Patrascu Mihaela Hanelore Principiul subsidiaritatii. Principiul de drept national si european disertatie

7
INTRODUCERE
Am ales această temă deoarece pe parcursul acestor ani de Master în domeniul
Ştiinţelor Administrative, materia faţă de care am dezvoltat cel mai mare interes a fost
Administraţie Publică Locală în România şi Uniunea Europeană. „Principiul Subsidiarităţii.
Principiul de drept naţional şi european” doreşte să prezinte noţiuni legate Principiul
subsidiarităţii care este fundamental pentru funcţionarea Uniunii Europene (UE), mai precis
pentru luarea deciziilor la nivel european. Acesta permite în special să se stabilească în ce
situaţii UE are competenţa de a legifera şi de a contribui la luarea deciziilor cât mai aproape
posibil de cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin articolul 5 din Tratatul privind UE.
Acesta este menţionat alături de alte două principii, considerate de asemenea esenţiale pentru
luarea deciziilor la nivel european: principiul atribuirii şi principiul proporţionalităţii.
În plus, Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi al proporţionalităţii
defineşte punerea în aplicare a principiului subsidiarităţii. În afară de aceasta, Tratatul de la
Lisabona a consolidat mult principiul subsidiarităţii, prin instituirea mai multor mecanisme de
control, în scopul de a verifica aplicarea sa optimă.
Principiul subsidiaritatii s-a nascut în Europa din practica de secole de autoguvernare a
comunitatilor locale. Subsidiaritatea este un principiu functional, care face posibilă
distribuirea atributiilor si competentelor în conformitate cu principiul democratiei si al
descentralizarii puterii. Aliniatul 3 din articolul 4 al chartei europene a autonomiei locale
adoptata la Strasbourg in 1985 formuleaza astfel: "În general treburile publice vor fi rezolvate
de catre organele administrative cele mai apropiate de cetateni. Delegarea treburilor publice
catre alte organe administrative va depinde de natura si caracterul sarcinii, respectiv de
cerintele de eficienta si economice". Aliniatul 4. : "Atributiile autoritatilor locale sînt în
general totale si exclusive. Aceste atributii pot fi îngradite de alte organe regionale sau
centrale doar în baza prevederilor legale specifice".
Principiul subsidiarităţii este unul dintre pilonii cei mai solizi ai organizării
societăţilor. După formularea originală (în enciclică emisă de Papa Pius al XI-lea
Quadragesimo Anno) "este interzis să se treacă de la atribuţiile persoanelor la atribuţiile
comunităţii toate treburile pe care persoanele prin forţe şi capacităţi proprii le pot realiza, şi
la fel, trecerea a tot ceea ce o comunitate mai mică, organizată la nivel inferior poate realiza
şi asigura, în atribuţiile unei autorităţi mai mari şi organizate la nivel superior este o
injusteţe şi totodată un păcat grav, fiind considerat răsturnarea ordinii fireşti a societăţii,

8
deoarece toate activităţile sociale prin esenţă şi puterea lor lăuntrică au obligaţia să sprijine
părţi ale societăţii unitare, însă niciodată nu au voie să le distrugă sau să le încorporeze".
Subsidiaritatea a fost gândită prin Tratatul de la Maastricht ca şi mod de reglare a
exerciţiului puterii de reglementare State – Uniune, având în vedere că majoritatea
competenţelor de care se bucură aceasta din urmă sunt competenţe concurente cu cele
exercitate în continuare de state. Ca domeniu de aplicare, ea priveşte doar Comunităţile,
primul pilon fiind susceptibil de raporturi de integrare, în privinţa politicii externe şi de
securitate comune, cât şi în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, unde avem strict raporturi
de cooperare, decizia rămânând la nivelul statelor membre.
Lucrarea de faţă are ca incipit introducerea şi este structurată pe trei capitole,
concluzii, un studiu de caz dar şi o bibliografie. Astfel, Capitolul I abordeaza o temă generală
şi anume Consideraţii introductive privind conceptul de subsidiaritate la nivelul Uniunii
Europene. În cuprinsul acestui capitol am realizat o prezentare detaliată pentru următoarele
subcapitole: abordări terminologice ale termenului de ,,subsidiaritate”, apariţia şi evoluţia
conceptului de subsidiaritate, evoluţia istorică a principiului subsidiarităţii şi subsidiaritatea.
Principiu sau instrument?.
Capitolul II face referire la Valorificarea subsidialrităţii în Uniunea Europeană şi
cuprinde următoarele subcapitole: consideraţii referitoare la conceptul de subsidiaritate,
implicaţiile subsidiarităţii în raporturile dintre Uniunea Europeană şi statele membre,
principiul subsidiarităţii – principiu general de organizare instituţională la nivel European şi
subsubcapitolul: Principiul subsidiarităţii – principiu general de organizare instituţională la
nivel European.
Capitolul III poartă denumirea de Principiul subsidiarităţii şi Tratatul de Reformă şi
cuprinde : Problema subsidiarităţii active. Controverse privind rolul parlamentelor naţionale
în ordinea europeană înainte de adoptarea Tratatului de reformă, funcţiile, ţintele şi
problemele politice ale subsidiarităţii, protocolul privind aplicarea principiului subsidiarităţii
şi proporţionalităţii. Principalul cadru de definire a funcţionării principiului şi un Studiu de
caz : România şi principiul subsidiarităţii.

9
CAPITOLUL I
Consideraţii introductive privind conceptul
de subsidiaritate la nivelul Uniunii
Europene
Înţelesul clasic al termenului a fost dat de Biserica Catolică, îngrijorată în deceniul trei
al secoului trecut de modificările suferite de sistemul social, care punea individul într-un
statut dezavantajos faţă de drepturile pe care statul le avea asupra populaţiei. În aceste
condiţii de tensiune a fost emisă enciclica „Quadragessimo annoˮ (1931) de către Papa Pius al
XI-lea: „Aşa cum este greşit a se retrage individului şi a se acorda unui grup ceea ce se poate
realiza ca iniţiativă privată şi industrie, tot la fel este o nedreptate, un mare rău şi o
destabilizare a ordinii juste ca o asociaţie mai mare, aflată la un nivel superior să îşi aroge
funcţii care pot fi îndeplinite eficient de societăţi mai mici, la un nivel inferior. Acesta este un
principiu al filosofiei sociale, de neclintit şi neschimbat. Prin chiar natura, adevăratul scop al
activităţii sociale trebuie să fie acela de a ajuta pe membrii corpului social, dar niciodată de
a-i distruge sau asimilaˮ1
.
În construcţia comunitară, noţiunea de subsidiaritate a fost preluată din modelul
federal german2
, cu caracter istoric de organizare a statului şi dreptului, chiar dacă nici în
prezent raportul dintre competenţele legislative ce revin federaţiei Bund şi cele care se
exercită de către landuri Länder nu este explicit guvernat de principiul subsidiarităţii.
Paradoxal, în Constituţia Germaniei, subsidiaritatea este reglementată la revizuirea adusă în
anul 1992, doar cu privire la funcţionarea Uniunii Europene, la cererea landurilor, deşi ea a
stat dintotdeauna la baza filosofiei exercitării puterii într-o structură federală3
.
1
Valentin Stan, Conceptul de subsidiaritate şi problema minorităţilor în noua arhitectură de securitate
europeană, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 293.
2
Paul Craig, Gráinne de Búrca, EU Law – text, cases and materials, Oxford University Press, 2003, p. 132-136,
3
Philippe Brault, Guillaume Renaudineau, François Sicard, Le principe de subsidiarité, La documentation
Française, Paris, 2005, p. 55-69 şi Bianca Maria Carmen Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu, Principiul
subsidiarităţii, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001, p. 69-73.

10
1.1. Abordări terminologice ale termenului de ,,subsidiaritate”
Termenul de subsidiaritate îşi are originea în subsidiarius, subsidior din limba latină,
care desemna la origine liniile sau trupele de rezervă chemate să întărească armata în caz de
nevoie. Avem în vedere în acest sens : ,,- subsidiarius, a, um (subsidium) = care formează
rezerva; - subsidiarii, orum, m = trupe de rezervă; - subsidiar, ari (subsidium), int. = a forma
rezerva; - subsidium, ii, n (subsidio) = 1. linie de rezervă, ordin de luptă; rezervă, trupe de
rezervă; 2. susţinere, întărire, ajutor (a aduce trupe proaspete pentru întărire), a trimite
întărire; 3. fig. – ajutor, susţinere, asistenţă; 4. loc de refugiu, azil”4
.
În limba română găsim următoarele înţelesuri: subsidiar = adj., care se adaugă, ca
element secundar, la argumentele pentru susţinerea unui raţionament, a unei teorii;
complementar, auxiliar, secundar; loc. adv. în subsidiar = în al doilea rând, pe lângă acesta, pe
deasupra; din fr. subsidiaire, lat. subsidiarius5
; - subsidiu, subsidii = ajutor bănesc acordat în
unele ţări unei persoane, unei instituţii, din fr. subside, lat. subsidium6
; - subsidiar (fr. lat.) =
adj., care este adăugat ca element secundar pentru întărirea argumentelor principale; care este
în al doilea plan, complementar, auxiliar, secundar; loc. în subsidiar = în al doilea rând, pe
lângă acesta, pe deasupra; - subsidiu(lat. fr.) = în unele state, subvenţie subsidiar = adj., care
însoţeşte un argument principal într-o discuţie; care vine, care se adaugă la ceva în al doilea
rând, ca element secundar; în subsidiar = în al doilea rând, pe lângă acesta, din fr. subsidiaire,
cf. lat. subsidiarius, subsidium = ajutor ; subsidiu = ajutor, subvenţie în bani dată unei
persoane, unei instituţii, cf. fr. subside, lat. subsidium.
Trimiterile dese făcute în limba română nu numai la termenul originar din latină, dar şi
la sensul din limba franceză ne impun ca să arătăm înţelesul găsit în limba franceză, în plus
faţă de cele din dicţionarele explicative de limba română, şi anume: - subsidiar = adj. (lat.
subsidium, rezervă), 1. care vine accesoriu pentru a sprijini un lucru principal; chestiune
subsidiară, complementară, care serveşte să departajeze concurenţii; 2. drept. destinat să
suplinească, de ex., cauţiune subsidiară, concluzii subsidiare; - subsidiaritate = drept
administrativ. principiul subsidiarităţii – principiul delegării verticale a puterii, mai ales în
federaţii7
.
4
Bianca Maria Carmen Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu , op.cit. p. 39.
5
Ibidem, p. 38.
6
Ibidem.
7
Le Petit Larousse et son cd-rom, ed. 2006, p.1015.

11
,,Sensul din limba română şi franceză îl găsim şi în limba germană, cu aceleaşi
referiri de origine din limba latină şi ulterior din franceză, adăugându-se şi un înţeles din
politică şi sociologie de subsidiarism = într-o ordine socială, de a sta după”8
, cât şi unul
juridic, de subsidiaritate, cu înţelesul deja arătat9
.
În limba engleză subsidiaritate = subs. principiul conform căruia o autoritate centrală
nu ar trebui să fie foarte puternică şi ar trebui doar să controleze lucrurile care nu pot fi
controlate de organizaţiile locale ; subsidiar = adj. legat de ceva, dar mai puţin important
decât acesta ; subiect subsidiar = care nu este studiat în aceeaşi măsură; despre o companie =
o companie comercială care este deţinută sau controlată de o altă companie mai mare.
,,În limba spaniolă, cuvântul subsidiaritate 10
= tendinţa favorabilă participării
subsidiare a statului privind activităţile private sau comunitare; subsidiar = (din lat.
subsidiarius), adj., ceea ce se dă sau se cere în urma a altceva; se aplică unei acţiuni sau
responsabilităţi care priveşte sau întăreşte pe o alta principală; subsidiu = (din lat
subsidium), susţinere, ajutor extraordinar cu caracter economic; despre Adevăratul ajutor
acordat de Scaunul apostolic regatelor sale; contribuţie impusă comerţului şi industriei”11
.
,,În limba italiană întâlnim termenii de : a subsidia = va acorda un ajutor în bani;
subsidiar = ce are funcţie auxiliară; staţie a mijloacelor de transport public alăturată celei
normale; manuale în uzul şcolilor elementare care cuprind toate materiile ce se studiază în
timpul anului; subsidiator = cel care acordă un ajutor în bani; subsidiu = ajutor în bani dat
de o persoană particulară altei persoane particulare sau oricui; ajutor dat de trupe trimise în
sau medie; arc. trupe de rezervă”12
.
1.2. Apariţia şi evoluţia conceptului de subsidiaritate
,,Noţiunea de subsidiaritate a fost introdusă explicit pentru prima dată prin Tratatul
de la Maastricht , în timp fiind caracterizată ca un principiu, considerat chiar fundamental,
de funcţionare a Uniunii Europene. Judecătorul luxemburghez a precizat că reglementarea
este aplicabilă doar pentru viitor, ceea ce face ca orice referiri la tratatele constitutive şi
8
Duden, Deutsches Universal Wörterbuch, Dudenverlag, 1989, p.1495.
9
Carl Creifelds, Rechtswörterbuch, CH Beck, München, 1994, p. 1155.
10
Subsidalitatea, http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Subsidiaritatea-principiu-sau-59.php
(accesat pe data de 27.05.2015).
11
Dicctionario de la Lengua Española, Real Academia Española, tome II, 1992, p. 188.
12
Giacomo Deveto e Gian Carlo Oli, Il Dizionario della lingua italiana, Le Monier, Firenze, 1993, p. 230.

