofibrile.
fibre albe (clare), sărace în sacroplasmă, dar bogate în miofibrile.
Fibrele musculare sunt grupate în facsicule:
• fasciculul primar este gruparea cea mai mică şi cuprinde 10 – 30 fibre
musculare;
• mai multe fascicule primare formează fascicule secundare, iar acestea,
fascicule terţiare.
Fasciculele sunt unite de fibre conjunctive dispuse în reţea.
Ţesutul conjunctiv al muşchiului
Tesutul conjunctiv al muşchiului, împreună cu vasele şi nervii reprezintă 15% din masa
musculară.
Totalitatea ţesutului conjunctiv dintr-un muşchi se numeşte perimisiu.
Totalitatea ţesutului conjunctiv aşezat în jurul fasciculelor primare şi secundare se
numeşte perimisiu intern.
Ţesutul conjunctiv care înveleşte suprafaţa întregului muşchi se numeşte
perimisiu extern (epimisiu).

7. Tendonul
Tendonul are şi el structură de organ. [esutul esenţial este cel tendinos grupat cu
ajutorul unui ţesut conjunctiv în fascicule tendinoase primare, secundare şi terţiare după
acelaşi mod ca şi în muşchi.
Modul de fixare a fasciculelor musculare pe tendon este complex. Tendonul
continuă corpul muscular, dar poate pătrunde şi în interiorul lui sub formă de lamă
aponevrotică. Fasciculele musculare formează întotdeauna un unghi ascuţit cu aceste
lame aponevrotice: unghiul de penaţie. În timpul contracţiei acest unghi se măreşte,
crescând distanţa dintre fibrele musculare şi se creează spaţiul necesar îngroşării acestora,
fără a fi comprimate elementele vasculare şi nervoase.
Omul, fiind un animal biped, are ca şi poziţie caracteristică, ortostatismul.
Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc, sub o
anumită incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică, se descriu trei
categorii principale de planuri anatomice: frontale, sagitale şi transversale
Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri
principale, la nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se
utilizează un fir cu plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L2, posterior de articulaţia
coxofemurală, înapoia axei transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi
cade în mijlocul bazei de susţinere.
De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la
un individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.
3.2 Poziţiile sau posturile
Poziţia anatomică a omului este următoarea: în ortostatism, cu privirea orizontală,
cu membrele inferioare alăturate, şoldurile şi genunchii în extensie, picioarele în unghi
drept faţă de gambe, cu călcâiele lipite, cu un unghi de 45o
între axele picioarelor.
Membrele superioare, pe lângă părţile superioare ale trunchiului, cu coatele extinse şi
antebraţele în supinaţie; palmele şi degetele extinse privesc înainte.
Această poziţie se mai numeşte şi poziţia „zero” sau poziţia „neutră”; se foloseşte
şi în goniometrie unde reprezintă „poziţia de start” (există şi excepţii).
Sherrington (1931) a afirmat că „postura acompaniază mişcarea ca o umbră”.
Activitatea posturală este automată şi specifică unei anumite mişcări.
Postura este considerată ca un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii
echilibrului corpului. Se consideră că un corp este în echilibru, atunci când suma tuturor
forţelor care acţionează asupra acestuia este „zero”.
Poziţia verticală
Poziţia verticală sau ortostatismul este caracteristica omului. În ortostatism, baza
de susţinere are forma unui trapez cuprins între contururile celor două picioare, cu
călcâiele alăturate; între axele lungi ale picioarelor se realizează un unghi de 45o
.
Poziţia orizontală

