d

1. ISTORIOGRAFIA
“EPOCII LUMINILOR”

2. ŞCOALA ARDELEANĂ
“expresia cea mai puternică a luminismului
românesc”,a apărut într-un contextul istoric
deschis prin răsunătoarea înfrângere a turcilor
sub zidurile Vienei (1683) şi apoi prin
transformarea Transilvaniei în provincie imperială
(1691).
pentru a-şi consolida poziţia dobândită în
teritoriile locuite de români, curtea de la Viena a
urmărit să rupă unitatea bisericii române
transilvănene prin propagandă şi promisiuni,
prevenind un posibil amestec moldav, muntean
sau rusesc, dar şi o anihilare a unor eventuale noi
pretenţii ale cercurilor privilegiate maghiare.
“unirea cu Roma”/ sciziunea Bisericii românilor a
afectat frontul lumii ortodoxe, important în lupta
majorităţii autohtone pentru dobândirea de
drepturi egale cu ale celorlalte naţionalităţi din
Transilvania, dar a creat, mai ales pentru
intelectuali, posibilităţi superioare de instruire.
Istoricii sunt de părere că mulţi dintre cei care au
îmbrăţişat greco-catolicismul nu au ţinut cont,
exclusiv, de convingerile religioase, ci şi de
considerentele politice.
Adoptarea unei religii oficiale – spuneau ei –
trebuia să fie un prim pas către emanciparea
românilor.
Mişcarea cultural-politică declanşată pe fundalul
unei astfel de situaţii complexe a fost sprijinită de
personalităţi precum Inochentie Micu, Gheorghe
Şincai, Samuil Micu, Petru Maior ş.a.

3. • luminismul românesc transilvan a
fost o sinteză originală între
elementele aparţinând culturii
europene a vremii şi cele proprii
spaţiului românesc, impregnate
puternic de sentimentul naţional.
• Asemănări
- românii ardeleni au propagat
credinţa hotărâtă în progres, iar ca
mijloc de înfăptuire a acestuia ei
au acceptat calea reformelor, prin
puterea raţiunii şi existenţa
legităţilor naturale.
- reprezentanţii Şcolii Ardelene au
fost, ca şi înaintaşii sau
contemporanii lor occidentali,
partizani ai reformismului
(despotism luminat) aplicat în
Austria de Maria Terezia şi Iosif al
II-lea.

4. • Deosebiri:
- principala trăsătură a curentului cultural
românesc a conferit-o caracterul naţional,
contrar spiritului cosmopolit promovat
- raţionalismul era pus de către români în
slujba criticii inegalităţii naţionale.
- istoria nu putea rămâne o simplă
preocupare ştiinţifică ci trebuia să devină
“armă” în lupta naţională,
- spre deosebire de occidentali, Evul Mediu
a reprezentat perioada “martoră” a
continuităţii poporului, a luptelor pentru
păstrarea fiinţei naţionale sau pentru
dobândirea neatârnării politice
- dacă în Occident, istoria depindea de
filosofie, fiindu-i chiar un auxiliar acesteia,
pentru Şcoala Ardeleană istoria se situa
categoric pe primul plan.
• păstrarea legăturii cu Biserica şi
necesitatea studiilor teologice fundamenta
lupta românilor pentru susţinerea
drepturilor lor.

5. Ion Inochentie Micu Clain (1692-1768)
- s-a născut la Sibiu şi a studiat atât în şcolile
din Transilvania cât şi la Roma şi Viena.
- a fost numit episcop unit (1728-1751),
ocazie cu care a şi mutat sediul episcopiei
de la Făgăraş la Blaj
- beneficiind de întinse domenii funciare, a
investit importante sume în organizarea, pe
temelii noi şi solide, a primelor şcoli
româneşti, inclusiv a centrului cărturăresc
de la Blaj (numit de Eminescu “mica Romă
a românilor”).
- şi-a legat numele de redactatarea unor
petiţii, cunoscute sub numele de Supplex-
uri, pe care le-a înaintat Dietei din
Transilvania şi Curţii de la Viena.
- preconiza o modificare constituţională
esenţială a Transilvaniei, dând ideii de
“naţiune” o concepţie modernă, privitoare la
întreaga comunitate etnică a românilor.
- activitatea sa a marcat începutul unui drum
şi al unui program care vor continua de-a
lungul unei întregi perioade frământate din
istoria Transilvaniei.