12
înţelegerea implicită a subsidiarităţii în textele iniţiale să fie doar evocativă, o analiză a
literaturii de specialitate”13
, fără relevanţă juridică.
Gândită în perioada elaborării Actului Unic European şi consacrată doar în privinţa
protecţiei mediului şi implicit a cercetării şi dezvoltării tehnologice , subsidiaritatea şi-a găsit
ulterior un loc central în concepţia funcţională a Uniunii Europene datorită particularităţilor
sale. Până la Tratatul de la Maastricht nu aveam niciun criteriu de ordonare a exerciţiului
puterii de reglementare, şi în aceste condiţii doar principiul aplicării cu prioritate a dreptului
comunitar, instituit de Curtea de Justiţie în privinţa raportului dintre acesta şi sistemele
naţionale de drept ne dădea o soluţie, ce nu era însă cea mai adecvată. Pe de o parte,
rezolvarea Curţii priveşte doar momentul ulterior legiferării, adică aplicarea normei
comunitare cu întâietate şi suspendarea efectelor actului normativ naţional dat în acelaşi
domeniu. Pe de altă parte, principiul priorităţii produce un efect centralizator în favoarea
Comunităţilor, ce nu poate fi acceptat atâta timp cât ele există în baza şi în limitele voinţei
statelor membre, iar competenţele de care se bucură sunt în cea mai mare parte concurente cu
cele ale statelor. În aceste condiţii se impunea un principiu reglator al exercitării puterii de
reglementare, ceea ce este de esenţa funcţionării şi implicit de viabilitatea integrării europene.
În ultimele decenii, Germania a cunoscut o amplă dezbatere pornită de landuri, privind
tendinţele de centralizare a puterii în stat, ce se opun reglementărilor constituţionale din art.
30 şi 70 care lasă puterea legislativă în primul rând landurilor. De fapt, această tendinţă de
centralizare o întâlnim în toate statele federale şi este justificată datorită puterii puterii de a fi
absolută, iar conjunctura politică internă şi internaţională din ultimele două secole a dus la o
evoluţie constantă a acestui fenomen, în sensul centralizării puterii, cu particularităţi între
modelul constituţional al SUA şi cel al statelor europene : Germania, Elveţia, Austria, Belgia.
Chiar dacă este de înţeles tendinţa de centralizare, ce se suprapune conştiinţei naţionale
consolidată în ultimele două secole, totuşi tradiţiile parlamentare din statele federale opun
rezistenţă în sensul menţinerii modelului iniţial, ceea ce a şi făcut ca landurile să găsească noi
soluţii juridico-politice de conservare a puterii. Între acestea observăm dreptul de veto
exercitat de Bundesrat faţă de o lege adoptată de Bundestag, ceea ce conservă puterea
landurilor, reprezentate la nivel guvernamental.
Din modelul constituţional german observăm că două mari soluţii funcţionale au fost
împrumutate de construcţia europeană în ultimii ani: subsidiaritatea şi controlul politic dat
13
Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, ed. Juris-Classeur, Paris, 2004,
p. 262-269, Bianca Maria Carmen Predescu, Ion Predescu, Aristide Roibu, op.cit., R.A. Monitorul Oficial,
Bucureşti, 2001, p. 55-68 şi Jean-Louis Clergerie, Le principe de subsidiarité, ed. Ellipses, Paris, 1997, p. 42-55.

13
parlamentelor naţionale în procedura decizională a Uniunii Europene. Diferenţe notabile
rămân deoarece delimitarea competenţelor, conform Constituţiei germane se realizează în
mod strict printr-o listă de materii14
şi un conţinut concret dat subsidiarităţii în art. 72, în
timp ce în cadrul Uniunii Europene partajul de competenţe şi intervenţia concurentă State–
Uniune, de principiu este gândită de o manieră funcţională, ceea ce lasă un câmp foarte larg
interpretării. Pe de altă parte, rolul parlamentelor landurilor a scăzut, crescând cel al
guvernelor locale reprezentate în Bundesrat, în timp ce în Uniunea Europeană puterea
legislativă se exercită în primul rând la nivel executiv, prin Consiliu iar rolul parlamentelor
naţionale este doar instituit de principiu, fără a avea o procedură europeană reglementată prin
tratate, ceea ce de fapt slăbeşte intervenţia acestora în procesul legislativ comunitar .
,,Subsidiaritatea este un principiu reglator al exerciţiului puterii de reglementare şi
nu unul de atribuire de competenţe şi de aceea nu poate fi prevăzut printr-o listă de materii,
cu atât mai mult cu cât privind competenţele partajate ce sunt circumscrise doar scopului
tratatelor, o astfel de listă nici nu poate fi stabilită. Subsidiaritatea este un concept dinamic,
ce nu stabileşte o linie strictă între puterea de decizie a Statelor şi a Uniunii, în materiile ce
nu ţin de competenţa exclusivă, ci permite exercitarea puterii de reglementare în funcţie de
circumstanţe şi necesităţile existente la un moment dat, punând astfel în discuţie criterii de
eficienţă şi valoare adăugată construcţiei comunitare”15
. În aceste condiţii apare şi riscul
folosirii sale în sensul contrar reglementării, adică în scopul creşterii puterii legislative a
Uniunii.
Consiliul European de la Edimbourg din decembrie 1992, văzând ambiguitatea
juridică a subsidiarităţii, a scos în evidenţă caracterul său reversibil, de „concept dinamic, ce
permite lărgirea acţiunii Comunităţii, atunci când împrejurările o cer şi invers de
restrângere, atunci când nu se mai justifică” şi a considerat necesar un acord interinstituţional
între Consiliu, Parlamentul European şi Comisie, care să fixeze reguli de folosire a
principiului.
Acordul adoptat la 29 octombrie 1993 arată că : ”în exercitarea propriului drept de
iniţiativă, Comisia ţine cont de principiul subsidiarităţii(…) Parlamentul European şi
Consiliul urmează aceeaşi linie(...) În motivarea oricărei propuneri, Comisia este ţinută să se
justifice cu privire la principiul subsidiarităţii(...) În lumina acestor proceduri interne, cele
trei Instituţii acceptă în mod sistematic conformitatea acţiunii prevăzută cu dispoziţiile în
14
Philippe Brault, Guillaume Renaudineau, François Sicard, op.cit, p. 55-61.
15
Jean-Marc Favret, Droit et pratique de l’Union européenne, Gualino éditeur, Paris, 2003, p. 210-211şi
Mattias Herdegen, Europarecht, Verlag C.H.Beck, München, 2003, p. 80-83.

14
materie de subsidiarietate, adică măsura în care instrumentele juridice alese corespund
conţinutului propunerii” 16
. Astfel cum a fost prevăzut în tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam, principiul subsidiarităţii nu mai lasă pe picior de egalitate Statele şi Uniunea, ci
instituie o ierarhie în favoarea celor dintâi, ceea ce satisface natura Comunităţilor, de a fi o
construcţie între state cu tendinţe integratoare . Uniunea Europeană poate interveni doar în al
doilea rând, de o manieră subsidiară, „dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii urmărite
nu pot fi realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre” iar pe de altă parte
doar „dimensiunile şi efectele acţiunii urmărite” fac preferabilă legiferarea la nivel
comunitar, ceea ce impune o comparare a acţiunii comunitare cu cea a statelor membre pentru
fiecare situaţie în parte.
Articolul 5 al Tratatului de la Maastricht şi ulterior Protocolul anexă la Tratatul de la
Amsterdam introduc un criteriu negativ, ce presupune ,,o evaluare obiectivă a capacităţii
statelor de a reglementa în domeniul comunitar şi un criteriu pozitiv, care implică o apreciere
subiectivă în privinţa oportunităţii Uniunii de a interveni prin norme obligatorii”17
. Aceste
criterii înseamnă aplicarea efectivă a principiului subsidiarităţii şi ele implică instrumente de
măsură cantitativă şi calitativă, ce înlătură în parte caracterul său politic, iar pe de altă parte
privesc şi un aspect executiv, atâta timp cât normele comunitare trebuie să lase o arie cât mai
mare de opţiune statelor în momentul punerii lor în aplicare, aparte de preferarea
reglementării prin directive în concurs cu regulamentele, soluţie de principiu a Protocolului
ce vine în sprijinul statelor, pentru o mai bună legiferare. Întrucât ţine de exerciţiul puterii de
reglementare, ca natură suntem în prezenţa unei soluţii politice, ce rămâne definitorie pentru
caracterizarea subsidiarităţii. Pentru ca soluţia politică să prindă viaţă, trebuie reglementată
juridic şi din acest punct de vedere principiul politic al subsidiarităţii, din punct de vedere
juridic, poate fi privit ca un instrument18
de reglare a exercitării puterii legislative, fie chiar
de statele membre, creatoare şi beneficiare ale construcţiei comunitare, fie de Uniune, ca
entitate nou creată prin voinţa statelor.
Respectarea principiului subsidiarităţii este susceptibilă de un control politic a priori,
astfel cum a fost fixat prin Protocolul adiţional de la Amsterdam19
şi întărit în viitor prin rolul
dat parlamentelor naţionale în procedura decizională comunitară, propus de Protocolul
adiţional la Tratatul de la Lisabona, dar şi un control jurisdicţional a posteriori, recunoscut
16
Ibidem, p. 212-213 şi Claudio Zanghì, Instituzioni di diritto dell’Unione Europea, G. Giappichelli Editore,
Torino, 2005, p. 64-65.
17
Claude Blumann, Louis Dubouis, op.cit., Paris, 2004, p. 264-268.
18
Paul Craig, Gráinne de Búrca, op.cit., p. 111-138.
19
Jean-Marc Favret, op.cit., Gualino éditeur, Paris, 2003, p. 214-215.

