Acest material a fost elaborat în cadrul cursului de instruire la distanță, realizat în perioada 17.10 – 31.12.2014, pe platforma www.e-learning.civicportal.org. Această activitate s-a desfășurat în cadrul proiectului „UE – Republica Moldova, un partener mai mult decât donator”, implementat de absolvenții programului „Open World” (2011): Ludmila Mitioglo și Victor Koroli. Acest proiect este implementat cu suportul Ambasadei SUA în Republica Moldova. Răspunderea este exclusivă a autorilor şi nu conține, sub nici o formă, pozițiile Ambasadei Statelor Unite ale Americii.

1. Arhitectura Uniunii Europene: evoluție și reforme
Deși a fost semnat Acordul de Asociere a Republicii Moldova la Uniunea
Europeană (în continuare – Acordul de Asociere), perceperea organizării
instituționale a Uniunii Europene (în continuare – UE) rămâne a fi problematică atât
pentru masele largi din Republicii Moldova, cât și pentru reprezentanții statului
(funcționari publici, politicieni) și domeniului învățământului. Deși nu putem vorbi de o
lacună informațională în acest domeniu, perceperea arhitecturii instituționale
europene este dominată în continuare de anumite idei preconcepute și greșite. Din
aceste considerente, în continuare, ne propunem să evidențiem organizarea
instituțională a UE în contextul anumitor percepții greșite din țara noastră, fără a
respecta rigorile exigente ale unui discurs academic (deoarece nu constituie obiect al
prezentei intervenții).
ASPECTE ISTORICE
După semnarea Acordul de Asociere, în retorica politică din țara noastră pare să
dispară conceptul perioadă de tranziție. Trebuie, totuși, să recunoaștem că perioada
de tranziție reprezintă un concept, care ne poate facilita înțelegerea arhitecturii
instituțiilor europene. Procesul de integrare a statelor europene, la care s-a asociat și
Republica Moldova, reprezintă o activitate permanentă (actuală), fapt pentru care
poate fi caracterizat și în calitate de perioadă de tranziție. Sub acest aspect, asupra
evoluției organizării instituționale europene și-au lăsat amprenta nu doar aspecte de
ordin politic și economic, ci și anumite aspecte de ordin istoric.
În evoluția procesului de integrare europeană sunt delimitate o serie de etape, care
și-au lăsat amprenta asupra arhitecturii instituțiilor europene. Pentru statele Europei
Occidentale, în principal, calea integrării și-a găsit temei în necesitatea reconstrucției
continentului devastat de cel de-al doilea război mondial, discreditarea statului-
națiune și necesitatea identificării unor noi soluții pentru aplanarea efectelor negative
ale vechilor conflictele și divergențe dintre statele europene, inclusiv de natură
economică. O primă formă semnificativă de cooperare a statelor Europei Occidentale
și-a găsit suport instituțional prin înființarea Comitetului de Cooperare Economică
(1947), transformat ulterior în Organizația pentru Cooperare Economică Europeană
(1948). Această organizație cuprindea un Consiliu de Miniștri, un Consiliu Executiv și
un Secretariat. Ulterior, această organizație s-a transformat într-o Organizație pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică (1961).
O următoare etapă importantă în evoluția arhitecturii instituționale europene o
reprezintă crearea de către 10 state vest-europene a Consiliului Europei (1949),
format din Adunarea Parlamentară, Comitetul de Miniștri și un Secretar General.
Consiliul Europei își desfășoară activitatea în calitate de organizație cu cea mai largă
reprezentativitate, la nivelul statelor europene.
În anul 1951, este creată de către 6 state europene Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului, Înalta Autoritate a căreia își desfășoară activitatea printr-un
Consiliu (care reprezintă Statele Membre), Comisie (având rol de executiv
supranațional), Adunare și Curte. Pe parcursul deceniului, procesul de integrare
europeană urma să-și găsească consolidare prin crearea Comunității Europene a

2. Apărării și Comunității Politică Europeană (substituită, ulterior, prin Uniunea
Europeană de Vest). În vederea facilitării procesului de integrare a energiei nucleare,
stabilirii Uniunii Vamale și a Pieții Comune, au fost materializate Tratatul Comunității
Economice Europene și Tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică.