6. Triada polemică
1. Franz J. Sulzer (m. 1791)
- venit în Muntenia din Elveţia, într-un
regiment de infanterie
- a funcţionat ca profesor de ştiinţe juridice
- şi-a propus să scrie o istorie a Daciei,
prezentându-i totodată şi geografia.
- opera sa, atât cât a fost elaborată, s-a
tradus fragmentar. Ea rămâne prima
încercare de argumentare a teoriei potrivit
căreia romanii ar fi părăsit Dacia, în secolul
al III-lea, românii născându-se şi afirmându-
se ca popor la sud de Dunăre, în Peninsula
Balcanică, în urma convieţuirii slavilor cu
romanii.
- Idei:
- A. revenirea la Nord de fluviu s-ar fi produs
în secolul al XIII-lea, după venirea ungurilor
în Transilvania
- B. creştinismul ortodox şi liturghia slavonă
veche specifice românilor din sunt două
dintre cele mai imbatabile dovezi.

7. 2. Josephus C. Eder (1760-1810)
- s-a născut la Braşov
- a urmat cursurile Universităţii din
Budapesta (unde a şi obţinut titlul de
doctor în filosofie şi arte liberale)
- a predat gramatica la Târgu Mureş şi
poezia la Sibiu (aici devenind rector al
Şcolii Normale)
- a susţinut concepţia pragmatică asupra
faptelor, evenimentelor şi fenomenelor,
încercând sa integreze astfel aspectele
tratate până atunci într-un context istoric
general.
- în 1791 a tipărit Supplex Libellus
Valachorum, dar şi combaterea – punct
cu punct – a acestui manifest politic al
românilor transilvăneni
- a negat continuitatea românilor în Dacia
după retragerea aureliană, considerându-i
pe aceştia un popor agricol, eterogen,
format în Peninsula Balcanică şi care a
pătruns la nord de Dunăre în secolul al
XIII-lea. Dar, spre deosebire de Sulzer,
Eder a insistat pe argumentele lingvistice,
analizând cuvintele slavone din fondul
comun al limbii române.

8. 3. Johann C. Engel (1770-1814)
- şvab protestant, funcţionar în
cancelaria Transilvaniei
- a scris istorii ale Ungariei, Croaţiei,
Serbiei, precum şi una despre
Muntenia şi Moldova
- a identificat “rădăcina” românilor în
prizonierii de război “greco-bizantino-
slavo-romani” care fuseseră alungaţi
de către cneazul bulgar Krum,
dincolo de Dunăre, spre râul Tisa. De
acolo, ei ar fi migrat spre est,
aşezându-se în Transilvania, apoi în
Muntenia şi Moldova. Dovada
amintitei geneze balcanice o
reprezintă frecvenţa elementelor
greceşti din limba română.

9. Reprezentanţii Şcolii Ardelene
Samuil Micu Clain (1745-1806)
descendent al unei prestigioase familii de cărturari, între care
şi episcopul Inochentie
s-a născut în satul Sad, lângă Sibiu
şi-a făcut studiile seminariale la Blaj, urmând apoi cursurile
colegiului “Santa Barbara” din Viena.
a beneficiat de o vastă cultură în variate domenii: teologie,
filologie, fizică, economie, matematică;
a cercetat opera marilor gânditori ai vremii – Christian Wolf,
Friedrich Baumeister etc.
după absolvirea cursurilor în capitala imperiului a predat etica
şi matematica la Blaj.
din 1777 a funcţionat ca şi prefect de studii la Viena
reîntors în Transilvania, şi-a reluat catedra la şcoala din Blaj,
dar a fost şi editor şi cenzor pentru cărţile româneşti apărute
la tipografia Universităţii din Buda.
a fost un erudit, un spirit enciclopedic, lăsând în urmă peste
60 de cărţi (13 tipărite în timpul vieţii) dintre care 47 cu
conţinut teologic, majoritatea traduceri, 5 istorice, 5 filosofice
şi 3 producţii literare (concepând, alături de Gheorghe Şincai,
prima gramatică românească, Elemanta linguae daco-
romanae sive valahicae ori Elemente ale limbii daco-romane
sau valahe).
a recurs la un sistem de transcriere etimologică, nu fonetică,
pentru a sublinia mai bine obârşia latină a cuvintelor
româneşti.
a tradus Biblia în limba română

