Iulian Filip luna-i una, merele-s mai multe

IULIAN FILIP
LUNA-I UNA, MERELE-S MAI MULTE

Chișinău
2017
100
POEZII DE DRAGOSTE
ȘI
DE DURERE DIN DRAGOSTE ORI DIN LIPSĂ DE DRAGOSTE

CZU
Ediție îngrijită de dr. Mariana Harjevschi
Coordonator: conf. univ. dr. Lidia Kulikovski
Prefață: acad. Mihai Cimpoi
Redactor: Valeriu Rață
Desene: Iulian Filip
Coperta: Valeriu Herța
Tehnoredactare: Ion Vârlan
Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții din RM
Filip, Iulian.
Luna-i una, merele-s mai multe: 100 poezii de dragoste și de durere din
dragoste ori din lipsă de dragoste. Ed. îngrijită de Mariana Harjevschi
; coord.: Lidia Kulikovski ; pref.: Mihai Cimpoi ; red.: Valeriu Rață ; de-
sene: Iulian Filip ; cop.: Valeriu Herța ; Bibl. Municipală „B.P. Hasdeu”.
– Chișinău, 2017. – 194 p.

Luna-i una, merele-s mai multe 5
VARIAȚII (EXISTENȚIALE)
PE TEMA MĂRULUI ȘI A DRAGOSTEI
Academician Mihai CIMPOI
Noul volum al lui Iulian Filip, Luna-i una, merele-s mai multe,
se impune, ca de obicei, printr-o formulă grafică (precum
ne-a obișnuit de atâtea ori) și printr-o structură originală. Dăm
de variații, de natură existențială, bineînțeles, pe tema Măru-
lui și a unor izomorfisme (floare, salcâm, frunze, iarbă), dar și
pe tema eternă a Dragostei. Volumul conține și un grupaj de
eseuri semnate de liceeni, angajați într-o discuție interactivă
despre felul în care au receptat poezia, dar și în care înțeleg ce
este acest sentiment care acaparează întreaga Ființă și dă un
sens înalt existenței umane.
De ce liceenii? ne întrebăm. Fiindcă ei sunt cei mai fră-
mântați de o asemenea stare totală și sunt deschiși spre dez-
batere, reprezentând în acest caz ceea ce Umberto Eco de-
numea lectorul model. Prilej fericit de verificare cu cei cărora
li se adresează prioritar și de afirmare a cititorilor în calitate
de… eseiști.
Volumul se prezintă, esențialmente, ca un corpus liric, uni-
tar, deși bazat pe o varietate mare de forme și formule: ro-
manțe, stanțe, miniaturi, colinde, pasteluri, note sentimentale

6 Iulian Filip
de album. Se merge pe un registru larg cuprinzând momente,
stări sufletești, meditații, toate reprezentate și prin scheme
grafice ce au rostul de a crea o atmosferă, o dominantă a tră-
irilor, un tonus al discursului po(i)etic. Pornind de la semnifi-
cațiile simbolice ale mărului, poetul începe să contureze un
univers al dragostei, construit din micul univers al casei, cu
proiecții mai largi în înalturi și în sfere mai tainice, mai obscure
și cu localizări standardizate – în spirit romantic – în gări, aero-
porturi, tărâmuri străine. Este un neoromantic care nu se logo-
dește cu depărtările, acestea prezentând o stranietate, care-i
aprinde dorul de întoarcere. Momentele de revenire bucură
cel mai mult sufletul, fiind surprinse din fuga condeiului: „Ari-
pat ca-n vechile romane, / de la Glasgow până-n Chișinău / am
schimbat, să știi, trei avioane / doar de dorul, doar de dragul
tău” (Spre casă, cu mențiunea: 12 aprilie 1997, aterizând la
Chișinău).
Dăm în atari instantanee de o strategie lirică, ce trădează
o convingere fermă a poetului: el identifică arta iubirii (ars
amandi) cu arta poetică (ars poetica), pentru el sentimentul
frumos al dragostei trebuie exprimat într-o poezie frumoasă.
De aceea, renunță la tiradele retorice specifice poeziei erotice,
cultivând forme miniaturale (catrene, tristihuri) și realizând, în
fond, bagatele lirice grațioase: „Mi-a făcut un rai de-o clipă /
c-un surâs și o privire – / dădea-n mugur o aripă, / încolțea o

nemurire” (Dragoste dintâi); „Taie-mi aripile, / zăvorăște-mă-n
colivie – / în ceruri m-am pornit să zbor / și-am ajuns în pustie”
(Amorțeală de zbor).
Clipele fericite, de efuziune sentimentală alternează cu
clipe mai tensionate, dramatice puse sub semnul meditației
asupra trecerii timpului („marii trecerii”), asupra vieții / mor-
ții: „Flux-reflux… Marea și malul… / Joc neobosit, ca noi cu ale
noastre – / tensiuni fragile, aripi roz-albastre, / ca malul și ma-
rea, ca luna și valul…” (Marea și malul); „Noaptea ne învață
împăcarea / cu imensa, infinita moarte, / tainica, sublima năs-
cătoare / a pustietății și a toate” (Lacrimă ironică); „Nu că mă
tem. Mă cutremur / tu dormi atât de departe / la pieptul meu
adunată… / Și-i întuneric ca-n moarte. // Nu că pun preț pe
viața-mi, / dar dormi în cealaltă parte / cu fața întoarsă spre
mine… / Și-i întuneric ca-n moarte” (Cafea neagră).
Stări mai complexe, exprimate și cu un anumit tâlc parabo-
lic conțin Cuibul răvășit de așteptare, Dărâmarea frunzelor de
arțar pe cercuri rostogolite, Conocari, Participarea oglinzii, Lup
solitar, Cântar de aeroport, Elegia dramatică a golului, Profe-
tul trist, Pârg, Casa ostenită.
O asemenea contrapunctare dramatică a momentelor și stă-
rilor sufletești, puse, de regulă, într-o ramă romantică (marea,
luna, noaptea – cea „cu împăcări”, dar și cea cu gânduri rele,
„cea cu multă noapte”, cerurile) se face mai întâi în poeziile ce

8 Iulian Filip
abordează tema Mărului care simbolizează deopotrivă dulcele
și amarul, înălțare și cădere (din „cerul mult” în „lutul mut”),
creștere și descreștere, rotire și stagnare. Firește el apare cu
semnificațiile simbolice cunoscute: de pom al cunoștinței (ca
în folclorul nostru), de fruct al nemuririi (ca în Grădina Hespe-
ridelor), de atribut al fecundității Verbului divin (ca în Cântarea
Cântărilor), de păcat originar (ca în Biblie). Poetul nostru vor-
bește despre nesfârșirea mărului, despre „gura lumii”, „care
otrăvește / tot ce se poate întâmpla / înăuntrul dulcelui, / în
afara întrebării”, despre viermele care nu doar sapă „tuneluri
dulci”, dar sfredelește și inima poetului care… „numai dulce nu
e, înveninata”, despre mărul uscat din care nu mai iese primă-
vara, despre merele din celălalt Pom – al Vieții, în care merele,
deși mușcate, deși împărțite, încap în conceptul paradisiac al
ÎNTREGULUI, despre cel de-al doilea pom care are o jumătate
putredă și alta dulce, o jumătate coaptă și alta verde (îl iei în
mână și simți, zice poetul, „cum te divizează, / cum te împarte,
/ cum te pulverizează”.
Dăm și de o fraternizare antropomorfică cu mărul în spirit
eminescian, într-o odeletă jucăușă ce beneficiază de o inven-
tivitate verbală inspirată: „Mărule frate, / răsai de departe, /
de unde se-mparte / totul la toate / și nu se socoate. // Mă-
rule, vărule, / măr-adevărule, / întinsul cerului, / rotitul eului,
/ eului greului, / măsura hăului. // Mărule, unule, / mărule,