Semnarea acestor tratate a fost marcată de crearea unor instituții separate pentru
noile Comunități și, totodată, similare celor create pentru Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului. Astfel, era evident că tratatele privind crearea acestor 3
comunități aveau multe trăsături comune și chiar triplau anumite instituții europene,
fapt pentru care a fost semnat Tratatul de Fuziune din 1965 (Tratatul de unificare a
celor trei executive ale CECO, CEE și EURATOM). Totodată, remarcăm că existența
tratatelor de creare a celor 3 Comunități și experiența acumulată de instituțiile
respective nu au rămas fără repercusiuni, reprezentând o sursă pentru
perfecționarea mecanismelor de colaborare a statelor europene și specificarea
exactă și detaliată a competențelor instituțiilor europene etc.
În anul 1960 au fost puse bazele Asociației Europene pentru Liberul Schimb –
organizație creată în vederea promovării liberului schimb (comerțului) în Europa de
Vest (statele membre ale Comunității Economice Europene și alte state
europene). Asociația Europeană pentru Liberul Schimb avea ca organ administrativ
Consiliul AELS, asistat de Secretariat și o serie de comitete permanente. Semnarea
Tratatului privind Spațiul Economic European (1992), creat în 1994, reprezenta un
nou prilej de revizuire a competențelor instituțiilor europene.
Prin semnarea Acordului de la Maastricht (Tratatul de creare a Uniunii Europene), în
anul 1992, au fost puse bazele pentru modificări importante în delimitarea
competențelor dintre statele membre și instituțiile europene, domeniile și procedurile
de activitate ale instituțiilor europene etc. O atenție deosebită este acordată
necesității operării unor modificări al cadrului instituțional al Uniunii Europene și prin
semnarea Tratatului de la Amsterdam (1997): extinderea funcției codecizionale a
Parlamentului European în crearea puterilor, consolidarea relației Parlament –
Comisie etc. Modificările esențiale arhitecturii instituționale urmează a fi examinate și
în contextul procesului de elaborare a Constituției (urma să intre în vigoare în 2006)
Europene (2004) și a Tratatului de la Lisabona (2007).
Pentru detalii, a se vedea: http://www.mfa.gov.md/etape-istorice-ue/-
În procesul de integrare, statele europene au creat forme noi și unice de cooperare,
care și-au lăsat amprenta și asupra arhitecturii instituționale europene. Din aceste
considerente, în procesul de examinare a instituțiilor europene trebuie să se țină cont
de o serie de trăsături, printre care sunt și următoarele:
• între instituțiile europene și instituțiile naționale, având denumiri (Parlamentul
European și Parlamentul Republicii Moldova, spre exemplu) sau competențe
similare, există diferențe importante;
• activitatea instituțiilor Uniunii Europene își găsește temei în raportul „național-
supranațional”, fapt care impune crearea unor forme speciale de colaborare
dintre instituțiile europene și cele naționale, diferite de cele care sunt specifice
relațiilor dintre autoritățile/instituțiile dintr-un stat;
• Uniunea Europeană nu este federație sau confederație, ci doar o uniune de
state, fiecare stat păstrându-și atributele de suveranitate. Cu toate acestea,

3. procesul de cooperare dintre statele europene a avansat atât de mult, încât
putem vorbi de o cooperare supranațională;
• în activitatea instituțiilor europene persistă un mecanism complicat de
adoptare a deciziilor, precum și o dublare a atribuțiilor instituțiilor europene, a
căror explicare poate fi făcută (deseori) doar din punct de vedere istoric;
• arhitectura instituțiilor europene este o structură dinamică. Raportul dintre
instituțiile europene suferă modificări pe parcursul timpului: atribuțiile acestora
sunt modificate, sunt perfecționate mecanismele și procedurile de activitate
etc. Este un proces în continuă evoluție.
INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE
Din punct de vedere decizional, principalele
instituții europene sunt: Parlamentul European,
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de
Miniștri), Comisia Europeană, Curtea
Europeană de Justiție, Curtea de Conturi
Europeană. Acestea sunt asistate de Comitetul
Economic și Social și de Comitetul Regiunilor,
care activează în calitate de instituții
consultative.
1. Parlamentul European este succesorul Adunării Comune a Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului. Pe parcursul timpului a fost cunoscut și sub titulatura de
Adunare Parlamentară europeană, fiindu-i recunoscută actuala denumire doar
începând cu anul 1986.