10. - şi-a redactat lucrările în latină şi română.
- în 1774 a scris, în latină, De ortu, progressu, conversione Valachorum episcopis item
arhiepiscopis et metropolitis eorum, o istorie a bisericii românilor, dar în care face referiri şi la
originea poporului român, inspirându-se din Hronicul lui Dimitrie Cantemir.
- a urmat Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri
- în 1778 a apărut Brevis historica notitia originis et progressus nationis Daco-Romanae, o istorie
succintă a românilor, păstrată doar prin intermediul unui rezumat, în limba română (Scurtă
cunoştiinţă a istoriei românilor).
Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor,
- principala sa scriere istorică
- însumând patru tomuri, a apărut fragmentar, în 1806, în “Calendarul de la Buda”.
- a circulat mult timp în manuscris, fiind publicată postum.
- a fost organizată pe probleme:
1.primul tom – Istoria românilor în Dacia,
2. tomul 2. - Istoria domnilor Ţării Româneşti până la 1724
3. tomul 3 - Istoria domnilor Moldovei până la 1595 (cu o completare succintă până la 1795),
4. ultimul tom - Istoria bisericii românilor din Transilvania.
- partizan a purităţii latine, ca şi Cantemir, Micu susţinea ideea exterminării totale a dacilor, Traian
fiind considerat “săditorul” românilor
- proclama continuitatea populaţiei româneşti în spaţiul fostei Dacii, la venirea, lor ungurii găsind
aici “pe moştenitorii cei mai vechi, care erau românii şi care pururea au rămas pe moşiile lor”.
- românii din Transilvania l-ar fi ales pe ungurul Tuhutum ca “prnţ” al lor; în consecinţă,
stăpânirea maghiară apărea ca rezultat al unui “contract” care trebuia respectat, prin
recunoaşterea populaţiei româneşti ca deplin egală în drepturi cu celelalte. I
- adept al reformelor austriece, Micu credea că numai acestea puteau ameliora situaţia românilor
- pe tărâm religios, a propus organizarea Bisericii pe principii sinodale, în consens cu dorinţa de
democratizare a instituţiei preconizată de luminiştii europeni.

11. Gheorghe Şincai (1754-1816)
- descendent al unei familii de boieri făgărăşeni
care reuşiseră să-şi păstreze poziţia socială
- s-a născut la Râciu de Câmpie, în ţinutul
Mureşului.
- a urmat cursurile colegiului reformat din Târgu
Mureş, ale celui iezuit din Cluj şi apoi ale şcolii
piariştilor din Bistriţa.
- a studiat la Roma, la colegiul “De propaganda
fide”, dobândind titlul de doctor în filosofie şi
teologie.
- a ocupat postului de director al Şcolii normale
din Blaj şi al tuturor şcolilor elementare greco-
catolice care urmau să se înfiinţeze.
- în 1791 a participat, alături de Samuil Micu şi
Petru Maior, la redactarea Supplex-ului libellus
Valachorum, acţiunile sale fiind interpretate ca
“expresie a reacţiunii”, fapt ce a atras
persecuţii şi chiar închisoarea
- a fost întemniţat, timp de zece luni, în 1794, la
Aiud.
- după eliberare, s-a retras pe moşia contelui
Daniel Vaş, unde a şi rămas, cu unele
întreruperi, până la moarte.

12. • s-a înscris în rândul harnicilor culegători şi editori de izvoare, colecţia sa purtând
numele de Magazinul analelor dacice sau Memoriile daco-românilor (în 2 000 de
pagini).
Hronica românilor şi a mai multor neamuri – “prima istorie completă şi unitară a
poporului român”
- expunerea începe cu anul 86 î.Chr., an în care Decebal s-a ridicat “impotriva
fricosului împărat Domiţian şi ar fi trebuit continuată până în zilele sale, la 1808
- ultimul moment consemnat fiind 1739, an de sinod al bisericii unite sub Inochentie
Micu.
- utilizează peste 450 de surse istorice (anale, cronici, acte de cancelarie)
- păstrează convingerea că dacii au fost exterminaţi şi că romanii au fost aduşi în
aceste teritorii tocmai pentru a le popula
- susţine ideea potrivit căreia “arborele genealogic al românilor porneşte direct din
nobilii romani stabiliţi în Dacia, fără nici un fel de imixtiune barbară”
- abordează fenomenul creştinării românilor, produs de jos în sus, în timpul stăpânirii
romane în Dacia, şi care a premers convertirii goţilor şi slavilor.
- neagă sporadicul control unguresc şi polonez asupra principatelor dunărene. Astfel,
Ungrovlahia (numele de atunci al Vlahiei) nu înseamnă expresia manifestării tutelei
maghiar (Ungro), ci desemnează – ca termen de provenienţă bizantină – teritoriul
locuit de românii din nordul Dunării, alţii decât cei din sudul fluviului.