bunule, / împărțitorule, / judecătorule, / adunătorule, / mân-
gâitorule. // Mărule frate, / mărule toate” (Recitarea neoprită
a mărului rotit).
Firește, liceenii au surprins faptul că mărul „bătut de toa-
te”, „răscopt”, „înghețat” sau „încoronat” definește stările
lăuntrice, intrinsece ființei” (Cătălina Dumbrăveanu), întâlni-
rea dintre „Eu cu Mine” (Natalia Ernicioi), că simbolul trenului
exprimă drumul vieții (Dana Guzun), că dragostea e sfera ce
înglobează polii (Natalia Istrati), că dragostea apare ca un ide-
al, transformată într-un sentiment dual – fericire dublată cu
tristețe (Ana Bâzgan), că poeziile te învață să prețuiești Clipele
fericite (Nina Cărăuș, Nicoleta Onofrei), că volumul se deschi-
de ca un jurnal de scrieri sufletești (Constanța Cucereanu), că
„sunt momente de o trăire excepțională, arhetipuri, figuri și
figurine ce te provoacă la meditație” (Nicoleta Iftodi), că „se
adresează tuturor vârstelor ” (Ana Ciobanu), că poetul „regre-
tă și trăiește cu durere fiecare clipă de viață” (Ludmila Cebo-
tari), că sunt câteva poeme, stilizate până la limpezire” (Mari-
ana Gorbatâi), că există „atâta dramatism în silabe” (Cornelia
Corcimari), că sunt poezii „pe care inima le înțelege și sufletul
le plânge” (Mihaela Josan).
Cu această asigurare că și-a găsit lectorul model se încheie
acest volum original prin modul de a aborda iubirea ca trăire
existențială, ca o căutare de ideal (Casanova e actualizat ca un

10 Iulian Filip
căutător de corpuri-femei) și prin prezentarea grafică ce utili-
zează și reprezentările grafice ale autorului.
Poetul iubește, deci există (prin Celălalt). Poetul are cititori,
deci există ca poet (prin Ceilalți).

I
LUNA-I UNA,
MERELE-S MAI MULTE
100 poezii de dragoste
și
de durere din dragoste ori din lipsă de dragoste

Motivul vechi de primăvară nouă
Mi-s dragi femeile și o să mor dator
femeii pentru toată întâmplarea:
din mamă m-am născut, am fost fecior…
Netrecătoare mi-a rămas mirarea
de viață: cum se-ntâmplă și răzbește!…
Nu am avut vacanțe – am trăit
și m-am îndrăgostit copilărește
de fete și de jocul infinit:
cunoașterea – cu poarta dulce-amară
deschisă pururi ademenitor
de câte-o tristă bibliotecară
spre vechiul labirint de drag și dor.
Drag de viață – câtă ți se-arată,
câtă o poți citi și cât o crezi…
Și-un dor prăpăstios s-o vezi schimbată,
și, prea grăbit, să nu mai crezi ce vezi…
Doar să constați, ajuns la altă punte,
că drumul ți-a trecut printre femei…
Câte au fost? Că nu au fost prea multe,
dar… firul ți l-ai tors de dragul ei.

14 Iulian Filip
E-n firea vieții tale rătăcirea
cu tot cu fir – fragilă călăuză…
Dar când o fi ieșirea-împlinirea,
vechiul motiv din nou să se auză:
Iubesc femeile și voi muri dator
femeii pentru toată întâmplarea:
din mamă m-am născut, am fost fecior…
Netrecătoare mi-a rămas mirarea…
Căile, cărările spre tine

Frunză verde măr răscopt
Lume, lume
Credeam mai bine
despre tine,
vierme,
despre cum îți alegi
mărul
în care să-ți sapi tunelurile dulci,
după care ne luăm și noi,
întrebătorii de fructe
sănătoase.
Credeam mai bine despre tine,
vierme sfredelitor,
până ai ajuns
la inima mea,
care… numai dulce nu e,
înveninata.
Ce cauți, vierme, pe aici?

16 Iulian Filip
Mărul lipsă
Din mugurele
mărului uscat – nimic
chiar primăvara!
Extenuare

Preț
Măr înrourat
în palma deschisă
Chiar cine-ți sunt eu?
Un umăr, pe care
să plângi și să uiți
că-i umărul meu?…

18 Iulian Filip
Radiografia mărului neoprit
Nesfârșirea mărului
Spre miezul mărului viermele
străpunge dulcele. Spre mai dulce?
În jurul mărului șarpele
se încolăcește-n spirală: să nu se mai culce,
să nu mai adoarmă, să nu-i mai scape
hoții de mere, eternii…
Pe uscat la mere, la mere pe ape
în toiul verii, în toiul iernii…

Cumpăna din lemn de măr
Gura lumii pe gura de măr
E viermele,
traversând mărul
pe dinăuntru,
săpând dulci tuneluri
amețitoare!
Pe lângă tuneluri dulci
buzele tale
taie cărare de foc…
E șarpele,
înconjurând mărul
în toată afara!
Dinții mei retează
durut
crestele sângerânde-ale
flăcărilor…
Doar gura lumii e cea
care otrăvește
tot ce se poate-ntâmpla
înăuntrul dulcelui,
în afara întrebării…

20 Iulian Filip
Merele din celălalt pom
Șarpele le-a îngrădit drumul
spre celălalt POM – al VIEȚII,
unde merele, chiar de le muști,
rămân întregi,
chiar de le împarți,
tot împreună, tot UNA
ne-ar fi ținut,
în conceptul paradisiac
al ÎNTREGULUI…
Era-n copilăria zburdalnică,
unde drumurile și cărările
bătătorite
nu-s cele mai ispititoare:
în joacă au ajuns
la ce-lă-lalt POM,
al doilea –
POMUL cu poame
potrivite unei vârste
mai coapte…
Mărul acestuia
nici nu-l atingi
și se înjumătățește –
o jumătate putredă,
alta dulce,
o jumătate coaptă,

alta verde…
Numai îl iei în mână
și simți cum te divizează,
cum te împarte,
cum te pulverizează…
Cum a nimerit șarpele
în paradis?
Cum de nu i-a ocrotit
Domnul barem la început?
Cum de nu a prevăzut?
…Ori a?…
Dar atunci…
Ori poate…
Doamne-e-e!…
Mărul cosmic

22 Iulian Filip
Desprinderea mărului
Mărul s-a desprins,
dar nu cade –
zboară, plutește…
Cum nu te-ai temut
să mi te întâmpli
în drumul meu
atât de întunecos,
mărule,
mărule luminos?
Măr răscopt

