2. Populația urbană vs Populația rurală
distincţia dintre populaţia urbană şi populaţia
rurală impune numeroase probleme datorită
dificultăţilor, care apar în precizarea limitelor ce
separă cele două medii de viaţă.
3. Pentru caracterizarea unităților urbane
fie criteriul numeric (un anume număr de locuitori
în circumscripţia de bază),
fie criteriul funcţional (un anume procent al activilor
ocupaţi în activităţi non-agricole)
sau criteriul administrativ (anumite „trăsături"
considerate urbane de către autorităţile din ţara
respectivă)
sau o combinaţie de mai multe criterii.
4. Cel mai frecvent – criteriul numeric
numărul de locuitori, dar, şi în acest caz,
comparabilitatea internaţională este dificilă, datorită
variabilităţii pragului statistic, considerat fie la un
nivel redus (200 locuitori în Suedia, 300 locuitori în
Islanda), fie la un nivel foarte ridicat (5.000-12.000
în republicile foste sovietice, 10.000 în Spania,
40.000 în Coreea de Sud).
5. Criterii
serviciile statistice din numeroase ţări utilizează
criterii complexe, precum densitatea rezidenţială,
structura populaţiei active, migraţia zilnică a forţei
de muncă sau prezenţa anumitor servicii considerate
urbane.
Rezultă, aşadar, că pentru efectuarea unei analize
complexe a populaţiei în funcţie de mediul
rezidenţial, este necesară raportarea la definiţiile
naţionale.
6. Concept
populaţie urbană, populaţia care trăieşte în zonele
considerate urbane şi
populaţie rurală, populaţia care trăieşte în zonele
apreciate ca fiind rurale, indiferent de criteriul
utilizat.
7. Populaţia urbană
Creşterea continuă a numărului oraşelor şi, implicit,
a populaţiei urbane poartă denumirea de
urbanizare.
Deşi oraşul a apărut cu milenii în urmă, problema
urbanizării este relativ recenta în istoria omenirii:
dacă în 1900, doar 10% din populaţia lumii trăia în
mediul urban, acest procent este în jur de 50% la
sfârşitul secolului XX
9. Proporţia populaţiei urbane a crescut în mod deosebit în ultima jumătate de secol
în statele subdezvoltate, această creştere fiind mai accentuată decât în statele
dezvoltate.
10. Factorii urbanizării
Creşterea productivităţii în agricultură
Mecanizarea lucrărilor şi îmbunătăţirea tehnologiilor
agricole a dus la creşterea productivităţii în
agricultură, fapt ce a determinat eliberarea unui
procent ridicat al forţei de muncă din mediul rural,
creând posibilitatea susţinerii de către o populaţie
agricolă tot mai redusă a unui procent tot mai ridicat
de populaţie non-agricolă.
11. Factorii urbanizării
Industrializare.
Dependenţa industriei manufacturiere de sursele de
materii prime şi energie a determinat localizarea
fabricilor în anumite zone sau areale, iar multiplicarea
sau dezvoltarea ramurilor industriale a dus la creşterea
necesarului de forţă de muncă, creând astfel premisele
apariţiei aglomeraţiilor umane.
12. Factorii urbanizării
Potenţialul pieţei.
Dezvoltarea industriei uşoare a evidenţiat tot mai mult
necesitatea existenţei unei pieţe de desfacere a
produselor. Oraşele, mari consumatoare de bunuri de
consum, au atras şi apariţia unor noi ramuri
industriale, ramuri ce au necesitat un surplus de forţă
de muncă.
13. Factorii urbanizării
Multiplicarea serviciilor.
Activităţile terţiare s-au multiplicat datorită dezvoltării
comerţului, a creşterii nivelului de viaţă şi implicit a
nevoii de o mai bună organizare economica şi socială.
Multe servicii, datorită varietăţii lor, tind să fie
concentrate în oraşe.
14. Factorii urbanizării
Dezvoltarea transporturilor.
Îmbunătăţirea căilor de comunicaţie, în afara faptului
că au încurajat expansiunea oraşelor de-a lungul
arterelor majore, au facilitat mobilitatea populaţiei,
dinspre zonele rurale spre cele urbane.
15. Factorii urbanizării
Atracţia socio-culturală.
Oraşele, în special cele mari sau cele cu funcţii
culturale, atrag populaţie numeroasă datorită
facilităţilor sociale cinema, teatre, galerii, instituţii de
învăţământ specializate.
16. Factorii urbanizării
Creşterea nivelului de educaţie.