13. Petru Maior (1760-1821)
- a ilustrat o altă caracteristică a epocii
luminilor: spiritul sintetic şi polemic.
- s-a născut la Târgu Mureş, într-o familie
cu blazon şi preocupări culturale.
- a studiat la Roma (în cadrul colegiului “De
propaganda fide”) şi Viena.
- a predat logica şi metafizica la Blaj
- a fost paroh la Reghin, cenzor şi revizor la
tipografia Universităţii din Buda.
- a lăsat posterităţii o sumă de lucrări
publicate, opera sa beneficiind de o
difuzare mai mare decât cele ale lui Micu
sau Şincai.
- a scris Procanonul, o carte de predici în
cinci volume şi Lexiconul de la Buda (un
dicţionar român-latin-maghiar-german) cu
prefaţa intitulată Dialog pentru
începuturile limbii române între nepot şi
unchi – în care subliniază provenienţa
limbii sale din latina “vulgata”.
- a făcut din demonstrarea latinităţii şi
continuităţii românilor un scop al activităţii
sale intelectuale.

14. Istoria pentru începutul românilor în Dachia.
- “îndemn” pentru contemporani, “pildă” pentru
urmaşi, dar şi replică la teoriile puse deja în
circulaţie de Sulzer, Eder şi Engel
- susţine puritatea rasilaă şi lingvistică a românilor,
şi continuitatea în spaţiul nord-dunărean după
retragerea aureliană (pledând pentru retragerea
temporară a românilor de pe câmpiile Dunării în
munţii Carpaţi, unde au găsit adăpost în timpul
invaziilor barbare).
- neagă cucerirea Transilvaniei de către unguri şi
pledează în favoarea “acordului” stabilit între
români şi unguri, în recunoaşterea autonomiei
româneşti, pe de o parte, şi a suzeranităţii
maghiare, pe de altă parte.
Istoria bisericii românilor (atât acestor dincoace,
precum şi a celor de dincolo de Dunăre)
- prima lucrare care prezintă evoluţia instituţiei,
insistându-se asupra unităţii de credinţă, ca
factor de coeziune pentru toţi românii.
- susţine crearea unei ierarhii uniate independente
în locul convertirii la romano-catolicism.

15. Ion Budai Deleanu (1760-1820)
- s-a născut la Cigmău-Geoagiu, ca primul dintre cei
zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai
- a studiat în şcolile vieneze şi şi-a susţinut doctoratul la
Erlau, în Bavaria.
- a funcţionat ca profesor la Blaj, dar şi ca secretar de
tribunal şi apoi consilier de Curte la Lemberg (Lwow).
- a tradus în limba română Codul Austriei, cerând
instituirea, cunoaşterea şi respectarea legii de către
toţi.
- s-a implicat în elaborarea Supplex-ului, scriind
Combaterea notelor publicate la Cluj, în 1791, cu
privire la Petiţia naţiunii române, “cel mai frumos text
polemic” adresat susţinătorilor teoriei lui Eder.
- paradoxal, opera lui Budai-Deleanu a început să fie
descoperită şi cercetată abia la aproape 100 de ani
după moartea autorului ei.
• a lăsat în literatură poemul etnologic Ţiganiada şi
creaţia intitulată Trei viteji
• pe tărâm didactic, a elaborat Manual pentru elevi şi
învăţători, Carte trebuincioasă pentru dascălii şcolii
româneşti, Abecedar, Aritmetică.
• alături de Vasile Balş a pus bazele învăţământului
românesc modern din Bucovina.
• a proiectat un vast dicţionar în zece volume
(nerealizat), un lexicon român-german (în patru
volume) şi unul german-român (în două tomuri,
nefinalizat).
• s-a pronunţat pentru unificarea ortografiei, pe baza
principiului etimologic şi a unor criterii care să respecte
“firea limbii”.