15
Comitetului Regiunilor şi pe viitor parlamentelor naţionale, un control de oportunitate ce
poate fi exercitat pe calea unui recurs în anulare, dar şi în faţa instanţelor naţionale, cu
aprecierea obligatorie a Curţii de la Luxemburg asupra validităţii actului comunitar .
Aplicarea principiului subsidiarităţii evidenţiază efectul util al acţiunii comunitare, atât
în termenii „mai bine realizat” şi „de o manieră suficientă”, cât mai ales prin completarea sa
de principiul proporţionalităţii, art. 5 alin.3 CE precizând că „acţiunea Comunităţii nu
depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea scopurilor urmărite prin prezentul Tratat”.
Proporţionalitatea a fost consacrată de jurisprudenţă ca un principiu general de drept, ce
priveşte Comunităţile şi statele în adoptarea măsurilor prin care se atinge scopul tratatelor.
Susceptibil de aplicare generală în toate materiile şi categoriile de competenţe , principiul
primeşte un control jurisdicţional a posteriori, întrucât priveşte doar rezultatul normei juridice
adoptată de legiuitor şi nu însăşi exercitarea puterii de reglementate, ca în cazul subsidiarităţii.
Văzând particularităţile construcţiei comunitare, proporţionalitatea apare ca un principiu
funcţional general, ce priveşte sistemul instituţional şi juridic, funcţionarea pieţei unice,
politicile din diverse domenii, cu alte cuvinte el este un mod de gândire şi acţiune ce dă
optimul integrării europene, înţeles şi aplicat după valorile comune ale statelor membre.
Privindu-le comparativ20
, subsidiaritatea şi proporţionalitatea sunt două principii distincte,
reciproc autonome, cu portanţă proprie şi care privesc situaţii diferite ale construcţiei
comunitare, fără ca unul dintre ele să aibă valoarea de instrument în realizarea celuilalt.
În urma întregului demers, ne punem în mod legitim întrebarea dacă subsidiaritatea
este un principiu sau un instrument? Pentru a da un răspuns adecvat trebuie să pornim de la
natura construcţiei comunitare. Analiza iniţială a evidenţiat caracterul complex şi sui generis,
din care pot fi desprinse două dominante : se operează permanent cu două entităţi – statele
membre şi comunitatea (uniunea) – iar soluţiile adoptate sunt preponderent funcţionale, cu un
caracter dinamic, ce se raportează permanent la stadiul integrării multilaterale şi conjunctura
internaţională. Ceea ce nu poate fi contestat niciodată este caracterul de structură între state şi
de aceea natura de organizaţie internaţională este cea mai împărtăşită de statele membre, fără
a se exclude caracterul integrator, dat cu precădere de specificul dreptului comunitar. În acest
punct se ajunge la exerciţiul puterii de reglementare în realizarea scopului Tratatelor
constitutive, cu toate modificările ulterioare şi observându-se că în majoritatea situaţiilor ce
ţin de atingerea obiectivelor urmărite, atât Statele membre, cât şi Uniunea se bucură de putere
legislativă, se pune problema relaţionării între cele două categorii de subiecte. Cum Uniunea
20
Subsidialitatea, http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Subsidiaritatea-principiu-sau-59.php

16
nu este o federaţie, această relaţie nu poare fi realizată de o manieră explicită, prin stabilirea
unei liste de materii şi astfel singura soluţie este a priorităţii în intervenţie. Cum Uniunea
Europeană este o creaţie a Statelor, existând în baza şi limitele voinţei statelor membre,
prioritară nu poate fi decât intervenţia statelor. Ultimele reforme aduse construcţiei
comunitare, constatând apariţia unei culturi pro-europene, evidenţiază tendinţa de transferare
a puterii de decizie la state, în viitor ele devenind principalul responsabil al integrării.
Exerciţiul puterii de reglementare este de natură esenţialmente politică şi se uneşte cu
atribuirea de competenţe Uniunii, derivând din aceasta. El evidenţiază acordul de voinţă al
statelor membre de a exercita puterea suverană, uneori, în comun, în cadrul instituţiilor,
pentru a obţine finalitatea prevăzută de ele prin tratatele comunitare.
Această problemă fundamentală de ordin politic nu poate fi tranşată decât prin norme
obligatorii tuturor subiectelor de drept, cu valoare de principiu. Din aceste considerente
politico-juridice, subsidiaritatea, ca soluţie reglatoare a exerciţiului puterii de reglementare
State – Uniune, poate primi doar valoarea de principiu fundamental de drept comunitar.
Valoarea evidenţiată de noi a fost dată prin Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa, proiectul său fiind remis de Convenţia europeană într-o primă variantă
Consiliului European de la Salonic, din iunie 3003, iar ulterior Consiliului European de la
Roma, din iulie 3003. În Titlul al III-lea privind competenţele Uniunii, la art.9 din proiect şi
la art.I-11din varianta supusă ratificării , Tratatul constituţional prevedea că atribuirea de
competenţe, subsidiaritatea şi proporţionalitatea sunt principii fundamentale ale Uniunii
Europene, primul fiind reglementat ca un principiu de ordin constitutiv şi subsecventele de
ordin funcţional. Ulterior, prin Tratatul de la Lisabona, calificarea expresă de principiu
fundamental a fost abandonată, statele limitându-se să arate la dispoziţii generale, art.3b care
sunt principiile ce guvernează delimitarea competenţelor şi exerciţiul lor .
Văzând că la reuniunea din 15-16 octombrie 2008 de la Bruxelles, în privinţa
reformelor aduse prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a aprobat alcătuirea
Grupului de reflecţie asupra viitorului Uniunii , sub preşedinţia fostului premier spaniol Felipe
González Márquez, considerăm că o nouă formă revizuită va fi propusă în viitor, în care
probabil se vor regăsi dezlegările prezente, inclusiv prevederea subsidiarităţii ca principiu
funcţional, fără caracterizarea sa ca fiind unul fundamental, cunoscută fiind opinia britanică
privind reţinerea sa ca un simplu instrument.
Particularităţile Uniunii Europene fac imposibilă reglementarea subsidiarităţii prin
stabilirea unei liste de materii în cazul competenţelor concurente, singura soluţie fiind
prioritatea în intervenţie, care datorită caracterului său dinamic, dat de oportunitate, lasă loc

17
interpretărilor, şi de aici temerea răsturnării ordinii de prioritate în favoarea Comunităţii,
situaţie ce a dus la prevederea prin Protocolul anexă la Tratatul de la Amsterdam a criteriilor
cantitative şi calitative de măsurare a efectului util, ce fac preferabilă intervenţia statelor în
concurs cu Uniunea. Aceste criterii fixează aplicarea subsidiarităţii, iar valoarea ce le poate fi
dată de instrument de lucru nu înlătură calificarea dată mecanismului reglator al exerciţiului
puterii de reglementare, ca fiind un principiu funcţional ce priveşte optimul construcţiei
comunitare.
1.3. Evoluţia istorică a principiului subsidiarităţii
Deşi princpiul subsidiarităţii a fost introdus oficial în cadrul legal prin Tratatul de la
Maastricht, acesta fost aplicat încă înainte de aceasta. Art. 5 al Tratatului de la Paris stipula că
Comunitatea este obligată să exercite influenţă directă asupra producţiei doar în anumite
circumstanţe. În art. 130r din Actul Unic European (1987), era inclus un criteriu de
subsidiaritate în domeniul protecţiei mediului.
Înaintea intrării în vigoare a TUE, Curtea de Primă Instanţă a Comunităţii Europene a
argumentat, prin decizia ECR II-289/33121
că principiul subsidiarităţii nu este un principiu
legal general, prin care să fie filtrată legalitatea acţiunilor comunitare.
Tratatul de la Maastricht
Subsidiaritatea este considerată, în Preambulul Tratatului, drept unul din principiile de
bază ale Uniunii Europene. Art. 5 din TUE încorpora în art. 3b din TCE, prin care se
garantează că deciziile sunt luate cât mai aproape de cetăţean şi că Uniunea nu va interveni,
doar în cazul în care acţiunea va fi mai eficientă decât dacă ar fi fost luată la nivel naţional,
regional sau local.
După ratificarea Tratatului în 1992, Consiliul European de la Birmingham din 16
octombrie 1992 a reafirmat intenţia apropierii Uniunii Europene de cetăţenii săi prin
intermediul principiului subsidiarităţii, însă au cerut stabilirea unor linii directoare în ceea ce
priveşte aplicarea principiului.
21
European Parliament Fact Sheets, http://www.europarl.europa.eu/factsheets/1_2_2_en.htm (accesat pe data de
27.05.2015).

18
Cu ocazia următorului Consiliu European, de la Edinburgh din 11-12 decembrie 1992,
s-a ajuns la o înţelegere referitoare la liniile directoare privind implementarea principiului
subsidiarităţii şi măsuri pentru sporirea transparenţei în procesul de luare a deciziilor în
cadrul Comunităţii şi a fost emisă o declaraţie asupra principiului subsidiarităţii, care enunţa
regulile pentru aplicarea acestuia.
Tratatul de la Amsterdam
Cu ocazia Tratatului de la Amsterdam, se introduce, pentru prima dată, „Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii”. Acest protocol stabilea
criterii detaliate pentru aplicarea principiului subsidiarităţii de către instituţiile comunitare
implicate în procedura legislativă22
.
De asemenea, s-a luat notă de Declaraţia asupra subsidiarităţii semnată de Germania,
Austria şi Belgia (state federale), care sublinia că „acţiunea Comunităţii Europene trebuie să
respecte nu numai autoritatea statelor membre, ci şi a entităţilor autoguvernante, care au
puteri legislative proprii conferite de către constituţia naţională”23
.
În cadrul Conferinţei Interguvernamentale lansate în februarie 2000, Comitetul
Regiunilor a solicitat modificarea şi completarea principiului subsidiarităţii, astfel încât rolul
autorităţilor locale şi regionale să fie recunoscut formal.
Tratatul Constituţional
Princpiul subsidiarităţii a fost unul din aspectele de bază discutate cu ocazia
dezbaterilor pentru Constituţia Uniunii Europene, când s-a încercat clarificarea modului de
aplicare a acestuia. Declaraţia Laeken din 15 decembrie 2001 afirma că principiul
subsidiarităţii şi o mai bună alocare a atribuţiilor în cadrul Uniunii Europene trebuie să
reprezinte priorităţile procesului de reformă.
Proiectul Tratatului Constituţional propunea o nouă definiţie a principiului
subsidiarităţii, în care dimensiunea regională şi cea locală erau recunoscute pentru prima dată,
precum şi mecanismele de implementare şi monitorizare a acestuia în cadrul legal al unui nou
protocol. Tot în premieră, Protocolul revizuit privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii includea explicit Comitetul Regiunilor, precum şi autorităţile regionale şi
locale, ca parte intergrală a structurii comunitare în aplicarea principiului subsidiarităţii.
22
Tratatul de la Amstrdam, http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf (accesat e data de
27.05.2015).
23
Treaty of Amsterdam amending the Treaty on European Union, the Treaties Establishing the European
Communities and Related Acts, 10 noiembrie 1997, accesat pe data de ( 28.05.2015).

19
Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona a încorporat aceleaşi clauze ca cele prevăzute în Tratatul
Constituţional, cu anumite adăugiri. A fost întărit rolul parlamentelor naţionale în privinţa
monitorizării respectării principiului subsidiarităţii. Mecanismul măsurii întemeiate implică
acum două etape: dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu
respectă principiul subsidiarităţii, Comisia Europeană este obligată să o reexamineze şi să
decidă dacă o menţine, modifică sau retrage. Dacă majoritatea parlamentelor naţionale este de
acord că propunerea nu respectă principiul subsidiarităţii, iar Comisia decide să o menţină,
atunci aceasta este obligată să îşi expună motivaţia, după care rămâne la latitudinea
Parlamentului European şi a Consiliului UE să decidă dacă procedura legislativă este
continuată sau nu24
.
Guvernele statelor membre UE pot prezenta, în numele parlamentelor naţionale,
cazurile de nerespectare a principiului subsidiarităţii Curţii de Justiţie a UE.
1.4. Subsidiaritatea. Principiu sau instrument?
Gândirea modelului complex al integrării europene a făcut apel de-a lungul timpului la
acumulările culturale ale diverselor popoare de pe continent şi a valorizat tot ceea ce şi-a
dovedit eficienţa peste secole, tot ceea ce a dat un impuls dezvoltării globale a societăţii la un
moment dat. Privind în aceşti termeni Uniunea Europeană, putem uşor să ne dăm seama că
sub aspect economic este cea de-a doua mare soluţie de progres în Europa găsită după
revoluţia industrială de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, ce a
schimbat ca strategie de organizare a societăţii nu doar Marea Britanie şi Germania, ci
întregul continent şi, evident, omenirea în ansamblul său, iar, din punct de vedere politic,
poate asistăm la desăvârşirea gândirii democratice a societăţii, astfel cum începuse revoluţia
franceză în secolul al XIX-lea.
Construcţia pas cu pas a Uniunii Europene este o confruntare permanentă, nu doar de
interese economice şi politice, ci şi de idei, de soluţii teoretice fundamentate juridic şi
filosofic, a căror legitimitate este dată permanent de examenul critic al practicii25
. Pentru a-şi
24
Tratatul de la Lisabona, http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+IM-
PRESS+20090506IPR55226+0+DOC+XML+V0//RO (accesat pe data de 28.05.2015).
25
Subidialitatea, http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/Subsidiaritatea-principiu-sau-59.php