8. Poziţia orizontală sau clinostatismul este poziţia în care corpul uman ia contact cu
una din feţele sale cu o suprafaţă întinsă situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur,
suprafaţa de sprijin este reprezentată de următoarele puncte.
Poziţia şezând
În poziţia şezând, corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiatice, atunci
când membrele inferioare atârnă, sau şi pe tălpile picioarelor.
Planul general de analiză a poziţiilor
O parte din poziţiile întâlnite în activităţile motorii sunt întâlnite frecvent în
practicarea exerciţiilor fizice şi diverselor ramuri sportive. Acestea au fost denumite
poziţii fundamentale şi diferă în funcţie de ramura sportivă. Din acest motiv, în analiza
unei anumite poziţii se utilizează un plan general care include: denumirea poziţiei, poziţia
segmentelor, baza de susţinere, poziţia centrului de greutate, menţinerea echilibrului şi
rolul reflexelor posturale, raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, pârghiile
osteoarticulare, grupurile musculare în activitate statică, variantele poziţiei.
Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului animal este denumit
„aparatul locomotor”, existând şi termeni sinonimi: aparat kinetic, sistem
musculoscheletal, sistem neuromusculoarticular.
În definirea „locomoţiei umane” este corect să se pornească de la sensurile
generale ale termenului de locomoţie, dar trebuie să se ţină cont şi de faptul că, omul, în
afară de deplasarea dintr-un loc în altul, mai dispune şi de posibilitatea de a adopta
anumite poziţii, de a apuca şi de a manipula anumite obiecte, de a lovi, de a împinge etc.
Din acest motiv, locomoţia umană nu poate fi definită ca fiind numai mişcarea corpului
în totalitatea sa, ci şi a segmentelor separate ale acestuia.
HIDROTERMOTERAPIA
Hidroterapia- o serie de proceduri care utilizeaza apa la diferite temperaturi.
Termoterapia- metoda de tratament care utilizeaza drept agent fizical terapeutic factorul
termic – cald sau rece.
Reguli de aplicare:
- orice procedura de hidrotermoterapie este obligatoriu precedata de un examen
clinic
- se aplica la minim 30 minute dupa masa
- in general se recomanda dimineata
- daca sunt indicate 2 proceduri este binesa fie la un interval de 2 ore intre ele
- epuizarea fizica si psihica, afectiunile de tip colicativ, contraindica aplicarea
procedurilor
- interzise in timpul menstruatiei
- pacientul isi va goli vezica urinara si intestinal inainte de aplicare
- aplicarea de proceduri reci la pacientii cu tulburari circulatorii periferice se face
dupa o incalzire prealabila
- procedurile calde prelungite sau intens hiperterme sunt urmate de o perioada de
racire in vederea combaterii atoniei vasculare periferice
- pacinetul este supravegheat tot timpul

9. Actiunea fiziologica a masajului consta in efecte locale: sedative, hyperemic, rezorbtiv;
cresterea functiei circulatorii si a celei respiratorii, imbunatatirea starii generale a
pacientului.
Netezirea- efecte: vasodilatatia, scaderea presiunii tisulare, cresterea excitabilitatii
musculare
Framantarea profunda: effect mechanic de crestere a circulatiei venolimfatice de
intoarcere, cresterea excitabilitatii musculare, eliberarea substantelor necesare procesului
contractil
Framantarea superficiala: se adreseaza pielii si tesutului subcutanat.
Obiectivele manevrei se refera la eliminarea deseurilor metabolice si a celor aflate la
nivelul celulelor adipoase.
Frictiunile: efecte – vasodilatatia locala, hiperemie profunda, mechanic, analgesic,
calmant.
Vibratiile- efecte: calmante, aplicate pe zone plane si suprafete intinse si effect stimulant
daca se aplica punctat; vasoconstrictie periferica, cresterea pe cale reflexa a tensiunii
arteriale si scaderea frecventei cardiace.
Tapotamentul_ rol stimulant, fiind contraindicate in cazul contracturilor si spasticitatii
musculare.
Efecte: vasodilatatie cutanata si hiperemie locoregionala, cresterea excitabilitatii nervoase
si acelei musculare.
Observatie:
Masajul are drept efecte principale fie miorelaxarea, decontractura musculara si sedarea,
fie efectul excitant, stimulator, tonicizant.

10. Actiunea fiziologica a masajului consta in efecte locale: sedative, hyperemic, rezorbtiv;
cresterea functiei circulatorii si a celei respiratorii, imbunatatirea starii generale a
pacientului.
Netezirea- efecte: vasodilatatia, scaderea presiunii tisulare, cresterea excitabilitatii
musculare
Framantarea profunda: effect mechanic de crestere a circulatiei venolimfatice de
intoarcere, cresterea excitabilitatii musculare, eliberarea substantelor necesare procesului
contractil
Framantarea superficiala: se adreseaza pielii si tesutului subcutanat.
Obiectivele manevrei se refera la eliminarea deseurilor metabolice si a celor aflate la
nivelul celulelor adipoase.
Frictiunile: efecte – vasodilatatia locala, hiperemie profunda, mechanic, analgesic,
calmant.
Vibratiile- efecte: calmante, aplicate pe zone plane si suprafete intinse si effect stimulant
daca se aplica punctat; vasoconstrictie periferica, cresterea pe cale reflexa a tensiunii
arteriale si scaderea frecventei cardiace.
Tapotamentul_ rol stimulant, fiind contraindicate in cazul contracturilor si spasticitatii
musculare.
Efecte: vasodilatatie cutanata si hiperemie locoregionala, cresterea excitabilitatii nervoase
si acelei musculare.
Observatie:
Masajul are drept efecte principale fie miorelaxarea, decontractura musculara si sedarea,
fie efectul excitant, stimulator, tonicizant.