Parlamentul European este unica instituție europeană aleasă în mod direct, de către
cetățenii Europei. Până în anul 1970, instituției nu i-au fost delegate atribuții
importante. Membrii Parlamentul European sunt aleși în mod direct din 1979. Astăzi
sunt 766 de deputați, aleși de cei 500 de milioane de cetățeni pentru un mandat de 5
ani (ultimul mandat – 2009-2014). În scrutinul din 2014, (în primul rând) datorită
numărului diferit al populației, fiecare alege un număr diferit de deputați: de la 6
deputați (Malta) la 96 de deputați (Germania).
Pe parcursul ultimelor decenii, rolul Parlamentului European în arhitectura
instituțională a crescut considerabil, nu în ultimul rând datorită alegerii directe a
deputaților, fapt care a dus la creșterea legitimității instituției. Cu toate acestea
Parlamentul European nu are atribuțiile specifice unui parlament național.
Parlamentul European este doar colegislator, în majoritatea domeniilor în care
Uniunea Europeană are competențe legislative. Parlamentul European își exercită
competențele de colegislator împreună cu Consiliul UE, la propunerea Comisiei
Europene.

4. Printre alte atribuții importante pot fi enumerate adoptarea bugetului Uniunii
Europene, supravegherea activității Comisiei Europene și a altor instituții europene,
desemnarea și confirmarea în funcție.
Parlamentul European își desfășoară activitatea în Strasbourg (ședințele plenare), în
Bruxelles (activitatea Comitetelor parlamentare) și în Luxembourg (activitatea
personalului administrativ). Este o situație obișnuită pentru majoritatea instituțiilor
europene.
2. Consiliul Uniunii Europene mai este numit și Consiliul de Miniștri, deoarece este
format din reprezentanți ai statelor membre ale Uniunii Europene, numiți de către
guverne. Componența acestei instituții nu este fixă, deși fiecare stat are un singur
reprezentant cu drept de vot. Calitatea de membru se schimbă în dependență de
domeniul chestiunii examinate: în cazul examinării problemelor din domeniul
agriculturii participă miniștrii agriculturii, în cazul examinării problemelor privind
economia și finanțele pot participa miniștrii economiei și/sau finanțelor ș.a.m.d.
Deoarece nu are o componență stabilă, reprezentanții statelor exercitându-și în
continuare atribuțiile ministeriale (în statele sale), Consiliul Uniunii Europene este
sprijinit de Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) și de peste 150 de
grupuri de lucru și comitete specializate, care examinează propunerile legislative și
desfășoară alte activități în vederea activității Consiliului.
Consiliul Uniunii Europene este organul Uniunii Europene cu cele mai importante
atribuții decizionale, de natură legislativă și executivă: negociază și adoptă noua
legislație, coordonează politicile publice. În dependență de domeniul din care face
parte problema examinată, Consiliul Uniunii Europene adoptă decizii cu:
• majoritate simplă, spre exemplu în cazul unor probleme ce țin de organizarea
sa internă (votul favorabil din partea a 15 state);
• majoritate calificată, utilizată în cadrul procedurii legislative ordinare, adică a
adoptării a peste 75 la sută din legislația UE. Voturile sunt distribuite statelor,
în raport cu mărimea populației (spre exemplu, Italia deține 29 de voturi, iar
Estonia – doar 4 voturi). Majoritatea calificată implică 260 de voturi favorabile
din partea a cel puțin 15 state;
• votul unanim, aplicabil în cazul domeniilor sensibile pentru statele membre
(spre exemplu, aderarea la UE, impozitarea).
3. Comisia Europeană este formată din 28 de comisari, care își desfășoară
activitatea sub forma reuniunilor săptămânale. Comisia Europeană este o instituție
supranațională și își desfășoară activitatea în calitate de organ executiv al Uniunii
Europene. Activitatea instituției este facilitată de peste 20 de mii de angajați, care își
desfășoară activitatea în cadrul departamentelor (direcțiilor generale) și serviciilor
Comisiei Europene.
În activitatea Comisiei Europene pot fi delimitate următoarele direcții fundamentale
de activitate:

5. • promovează activitățile Uniunii Europene. Comisia reprezintă forța motrice a
activităților instituțiilor europene, determinând obiectivele și prioritățile de
activitate la nivel european;
• elaborează proiectele de acte legislative, le consultă cu părțile interesate,
solicită avizele guvernelor și parlamentelor naționale asupra proiectelor și le
propune spre aprobare Parlamentului European și Consiliului Uniunii
Europene. Reamintim, în acest context, că cele mai importante decizii ale
Consiliului Uniunii Europene sunt adoptate (doar) în temeiul propunerilor
Comisiei Europene. Sunt în discuție, în acest context, atribuțiile generale de
inițiativă legislativă a Comisiei Europene;
• gestionează și pune în aplicare politicile și bugetul Uniunii Europene. În acest
context, Comisia Europeană exercită și atribuții în domeniul adoptării unor
norme juridice;
• activează, în calitate „gardian al Tratatelor”, în vederea respectării legislației
europene. În acest context Comisia Europeană exercită atribuții de
supraveghere și control, în caz de necesitate sesizând Curtea Europeană de
Justiție.
