pentru dirigintie

3. „Le puteţi dărui
copiilor dragostea,
dar nu şi gândurile
voastre,
căci ei îşi au
gândurile lor.”
(Kahlil Gibran,

4. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea.
A fi părinte e o meserie în toată puterea
cuvântului, cu deosebirea că în acest caz
trebuie să muncim cu normă întreagă, zi şi
noapte, fără să beneficiem de concedii anuale
plătite sau de pauzele determinate de reviziile
tehnice.
O meserie din care nu se pune problema să
demisionăm, ba dimpotrivă, pentru că există
riscul să fim consideraţi „nedemni”. O
meserie care se învaţă din mers, pe tot
parcursul vieţii, şi pentru care nu se
organizează cursuri de specializare. O
meserie care se construieşte în fiecare zi şi în
care greşelile ne ameninţă la fiecare pas,
refuzându-ne dreptul de a greşi.

5. Majoritatea frustrărilor slujbei de părinte apar pentru că noi
nu avem un model bine trasat, un « plan de bătaie », pentru a
răspunde aşa cum trebuie la toate situaţiile inevitabile cu care ne
confruntăm. Ar trebui să avem anumite jaloane, trasate foarte clar,
precum au aviatorii lumini la aterizare, care să ne arate încotro să ne
îndreptăm nava familiei. Dorim principii călăuzitoare care ne vor
ajuta să ne creştem copiii sănătoşi şi în siguranţă.
La şcoala părinţilor are acces liber oricine. Nu se asigură o
specializare, nu se oferă diplome sau certificate de absolvire. Nu se
organizează examene şi nu se dau alte note decât cele acordate de
proprii noştri copii.
Nu există restricţii… Ce se întâmplă însă când cineva nu
şi-a învăţat lecţia?

6. A fi părinte înseamnă
deopotrivă a da (a-i ajuta
pe copii să realizeze ceea ce
vor, pentru că aceştia nu au
suficientă forţă, şi a le oferi
sprijinul necesar pentru a
ajunge acolo unde trebuie să
ajungă), a cere (a porunci şi
a impune reguli) şi a ierta. În
primul rând trebuie să-i
acceptăm pe copiii noştri aşa
cum sunt, pentru că ei sunt
mai importanţi decât
aspiraţiile noastre personale.

7. Dacă părinţii s-ar lăsa puţin
„ghidaţi” de profesori, poate le-ar fi
mai uşor în procesul de educaţie al
copiilor şi unora şi celorlalţi.
Dar, uneori, ca dascăl, simţi
că duci lupta lui Don Quijote,
morile de vânt fiind atât elevii cât şi
părinţii acestora. Ne străduim să-i
învăţăm normele de bună conduită,
dar cât este de zadarnic dacă acasă
nu se continuă această muncă. Şi ce
bine ar fi dacă părinţii ar colabora
mai mult cu profesorii…

8. Nu material pentru a trece clasa sau
sub imperiul nervilor şi ameninţărilor
adresate copilului „Lasă că vezi tu
acasă…!”
În acest caz dascălul nu mai are curaj
să spună nimic, nu-şi poate încărca
conştiinţa cu încă o „victimă” care
oricum nu va da rezultate mai bune, va
fi numai timorat şi îngrozit de ceea ce
înseamnă şcoală şi educaţie. Duhul
blândeţii poate face minuni. Este
foarte greu, dar merită încercat, pentru
că greşelile de educaţie se văd, iar
când se văd este prea târziu, poţi să-l
baţi…. mult şi bine, de la un anumit
moment, copilul nu mai ţine cont de
părintele care se impune cu bătaia.