16. • Contribuţii istoriografice:
1. De originibus populorum Transylvaniae comentati cum
observationes historico-criticis (Despre originea
popoarelor din Transilvania, rămasă în manuscris până
în 1991).
2. Despre uniunea celor trei naţiuni şi Approbatae
constitutiones ale Transilvaniei.
3. Introducere istoricească (la Lexiconul român-german).
Pentru prima oară se demonstra că majoritatea
cuvintelor ne-latine existente în limba română sunt de
origine dacică, admiţând deschis originea mixtă daco-
romană a românilor; fără a agrea ideea “contopirii”
etnice, Budai Deleanu recunoaşte convieţuirea şi
amestecul lingvistic.
4. Scurte observaţii asupra Bucovinei

17. Ioan Monorai (1756-1836)
- absolvent al Universităţii din Lwow
- a fost preot uniat în satul Ceargăul Mare (de lângă Alba Iulia)
- a scris o Cronică dacică, expunând evenimentele de la cucerirea
romană şi până la 1817.
Damaschin Bojincă (1802-1869)
- a promovat în istoriografie ideea romanităţii românilor, a filiaţiei lor
latine.
- s-a angajat în polemică, redactând, în sprijinul ideilor promovate de
reprezentanţii Şcolii Ardelene, Animadversio in Dissertationem
Hallensem (apărută ulterior şi în limba română sub titlul Răspundere
desgurzătoare la cârtirea cea din Halle).
- a publicat o istorie a românilor, o pledoarie pentru originea latină a
credinţelor şi obiceiurilor româneşti, dar şi studii despre Ioan Corvin
şi Mihai Viteazul.
Nicolae Stoica (1751-1833)
- protopop de Mehadia
- a lăsat o Cronică a Banatului, prima şi singura de acest fel, de la
“facerea lumii” şi până la 1825.

18. Vasile Balş (1756-1832)
- descendent dintr-o veche familie boierească moldavă, ieşană.
- s-a format în mediul vienez, în domeniul juridic şi al ştiinţelor umaniste.
- a fost membru în Consiliul Aulic de Război din Viena şi reprezentant consular din
partea Austriei pe lângă domnul Moldovei.
- în perioada 1792-1805 a funcţionat ca şi căpitan districtual (guvernator)al Bucovinei.
- a fost cooptat în două loji masonice şi i s-a atribuit rangul nobiliar cel mai înalt deţinut
vreodată de un român: membru în Colegiul Schambelanilor.
- pe lângă memoriile întocmite în 1780, 1781 şi 1791 şi adresate împăraţilor Iosif al II-
lea şi Leopold al II-lea, el a lăsat şi o lucrare intitulată Descrierea Bucovinei şi situaţia
ei internă în care se pronunţă pentru păstrarea individualităţii şi unităţii provinciei.

19. PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN EPOCA
LUMINILOR
• spiritul “secolul luminilor” a avut tradiţii şi în Moldova şi în Ţara
Românească.
• epoca fanarioţilor s-a remarcat printr-o originală împletire de
elemente vechi şi noi, româneşti şi străine. Pentru că domnii
proveneau, în majoritate, din mediul grecesc, consemnările în limba
greacă
• funcţionari domneşti, boieri, clerici erau partizani ai progresului,
ideile epocii pătrunzând fie prin filieră grecească, fie prin contactul
direct cu inovaţiile occidentale, graţie diplomaţilor, misionarilor,
preceptorilor sau călătorilor de ocazie francezi, germani şi italieni.
• raţionalismul a fost promovat în Principate mai ales în sfera
educaţiei
• la fel ca şi în Transilvania, evident rămâne ataşamentul faţă de
religie şi Biserică.