Bună dimineața, femeie
Prin livadă-am trecut în zori de zi
și am cules ce am găsit mai bun –
merele acestea-nrourate:
tot aceea, veșnic, voi să-ți spun…
Un singur măr, dar de aur

24 Iulian Filip
Parc de asociații
Arțarii gătesc semne nostalgiei
și poeții sunt bătuți pe umăr.
Newtonii se trezesc bătuți de mere,
poeții se trezesc bătuți de frunze…
Mărul cu frunze de aur

Gură de măr
Gură de măr împărțită la doi…
Dulcele-dulce unde ne duce?
Gura de măr, făcătoarea de noi…
Dulcele-amar, amarul cel dulce…
Gură în gură-ntr-o gură de măr,
lângă-o sămânță dulce rotire.
Gură în gură-ntr-o poală de cer,
lângă un măr ușoară-amețire…
Gură de măr împărțită la doi,
gură de măr ce ne adună –
noi pe sub mere, în miez de măr noi…
Cât măr ajunge să fim împreună?
………………………………………
Ne-ntâlnim într-un măr
sub un cer rotitor
amețiți într-un dulce
ce nu mai sfârșește –
ce frumos e prin cer
să plutești lin, ușor
și s-aduni, și să-mparți
du-mne-ze-iește!
………………………………………

26 Iulian Filip
Cât o fi și-o fi să fim
într-un măr, ce nu-i cât lumea,
încercăm să ne iubim –
ca-ne-lu-mea? ori ca lumea?…
Întâlnirea mărului cu peștele – și el de aur

Violoncel în vârful degetelor
Stereotipă așteptată invazie
De primăvară-mi bate inima,
de frumuseți ce nu mai obosesc
să se repete:
din muguri vechi mistere vechi înnoitoare
frunză și floare pregătesc –
invazii așteptate…

28 Iulian Filip
Fire
Mărul mușcat a rămas
în ram să aștepte-ntregirea,
în cer să urmeze rotirea,
ușoară fragilă-amețirea
mai sus de impas, de popas.
Mărul gustat se-ntregește,
e tot mai întreg la-mpărțire.
Crește, descrește, crește…
Fire!
Cetirea mărului

Recetirea neoprită a mărului rotit
Mărule frate,
răsai de departe,
de unde se-mparte
totul la toate
și nu se socoate.
Mărule, vărule,
măr-adevărule,
întinsul cerului,
rotitul eului,
eului greului,
măsura hăului.
Mărule, unule,
mărule, bunule,
împărțitorule,
judecătorule,
adunătorule,
mângâietorule.
Mărule frate,
mărule toate… Răsărirea mărului etern

30 Iulian Filip
Cerul mult și lutul mut
Măr am vrut?
Măr m-a bătut,
când din ceruri a căzut
și-altă cale n-a avut
decât drumul cel știut
de din veci,
de la-nceput.
Am vrut măr?
L-am vrut din cer?
Vin din cer
câte le cer,
înfășate-n adevăr,
ca acest colind de ler,
ca aceste flori de măr.
Cern din cer
câte le cer.
Ce-am mai vrut?
Că multe-am vrut!
Mai puține le-am știut –
doar din cele ce-au căzut
și în față le-am văzut
și de bune le-am crezut,
cum par toate la-nceput…

Ceru-i mult
și lutul mut –
eu din lut știu că-s făcut.
M-a durut când am știut
că-s din lut, numai din lut?
Cade-n lut (cum să nu cadă?)
coaptă împlinita roadă –
cine-a fost în cer s-o vadă?
cine-n lut acum s-o creadă?
La cules alegerea

32 Iulian Filip
Un fel de spovedanie
cu mărul în mână
Ochii mei sunt păcătoși,
dacă dau de ochi frumoși,
mai ales spre mine-ntorși.
Păcătos, dar… rușinos,
îmi aplec ochii mai jos,
unde…, dacă-i tot frumos,
ajung și mai păcătos.
Doamne, Doamne,
ne-ai dat doamne
cu de toate!
Cum se poate
să nu-mi placă ce-ai dat Tu?
Doamne,-s păcătos ori nu?
Sfetnic primordial

Posibilitățile-n lanț
Tocmai trecea prin urechile
acului
cămila,
gâdilată la cocoașă
și leșinată de râs.
Contemplam
desfacerea-n plop
a florilor de măr
și înflorirea micșunelelor
pe-o răchită…
Printre aceste posibilități
mă făceai și tu fericit,
scoțându-mi în fiecare zi
câte-un ochi,
uluită că mai disting
frumusețe.
Pe mal de mine

34 Iulian Filip
Despărțiri de toamnă
N-am nicio vină,
n-ai nicio vină —
frunzele cad.
Rece lumină
ne învenină —
recele gard.
O presimțire
de despărțire
mă-ncearcă iar.
Toamnă-n privire-i
ca o rotire
a frunzei de-arțar.
Toamna se trece
și ne petrece
în două părți.
Eu – la fereastră,
tu – la fereastră,
ca-n două cărți.
Cad din coroane,
ca-n vechi romane,
triste scrisori —
frunza grămadă
prinde să ardă
mis-tu-i-tor.
Plânsori cosmice

Explozia găurii negre
Singurătate în doi
Fulgerele se înfig în pământ
aidoma unor stâlpi de foc
pentru o îngrăditură teribilă
și ploaia-mi împletește gard
în jurul casei…
Apropierea nu ne mai încălzește
și nimeni nu mai poate
sparge gardul de foc
al gheții înalte crescute-ntre noi.

36 Iulian Filip
Ochiul Deltei
Insulă de taină
Iar marea e mai sus decât orașul,
se vede peste case vălurând,
în pomi se vede încâlcind meduze,
se văd la porți corăbii așteptând.
Unde pornești, copilă, cu privirea?
Vezi, scoicile pe stradă semănate,
întredeschise, îți arată perle,
ca fundul mării ce nu le socoate.
Dărâmă porți corăbii visătoare,
și ies în larg spre continente noi.
Unde pornești, copilă, cu privirea?
O insulă de taine-i între noi.

Eternul joc de-a ascunselea
Dacă mă găsești,
he-he-he, dacă mă găsești,
mă împlinesc,
te împlinești.
Iar dacă nu și nu,
dacă nu mă găsești cumva
(ceea ce, cu siguranță,
se va întâmpla),
să mă cauți –
știi tu unde:
după o stea,
chiar dacă lumina stelei
de jocul nostru
nu se va tulbura
ori… sub o iarbă,
chiar dacă iarba
nu va răspunde
că mă știe,
că mă ascunde.
Închide ochii…
Luminișuri tensionate

38 Iulian Filip
O să mai vin, o să vă vin
Am strigat, nu mi-ați răspuns.
V-am venit, voi v-ași ascuns.
Am bătut în poarta grea și nu-ați deschis.
Dar veneam nu să vă cer –
aduceam un colț de cer
pe-o aripă de cântec și vis.
Mi-ați răspuns când n-auzeam.
M-ați chemat când nu eram.
Mi-ați deschis și n-am intrat – nu v-am venit.
Vă visam din depărtări,
când treceam prin încercări
cu-o aripă de cântec rănit.
să mai cântăm odată
de cer senin, de cerul plin,
de viața ce ni-i dată.
O să mai cânt, o să vă cânt,
o să vă bat la poartă
cât mai visați și cât mai sânt
și-avem aceeași soartă.
Am crezut că v-ați ascuns –
de sub ierburi mi-ați răspuns.
V-m bătut în crucea grea și ați tăcut.