9. Numeroşi cercetători din domeniul dezvoltării copiilor
sunt acum convinşi că aceste creaturi complexe,
micuţe, numite bebeluşi, sunt foarte departe de a fi
„foi albe” atunci când vin pe lume . Un important
studiu revelează existenţa a nouă tipuri diferite de
comportament a nou-născuţilor
Aceste diferenţe au tendinţa de
a se păstra şi mai târziu şi
printre ele se numără şi nivelul
de activitate, reacţiile,
distragerea atenţiei şi dispoziţia.
O altă caracteristică foarte
importantă a nou-născuţilor se
referă la ceea ce se poate numi
„puterea voinţei”.

10. Unii copii se pare că se nasc cu atitudine docilă şi favorabilă
autorităţii exterioare. Ca prunci, nu plâng prea des, dorm aproape
toată noaptea, zâmbesc atunci când sunt schimbaţi, sunt răbdători
atunci când masa întârzie puţin. Mai târziu, în timpul copilăriei, le
place să îşi păstreze camera curată, îşi fac lecţiile pentru şcoală cu
multă plăcere şi se pot juca ore întregi fără să se plictisească. Din
păcate, aceşti copii superdocili nu sunt prea numeroşi, dar este sigur
că ei există în unele familii.

11. Tot atât de sigur, cum unii copii
sunt, prin natură, ascultători,
alţii par a adopta o atitudine
sfidătoare, „agresivă” încă de
la naştere. Intră în lume
sfidători, plângându-se de
temperatura necorespunzătoare
din sala de naşteri, de
incompetenţa asistentelor.
Pretind ca masa să le fie
servită exact în momentul în
care au comandat-o şi cer ca
mama să le acorde tot timpul ei.
Pe măsura trecerii timpului,
exprimarea voinţei devine tot mai
categorică, iar vânturile se
transformă în uragane în timpul
primilor ani ai vieţii.

12. Ceea ce ar trebui să ştie fiecare părinte este
faptul că voinţa copilului trebuie modelată încă din
primii ani ai vieţii. Nu zdrobită, distrusă sau înăbuşită.
Cum se poate realiza acest lucru? Cel mai important
pas în orice procedeu este stabilirea în avans a unor
limite rezonabile.
Copilul trebuie să ştie care este comportarea
acceptabilă şi care nu, înainte de a fi făcut răspunzător
pentru aceasta. Stabilirea acestor condiţii prealabile va
elimina sentimentul copleşitor al nedreptăţii, resimţit de
copil când este pedepsit pentru incidente sau greşeli pe
care nu le înţelege. Dacă nu s-a stabilit nici o limită, nu
trebuie să se ceară respectarea vreuneia.

13. O dată ce copilul a înţeles ce i se cere,
trebuie făcut responsabil pentru
comportarea sa. Aceasta sună frumos şi
pare uşor de aplicat, dar, majoritatea
copiilor înfruntă autoritatea părinţilor de a
conduce, fiind conştienţi de competiţia
voinţelor dintre generaţii.
De obicei, când un copil se comportă
într-un mod dăunător, atât pentru ceilalţi
cât şi pentru el, scopul său ascuns este să
verifice stabilitatea limitelor fixate.

14. Când se Când au loc astfel de
răzvrăteşte, copilul confruntări este
ia în considerare extrem de important
dorinţele părinţilor ca adultul să obţină o
săi şi, sfidător, victorie decisivă şi să
încearcă să le afişeze o încredere
nesocotească. Ca nezguduită în el
un general de însuşi. Copilul şi-a
armată, va calcula manifestat clar
riscurile potenţiale, dorinţa de a se lupta
îşi va aduna forţele şi părinţii trebuie să
şi va ataca fie suficient de
duşmanul cu toate înţelepţi să nu-l
gurile de foc de dezamăgească.
care dispune.

15. Nimic nu este mai distructiv pentru autoritatea părintească
decât ca mama sau tata să piardă această bătălie.
Copilul face ca poliţistul care
verifică noaptea dacă uşile
magazinelor sunt încuiate. Cu
toate că încearcă să deschidă
uşile, totuşi speră ca ele să fie
încuiate, şi totul să fie în
siguranţă. În acelaşi mod, copilul
care atacă autoritatea iubitoare a
părinţilor se simte pe deplin
asigurat când observă că ei
rămân fermi şi încrezători pe
poziţia lor de conducători.