Oraşele au fost şi sunt în general privite ca deţinătoare
de mari oportunităţi, unde succesul poate fi foarte
facil. Pe măsură ce populaţia rurală devine mai
informată asupra acestor posibilităţi, proporţia celor
ce se îndreaptă spre oraşe creşte semnificativ.
17. Factorii urbanizării
Creşterea naturală.
Expansiunea oraşelor este datorată atât imigraţiei
(exod rural), cât şi creşterii naturale (sporului natural).
Uneori, rata de creştere naturală din oraşe este mai
ridicată decât în zonele rurale, deoarece cea mai mare
parte a migranţilor sunt de vârstă fertilă, dar şi
datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi a creşterii
bunăstării familiilor.
18.
19. grad de urbanizare, nivel de urbanizare, rata
urbanizării, indice de urbanizare.
Populația urbană / Populația totală
21. Gradul de urbanizare – aspecte spațiale
Aceleaşi diferenţieri se înregistrează la nivel de ţări:
statele dezvoltate prezintă valori cu mult deasupra
mediei mondiale:
87% în Australia, Belgia şi Olanda, 76% în Japonia,
74% în S.U.A., 70% în Italia.
Există şi valori cu mult mai ridicate, dar acestea se
referă la teritorii mici, precum: Malta, Singapore,
Macao şi Hong Kong, unde un singur oraş
concentrează cea mai mare parte a populaţiei.
22. Gradul de urbanizare
În statele subdezvoltate, rata urbanizării este în
general mai scăzută, deşi în unele state mai mult de
jumătate din populaţia totală este concentrată în
oraşe: 83% în Argentina, peste 80% în Uruguay.
În anumite state ale Lumii a III-a, proporţia
populaţiei urbane nu depăşeşte 10% (de exemplu, 9%
în Niger şi Bangladesh, 7% în Uganda şi Tanzania,
6% în Mozambic, 5% în Rwanda, Bhutan, Nepal).
23. Evoluţia urbanizării pe plan mondial
0
500
1000
1500
2000
2500
3000
3500
1800 1820 1860 1880 1900 1920 1940 1960 1980 2000
городское
население (млн.
чел.)
24. Evoluţia urbanizării pe plan mondial
0
10
20
30
40
50
60
1800 1820 1840 1860 1880 1900 1920 1940 1960 1980 2000
Доля в населении мира (%)
25. Anul Efectivul populaţiei
urbane
Rata urbanizării (%)
1800 29 milioane 3,0 %
1850 81 milioane 6,4 %
1900 224 milioane 13,6 %
1950 706 milioane 28,2 %
1995 circa 2,5 miliarde 45%
2000 circa 3 miliarde >50 %
2014 3,8 miliarde 53 %
Tabel 1. Evoluţia populaţiei urbane şi a ratei urbanizării la nivel mondial
44. numărul aglomeraţiilor
cu circa 100.000
locuitori
era de aproximativ 45 în
1800, în 1990 depăşea
1.000.
oraşele cu 500.000
locuitori
1800 doar 7 la număr,
respectiv 3 în Europa
(Londra, Paris şi
Istanbul) şi 4 în Asia
(Beijing, Tokyo,
Canton, Madras)
ajung să depăşească 280
în prezent.
45. numărul aglomeraţiilor
Oraşele milionare, excepţionale în 1800 (doar
Tokyo şi Beijing depăşeau cu puţin 1 milion
de locuitori) sunt peste 100 în 1990, în timp ce
unele aglomeraţii au devenit gigant, populaţia
acestora depăşind 20 de milioane locuitori.
46. Urbanizare falsă
Lipsa locurilor de muncă
şi a locuinţelor face ca
rata şomajului să fie
foarte ridicată, noii veniţi
trăind în condiţii mizere,
în cartiere insalubre la
marginea oraşelor,
numite bidon-villes-
uri, favelhas-uri,
barrios-uri sau
shanty-towns-uri.
Expansiunea excesivă,
necontrolată a marilor
aglomeraţii a fost însoţită
de o stagnare a celor mai
multe centre regionale,
în general, vechi, de
mărime mică şi mijlocie.
55. Populația rurală
In Lumea a III-a, cea mai mare parte a populaţiei
rurale este ocupată în agricultură, însă, datorita
productivităţii şi eficienţei reduse, mulţi dintre rurali
nu pot să-şi asigure subzistenţa.
Activităţile artizanale şi comerciale completează
activitatea agricolă; cu toate acestea însă populaţia
non-agricolă reprezintă mai puţin de 10% din
populaţia rurală totală.
Accesul la educaţie şi servicii de sănătate este adesea
dificil, datorită lipsei de echipamente educative şi
sanitare şi a personalului calificat.