4. Curtea Europeană de Justiție a fost creată în vederea interpretării și aplicării
legislației europene. Componența instituției reflectă reprezentativitatea statelor
membre ale Uniunii Europene. Curtea este abilitată să decidă în probleme de drept
constituțional, administrativ, social și economic.
Pe de o parte, Curtea examinează litigiile dintre instituțiile Uniunii Europene, litigiile
dintre statele Uniunii Europene și litigiile dintre Uniunea Europeană și persoanele
fizice și juridice (inclusiv angajații instituțiilor). Sub acest aspect, Curtea exercită
atribuțiile specifice unei curți constituționale naționale (verificarea legalității actelor
instituțiilor comunitare, soluționarea conflictelor dintre acestea) și, totodată, atribuțiile
unei judecătorii cu competențe administrative (soluționarea litigiilor dintre Uniunea
Europeană și persoanele care se consideră lezate). Totodată, Curtea veghează
asupra respectării tratatelor de către statele Uniunii Europene, fiind abilitată să
instituie și sancțiuni în acest scop.
Pe de altă parte, Curtea exercită atribuții consultative – interpretează prevederile
legislației comunitare, la solicitarea instanțelor naționale, fapt care contribuie la
interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene. În acest context,
remarcăm atitudinea novatoare, de care a dat dovadă Curtea pe parcursul timpului,
în procesul de interpretare a legislației europene, care a permis completarea golurilor
din legislația europeană.
5. Curtea de Conturi Europeană exercită controlul asupra legalității și regularității
implementării bugetului Uniunii Europene, responsabilizând activitatea instituțiilor
europene.

6. 6. Alte instituții ale Uniunii Europene. Pe lângă instituțiile prezentate anterior,
Uniunea Europeană dispune și de alte structuri importante din punct de vedere
decizional.
Consiliul European a fost creat în 1974 și recunoscut oficial în 1986, având ca
membri șefii de state (președintele francez, spre exemplu) sau șefii de guverne
(primul ministru britanic, spre exemplu). Consiliul European nu are funcții legislative,
ci doar adoptă decizii politice generale privind dezvoltarea Uniunii Europene, care
ulterior capătă formă juridică în contextul activității Consiliului Uniunii Europene. De
regulă, deciziile Consiliului European se adoptă prin unanimitate de voturi.
Organe consultative. Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor sunt
organe consultative ale Uniunii Europene, pe lângă principalele instituții europene,
oferind consiliere la solicitare sau din proprie inițiativă.
LINK-uri recomandate:
http://www.europarl.europa.eu/portal/ro – Parlamentul European
http://www.consilium.europa.eu/homepage?lang=ro – Consiliul Uniunii
Europene
http://ec.europa.eu/index_ro.htm – Comisia Europeană
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6/ – Curtea Europeană de Justiție
http://www.eca.europa.eu/ro/Pages/ecadefault.aspx – Curtea de Conturi
Europeană
http://www.european-council.europa.eu/home-page.aspx?lang=ro – Consiliul
European
http://www.eesc.europa.eu/?i=portal.ro.home – Comitetul Economic și
Social
http://cor.europa.eu/ro/Pages/home.aspx – Comitetul Regiunilor
Eugeniu RÎBCA
Acest material a fost elaborat în cadrul cursului de instruire la distanță, realizat în
perioada 17.10 – 31.12.2014, pe platforma www.e-learning.civicportal.org.
Această activitate s-a desfășurat în cadrul proiectului „UE – Republica Moldova, un
partener mai mult decât donator”, implementat de absolvenții programului „Open
World” (2011): Ludmila Mitioglo și Victor Koroli.
Acest proiect este implementat cu suportul Ambasadei SUA în
Republica Moldova.
Răspunderea este exclusivă a autorilor şi nu conține, sub nici o
formă, pozițiile Ambasadei Statelor Unite ale Americii.