Plânsori în toate părțile
Oameni dragi am pe pământ,
oameni dragi – și în mormânt,
despărțiți doar de ierburi și lut.
Mi-ați răspuns când n-auzeam.
M-ați chemat când nu eram.
Mi-ați deschis și n-am intrat – nu v-am venit.
Vă visam din depărtări,
când treceam prin încercări
cu-o aripă de cântec rănit.
să mai cântăm odată
de cer senin, de cerul plin,
de viața ce ni-i dată.
O să mai cânt, o să vă cânt,
o să vă bat la poartă
cât mai visați și cât mai sânt
și-avem aceeași soartă.

40 Iulian Filip
Album
Reamintite,
derulate —
toate ale nopții
acelea
atâta lumină-mi
aduc…
Dulceo

Femeie așteptând
Ca și cum aș trimite solii
în lumea întreagă:
să te găsesc!
Le-mpart câte-o fărâmă
de inimă,
dar prea mare-i lumea
și mă doare inima,
căutându-te
atât de pestetot…
Nu mai e nimeni
în casa mea,
n-a mai rămas nimeni
în casa mea —
mă strigă vecinii
și cuibul inimii tace.
Golul ce să răspundă?
La fereastra prin care te-am văzut plecând

42 Iulian Filip
Ziua-n amiaza mare…
Mai ades
privirile scurte, în treacăt,
pe deasupra cotoarelor cărților
strict rânduite
în biblioteci, librării, vitrine, expoziții,
ca asupra lumii oamenilor,
bună și aceasta de citit,
dar căreia nu-i cauți în ochi,
precum cărților nu le întrebi
cu tot dinadinsul autorul
ori barem titlul…
Și deodată chipul
pe care ți-i drag să-l citești,
îi cauți ochii de intrare –
să-i pătrunzi, să te tot afunzi…
Pătrunderile…
Nu mai încap în rânduire cărțile
nici măcar în anticariat
și le descoperi revărsate pe trotuare,
și brusc dai de autorul
ce te speria de pe o copertă aurită
și cotor important
ajuns la picioarele tale…
O ridici, o prinzi a citi,
te afunzi, pătrunzi tot mai pierdut

Unghiurile Vărsătorului
unde te duce…
Și tot pe trotuar, printre cărți,
își face cărare spre pierdutul de tine
o cititoare de tine,
care te ia de mână
să te ducă la alte volume
de același autor
și tu nu te rupi de carte,
dar nici de mâna ei,
și lumea martoră
altfel se apleacă peste trotuarul cu cărți
și cu urmele a doi cititori
pierduți în lecturi interferente…

44 Iulian Filip
Mire
Mi-am legat calul de-o floare
ca de-un semn de întrebare.
Paște calul iarba lungă,
până călărețul tânăr
la răspunsuri o s-ajungă.
Iar răspunsu stă răspunsu
pe gura ce l-o ascunsu…
Floarea tremură că-i seară,
calul paște iarba rară,
călărețul se însoară:
luna și cu stelele —
miresei mărgelele,
dulci privighetorile —
mirelui viorile…
Nunta înveninatelor

De dragoste
Floare rară, mult prea rară,
nici nu știi când o s-apară:
ori spre ziuă, ori spre seară,
ori spre iarnă, ori spre vară –
că din flori e cea mai rară…
Ni se pare că răsare
luminos umbra de floare,
când pe toată lumea-i soare,
dar e trist că ni se pare,
dar e trist că nu e floare.
Norocoși mai sunteți voi,
voi, din toată lumea doi,
că privirile vi-s noi
și nu ne vedeți pe noi
cei fără de flori și goi.
Pereche de aripi înrădăcinate

46 Iulian Filip
Rondelul călărețului
Eu știu să pun preț pe floare.
Ce mândră lalea-n primăvară
și ce nebunatică seară
când treci între flori pe-o cărare.
Și-i totul ca-ntâia oară
când furi un sărut fecioarei.
Eu știu să pun preț pe floare…
Ce mândră lalea-n primăvară…
Certați-l pe călăreț…
Cât calul mă duce călare
în cerul de flori zburătoare,
certați-mă, buni înțelepți,
că știu să pun preț pe floare…
Stare

Coloanele mânuirii noastre
Doi străini
Puful pernei noastre a-mpietrit –
somnul fără vise ne-a-ndesit.
Plapuma e rece peste noi –
o tăcere lungă pe-amândoi.
Vânt de gheață șuieră prin casă…
Ai fost bună, ai fost și frumoasă.
Casa noastră-i cu ferestre sparte –
ca o piatră, vorba știe-a bate.
Cântec se aude din vecini.
Ca-ntr-o gară am ajuns – străini.
Două trenuri vin încrâncenate.
Eu – încoace, tu – ’n cealaltă parte.

48 Iulian Filip
Netrecătoarea mirare
De-ale nopților
Vine noaptea cea cu împăcări
(cât au anii noștri astă noapte) —
zilele adună supărări,
nopțile le spulberă cu șoapte.
Zilele-s grăbite-adeseori,
graba-i oarbă și nu-atât de rar
se întâmplă că în loc de flori
vii acasă cu pelin amar.
Vine noaptea cea de căutări,
de-ncleierea celor dărâmate —
cu șoptiri, cu multe sărutări,
cu ce poate împăca o noapte…
Dar cu ce — pe urmă — mai vin ele,
nopțile, când nu mai trec cu șoapte?…
…Vine noaptea cea cu gânduri rele,
vine noaptea cea cu multă noapte…

Omule
Niciun pericol
Aeru-i plin
de respirarea mea bolnavă.
Dacă poți să nu respiri,
treci în fugă și vezi-mă.
Dacă poți să nu mă vezi,
respiră din tot pieptul —
aeru-i plin
de respirarea mea
bolnavă de tine.
N-ai teamă…

50 Iulian Filip
Roagă-te și pentru noi
Casă ostenită
Nu-i durere – e tristețe:
nu mai împărțim povara
cumpenelor de tot felul,
cum odată năzuiam,
hărțuim o tinerețe
cu o îndârjire-amară,
risipind și pu-țin-te-lul
amintirii că visam.
Vin cu flori – întrebi mărarul.
Vin cu pește – îmi ceri flori.
Vin cu tortă – ieși cu-amarul.
Vin cu viii, iar tu mori.
Ni-s copiii rar pe-acasă –
ne citesc, ne urmăresc,
amărâți de cum ne lasă,
întristați cum ne găsesc.