20
regla mecanismul existenţei şi funcţionării sale, construcţia comunitară a făcut necesară
fundamentarea unor concepte unanim împărtăşite, care să reziste celor mai severe critici şi,
astfel, să susţină validitatea modelului sui generis de organizare multilaterală a continentului.
În acest sens, la sfârşitul deceniului trecut şi-a găsit o aşezare în termeni, direct în tratatele
comunitare, conceptul de „subsidiaritate”.
Termenul îl găsim în gândirea reziduală a europenilor, cu un conţinut semantic foarte
bogat, traductibil atât filosofic, cât şi politic, pentru diverse situaţii ce privesc relaţia existentă
între individ şi societate, cât şi pentru raporturile dintre două sau mai multe comunităţi umane,
şi astfel a fost asociat cu noţiunile de libertate, necesitate, solidaritate socială, economie
socială, coordonare funcţională a sistemelor ş.a., iar de cele mai multe ori termenul nu a
apărut ca atare în vorbirea curentă. Poate că în aceeaşi situaţie s-au aflat şi cei care au gândit
tratatele constitutive de la Paris şi de la Roma, care, prin modul de ordonare a raporturilor
dintre Comunităţi şi Statele membre, au avut în vedere subsidiaritatea fără a o arăta în
termeni.
În timp, adâncirea integrării europene şi buna funcţionare a mecanismelor sale de
decizie a impus clarificări şi în aceste condiţii, gândit iniţial prin Proiectul Spinelli, ulterior în
condiţiile negocierii Tratatului de la Maastricht, s-a impus soluţia germană a înscrierii
subsidiarităţii ca principiu ce reglează exerciţiul puterii de reglementare pentru Statele
membre şi Uniune în adoptarea dreptului comunitar, ca instrument fundamental al integrării.
Din acest moment, subsidiaritatea vine în centrul atenţiei tehnocraţilor europeni, a mediului
academic, a mediilor politice şi de decizie economică, sociologi, jurişti, filosofi, teologi fiind
chemaţi să se pronunţe asupra înţelesului noţiunii, atât în cadrul Uniunii Europene, dar şi într-
un sens mai larg, privind societatea în diferitele sale ipostaze de funcţionare.
Multitudinea de înţelesuri ce poate fi dată noţiunii de subsidiaritate a şi atras
divergenţele de opinii şi lasă câmp deschis interpretărilor, fiecare bucurându-se de justeţe, dar
fiind şi susceptibilă de critică26
. După mai bine de un deceniu de „exploatare” a subsidiarităţii,
din punctul nostru de vedere ne punem întrebarea care sunt limitele până la care
subsidiaritatea poate fi folosită benefic într-un cadru dat, de unde începe manipularea sa în
vederea obţinerii unor efecte nedorite în prezent dar urmărite poate în perspectivă, care este
înţelesul cel mai specific la momentul actual şi care rămâne astfel în cultura europeană, iar din
punctul de vedere al dezbaterii prezente, care este valoarea ce poate fi dată acestui concept,
privită atât din perspectiva dreptului, cât şi din perspectiva religiei creştine.
26
Ibidem.

21
CAPITOLUL II
Valorificarea subsidiarităţii în Uniunea
Europeană
,,Depăşind astăzi valoarea unui simplu cuvânt, noţiunea de ,,subsidiritate” apare ca
purtătoarea unui filosofi politico-juridice, având la bază ideea că puterea statului nu trebuie
să intervină decât în locurile în care societatea, în întreg sau în diferite subisteme ale sale, nu
îşi poate satisface singură diferitele necesităţi”1
.
,,Orice tratare ştiinţifică a unei probleme reclamă definirea acesteia. Din analiza
lucrărilor de specialitate, se poate observa că subsidiaritatea şi prin principiul subsidiarităţii
nu au făcut obiectul unei cercetări juridice sub aspectul elaborării unei definiţii, astfel după
cum găsim pentru marile instituţii ale dreptului”2
.
2.1. Consideraţii referitoare la conceptul de subsidiaritate
Termenul de subsidiaritate are o istorie îndelungată şi totodată bogată. În sens politic
şi religios, Aristotel, cu ,,Politica”, şi Tomas D’Aquino, cu ,,De Regno” şi ,,Contra gentiles”
sunt consideraţi precusorii subsidiarităţii, care se referea la ajutorul dat de colectivităţile
umane superioare celor inferioare pentru realizarea obiectivelor propuse. Papa Leon al XII-
lea, în enciclica ,,Referm novarum”, din 1891, şi mai ales Pius al XI-lea, în enciclica
,,Quadragesimo anno”, din 1931, au făcut referire la acest principiu catolic, ultimul
invocându-l pentru apărarea drepturilor indivizilor în faţa statului fascist italian.
,,Produs al doctrinei catolicismului european clasic, ,,subsidiarii oficii principium” s-
a afirmat îndeosebi în contextul curentului catolicismului social, când a fost utilizat în
vederea concilierii libertăţii individului cu justiţia socială. Scopul final era ameliorarea şi
1
C. Guşă, Controlul Jurisdicţional al principiului subsidiarităţii în spaţiul comunitar european, în Revista
română de Drept Comunitar , nr. 1/2005, p. 40.
2
Mihaela Adina Apostolache, Rolul Parlamentelor Naţionale în Elaborarea şi Aplicarea Dreptului European,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 63.

22
echilibrarea relaţiilor dintre stat şi colectivităţile mai apropiate de individ şi familia
acestuia” 3
. În epoca modernă, principiul subsidiarităţii a fost transferat de la nivelul
individului, a cărui anatomie şi protejare faţă de orice intervenţie nejustificată a statului
presupune că acesta este subsidiar faţă de persoană, la nivelul colectivităţilor
umane, astfel încât criteriul obiectiv al realizării sarcinilor să fie determinat4
.
Printre primii gânditori care au expus o concepţie laică asupra subsidiarităţii a fost
Athaus Johannes Althusius (1577-1638), doctor în ştiinţe la Geneva, profesor de drept roman,
filozofie şi teologie care şi-a exprimat cocepţiile sale în mai multe lucrări, fiind un susţinător
al ideilor lui Aristotel. Thommas Hobbes (1588-1679), celebru pentru poerarea sa filozofică şi
politică împărtăşeşte subsidiaritatea întrucât sistemul politic expus în ,,Leviatha” are la bază
contractul prin care individul transferă suveranului, în mod liber dreptul natural pe care îl are
asupra oricărui lucru şi, astfel, suveranul se substituie indivizilor în temeiul puterilor acordate.
Jhon Lock (1632-1704), gânditor englez de marcă, considerat părintele democraţiei
liberale, apărător al principiului sepraţiei puterilor în stat, cu privire la raportul dintre
colectivităţi a fost partizan al subsidiarităţii.
Esenţa acestui principiu a fost împărtăşită şi în lucrările filosofico-economice ale lui
John Stewart Mill (1806-1873), ca şi de Alexis de Tocqueville (1805-1859). Magistrat de
profesie, ultimul dedicat studiilor politice fiind considerat primul politolog al epocii
contemporane şi ,,părintele” descentralizării. În opera sa a aprofundat acest concept, ceea ce
implică în mod necesar susţinerea subsidiarităţii.
Un alt adept al acestui principiu a fost Pierre Joseph Proudhon (1809-1865), un
precursor al ideii de integrare economică, ce a preconizat formarea în Europa a unei federaţii
de state bazată pe interesele solidare ale acestora. Potrivit concepţiei liberale, subsidiaritatea
este un principiu de filosofie politică în baza căruia intervenţia autoritaţii publice în raport de
sfera privată este admisă numai acolo unde atonomia individuală sau cea a altor grupuri
sociale se dovedeşte a fi insuficientă pentru realizarea anumitor obiective5
. Termenul îşi are
originea în latinescul ,,subsidiarus” sau ,,subsidior”, care desemna la origine liniile sau trupele
de rezervă, care erau chemate să întărească armata în caz de nevoie. În afară de semnificaţia
termenului în limba latină, definiţia cea mai utilă est cea reţinută în limba franceză ce aparţine
dreptului administrativ, prin principiul subsidiarităţii înţelegând delegarea pe verticală a
3
Mihaela Adina Apostolache, op.cit., p. 63.
4
Ibidem, p. 64.
5
Ibidem.

23
puterii, mai ales în cadrul federaţiilor, fără a le ignora şi sensul general pe care îl furnizează
dicţionarele.
Analiza noţiunii de ,,subsidiaritate” include ideea de supleanţă, de suplinire de către o
autoritate a cuiva. Se limiteatează puterea fără să se impună un caracter normativ. Principiul
defineşte o tendinţă, lăsând spre aplicare condiţiile, într-un mod variat, în funcţie de
circumstanţe. Subsidiaritatea presupune totodată ajutor, adică intervenţie. Se poate constata
că, de fapt, principiul urmăreşte nu să acorde dreptul autorităţii de a interveni, ci datoria
acesteia de a interveni.
Principiului subsidiarităţii i se atribuie trei sensuri:
- Un principiu filosofic – principiul se află pe punctul de a deveni o grilă de analiză
a funcţionării societăţilor contemporane;
- Un sens juridic – încă nedeterminat;
- Un ens tehnic - a devenit un criteriu de examinare a competenţelor diferitelor
niveluri ale puterii şi, dacă este cazul, redistribuirea acestora.
Analizând principiul subsidialităţii, Jean Louis Clergerie arată că ,,subsidiaritatea este
la originea numeroaselor polemici, opunând pe cei pentru care ea permite să ia deciziile cele
mai apropiate de cetăţeni celor pentru ea, permite să se ia deciziile cele mai apropiate de
cetăţeni celor pentru care ea, dimpotrivă, permite întărirea şi mai mult a puterilor
eurocraţilor de la Bruxelles. Este adevărat că este vorba mai curând de un concept filosofic şi
nu juridic care rămâne în continuare dificil de apreciat, atât în ceea ce priveşte conţinutul,
cât şi consecinţele sale”.6
Subsidiaritatea recunoaşte autonomia particularităţilor în raport cu structurile
organizatorice şi instituţionale ale vieţii sociale. Se presupune formarea unor organisme cu
competenţa de a rezolva problemele ce depăşesc capacitatea de rezolvare la nivel individual,
exprimându-se ca un efect contra individualismului excesiv.
Ideea de bază este că cele mai complexe grupări intervin pentru a ajuta eşaloanele
inferioare şi doar atunci când activitatea celor de nivel superior este eficientă. Se depăşea
raportarea limitată la doctrina bisericii, ştiindu-se că aceasta s-a folosit de acest cadru pentru a
contrua relaţiile cu statele catolice sau cu comunităţile locale, cât şi pentru a proteja individul
de influienţa colectivităţii. Subsidiaritatea recunoaşte autonomia particularităţilor în raport cu
structurile organizatorice şi instituţionale ale vieţii sociale.
6
Ibidem.

24
2.2. Implicaţiile subsidiarităţii în raporturile dintre Uniunea
Europeană şi statele membre
În activitatea Comunităţilor Europene, principiul subsidiarităţii s-a impus treptat pe
măsura dezvoltării construcţiei comunitare, la început de o manieră implicită, iar apoi în mod
explicit7
. Istoria europeană a avut momentele ei de ,,graţie” şi, de aceea, noua politică
europeană avea ca punct în ordinea de zi reconstrucţia europeană. Acest punct propunea
trecerea în revistă a evenimentelor importante şi crearea unor căi pentru realizarea scopurilor
comune.
,,Introdus pentru prima dată în ordinea juridică a Comunităţilor Europene prin Actul
Unic European, din anul 1986, fiind cosacrat, ulterior, prin articolul 3B din Tratatul de la
Maastricht cu privire la Uniunea Europeană, principiul subsidiarităţii apare ca un principiu
general de organizare instituţională care tinde să favorizeze autorităţile locale mult mai
apropiate de cetăţeni în raport cu autorităţile supranaţionale.”8
Prin Tratatul de la Maastricht, principiul subsidialităţi îşi găseşte afirmarea expresă şi
sulinierea importanţei stabilidu-se că ,,în domeniile care nu relevă competenţa sa exclusivă,
Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât de o manieră sufcientă
de statele membre şi pot fi deci, datorită dimensiunii sau efectelor acţiunilor dorite, mai bine
realizate la nivel comunitar”. Tratatul reprezintă rezutatul înţelegerii la care au ajuns şefii de
stat şi guvern din statele membre ale Comunitaţilor Europene, şi a avut, în cuprinsul său,
multe prevederi cu caracter de noutate. Astfel, Comunităţile Europene numite din ce în ce mai
frecvent ,,Comunitatea europeană”, continuau să existe sub o formă mai elaborată, la fel şi
noua politică externă şi de securitate comună, precum şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne.Toate sunt concepute pentru că potrivit Tratatului, U.E. să dispună de un
cadru instituţional unic, prin intermediul căruia se asigură participarea la procesul de decizie a
marii majorităţi a cetăţenilor. ,,Principiul subsidarităţii şi-a găsit locul în mai multe dispoziţii
ale Tratatului Uniunii Europene, fie printr-o reglementare directă, fie indirectă. Chiar în
preambul se foloseşte expres termenul de ,,principiul subsidiarităţii”, întrucât, în alineatul 12
se arată: Hotărârile de a continua procesul de creare a unei Uniuni fără sfârşit şi mlt mai
strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cel mai mult posibil de către
7
O. Ţinca, Aplicarea principiului subsidialităţii în Comunitatea Europeană, în Revista română de Drept
Comunitar nr, 2/2003, p. 52.
8
Mihaela Adina Apostolache, op.cit., p. 66.