16. Se simte în siguranţă într-un mediu bine organizat, în care
drepturile celorlalţi oameni (şi ale lui) sunt garantate de
limitele clare şi ferme stabilite de părinţi.
După o perioadă de conflicte, în care
părintele şi-a afirmat dreptul de
conducere (mai ales daca pentru copii
rezultatul a fost plânsul), copiii ar putea
simţi nevoia să fie iubiţi şi asiguraţi de
dragostea părintească. Legănându-l,
îmbrăţişându-l, spunându-i-se cât de
mult este iubit, i se poate aminti din ce
motive a fost pedepsit şi cum poate, pe
viitor evita astfel de necazuri.

17. Atunci când părinţii stabilesc
limitele, trebuie să fie siguri
că odraslele lor sunt capabile
să îndeplinească cerinţele
formulate. Cerinţele
exagerate îl pun pe copil
într-o situaţie fără ieşire şi
acest lucru va produce
pagube inevitabile capacităţii
sale emoţionale.

18. O relaţie bazată pe dragoste şi
afecţiune este foarte posibil să devină o
relaţie sănătoasă, chiar dacă vor apărea
şi greşelile inevitabile ale părinţilor.
Noi, părinţii trebuie să ne iubim copiii
pentru ceea ce sunt ei şi nu pentru ceea
ce ne-am dori noi să fie. Oferindu-le
mai multă dragoste decât am primit
noi la rândul nostru, vom reuşi să le
împărtăşim din experienţa noastră de
viaţă. Prin cuvinte ce ne vor veni
firesc, va trebui să le transmitem acele
valori pe care noi le considerăm
supreme. Acele valori care stau la
baza vieţii noastre prezente, care fac
diferenţe dintre bine şi rău, dintre
acceptabil şi inacceptabil. Dintre
adevăr şi fals, dintre drept şi nedrept.

19. O dată deveniţi responsabili, copiii
noştri vor fi arhitecţii şi promotorii
propriei lor vieţi.
Dar cum să-i convingem că
existenţa lor viitoare este în mâinile
lor, că trebuie să se hotărască să
conjuge propria lor viaţă la timpul
viitor?
Că leneşul de astăzi riscă să fie
omul bun la nimic de mâine?
Cum să facem din copiii noştri oameni activi şi determinanţi?
În ce fel să-i ajutăm, pentru ca astfel să ne îndeplinim
misiunea de părinte?
Cum să-i influenţăm în mod pozitiv?
Cred că toate aceste întrebări au un răspuns unic: copilul trebuie
motivat, pentru că motivaţia conferă comportamentului un sens,
forţă şi perseverenţă.

20. Să–l ajuţi să găsească Să-l determini să participe la
raţiunea de a munci un proiect, să-i orientezi
argumentându-i că munca comportamentul spre
reprezintă o cale de a da sens îndeplinirea unor obiective.
vieţii noastre, de a ne (notele de la şcoală, un
autodepăşi, de a ajunge la un anumit nr de ore de muncă)
oarecare confort material,
Să-i permiţi să aleagă în funcţie
găsindu-ne totodată locul în
de propriile lui aspiraţii
ierarhia socială.
Să-i menţii atenţia mereu trează
pentru a-i creşte astfel capacitatea
Să-l ajuţi să-şi schimbe de concentrare
perspectiva asupra lumii,
asupra vieţii, asupra Să-i oferi cele mai bune condiţii de
mediului înconjurător, existenţă deoarece, după cum se ştie,
asupra muncii.. mediul familial şi social în care ne
manifestăm reprezintă un factor
motivaţional important.