Bibelou fragil întrebător
Cum ți-i
să știi
ce dor mi-i
de tine?..
Mi-i teamă de răspunsul tău…
Dar… oricum…
spulberase-vor toate…
Totuși…
cum ți-i
să știi
ce dor mi-i
de tine?
Ochi plini de pustiu

52 Iulian Filip
Cât de tare ți-i dor?
Chiar cât de dor îți poate fi de mine?
Că tot ce mi se-ntâmplă pentru tine
revarsă, răvășește lungi suspine
și-nvârtejiri de clipe pline-pline.
Chiar cât de dor de mine-ți poate fi?
Că te gândesc în fiecare zi,
de multe ori, în orice oră bună.
De nopți nu mai vorbim…
Toate-s cu lună.
Scări și geamuri

Pârg
Am răspuns…Pe mine m-ai chemat?
Am venit… M-ai așteptat pe mine?
Caut în ochiul tău cutremurat
oglinzile frumoase și senine.
Am răspuns chemării tale-n șoaptă.
Am venit la ora ta de vis.
Tu-ai strigat în lan de pâine coaptă?
Eu sunt cel din ochiul tău închis?
Am răspuns aripilor întinse.
Am venit la foc și focul crește.
Unde m-ați pierdut, grâne încinse?
Cine pe tot cerul mă șoptește?
O fereastră și un cer la doi

54 Iulian Filip
Doamneeee!
Hulub de poștă
I-au legat o piatră de picior,
să-i îngrădească drumul acasă —
a mânat-o înaintea sa
cu lacrima-i neogoită,
iar unde dorul l-a potopit
a cotilit-o prin ceruri…
Piatra grea a dus-o
și stă-n pragul casei,
dar mite o scrisoare…
Dar mite o scrisoare de dragoste…
Sapă-n văzduh cu aripile
trepte de cristal
și poartă scrisoarea
ca pe un steag
de asupra lumii…
Și n-are busolă,
atât doar:
în drumul ei îndepărtat
de la o iubire la alta
pasărea neapărat
ține cont de soare.

Casă cu prunc
Pu-ri-fi-cat
vin de acasă spre lume,
de acasă, unde
cu ochii spre ușă
prunca m-așteaptă să intru
de-o samă cu ea…
Casa mi-i densă de evenimente mondiale,
către care numai desculț se vine —
stăm copăcel,
facem pasul dintâi,
facem drumul întâi de la mamă la tată,
de la tată la mamă,
de la tată la ușă,
de la ușă la mamă…
Numai din pragul casei noastre
viitorul gângurește floare de cireș.
De ce am plânge?

56 Iulian Filip
San Martino del Carso
De ce am venit la tine
Casă mare am,
casă goală,
plină de unghere,
în care întunericul,
când îi vine rândul,
se cuibărește mai dens,
mustind fire de spaimă…
Nu ți-i urât
în casa mare și goală a ta?
Că de spaime
n-o să-mi vorbești –
ești prea fricos
să mi-o spui…

Mi-s amare buzele…
…și am uitat ce nereguli interne
semnalizează amarul excesiv de pe buze.
Că nu de vorbe vor fi fiind amărâte –
încerc mai econom la vorbe să fiu…
Abia dacă la cuvinte mă-ncumet…
Transmisibil
la sărut
e amarul?
Că nu am poftă
pe cine sărut
amărât să ajungă.
Lear

58 Iulian Filip
Așteptarea celor deja întâmplate
Femeia singulară
Femeia e numai și numai singulară.
Iluzia și corpurile
pe care le tot potrivește
(garderoba)
femeia unică
vor fi fiind plurale,
dar bărbații au toată convingerea
fidelității
în relația cu femeia singulară,
ce nu se mai satură de mijatcă,
ascunzându-se aci într-un corp,
aci în altul…

Unicitatea unicei
(Casanova I)
Când să fi fost?
Că nu la naștere!
Ochii i s-au deschis a vedere
și urechile a auzire…
După lung-îndelung privit a prins a vedea,
după lung-prelung ascultat a prins auzirea –
de lume și de sine.
S-a descoperit cu acte în regulă
și fixat într-un corp cu care încerca să se deprindă,
deși-i venea ca o mănușă strâmtă.
Dar nu se mai pomenea pe această parte de lume,
bărbătească,
alegerea ori abandonarea corpului necorespunzător,
iar, ca bărbatul să-și schimbe, prin operație, sexul? –
rar de tot…
Tolerant, răbdător, împăcat bărbatul cu ce i s-a nimerit.
Spre deosebire de Femeie…
Femeia niciodată nu e la plural –
mereu e una, unica! Iar bărbatul,
care o caută,
care de o eternitate o caută,
constată spectacolul fascinant al ei
în raport cu incredibila garderobă
de corpuri, de forme a unicei:

60 Iulian Filip
trece, se ascunde mereu în alt corp,
mereu în alt corp,
mereu în altă formă se ascunde
Femeia Singulară, nestatornică,
aruncând în partea sărmanului, docilului Bărbat,
împăcatul cu un singur
corp al său,
suspiciunile de nestatornicie…
Arătătoarele

Altă explicație
(Casanova II)
După cât privit ochiul se deschide-a vedere?
Și cât și cum să asculte urechea până să audă?
După naștere mult prea târziu s-a întâmplat
să înțeleg să fiu și să accept măsura hainelor
și a corpului în care m-am întâmplat
cu viața-mi oferită într-un noroc – loterie:
aș fi putut să n-o accept?
aș fi putut să pretind
alt corp ori să-l abandonez pe acesta?
Bărbatul se conformează până la urmă –
se cuibărește în sine, se obișnuiește
cu ce corp i s-a nimerit
și încearcă să prindă, să înțeleagă spectacolul
în care se dă Femeia,
schimbându-și, ascunzându-se aci într-un corp,
aci în altul,
determinând Bărbatul să fie cum e,
fidel Femeii Singulare,
care tensionează corpuri plurale, diferite,
căutându-și-l pe cel mai potrivit,
ca o amețeală în fața unei garderobe mondiale accesibile,
determinându-l pe Bărbat la căutări nemaioprite…

62 Iulian Filip
Ea?
Iar voi ce-ați crezut, vorbindu-l și etichetându-l nestatornic?
Bărbatul, care acceptă corpul cu care s-a trezit pe lume,
ca un struț într-un cuib de găină, neînțelesul de Femeia
care nu e niciodată la plural
și atunci cum s-o schimbi, când Ea e mereu Una, Unica?

Asta ar fi explicația?
(Casanova III)
Când am văzut,
când am auzit,
când m-am văzut,
când m-am auzit,
era târziu
să nu fiu –
eram
cu acte și corp în regulă…
Altă explicație nu există.
Înțelegerea mea-i târzie –
mi-am irosit timpul
încercând să mă împac cu gândul
și corpul
în care m-am întâmplat,
și să-l accept –
ca pe al meu…
Cât timp mi-a luat
până să cred,
chiar să cred astfel?
Nu e același lucru cu tine, femeie,
cu corpul în care
mi se pare că te-ai ascuns.
……………………………
Nu e altă explicație,

64 Iulian Filip
nu ești alta,
ești altundeva,
tu care niciodată nu ești
plurală,
unică,
pe tine te caut
și te urmăresc
și te ghicesc
trecând din corp în corp,
din formă în formă…
Nu că-s ușuratic-vânturatic,
dar treci dintr-un corp în altul
și eu cum să nu te caut,
unico, rătăcito în atâtea
diferite forme-corpuri?
Lulea în zeflemea