20. Istorici greci
- o serie de cărturari greci au scris din
ordinul domnilor fanarioţi
- conţinutul lucrărilor lor exprimă poziţia
oficială, subiectivă sau superficială
(mai ales în cazul celor care cunoşteau
prea puţin realităţile româneşti).
- Metrophanes Gregoras (cca. 1630-
1730), autorul unor însemnări
referitoare la perioada de trecere de la
domniile pământene la cele fanariote,
între 1714 şi 1716. El îi critică pe
domnii români, găsiţi vinovaţi de
conducerea haotică a ţării, dar laudă
binefacerile regimului fanariot.
- Petre Depasta (m. 1770) – scrie
despre domniile lui Constantin
Mavrocordat
- Manolache Persiano, susţinător al
domnului Nicolae Mavrogheni.
- Atanasie Comnen Ipsilanti
- Konstantinos (Kaisarios) Dapontes
(cca. 1714-1784).
- Markos P. Zallones (1760-cca. 1822)

21. Dimitrie (Daniel) Philippides
(cca. 1770-1832)
- s-a născut, probabil, în Tessalia,
dar şi-a desăvârşit studiile în Italia
şi Franţa.
- după o perioadă de peregrinări
prin Europa, s-a stabilit în
Moldova, la Iaşi, predând în casa
marelui vistier Gheorghe Balş şi la
Şcoala Domnească.
- a scris şi tradus, pasionat fiind
deopotrivă de matematică, fizică,
istorie, geografie, filologie şi
filosofie.
- a încercat să pună bazele unei
“limbaj universal”, elaborând în
acest sens tratatul Pasigrafia (sau
Încercarea unei analize a gândirii,
deosebită de cele până acum).
- din punct de vedere istoriografic,
valoroase sunt cele două lucrări,
Istoria
- a fost unul dintre primii cărturari
care a utilizat termenul “România”
în dorinţa de a sublinia unitatea
poporului în graniţele sale
naturale.

22. Dionysios Photeinos (Dionisie Fotino) (1777-1821)
- originar din Peloponez
- a fost funcţionar în Muntenia, predând totodată muzica şi scriind
versuri
- l-a susţinut pe marele ban Constantin Filipescu în mişcarea de
reinstaurare a domniilor pământene, declarându-şi aversiunea faţă
de fanarioţi
- şi-a propus să facă o sinteză de istorie a Imperiului Otoman, văzută
prin biografiile conducătorilor lui.
- a scris Vieţile sultanilor şi Istoria vechii Dacii (tradusă sub patronajul
lui George Sion cu titlul Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei,
Ţării Munteneşti şi a Moldovei)
- Inspirându-se din cronici greco-bizantine, slavone şi maghiare, el
stabileşte rădăcinile românilor în “amestecul” dacilor cu romanii,
susţinând şi teoria continuităţii autohtonilor după retragerea
aureliană (fiind totodată partizanul ideii “refugiului” lor în zonele de
munte în timpul invaziilor).

23. Istorici români
1. boieri:
a. stolnicul Dumitrache
b. banul Mihai Cantacuzino
(1723-cca.1790)
c. Ienăchiţă Văcărescu (cca.
1740-1797)
- spătar, vistier şi mare ban, a
fost unul dintre cei mai culţi şi
talentaţi oameni din epocă
- după Dimitrie Cantemir, în
ordine cronologică, el este al
doilea cărturar care redactează
un adevărat tratat despre
Poarta otomană: Istoria
preaputernicilor împăraţi
otomani

24. 2. clerici:
a. Dionisie Eclesiarhul (cca.1759-1820)
- simplu călugăr, apoi eclesiarh (mai mare peste cântăreţi şi paraclisieri)
- a fost protejatul mitropolitului Filaret, pe care l-a şi însoţit în vizitele
din Banat şi Ungaria
- a întocmit un Hronograf al Terei Româneşti de la 1764 până la 1815,
care ar fi trebuit să continue opera stolnicului Dumitrache.
- relatează viaţa cotidiană din Muntenia secolului al XVIII-lea, facând
comentarii în legătură cu războaiele ruso-austro-turce (de pe poziţia
filorusă) revoluţia franceză şi campaniile napoleoniene.
b. Naum Râmniceanu (1764-cca.1839)
- şi-a desfăşurat activitatea de cleric modest la Râmnic şi Buzău.
- a scris Adunarea hronologiei domnilor ţărilor noastre, o compilaţie de
factură veche, care începea la “facerea lumii” şi se încheia cu prima
jumătate a secolului al XIX-lea, Despre originea românilor şi Istoricul
zaverei în Valahia.