25
cetăţeni, conform principiului subsidiaritaţii”9
. Din reglementarea art. A alin (2) a Tratatului
de la Maastricht se observă concepţia politică asupra subsidiarităţii în sensul de a fi favorizate,
în mod sistematic nivelurile cele mai apropiate de cetaţeni (state sau regiuni) în absolută
necesitate. Acest articol acordă pentru prima dată o vocaţie generală a principiului
subsidiarităţii, respectarea acestuia fiind de natura realizării obiectivelor urmărite prin Tratate,
întrucât în ultimul său alineat se arată: ,,Obiectivele Uniunii sunt atinse conform dispoziţiilor
prezentului Tratat în condiţiile şi conform ritmului în care au fost prevăzute, în respectul
principiului subsidiarităţii, astfel cum acesta este definit în articolul 3B, de Tratatele
Constitutive ale Comunităţilor Europene”.
Deasemenea, acţiunea comunitară este dublu limitată, Comunitatea nedispunând decât
de competenţele conferite prin tratate şi pe care nu trebuie să le utilizeze decât pentru
finalităţile explicit definite de acestea. În domeniul competenţeleor concurente, statale şi
comunitare, orice intervenţie comuntară este subordonată în raport cu două principii:
insuficienţa acţiunilor statale şi superioara eficacitate a intervenţiei comunitare.
Convenţia Europeană de la Bruxelles, convocată în urma Consiliului European de la
Laeken (14-15 decembrie 2001), a reprezentat o formă originală de elaborare a unui
document-sinteză a tratatelor existente, modernizate şi îmbogăţite cu experienţa ultimelor
decenii. Preşedintele Convenţiei Europene, a ridicat problema subsidiarităţii în discursul său
introductiv din data de 26 februarie 2002, arătând că elaborarea unor soluţii de viitor pentru
Europa reprezenta o problemă cât se poate de importantă, deoarece trebuia să se răspundă
dificultaţii ,,de a conjuga un puternic sentiment de apartenenţă la U.E. cu acela al menţinerii
unei identităţi naţionale”. Problma subsidiarităţii a fost amplu dezbătută în cadrul mai multor
şedinţe plenare ale Convenţiei cu privire la rolul parlamentelor naţionale. Raportul elaborat de
grupul de lucru I ,,Subsidiaritatea” a înscris 4 idei:
- Obligaţia Comisiei de a anexa la propunerile sale de texte normative câte o ,,fişă
subsidaritate”, cuprinzând o evaluare a propunerilor de reglementări în lumina
aplicării corecte a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
- Crearea unui mecanism de ,,alertă precoce” situează toate parlamentele naţionale
pe un picior de egalitate permiţându-le să formuleze observaţii pertinente legate de
aplicarea principiului subsidiarităţii;
- O altă idee era aceea că parlamentele naţionale la controlul principiului
subsidiarităţii. După cum se arată în concluziile grupului de lucru 10
, acest
9
Ibidem, p.67.
10
Ibidem.

26
dispozitiv de ,,alertă precoce” situează toate parlamentele naţionale pe un picior de
egaitate, permiţându-le să formuleze observaţii pertinente legate de aplicarea
principiului subsidiarităţii;
- O altă idee este aceea că parlamentele naţionale care au folosit mecanismul de
,,alertă precoce” beneficiază şi de posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie, după
adoptarea unor acte legislative, dacă consideră că acestea încalcă principiul
subsidiarităţii;
- A patra propunere viza Comitetul Regiunilor, care putea sesiza la rândul său
Curtea de Justiţie cu privire la textele care privesc domenii de activitate în legătură
cu care este consultat de regulă în cadrul normal al atribuţiilor ce revin.
- S-a reţinut, totodată, creşterea rolului parlamentelor naţionale în ceea ce priveşte
controlul propriilor guverne, aplicarea principiului subsidiaritaţii şi sporirea
contribuţiei parlamentelor naţionale în cadrul mecanismelor multinaţionale de
participare a parlamentelor la nivel european.
Prevăzut şi în Tratatul de instituire al unei Constituţii pentru Europa, principiul
subsidiarităţii îşi regăseşte afirmarea expresă şi sublinierea importanţei în Tratatul de la
Lisabona – de modificare a Tratatului privind U.E. şi Tratatului e instituire Comunităţii
Europene – art. 3b, unde la alineatul 1, se precizează că : ,,delimitarea competenţelor Uniunii
este delimitată de principiul atribuirii. Excercitarea acestor competenţe este execitată de
princiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii”.
În continuare, alineatele (3) şi (4) dispun: ,,În temeiul principiului subsidiarităţii, în
domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în
care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre
nici la nivelul central, nici la nivelul regional şi local, dar daorită dimensiunilor şi efectelor
acţiunii preconizate, pot fi realizate la nivelul Uniunii”.
,,În temeiul principiului proporţionalitaţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă nu
depăşeşte ceea ce este ncesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor”. Textul Tratatului
instituie trei reguli care guvernează acţiunea europeană care concură la afirmarea şi realizarea
unei subsidiarităţi. Ca primă regulă, Uniunea acţionează în limitele competenţelor conferite de
state şi fixate prin tratate, ea dispunând de o competenţă, de o atribuţie, deci competenţa
naţională constituie regula, iar competenţa comunitară excepţia. A doua regulă afirmă că
principiul subsidiaritaţi nu se aplică domeniilor care relevă competenţa exclusivă a Uniunii,
evitându-se astfel blocarea acţiunii comunitare, principiul subsidiaritaţii funcţionând în
domeniile în care există competenţe concurente între state şi Uniune, deci unde trasferul de

27
atribuţii nu a fost total. Condiţiile pentru intervenţia comunitară sunt imposibilitatea statelor
de asigura eficienţa acţiunii şi superioara ei realizare la nivel european, datorită dimensiunilor
şi efectelor acestei acţiuni.
Cea de-a treia regulă impune Uniunii ca acţiunea ei să nu depăşească nivelul necesar
pentru realizarea obiectivelor din Tratat. Astfel, controlul respectării principiului subsidiaritaţi
revine Curţii de Justiţie, care exercită un control de legalitate, cu caracter a posteriori11
.
Aşa cum s-a stabilit în doctrină, subsidiaitatea rămâne fundamentală pentru evoluţia
viitoare a Uniunii Europene12
, întrucât ea reprezintă o delimitare a sarcinilor între aceasta şi
membrii săi la procesul de integrare, prin apropierea nivelului de luare a deciziei de
destinatarii acţiunii comunitare. Instituţiile Uniunii Europene aplică principiul subidiaritaţii
conform Protocolului privind aplicarea Principiilor subsidialitaţii şi proporţionalitaţii anexat la
Tratatul reformator. Parlamentele naţionale au drept sarcină să vegheze respectarea acestui
principiu conform procedurii prevăzute în Protocol. Înţelegerea corectă a semnificaţiei
principiului poate fi realizată raportând subsidiaritatea la celelalte principii fundamentale – ca
şi la obiectivele generale ale Uniunii Europene – iar, pe de altă parte, analizând însuşi textul
Protocolului cu privire la subsidiaritate.
Însuşi ideile enunţate în cadrul dezbaterilor premergătoare semnării Tratatului de
reformă, Protocolul precizează că înainte de a propune un act legislativ, Comisia va proceda
în cazurile la consultări largi care vor ţine seama şi de dimensiunea regională şi locală
problemelor avute în vedere. Propunerile Comisiei vor fi transmise parlamentelor naţionale,
ca şi legislatorilor Uniunii Europene. Comisia va motiva propunerile sale cu privire la
principiul subsidiarităţii şi proporţionalitaţii. Orice propunere legislativă va trebui să fie
însoţită de o fişă care să conţină elemente cirumstanţiale de natură să permită propuneri
legislative, parlamentele naţionale ale oricărui stat pot transmite un aviz motivat prin care să
specifice dacă apreciază propunerea legislativă în cauză ca fiind neconformă cu principiul
subsidiaritaţii.
Parlamenul European, Consiliul şi Comisia vor ţine seama de avizele motivate care le
sunt adresate de parlamentele naţionale sau chiar de către una dintre Camerele acestora, în
cazul în care parlamentele naţionale respective sunt bicamerale. În situaţii întmeiate, se va
poceda la o reexaminare a propunerilor în cauză. Deosebit de această modalitate există şi
posibilitatea introducerii unei plângeri la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de către statele
membre sau transmise de către acestea în numele Parlamentului naţional unui stat membru
11
C. Guşă, op. cit., p. 41.
12
Mihaela Adina Apostolache, op. cit., p. 69.

28
sau al unei Camere a acestui Parlament. Controlul aplicării principiului subsidiarităţii se
efectuează la nivel european.
Desigur, un prin control este efectuat chiar de instituţia europeană care iniţiază măsura
respectivă13
. Fiind garantul aplicării uniforme a dreptului european, Curtea Europeană de
Justiţie hotărăşte asupra competenţelor Uniunii şi a statelor membre asupra relaţiei dintre
dreptul european şi dreptul naţional, asupra obligaţiilor statelor membre, asigurând echilibrul
instituţional. Se poate observa astfel că parlamentele naţionale nu dispun de un drept de veto
împotriva hotărârilor europene care ar dezavantaja, eventual, statele respective. Ele pot să
atragă atenţia organelor europene asupra problemelor în cauză, dar nu pot modifica şi nici
reforma unei asemenea hotărâri.
,,Problematica competenţelor, a delimitării corecte între ceea ce ţine de domeniul
euopean şi ceea ce aparţine suveranităţilor naţionale este încă departe de a fi soluţionată
într-un mod satisfăcător, necesitând în continuare eforturi de sincronizare a poziţiilor şi mai
ales respectarea <<loialităţii reciproce>>, aşa cum în mod corect se subliniază în
documentul adoptat”14
. Se poate afirma că principiul subsidiarităţii, bine înţeles şi aplicat,
permite realizarea unei ,,reconcilieri a Uniunii cu constituţiile naţionale”15
, el constituind ,,un
important instrument de menţinere a prerogativelor statelor inseparable de suveranitatea
naţională”16
.
2.3. Principiul subsidiarităţii – principiu general de organizare
instituţională la nivel european
Regăsirea în toate structurile europene, cât şi în mecanismele de funcţionare a
principiilor democratice, astfel cum au fost ele promovate în intermediul statelor, principiul
subsidiarităţii a reprezentat pentru Comunităţile Europene o condiţie esenţială a existenţei
dezvoltătii lor.
Modelul european de dezvoltare17
se particularizează în mod cert prin mecanismele
care au fost construite pentru a fi atinsă finalitatea prevăzută în Tratate. El porneşte de la
13
Ibidem.
14
V. Duculescu, Subsidiaritatea - ,,ultimul refugiu” al principiului suveranitaţii?, loc. cit., p. 43.
15
16
O. Ţinca, op. cit., p. 41.
17