Cu un singur nume
Intrasem doi în pădure…
Două păsări tremurau peste lume —
una-ți striga numele tău,
alta striga al meu nume.
Am dat de flori și am dat de mure…
Două păsări cântau de aproape
și amestecau numele noastre
ca două izvoare clarele ape.
Se agita pădurea să prindă o gură de aer…
Două păsări nunteau peste lume
și nu ne mirau,
și nu le-auzeam
cum ne strigau cu un singur nume.
Mergerea pe jos a zburătoarei

66 Iulian Filip
Iertați-mi zborul stângaci
Lângă pânzele ghilite de voi,
fete frumoase,
lângă pânzele albe întinse pe iarbă,
pe iarba împestrițată cu păpădii galbene
m-au răvășit visele.
A fost de ajuns o boare
ca să mă înalț –
aripat cu pânzele voastre –
în ceruri…
Iertați-mă, blânde fete,
că vi le-am ars pe la colțuri –
am trecut neatent pe sub stele.
Iertați-l,
e cel
ce zboară stângaci!
Devenirea peștilor zburători

Frumoasa de la oglindă
Ochii mei nu-s să vadă –
să fie văzuți,
să se prevadă
în alți ochi,
care nu găsesc
alt sens vederii
decât să dea peste ochi
ca ai mei,
care nu-s să vadă –
să se vadă
în oglinda
ochilor mulți,
văzători.
Pălăria doamnei Cru

68 Iulian Filip
Profetul trist
Ce rău îmi pare că am avut dreptate…
Nu mai contează acum ce ne desparte,
nu mai contează acum în care parte
te duce trenul tău, cât de departe.
Tot între oameni duce, nu-n pustie…
Un careva te va vedea cum ești:
frumoasă, zburătoare păpădie
spre altceva – ca-n vechi, străvechi povești.
Un careva te va vedea cum ești –
frumoasă păpădie, gânditoare
la altceva, ca-n vechi, străvechi povești…
Că am avut dreptate rău îmi pare…
N-aș vrea să profețesc un tren întors
plin cu fanfare ori cu lacrimi plin…
Atâtea basme vechi astfel s-au tors,
încât la gară eu nu mai rămân:
să plece trenuri, să revină trenuri,
să plângă alții într-un fel sau altul,
ca-n vechi romanțe, ca în vechi refrenuri
sub vechiul cer – adâncul și înaltul…

Ecuație de consolare (eternă?)
Deveni-vei tot mai tristă.
Reveni-voi tot mai rar
între lumi ce mai există-n
partea asta de hotar.
Despărțiți pe unde pleacă
lumea toată rând pe rând,
nu știu dacă o să-ți placă,
dar… ne vom vedea-n curând:
voi fi mai pământ ca tine,
vei fi mai de iarbă tu,
dar apoi, cum se cuvine,
vom fi una…
Tot zici nu?
Cumintele 1

70 Iulian Filip
Uneori… Alteori…
Ochii tăi adeseori
mă privesc iscoditori
rece, lung, acuzatori,
ca doi mici judecători –
uneori…
Alteori
ochii tăi așteptători
mă privesc încrezători
cald, prelu-u-ung, surâzători –
văd prin ei mii de viori.
Și le-aud… Adeseori…
Largul cerului strâmt

Ceai cu miere în cușca cu ușile larg deschise
Atât de larg deschise ușile cuștii,
încât nici albinele nu s-au ostenit
să aibă vreo temere,
să aibă îndoieli
și au îmbrăcat zăbrelele cuștii cu miere,
înzorzonându-le în faguri de aur
luminoși și dulci.
Noian de miere în ușă,
încât nu mai ai pe unde ieși
dacă te saturi de miere,
dacă te saturi de atâta dulce.
Mă mai săruți?
Îmi mai dai un pupic?
Ochiul veghetor

72 Iulian Filip
Elegia dramatică a golului
O, ce gol… Ah, ce gol…
Abia după plecarea ta
s-a văzut
cât de multă
a sufletului meu ai fost…
Nimic…
Nimic nu mai ține
spațiul fulgerat de spasme
îndeosebi pe hotare,
amorțit deșert,
amorțit
mai ales în jurul
inimii
care pare să nu mai aibă poftă
să fie,
să ție,
să întrețină
ceea ce mai e
în afara golului
care era
până odinioară
sufletul meu
și nu părea
atât de cu tine plin.
Că ai plecat,

pare să fi răvășit
totul,
să fi smuls
totul,
atât de îmbibate
cu tine-au fost
toatele.
Nici nu știu ce să fac…
Să-mi apăs neoprit
cu palmele
inima,
îndemnând-o să mai vrea
să fim…
Ah, să pot plânge,
să domolesc
tigaia fierbinte
și goală,
sufletul meu,
amărât
de nimicul din el.
Mergător 3

74 Iulian Filip
Cântar de aeroport
Întoarce-mi cumva înapoi
ceea ce a mai rămas
din inima mea ce bătea pentru doi
și acuma s-a ars.
O să-ncerc să zbor dus de vânt.
O să-ncerc să zbor nu știu unde.
O să-ncerc să vreau pe pământ.
O să-ncerc să cobor… Nu te-ascunde.
O să-ncerc să pot să nu-ți scriu.
O să-ncerc să-ți uit telefoanele.
O să-ncerc să vreau să mai fiu
chiar fără inimă…
… că ai dus-o, sărmana, cu toate geamantanele
și-ai avut surplus de cântar –
supliment nedorit (că-i de plătit!):
atât de amar, atâta amar
din ceruri în ceruri călătorit!

Întoarce-mi cumva înapoi
ceea ce a mai rămas
din inima mea ce bătea pentru doi
și acuma s-a ars.
O să-ncerc să pot să nu-ți scriu.
O să-ncerc să-ți uit telefoanele.
O să-ncerc să pot să mai fiu
chiar fără inima-mi dusă în toate geamantanele.
Cumpăna cumpenei înțepenite

76 Iulian Filip
Iubirile de dimineață
Ei
Cer înstelat de dimineață.
Un drum grăbit, cu noaptea-n cap –
să mă-ntâlnesc c-un pui de viață
o oră-n care-atâtea-ncap.
Un telefon, o așteptare,
răzbind prin noaptea pe sfârșite…
E-a dragoste ori mi se pare?
– Atât de dor mi-a fost, iubite!
– Atât de dor mi-a fost de tine,
încât e cerul înstelat!…
– Atât de singură-s cu mine,
atât de mult te-am așteptat…
O oră-n care toate-ncap,
chiar stelele de dimineață
pe-un drum grăbit cu noaptea-n cap –
să mă-ntâlnesc c-un pui de viață.
Mărul netrecător

Lup solitar
Trece… Trece? A trecut
ce-i mai rău pe lumea asta –
m-ai lovit și m-a durut…
Cioburi mi-a rămas fereastra.
Un an cu trădările toate
posibile și imposibile.
Câte-o trădare pe an se mai poate,
dar toate-mpreună-s… teribile.
Singur… Singur? Singurel…
Nopțile se-ntâmplă grele…
Eu n-am cui să fiu fidel –
doar singurătății mele.
Un om cu-ale omului toate
posibile și imposibile
își duce crucea cum poate…
Când o-ncheie, par… incredibile.
Trece?