21. Înainte de a încerca să schimbi
sau să îmbunătăţeşti motivaţia
cuiva, trebuie să înveţi să-l
cunoşti cu atuurile şi cu
punctele lui slabe, cu istoria şi
cultura sa.
Schimbarea nu poate fi
hotărâtă printr-o decizie de
sus. Ea este în primul rând o
chestiune de atitudine. O
atitudine flexibilă, rezonabilă,
realistă.
Schimbarea implică în mod
obligatoriu conceptul de grup
(în acest caz, entitatea
familială).

22. Să înţelegi măcar în parte istoria vieţii lui. În funcţie de
situaţiile afective prin care trec părinţii alături de copii sau prin
care copiii trec singuri (acele momente care alcătuiesc istoria
noastră personală şi ne condiţionează mecanismele de apărare )
motivarea poate întâmpina obstacole însemnate sau, dimpotrivă,
acestea se pot transforma în motivaţii pozitive. Cu cât vom
cunoaşte mai bine elementele care definesc existenţa copilului
nostru, cu atât vom face mai puţine greşeli.
Să foloseşti cu bună-credinţă sentimentele şi emoţiile acestuia,
evitând să-i manipulăm sau să le îngrădim liberul arbitru . În
anumite condiţii, stresul poate deveni un factor motivaţional , la
fel ca bucuria şi dorinţa de a învinge. Sentimentul că într-un fel
sau altul se fac utili, că sunt competenţi, că progresează, dorinţa
de libertate, simţul răspunderii… reprezintă tot atâtea
sentimente care se pot transforma în factori motivaţionali.

23. Ea nu trebuie privită ca o prelucrare, ci ca o punere în valoare.
În sfârşit, dacă vrei să îmbunătăţeşti motivaţia copilului tău,
trebuie să te priveşti pe tine însuţi şi să-ţi faci autocritica.
Pentru a-i motiva pe ceilalţi, mai întâi să fii motivat tu însuţi.

24. Acum nu ne rămâne decât ... să ţinem drumul drept şi să avem în
vedere că greşelile pictorilor se văd pe pânză, ale medicilor nu se
văd, pentru că sunt în pământ, dar greşelile noastre, ale părinţilor
şi ale dascălilor se văd pe copiii noştri.

25. DECI?
DUET sau
Cum
DUEL?
rămâne?
PĂRINTE – COPIL
DUET SAU DUEL?

26. Vom evita să spunem tot timpul ……şi vom spune mai des
Eşti un mincinos. Am senzaţia că nu-mi spui adevărul.
Eşti un pierde – vară. Eşti sigur că ţi-ai terminat temele înainte
de a pleca la joacă?
Eşti un nepriceput. Ai grijă! S-ar putea să spargi ceva!
Nu vei înţelege niciodată nimic. C e metodă de lucru ai folosit? Ai recitit
lecţia? Ce-ar fi să rezolvi câteva exerciţii
acum ca să te antrenezi?
Hai să citim împreună.
Nici de data aceasta Norocul nu vine din senin. Trebuie să
nu ai făcut nimic.. munceşti tu singur- Este mai bine să lucrezi
puţin în fiecare seară decât să petreci câteva
ore recapitulând în ultimul moment.

27. Ceilalţi sunt mai buni decât tine. Mai exact, ce fac ceilalţi? Cât timp îşi petrec la masa de
lucru?
Oare cine m-a pricopsit cu De ce ai nevoie? Cu ce să te ajut?
un asemenea copil.
Iar ai luat nota mică! Îmi pare rău că ai luat notă mică. Sunt sigur că o singură
În schimb sora ta…. oră în plus de exerciţii te-ar fi ajutat să te descurci
mult mai bine
Nu ţi-a stat mintea la carte. Trebuie să fim încrezători.. Întotdeauna există un decalaj
Notele sunt la fel de slabe. între eforturile depuse şi succes.
Nu pot să mai am încredere
în tine. M-ai dezamăgit. Trebuie să ai răbdare.