29
considerarea Uniunii ca o entitate de sine stătătoare şi distinctă de cea a statelor membre.
Aceste două entităţi, stat şi Uniune, dezvoltă interese distincte, şi pentru a atinge finalitatea
propusă, s-au creat mecanisme sui generis care se baează permanent pe cele două entităţi şi
realizează în mod continuu un echilibru între acestea şi interesele pe care le dezvoltă fiecare
dintre ele, astfel încât să existe o stabilitate relativă, dar permanentă.
Procesul de aprofundare primeşte considerare sub aspect instituţional democratic şi
economic. Sub aspect instituţional, în timp s-au creat noi organe, s-au regândit regulile de
compunere a acestora şi atribuţiile lor, precum şi raporturile dintre instituţiile europene şi
restul organelor, raporturile dntre Uniune şi state.
Un mecanism esenţial pentru dezvoltarea construcţiei europene este sistemul
intituţional. Funcţionrea Uniunii şi realizarea politicilor prin care este atinsă finalitatea
prevăzută în tratate este asigurată de un complex sistem insituţional format din organe cu
caracter tehnic care reprezintă un interes. Unele au funcţii majore numite şi se numesc
,,organe subsidiare şi auxiliare”, toate existând şi funcţionând pe baza regulilor dreptului
European18
.
Funcţiile instituţiilor sunt realizate implicit cu ajutorul organelor complementare,
constituite fie pe criteriul reprezentării unui interes, cum este cazul Comitetului Economic şi
Social şi Comitetului Regiunilor, fie constituite după criteriul tehnic, ca în situaţia Curţii de
Conturi, a tuturor băncilor, a fondurilor speciale, a Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi.
Sistemul Instituţional se caracterizează prin faptul că organele europene sunt create
după aceleaşi reguli ca şi organele statului, fiecare având funcţii de decizie, execuţie şi
jurisdicţie, numai că, spre deosebire de state fiecare organ are în principal o anumită funcţie
şi, în secundar, a doua, cuplul legislativ-executiv nefiind realizat de aceleaşi două organe19
.
Puterile prin care dispun instituţiile sunt repartizate în mod echilibrat, neexistând o ierarhie
între acestea şi, întrucât una şi aceeaşi funcţie este realizată prin acţiunea a cel puţin două
organe, se asigură un echilibru între interesele statale şi europene pe care le dezvoltă fiecare
componentă a structurii instituţionale. Între organele Uniunii şi cele ale statului există o
strânsă interdependenţă. Decizia politică este luată la nivelul Consiliului European de expresie
a voinţei statelor exprimată la cel mai înalt nivel (şefi de state şi de guverne). Decizia juridică
este luată la nivelul Consiliului U.E., tot ca expresie a voinţei statelor şi ea este executată nu
numai de Comisie şi organele subordonate, dar şi de întregul aparat administrativ naţional
central şi local.
18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 72.

30
Jurisdicţia europeană este realizată nu doar de organele proprii (Curtea de Justiţie,
Tribunalul de primă instanţă şi uneori Comisia), dar şi de instanţele naţionale şi restul
organelor statului cu atribuţii jurisdicţionale. Controlul politic al organelor europene este
înfăptuit Parlamentul European, de cele mi multe ori deputaţii europeni fiind membri ai
parlamentelor naţionale, astfel incât voinţa poporului se regăseşte permanent, în mod direct, în
structurile europene. Bancă Centrală Europeană abilitată cu elaborarea politicii monetare
comune şi emisiunea monedei unice euro îşi realizează obiectivele prin coordonarea
sistemului de bănci centrale şi naţionale.
Toate aceste particularităţi ale sistemului instituţional implică subsidiaritatea, iar pe de
altă parte explică sensul noţiunii în situaţia modelului european de dezvoltare. Principiul
întregeşte conceptual autonomia locală înţeleasă conform dispoziţiei Cartei Europene citându-
l pe Jacques Delors, ,,Subsidiaritatea nu este numai o limită pentru intervenţia unei autorităţi
superioare în treburile unei persoane ori a unei comunităţi ce le poate gestiona, soluţiona
singură; este, în egală măsură o datorie a acestei autorităţi de a acţiona astfel încât să
faciliteze gestionarea, soluţionarea respectivelor probleme de cel dintâi nivel de
guvernare”20
.
Când vorbim de administraţie publică în spaţiul Uniunii Europene, nu avem în vedere
doar administraţiile naţionale ale fiecărui stat în parte, ci ne gândim şi la administraţia ce
deserveşte instituţiile europene. În ciuda exprimării precaute a Cartei Europene, principiul
autonomiei locale, prin prisma principiului subsidiarităţii, defineşte democraţia locală drept
factor de eficienţă organizaţională pentru societăţile ce aspiră spre modernitate. Privită în
acest sens, subsidiaritatea apare astfel ca o formă ideală de concretizare a valorilor promovate
de guvernarea ,,of, for and by the people”. Uniunea Europeană încearcă să creeze puncte de
legătură între obiectivul politic de uniune la un stadiu continuu şi atribuţiile statelor membre.
,,Aceste aspecte ale aprofundării ar fi fost lipsite de eficienţă dacă nu ar fi fost dublate
de o permanentă democratizare a modelului european de dezvoltare sub toate aspectele,
pentru că toate transformările necesre atingerii acţiunii directe, nemijlocite a cetăţenilor, zi
de zi, şi toată această construcţie nu ar fi rezistat în timp dacă nu ar fi fost percepută de
majoritatea cetaţenilor ca fiind realizată in interesul lor. În acest sens a fost necesară,
insiuţional şi funcţional, lăgirea gradului de participare a cetăţenilor la factorul de
decizie”21
.
20
J. Delors, Le nouveau concept europeen, Ed. Odile Jacob, Paris, 2012, p. 45.
21

31
,,Trebuie precizat însă că manifestarea suveraniăţii statelor membre ale U.E. se
efectuează şi prin alte mijloace important, altele decât subsidiaritatea, cum ar fi participarea
fiecărui stat membru al U. E. la activităţile organelor acestei organizaţii. După cum se ştie,
fiecare stat are câte un comisar membru al Comisiei, dispune de un număr de parlamentari,
participă la şedinţele Consiliului, este prezent un judecător în cadrul Curţii de Justiţie”22
.
Aceste posibilităţi sunt oferite statelor membre ale Uniunii Europene pentru a
promova anumite intrese naţionale. Deşi, în anumite cazuri, reprezentanţii statelor în Uniunea
Europeană devin participanţi în nume personal, nemaifiind subordonaţi statelor care i-au
desemnat, prezenţa lor în anumite organe ale Uniunii marchează inevitabil o luare în
considerare a concepţiei de gândire ţării respective, a sistemelor sale juridice23
. ,,Principiul
subsidiarităţii lasă statului numai competenţe reziduale, fiind un principiu liberal” 24
.
Subsidiaritatea combate deci, excesul statului, dar aceasta nu înseamnă lipsirea cât mai mult
posibil a statului central de prerogativele sale, care nu pot să dispară. Dimpotrivă,
subsidiaritatea duce la întărirea statului, care asigură concentrarea lui numai pe aspectele
esenţiale25
.
2.3.1. Competenţe concurente şi subsidiaritate
Principiul fundamental care organizează relaţiile între diversele niveluri de putere
publică şi asigură funcţionarea întregului ,,bloc public” este principiul subsidiarităţii.
Subsidiaritatea tinde să exprime o viziune comunitară societăţii, formată din cercuri diverse,
în cadrul cătora se situează şi este încadrat individul. Din punct de vedere organizaţional, el
afirmă că fiecare nivel de putere nu trebuie să aibă alte componente decât cele pe care este în
măsură să le exercite. Aplicat în domeniul competenţelor concurente, el permite intervenţia
nivelului superior european, care poate acţiona cu un rezultat mai bun decat fiecare element
inferior luat separat26
. În determinarea competentelor Uniunii, principiul subsidiariaţii îşi
găseşte limitele în necesitatea ca aceasta să aibă suficiente competenţe asfel incât coeziunea să
fie asigurată.
22
Ibidem.
23
V. Duculescu, op. cit., p.46.
24
J. Chevallier, Introducţions politiques. Libraire Generale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1996, p. 158.
25
26
Ibidem.

32
Aplicarea principiului subsidiaritaţii presupune în mod evident existenţa a cel puţin
două entităţi, una superioară şi alta inferioară. El afirmă necesitatea democratică a coborârii
competenţei de decizie spre nivelurile cât mai apropiate de cetaţean. Astfel, ,,subsidiaritatea
trebuie privită sub două specte : în ce măsură deleagă competenţele de la nivel local spre
insituţiile europene, şi delegarea acestor competenţe cât mai aproape de cetaţeni”27
.
Particularitatea construcţiei europene constă în faptul că nu întâlnim o atribuire
generală de competente, ci avem competenţe specifice prevăzute expres în Tratatele
constitutive, competenţele subsidiare create prin actele de modificare a Tratatelor constitutive
şi competenţe implicite create de Curtea de Justiţie în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor
tratatelor. ,,Competenţele atribuite se circumscriu noţiunii de integrare, respectiv de realizare
a unei pieţe comune şi de apropiere progresivă a politicilor economice ale statelor
membre”28
.
Doctrina europeană precizează că: ,,competeţele atribuite comunităţilor sunt
subordonate principiului specializării, condiţie de validitate pentru orice persoană juridică”.
În afara competenţelor exclusive, Uniunea nu poate interveni în reglementarea raporturilor
sociale decât alături de state, ca atare competenţele de care se bucură sunt concurente. Chiar
dacă ne aflăm în prezenţa unui act de transfer de competenţe, statul nu şi-a pierdut competenţa
de reglementare fiind exclusiv europeană, iar de regulă capacitatea de reglementare a statului
a rămas concurentă cu cea conferită Uniunii Europene. Această situaţie, a competenţelor
concurente între Comisie şi autorităţile sau jurisdicţiile naţionale implică aplicarea
principiului subsidiarităţii.
,,Comisia şi-ar putea concentra astfel eforturile, în măsurarea mijloacelor sale, doar
pentru cauzele referitoare la interesul general al Uniunii, pentru că drepturile justiţiabililor
sunt garantate de jurisdicţiile sau de autorităţile naţionale. Introducerea principiului
proporţionalităţii este de natură să limiteze acţiunea europeană, întrucât aceasta este ţinută
să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea finalităţii urmărită prin Tratate”29
.
Încă de la lucrările Consiliului European de la Edinbourgh (11-12 decembrie 1992) s-a
apreciat că principiul proporţionalităţii priveşte atât competenţele exclusive, cât şi cele
concurente, precizarea fiind făcută la cererea statelor care nu doresc să cedeze în mod evident
suveranitate, principiul proporţionalitaţii îl regăsim în jurisprudenţa majorităţi ţărilor
europene, el find consacrat şi de practica Curţii de Justiţie de la Luxemburg.
27
Mihai Cristian Apostolache, Globalization, a fundamental vector of present-day society, în Buletinul UPG,
Seria Filologie, nr. 3/2010, p. 284.
28
B.M.C. Predescu, I. Predescu, A. Roibu, op. cit., p. 21.
29

33
Dacă în dreptul naţional principiul proporţionalităţii primeşte aplicare în materii cum
ar fi: legitima apărare, menţinerea ordinii publice, excesul de putere, în dreptul european
primeşte aplicaţii diverse legate de limitele competentelor europene şi mijloacele prin care
acestea le înfăptuiesc. Relativ, la instituţii, acest principiul le impune să nu folosească decât
mijloace strict proporţionale cu obiectivele urmărite, iar pe de altă parte ele nu-şi pot depăşi
atribuţiile recunoscute în vederea realizării obiectivului european, fiind obligate să acţioneze
de aşa manieră încât să aducă cel mai puţin atingerea suveranităţii statelor.
Aplicarea principiului subsidiarităţii presupune şi ca jurisdicţiile şi autorităţile
naţionale să recunoască, în ordinea lor juridică intrnă competenţele şi puterile necesare pentru
a da efect util prevederilor tratatelor. Principiul subsidiarităţii are şi limitele sale. Mai întâi,
Comisia conservă integralitatea prerogativelor sale şi poate acţiona întotdeauna într-o manieră
concurentă cu jurisdicţiile naţionale. Înainte ca dezbara drespre ,,subsidiaritate” să nu fi atins
stadiul politic şi înainte de negocierea acordurilor de la Maastricht, subsidiaritatea era o
constantă a politicii europene concurenţiale. Autorităţile europene, şi în particular, Comisia
abandonaseră autorităţilor naţionale aplicarea dreptului european concurenţial în anumite
situaţii semnificative.
În ceea ce priveşte recunoaşterea generală a principiului subsidiarităţii, în ordinea
juridică europeană a intervenit o evoluţia ce poate fi legată de aplicarea art. 85 şi 86 ale
Tratatului de la Roma. Aceste articole au fost mult timp recunoascute ca având efect direct,
putând fi invocate de particulari. A rezultat deci o situaţie în care aceste articole puteau fi
aplicate şi de autorităţile interne şi de cele europene.
Fără a pune un termen juridic acestei situaţii, Comisia a indicat, într-o Comunicare din
13 februarie 1993, că era oportun ca jurisdicţiile naţionale să poată garanta ele însele efectul
deplin al regulilor europene concurenţiale în litigiile care le sunt diferite. Amintind misiunea
sa de interes public, în serviciul interesului general al Uniunii, Comisia subliniază că
mijloacele sale materiale o împiedică să trateze ansamblul contenciosului născut din art. 85
alin (1) şi art. 86, rolul său trebuie limitat doar la afacerile car prezintă un interes particular
pentru Uniune.
,,Subsidiaritatea este astfel stâns legată de principiile proporţionalităţii şi atribuirii,
care impun ca o acţiune a Comisiei să nu meargă mai departe decât este necesar pentru
îndeplinirea obiectivelor Tratatului. Astfel, potrivit Protocolului privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexat Tratatul de la Lisabona, care instituie
un sistem de control al aplicarii respectivelor principii, fiecare instituţie fiind obligată să