78 Iulian Filip
Prinderea plinului
Participarea oglinzii
Mergem pe malul întins mână în mână,
aproape uitând unul de altul —
e-o stare-ntre iubire și lumină,
când treci deopotrivă uitarea și înaltul…
Fluxul o fi aruncat acest pui de delfin,
care nu mai există, dar care ne privește —
nici marea nu-l mai primește,
nici corbii nu vin…
Mergem pe malul întins,
reflectat în ochiul sticlit de pește…

Spin
Fugeam prin stele desculți.
Azi căutăm urmele.
Pe toată Calea Laptelui
ne răsunau numele.
Alergam cu polenuri din lună
în părul nostru vâlvoi,
cu haină rară, stelară,
aeriene mătăsuri pe noi…
Aplecată în ierbile-nalte,
pe unde stele au plâns,
copilăria mea din talpă își scoate
un spin ce m-a învins,
un spin care-mi cere pantofi,
un spin care-mi cere straie,
un spin ce mă dă jos din stea
lângă o fată bălaie.
Scară înfrunzită

80 Iulian Filip
Asta e!
Cuibul răvășit de așteptare
Oricum… vei pleca.
Oricând veni-va clipa să pleci,
oriunde-ai porni să-ți fie mai bine,
cuibul durerii
cuibul durerii își așteaptă vestea,
ca pe o pasăre
răbegită
de frig și de zbor
printr-o ploaie de gheață.
Un cuib și o veste
de toamnă târzie spre iarnă.

Conocari
Am zărit urme de pasăre-n aer,
era ca un șuier de nai tremurat.
Unde-a atins pasărea pământul
semn de floare s-a arătat.
Dar floarea s-a ascuns fără rod
fricoasă și firavă-n casă.
A simțit că-i mergem pe urme
și că o vrem de mireasă.
Ieșiți-ne înainte, părinți
de floare, de pasăre rară
și întrebați-ne ce voim.
Noi vrem să-avem floarea ce zboară.
Să o deprindem cu alt cuibar
și cu norocul de-a-și trece zborul
în alți pui de flori, asemeni la chip
cu cea de-a răpit visătorul.
Când ajungi

82 Iulian Filip
Romanță în căutarea sfârșitului
Să pleci când crezi c-ai vrea să poți să pleci.
Nu amăgești o lume cu plecarea.
Un careva-ți ghicește provocarea,
din ceruri în pământ când ochii îți apleci.
Cu geana gâdili cerurile-nchise,
să se deschidă – ție, numai ție –
spectacolul a câte vor să fie,
să-nvie din multiplele culise.
Să fii cât crezi că-ai vrea să poți să fii.
Nu amăgești o lume cu uitarea.
Un careva-ți ghicește provocarea
din ceruri când aluneci în hârtii.
Cu pana gâdili sferele închise,
ca să-ți întindă – ție, numai ție –
un fir incandescent de armonie,
o punte spre romanțele nescrise.
28.X.2011, Târgoviște
Romanță neîncheiată

Luna de miere a Dinei Tin
Cartea de debut
a poetei postmoderne Dina Tin,
intitulată Lună de miere,
se deschide cu o poezie-legământ:
să nu se umble la miere până la nuntă,
iar nunta să fie
în ziua ieșirii cărții pe porțile tipografiei…
Mirele, mai puțin postmodern,
nu prea cu condițiile amânării nunții
și cu subtilitățile tabuurilor –
pretindea, cel puțin,
accesul la fagurii Dinei Tin…
N-am nicio poftă,
dar nici răbdare nu am să descriu
tărăgănarea tipăririi cărții de debut
a Dinei Tin.
Știu doar că în momentul ieșirii
zestrei miresei pe porțile tipografiei,
mirele era altul, categoric altul,
dar atât de altul,
încât în drăgise poezia-legământ,
o știa pe de rost
și aștepta cu sufletul la gură
ajungerea cărților miresei
la nuntă…

84 Iulian Filip
I-a înmânat primul exemplar autoarei,
închinându-i-l ritualic
și recitându-i tărăgănat
și cu toate accentele și pauzele de rigoare
poezia-tabu…
Nu am niciun chef, dar nici timp nu am
să povestesc cât de ceremonios închina mirele
fiecărui nuntaș câte un exemplar de
Lună de miere,
recitându-i fiecăruia,
cu toate accentele și pauzele necesare,
poezia-legământ,
dar e de remarcat comportamentul Dinei Tin,
autoarei,
care recitea, tot recitea propria poezie
și înțelegea tot mai convingător
cât de profundă e poezia
și adevărurile tabuistice,
dar și nuntașii își luau de seamă
că nunta nu are rost,
că mierea e categoric nocivă,
iar fagurii Dinei Tin –
tezaur național, intangibil!
Cărțile cu părțile

Dărâmarea frunzelor
de arțar pe cercuri rostogolite
Supărate-s supărate
toamna măturile toate
pe frunzele dărâmate
de din crengi nenumărate.
Supărați măturătorii
pe tot vântul, pe toți norii,
că au fost și nu-s cocorii,
și cu dânșii visătorii.
Supărat și eu pe tine
că-am visat visări sublime
și-am rămas fără de nime,
dar mi-ai zis că va fi bine.
Supărat și eu pe toate,
că mai bine nu se poate,
poate numai după moarte –
s-o vedem și pe-a ei parte.
Dar… tot nu m-aș supăra,
că… aș vrea să-ți spun ceva,
când te uiți în partea mea
și visez că m-ai visa.
Încâlcirea undițelor

86 Iulian Filip
Păpădiile din avanscenă
Dulce privirea
Floarea salcâmului a-ndulcit aerul.
Noaptea e caldă și densă de pace.
Firea își toarce și azi noapte caierul —
dulce privirea din nou se întoarce.
Greieru-nalță bătrânele imne
și pitpalacul se-neacă prin iarbă.
Firea se-ntoarce blândă spre mine —
dulce privirea din nou mă întreabă.

Atâtea mere!
Sentiment primar
Nu mai ajungeam acasă în seara ceea…
Când părea că deschid poarta ogrăzii,
se clătina ce am durat în doi
și iar cutreieram în lungul străzii.
Un ochi din steaua tânără a noastră
ne-o fi pândind cum străjuim – copii –
eu într-o parte, tu-n cealaltă parte
a unei poezii prea timpurii.

88 Iulian Filip
Fărâmă
Ce-a rămas din ce părea
că rămâne pe vecie?
Rătăceam din stea în stea,
azi păzim o… păpădie:
se vor ține grămăjoară
fulgii vechilor speranțe
ori îi pierdem într-o seară,
ca-ntr-un vers din vechi romanțe?
Potrivirea aripilor de împrumut

Destrămarea zborului
Decantare
Femeie, ochii ți-i porți încet
pe lucruri nemișcate de-o vecie
și zâmbetul ți-i rar și înțelept
prea știutor de câte-aveau să fie.
Ai atins cu ochiul și cu brâul
și-ai dat jos din ceruri visătorul
ce-nflorea cu ochiul lui pustiul…
Femeie – aripă ce răpește zborul.

90 Iulian Filip
Tren deraiat?
Gara în care
vise în șir te-am tot așteptat
carte ruptă îmi pare
de un tren deraiat:
șuiera de departe,
dar venea-ncet-încet…
Gara-mi pare o carte
unde moare-un poet.
Degetul lui Iuda

Cum să sari din accelerat
Cafea neagră
Nu că mă tem. Mă cutremur.
Tu dormi atât de departe
la pieptul meu adunată…
și-i întuneric ca-n moarte.
Nu că pun preț pe viața-mi.
Dar dormi în cealaltă parte
cu fața întoarsă spre mine…
Și-i întuneric ca-n moarte.