34
asigure în permanenţă respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii definite de
articolul 3b din Tratatul privind Uniunea Europeană”30
.
,,Proporţionalitatea stă la baza principiului subsidiarităţii, astfel cum este gândit la
nivel european. Subsidiaritatea ţine de efectul util al acţiunii. În acest sens, dacă statul prin
organele proprii, de o manieră mai adecvată poate adopta şi executa nemijlocit o măsură,
întrucât acţiunea sa este mai eficientă în raport cu cea europeană, el va avea întâietate, va fi
preferat”31
.
O altă problemă importantă care întregeşe regimul competenţelor europene este cea a
naturii acestora. În ceea ce priveşe competenţele europene, ele sunt efectul unui act de
atribuire sau de transfer de competenţe de către stat în favoarea Uniunii? În această problemă
se face distincţia între actul de atribuire care are un caracter temporar, şi actul de transfer, care
are un caracter temporar, şi actul de transfer, care are un caracter nelimitat în timp32
. În
realizarea scopului pentru care a fost creată, Uniunea dispune practic şi de competenţe
funcţionale care corespund puterilor şi mijoacelor de acţiune acordate în acest sens.
Astfel, în art. 2A, introdus prin Tratatul de Reformă de la Lisabona la Tratatul de
instituire a Comunităţilor Europene se prevede că ,,în cazul în care Tratatele atribuie Uniunii
competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta
acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în
care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii”.(alin. 1) În
completarea acestuia, alin. (2) prevede ,,în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o
competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele
membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu.
Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-
o mai exercite”.
Pornind de la această soluţie aspră caracterului construcţiei europene, Curtea
Europeană de justiţie a arătat că suntem în prezenţa unui adevărat transfer de la statul membru
către Uniune, ,, un transfer operat de state, de la ordinea de drept internă în beneficiul rdinii
de drept comunitare care antrenează o limitare definitivă a drepturilor suverane”33
. Chiar
dacă ne aflăm în prezenţa unui act de transfer de competenţe, statul nu şi-a pierdut capacitatea
de reglementare, în foarte rare cazuri competenţa de reglementare fiind exclusiv europeană,
iar de regulă capacitatea de reglementare a statului a rămas concurentă cu cea conferită
30
Ibidem, p. 76.
31
Ibidem, p. 76-77.
32
B.M.V. Predescu, I. Predescu, A. Roibu, op.cit., p. 3.
33

35
Uniunii. Această soluţie este singura compatibilă cu atribuirea de competenţe, pe diferite
categorii de acţiune, lăsând alegerea şi data în funţie de oportunitatea şi amploarea intervenţiei
unionale. Observăm că doctrina şi practica subliniază cazul competenţelor europene de a fi
concurente cu cele ale statului, iar legat de actul de atribuie sau transfer de competenţe, s-a
exprimat opinia că ,,putem vorbi de un transfer sub condiţie suspensivă a exerciţiului
comunitar. Pretinsul transfer de competenţe, pentru stat reprezintă mai puţin o veritabilă
desesizare şi mai mult, o exercitare în comun a competenţelor, în cadrul unei structuri
instituţionale”34
.
U.E. coexistă alături de statele membre în limitele pe care acestea le decid, iar
exercitarea alături de statele membre în limitele pe care acestea le decid, iar exercitarea în
comun a competenţelor de către state şi Uniune, ordonată de principiul subsidiarităţii, care
primeşte în mod cert efectul util al acţiunii, reprezintă mijlocul de ordonare de factori a
raportului dintre competenţele statale şi europene, în măsura în care acestea sunt concurente35
.
Legiuitorul unional este, în general, un ,,legiuitor subsdiar”; exercitarea competenţelor
sale neexclusive este restricţionată prin principiul subsidiarităţii, care acordă ,,un avantaj
constituţional legislaţiei naţionale în soluţionarea unei probleme sociale în interiorul
Uniuni”. În scopul protejării acelui avantaj constituţional, Uniunea a urmărit două
mecanisme36
:
- Primul mecanism se concentrează asupra implicării proceduale a parlamentelor
naţionale în principiul politic al subsidiarităţii;
- Al doile mecanism se axează asupra limitelor jurisdicţionale ale principiului juridic
al subsidialităţii.
34
G. Isaac, Droit communautaire general, 6e edition, Armand Colin, Paris, p. 43.
35
B.M.C. Predescu, I. Predescu, A. Roibu, op. cit., p. 27.
36

36
CAPITOLUL III
Principiul subsidiarităţii şi Tratatul de
Reformă
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa şi adoptarea sa de către Conferinţa de la
Bruxelles nu a fost totuşi un eveniment care s-a produs în condiţii de unanimitate. Un număr
de opt membri ai Convenţiei au semnat un document separat, în care au formulat critici destul
de serioase la adresa documentului adoptat şi în legătură cu modul în care s-au desfăşurat
lucrările.
Într-un studiu publicat chiar în timpul defăşurării lucrărilor Convenţiei, Pierre Calame
propunerea elaborarea unui nou concept, şi anumeacela al ,,subsidiarităţii active”, prin aceasta
înţelegându-se că niicio problemă contemporană nu poate fi tratată la un singur nivel de
guvernarer, iar arta guvernării presupune a se asigura în acelaşi timp maximum de unitate, dar
şi de diversiatate, respectul diferenţelor de context, de cultură şi de aspiraţii.
3.1. Problema subsidiarităţii active. Controverse privind rolul
parlamentelor naţionale în ordinea europeană înainte de adoptarea
Tratatului de reformă
Organizaţia, ,,L’Autre Europe” a propus, în ce priveşte subsidiaritatea, să i se
recunoască fiecărui parlament naţional un drept de veto în măsură să-i permită să refuze un
text european care l-ar considera contrar subsidiarităţii sau depăşind competenţele delegat
1
. În contextul criticilor exprimate în cursul Convenţiei, poate fi menţionat documentul anexă
al Raportului - semnat de cei 8 membrii ai Convenţiei, care au refuzat să-şi manifeste acordul
cu documentul adoptat – intitulat ,,Contraraportul Europa Democraţilor”, în care se regretă
faptul că sarcinile enunţate de Declaraţia de la Laeken nu au putut fi realizate la parametrii
doriţi. Acest document consdideră că parlamentele naţionale îşi pierd din influinţă în raport de
1

37
intituţiile europene, iar proiectul creează ,,un nou stat european centralizat, mai puternic, mai
îndepărtat”, favorizând oamenii politici, ,,mai birocratic şi adâncind prăpastia între
conducători şi conduşi”2
.
Ideea de ,,Constituţie Europeană” a displăcut de la bun început unor oameni politici,
dar şi simplilor cetăţeni, care vedeau în Constituţia Europeană un factor de suprapunere peste
contituţiile naţionale ale fiecărei ţări. Termenul de ,,Tratat constituţional”, convenit în cele
din urmă după o matură reflexie, demonstra tocmai acest lucru, şi anume că Europa, la
momentul actual, nu poate fi considerată un stat, pe nici una din accepţiile care le dă acestei
noţiuni dreptul constituţional.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Uniunea Europeană s-ar fi întemeiat pe o bază
juridică unică, întrucât Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa înlocuia TCE şi TUE,
precum şi toate tratatele pe care le-au modificat şi completat. Nu mai puţin însă, deşi purta
denumirea de Constituţie, în esenţă era totuşi un Tratat care, pentru a intra în vigoare, trebuia
ratificat de toate statele memnre, potrivit legislaţiei naţionale. Aceeaşi procedură ar fi fost
necesară şi pentru modificările ulterioare, cu excepţia cazurilor în care Tratatul ar fi dispus
altfel.
Astfel, elementul cel mai important era ratificarea documentului adoptat, ratificare
care s-a făcut sau urma să se facă în unele ţări la nivelul parlamentelor, iar altele în baza unor
referendumuri populare organizate la nivel naţional.
În esenţă Tratatul Constituţional, elaborat după atâtea eforturi, ar fi trebuit să fie supus
unui ,,plebicist al popoarelor” cum doreau unii, ci instituţiilor abilitate ale statelor să încheie
tratate internaţionale. Aceste proceduri însă diferă de la stat la stat şi eşecul referendumurilor
din Franţa şi Olanda demonstrează tocmai că, în ultima instanţă, factorul care a decis asupra
adoptă Tratatului Constituţional European l-au reprezentat popoarele respective, care trebuiau
să-şi regăsească în acest Tratat ideile şi aspiraţiile lor, intresele naţionale, sincronizate cu
principiile generale ale Tratatului Comunitar.
Apare fiereasca întrebare : cum a fost posibilă ,,ratarea” adoptării Constituţiei
Europene, mai ales că proiectul constituţional părea bine cumpănit, într-o adunare
democratică, Convenţia privind viitorul Europei Unite?
Tocmai aici rezidă prima cauză din cauza căreia nu a fost adoptat. Dacă s-ar fi
prevăzut că proiectul constituţional european să intre în vigoare dacă un număr majoritar de
state membre îl ratifică, atunci criza provocată de respingerea Constituţiei de către francezi şi
2
Ibidem.

38
olandezi nu ar fi avut loc. Postularea votării în unanimitate a Constituţiei Europene s-a
dovedit a fi un ,,principiu păgubos”, iar ideea federalistă a eşuat. De ce nu a fost posibilă
articularea unui proiect cu valenţe federale în Europa? Cauzele sunt legate de slăbiciunea
mişcării federaliste din Europa, de conservatorismul statelor membre care au moştenit o
trcutură interguvernamentală şi care pare a fi pe placul tuturor, potenţialul organizaţional
enorm al fiecărui stat de a controla şi redistribui resursele proprii şi în loialitatea naţională
puternică a cetaţenilor pntru ţara de origine.
De ce au votat francezii negativ? Din cauza confuziei dintre Directiva Bolkenstein şi
prevederile constituţionale datorită opoziţiei împotriva Turciei şi, în al treilea rând, din cauza
temerii cetaţenilor francezi de noii veniţi din Est care ar distruge modelul social. Însă toate
aceste trei motive nu au nimic de a face cu Constituţia Europeană cu 25 sau 27 de state în
componenţă. Principalul argument care a fost adus împotriva Tratatului a fost ideea că prin
acest tratat s-ar aduce atingere prerogativelor suverane ale Franţei, în special în domeniul
politicii externe.
De ce au votat olandezii împotriva Tratatului Constituţional? Unul dintre motive a fost
evoluţia mult prea rapidă a Uniunii, extinderea sa. Potrivit afirmaţiilor şefului guvernului
olandez, ,,...cetăţeni au nevoie să se acomodeze cu Uniunea, în noua sa formă. Lucrurile au
evoluat mult prea rapid pentru unii, şi trebuie timp pentru a putea fi dezvoltat un anume sens
de solidaritate”.
Au existat, însă, şi alte motive : unii au considerat că Europa decide prea multe
reguli,sau îşi asumă prea multe responsabilităţi care ar trebui să revină satatelor membre; alţii
au acuzat Bruxelles-ul de lipsă de transparenţă, însă îngrjorările privind contribuţia financiară
a Olandei la Uniunea Europeană au constituit un alt factor important, întrucât această ţară se
ducură de situaţia de a fi a 14-a economie liberă din lume, fiind cunoscut nivelul politicii
comerciale şi al libertăţilor asigurate de această ţară. În cele două ţări, dar într-o manieră
diferită, a acţionat şi sentimentul pierderii identităţii culturale şi naţionale.
Perioada care a urmat refuzului Franţei şi Olandei de a ratifica Tratatul a fost o
perioadă de confuzie, diverşi lideri politici încercând să elaboreze o nouă strategie cu privire
la revitalizarea Tratatului Constituţional sau, eventual, pentru promovarea, sub formă
schimbată, a unor reglementări instituţionale de natură să guverneze cadrul european. O
statistică a evenidenţiat că doar 15 state au acceptat într-un fel sau altul Tratatul
Constituţional, două s-au pronunţat contra (Franţa şi Olanda), iar opt au amânat ratificarea.
S-ar putea constata că ,,marea problema a ratificăria fost aceea dacă noţiunile vor fi
convine că drepturile lor vechi, garantate prin tratate, instituţiile lor străvechi care reflectă

39
tradiţii seculare, moravuri şi un anumit mod de organizare, nu vor fi abolite de o birocraţie
rigidă, care nu numai că nu le va înţelege intresele, dar va trece peste ele cu uşurinţă, fără
prea multe scrupule, în considerarea unor idealuri superioare europene”.
Totuşi, respingerea proiectului contituţional a avut şi consecinţe pozitive. S-a creat un
spaţiu al discuţiei între europeni, în care s-au dezbătut, în sfârşit, teme ca identitatea
europeană, unde se termină Europa, ce este de făcut modelul social. Ideea unei Europe pe
baze federale, cu acele state care au voinţă şi capacitatea de a face acest pas, era o opţiune de
viitor3
.
Trebuie menţionat şi faptul că, în cadrul Uniunii au fost avute în vedere de către unii
specialişti şi unele variante sau soluţii de rezervă. În cadrul unei manifestări internaţionale de
prestigiu defăşurate în Olanda între 12-16 octombrie 2004, intitulată ,,Constituţia Europeană:
cea mai bună cale spre înainte?”, profesorul Bruno Witte de la institutul Universităţii
Europene din Florenţa vorbea despre ,,criza ratificarii”, imaginând mai multe opţiuni
posibile,inclusiv un scenariu al renegocierii Tratatului sau al creării unei noi Uniunii
Europene, limitată la un număr redus de state, care achisează ferm la ideea integrării.
Existenţa unui ,,plan B” pentru Construcţia Europeană se baza pe prevederile art. IV-
422 ce cuprindeau o declaraţie politică : ,,în cazul în care exprimarea unui termen de doi ani
de la semnarea Tratatului patru cincimi din statele membre au ratificat Tratatul menţionat,
iar unul sau mai multe state membre au ratificat Tratatul menţionat, iar unul sau mai multe
state membre au întâmpinat dificultăţi în ratificarea respectivă, problema va fi diferită
Consiliului European”. Practic, prin varianta B se preconizau două posibilităţi:
- Sa se continuie procesul de ratificare şi să se ceară ţării care a votat ,,nu” să voteze
încă o dată;
- Să fie stopat procesul de ratificare şi statele membre să ajungă la înţelegeri
neformale, cu privire la posibilitatea punerii în aplicare a unora dintre formulările
convenite.
Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, sublinia încă din 2005: ,,
Trebuie să dăm dovadă de încredere, energie şi hotărâre pentru acţiona, deoarece lumea nu
se va opri în pragul Europei, Constituţia Europeană nu va intra în vigoare în viitorul
apropiat. Este un lucru regretabil, dar nu trebuie să constituie o scuză pentru a nu acţiona”.
3
V.-I. Truică, ,,Anul Reflexiei”: Între lansarea reformei constituţionale şi funerariile unui document-simbol, în
Revista Română de Drept Comunitar, nr. 4/2005, p. 17.

40
,,Nu vom avea o Constituţie în viitorul apropiat, este clar acest lucru. Nu am făcut rost de nici
o formulă magică pentru a o readuce la viaţă”4
.
Cu prilejul reuniunii Consiliului European de la Berlin, la manifestările legate de
sărbătorirea a 450 de ani de la semnarea Tratatelor constitutive ale Comunităţii Europene,
cancelarul german Angela Merkel, printr-un discurs ţinut înainte de semnarea documentului, a
solicitat ţărilor membre ale Uniunii Europene să pună capăt crizei instituţionale : ,,Trebuie să
ne asigurăm că, în condiţiile unei uniunii de 27 de membri sau chiar mai mulţi în viitor
instituţiile europene vor funcţiona eficient, democratic şi într-un mod pe care cetăţenii îl
înţeleg. De acest lucru depind foarte multe”.
Constituţia Europeană a reprezentat totuşi un pas înainte în construcţia europeană. I-a
lipsit tocmai acel ceva care ar fi făcut din acest text actual fondator al unui proiect politic unic
în istorie. Chiar dacă ar fi fost ratificată de cetăţenii statelor membre, Constituţia nu reprezintă
pentru ei liantul civic născut din şi traducând europenitatea lor asumată. Ea reprezenta voinţa
cetăţenilor Europei de a trăi împreună, dar nu şi sensul pe care europenii au descis să-l
imprime acestui modus vivendi. Construcţia europeană, prin complexitatea sa, a fost multă
vreme un proiect al elitelor. Elaborarea unei Constituiţi Europene oferea şansa unei
transformări a acestui demers înt-un procecs civic. O şansă pe care Europa nu a ştiut să o
fructifice. Obiectivul ambiţios al adoptării Tratatului Constituţional nu a putut fi îndeplinit la
timpul respectiv, dar trebuie ţinut seama de faptul că Europa nu se găseşte într-un vacuum
juridic. Există tratatele fundamentale de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa,
acestea din urmă reglementând raporturile dintre ţările membre ale Uniunii Europene.
După cum se oberva Paul Magnette, o constituţie care ar putea simplifica tratatele sale
este, fără îndoială, utilă, dar nu suficientă, căci ,,a face o constituţie vie, a o ancora în
realitatea socială, este mai mult o chestiune de atitudine politică decât de reforme
instituţionale”.
Renunţându-se la ideea ,,Constituţiei Europene”, Conferinţa Interguvernamentală
convocată la Lisabona, în zilele de 18-19 octombrie 2007, a avut drept obiectiv întocmirea
unui tratat menit să adpateze atât prevederile Tratatului Uniunii Europene, dar şi ale Tratatului
prin care a fost instituită Comunitatea Europeană. Cu prilejul dezbaterilor purtate în cadrul
reuniunii de la Lisabona au trebuit să fie depăşite o serie de noi divergenţe care ameninţau
perfectarea documentelor amintite. Elaborarea tratatului ,,modificator”, sau de,,reformă”, s-a
realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European de 21-23 iunie 2007,
4
J. M. Barosso, Europa trebuie să se deschidă într-o lume a globalizării, Internaţional Herald Tribune,
http://www.euroactiv.ro (accesat la data de 03.06.2015).

41
şi care a reluat peactic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional. Din perspectivă
istorică, semnarea Tratatului a finalizat procesul de reformă a Tratatelor Uniunii demarat în
2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui Tratat cuprinzător pentru Europa.
Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii
Europene. În prezent, Uniunea curpindea 28 de state membre şi mai bine de 490 de miloane
de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi
mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă
provocărilor globale şi săspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni. România a susţinut activ
adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute anterior de
Tratatul Costituţional.
Tratatul de la Lisaona, documen de 256 de pagini semnat de şefii de state şi de
guvernare la 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, poate fi considerat
elementul esenţial al ,,adâncirii” integrării în Uniune Europeană, care are acum prioritate în
faţa lărgirii Uniunii. Aprecierile la adresa noului Tratat au fost pozitive, ceea ce evidenţiază
valoarea efortului diplomatic desfăşurat după reiuniunea de la Berlin de diplomaţiile tuturor
statelor, în special cea germană, franceză şi portugheză.
Jose Socrates, preşedintele Comisiei Europene, a declarat că ,, Europa a ieşit din criza
sa instituţională şi este gata să înfrunte sfidările viitoare”. Minisrul de externe britanic,
Gordon Brown a afirmat că ,,este timpul penu Europa ca să treacă la alte lucruri şi să
consacre problemelor care preocupă oamenii”. Deputatul austriac Johannes Voggenhuber a
afirmat că: ,,Tratatul constituie baza primei democraţii supranaţionale din istorie edificăm o
Uniune socială Europeană cu propria sa personalitate juridică”. Aceasta înseamnă că
trebuie să devenim un actor responsabil. Totuşi, a spus el, Tatatul se află ,,sub aspiraţiile
noastre”. ,,În viitor trebuie sa realizăm o Uniune a popoarelor, nu a statelor”.
Perfectarea Tratatului de la Lisabona a încheiat în mod fericit un destul de îndelungat
proces de căutări şi frământări politice, reuşind să aducă la un numitor comun interesele celor
28 de state membre în prezent ale Uniunii Europene, care îşi regăsesc reflectate interesele şi
aspiraţiile în noua formă a instrumentului juridic ce au fost convenite.

42
3.2. Funcţiile, ţintele şi problemele politice ale subsidiarităţii
Funcţiile şi ţintele principiului sunt:
a) crearea cadrului politic pentru respectarea reală şi inalienabilă a persoanei
umane;
b) solidarizarea umană şi creştină a europenilor;
c) armonizarea politică, militară şi socială a Europei;
d) dezvoltarea economică a Europei;
e) eficientizarea activităţilor în Europa;
f) dezvoltarea pluralităţilor şi încurajarea armoniei culturale prin valorizarea
patrimoniului de diversitate.
Problemele politice legate de principiu
Subsidiaritatea este principiul construcţiei unităţii, iar problemele legate de înţelegerea
şi aplicarea sa devin problemele unificării, la nivelul instituţuional şi cultural de adâncime.
Probleme legate de aplicarea principiului definit juridic sunt: „frustrarea politică”, diferenţele
culturale mari şi, mai ales, dinamica intereselor celor implicaţi.
Înţelegem prin „frustrare politică” nemulţumirea decidenţilor tradiţionali, de exemplu
a parlamentarilor francezi faţă de situaţia actuală în care asupra cazurilor de subsidiaritate se
pronunţă o instituţie de natură juridică, Curtea Europeană de Justiţie, şi nu o instituţie politică.
Această nemulţumire s-a exprimat deschis atunci când s-a formulat propunerea pentru
reformarea Parlamentului European5
. În 1995, Adunarea Naţională a Franţei a formulat
propunerea de a se crea o a doua cameră a Parlamentului European, însărcinată să se pronunţe
asupra principiului subsidiarităţii. Propunerea a fost respinsă de către Conferinţa Organelor
Specializate în Afaceri Comunitare (COSAC), de la Paris. Ea a fost reiterată şi
respinsă din nou la conferinţa de la Torino din 1996. Diferenţele culturale, înţelese ca decalaje
de istorie a respectării principialităţii, de cultură politică, de practică a democraţiei şi control
al corupţiei sunt, în acest caz concret şi sub înţelegerile menţionate, piedici politice în
receptarea şi folosirea principiului şi a consecinţelor sale în interes primordial general şi doar
subsecvent particular. Dinamica intereselor principalilor promotori ai unificării poate schimba
esenţial rolul subsidiarităţii şi accentua rolul altor factori coagulanţi. Accentul pus în ultimul
5
Louis Burban, Parlamentul European, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, Traducere Anca Calagiu, p. 114.

Patrascu Mihaela Hanelore Principiul subsidiaritatii. Principiul de drept national si european disertatie

Patrascu Mihaela Hanelore Principiul subsidiaritatii. Principiul de drept national si european disertatie

Recomendados

Recomendados

Mais conteúdo relacionado

Semelhante a Patrascu Mihaela Hanelore Principiul subsidiaritatii. Principiul de drept national si european disertatie

Semelhante a Patrascu Mihaela Hanelore Principiul subsidiaritatii. Principiul de drept national si european disertatie (20)

Mais de Marketing Communication Health &Medicine

Mais de Marketing Communication Health &Medicine (20)

Patrascu Mihaela Hanelore Principiul subsidiaritatii. Principiul de drept national si european disertatie