92 Iulian Filip
Despărțire
Au plâns-o mai vechii poeți.
Poeții moderni tot au scris
de inima ruptă-n bucăți,
de visul rămas fără vis.
Te duci cum s-au dus mii și mii.
Rămân cum o lume-a rămas,
când ochii mereu fug spre ceas,
când nimeni nu zice rămâi!
Cocoșat

Ce se mai face-n ceruri!
Tot felul de aripi
La 9000 de metri înălțime
șfâșietor mi-i dor să fiu cu tine…
Și nu că n-ar mai fi și alte rime,
dar…
dorul meu de tine-n cer mă ține.
Și nu mai știu la care înălțime…

94 Iulian Filip
Ajungerea Acasă
Spre casă
Aripat ca-n vechile romane,
de la Glasgow până-n Chișinău
am schimbat, să știi, trei avioane
doar de dorul, doar de dragul tău.
12 aprilie 1997,
aterizând la Chișinău

Paștele Blajinului
A plouat atât de bine,
cald și lung a mai plouat —
a-ncolțit ce-am îngropat
și-mi răsare-un dor de tine.
Aripata

96 Iulian Filip
Marea și malul
Flux – reflux… Marea și malul…
Joc neobosit, ca noi cu ale noastre –
tensiuni fragile, aripi roz-albastre,
ca malul și marea, ca luna și valul…
Flux – reflux…

Divorț
(stil mahalaua de jos)
Te-a ouat un șarpe
te-a clocit un corb.
Pui am fost de cârtiță —
orb, atât de o-o-o-orb!!!
Jazz toamna

98 Iulian Filip
Lacrimă ironică
Noaptea ne învață împăcare
cu imensa, infinita moarte —
tainica, sublima născătoare
a pustietății și a toate.
Lume, lume…

Du-te, vino, inimă
Gara e o cicatrice camuflată
cu uși, ornamente, săli de consolare…
Despărțiri și lacrimă abundent revărsată…
De obicei, gările se fac din piatra cea mai tare.
La capătul drumului

100 Iulian Filip
Măr înrourat în palma deschisă
Chiar cine-ți sunt eu?
Un umăr, pe care
să plângi și să uiți
că-i umărul meu?…
Pomul cu singurul măr

Cafeaua de dimineață
Diminețile-amiroase a cafea
și a vise amărâte,
și a vise ne-mplinite,
draga mea.
Deslușire

102 Iulian Filip
Adio
Nu mai stărui cu șoapte
și cu… „zi ceva, mai zi!“…
Mi-a murit un vis azi noapte
și-l îngrop în zori de zi.
Fețele și diminețile

Dragoste dintâi
Mi-ai făcut un rai de-o clipă
c-un surâs și o privire —
dădea-n mugur o aripă,
încolțea o nemurire.
Ocrotirea aripatelor

104 Iulian Filip
Remediu celest
Luna colindând în ceruri
scutură stele răscoapte
și-amărâtă de-adevăruri
se-ndulcește-n căi de lapte.
Una am jurat să fim noi, una
de la nuntă pân’ la moarte.
Acum ești mult mai departe
decât mi te spune luna.
Scările, vederile

Scoaterea grijulie a ochilor
– Uite asta!… Vezi aceea!…
Ia privește!! Ai văzut?
…M-a înnebunit femeia –
văd prin ochiul ei mai mult.
20 august 1996
Veneția, Piața San Marco,
însoțit de soție
Care pescuit în Veneția?

106 Iulian Filip
Nu o-nțeleg! Cum pot iubi?
N-am vorbit, mi-i martor Domnul,
despre altceva mai des
decât… cum mi-ai stricat somnul,
când pe mine m-ai ales
s-alergăm pe căi lactee,
crezând dulcele etern…
Dacă nu erai, femeie,
gândeam altfel un infern.
Paradisul fără tine
și cu tine cum ar fi?
Nu știu, Doamne, ce-i cu mine:
nu-o-nțeleg! Cum pot iubi?
…Dar nici altfel nu pot fi.
Aceeași?

Alo!.. Alo!..
…Astfel, într-o zi, ai să taci.
Astfel o să pleci într-o zi.
N-ai ce-i face? Ce să-i mai faci?
Alo!… Alo… Vei mai fi?
Secundați

108 Iulian Filip
Drumuri diferite și o răscruce
Încerc să adorm fără tine.
Cum aș putea? –
te-ai cuibărit
în chiar inima mea.
Răvășire

Am de luat niște lucruri.
Deschide-mi, te rog…
Am pierdut cheia
de la casa ce a fost și a mea,
casa unde mi-au rămas niște lucruri
și inima.
Insomnie

110 Iulian Filip
Amețeală de zbor
Taie-mi aripile,
zăvorăște-mă-n colivie –
în ceruri m-am pornit să zbor
și-am ajuns în pustie.
Ce folos de aripi

Realități
Doamne, ce-s de fericit —
am dormit fără de vise,
am dormit dormiri distinse,
n-am visat că am trăit.
Ce-ar fi trebuit să înțeleg?

112 Iulian Filip
Trecerea lui Don Juan
pe lângă atelierul de mode
Ca să vrei să o dezbraci
(o nevastă ori o fată),
e nevoie-ntâi și-ntâi
s-o vezi bine îmbrăcată.
Doamne, Doamne, ne-ai dat doamne!…

Răgaz
Între femeia ce pleacă
și cea care vine
mă-ntâlnesc – în sfârșit! –
EU cu MINE.
Efort de integritate

114 Iulian Filip
Una… Unul…
Mână-n mână trecem, draga mea.
Inimioară-n inimă ni-i viața…
Mâna cui dintâi va scăpăta?
Inimioara cui va rupe ața?
Cumpăna cucului

Inimă cu ochi și fără
Nu te pot uita.
Uită-te și-n partea mea.
Te uiți – nu mă vezi.
Dar să mai cred…

116 Iulian Filip
Ferestrele hotelului
Dorul de tine
mi-a lărgit ferestrele.
Aproape te văd.
Ferestrele hotelului

Insomnia călătorului
Far din noapte de toamnă niponă
Farul din ferești –
între unde-s și-unde ești –
pare-o inimă.

118 Iulian Filip
Nuntă în iulie
E mireasa cui
cea care urcă în cer
din flori peste flori?
Încă două mere!

Hulubul din Chișinău
Frumoasa mea adormită
la un târziu concert autumnal
Adormi alături.
Nu eu îți cânt de leagăn.
Pe cine visezi?

120 Iulian Filip
Labirint cu păsări
Câmp magnetic autumnal
Din nou te aștept.
Îți place s-aștept? Mai vii?
Când vii, mă găsești?

Surâsul nopții netrecătoare
– La revedere!
i-am zis nopții trecute,
care nu trece.
Ieșire din iarnă

122 Iulian Filip
Hăituirea Acasei
Tu mă mai iubești?
Tu mă mai iubești?
Că plouă peste frunze,
iar frunzele-s jos.

Moș șugubăț
Frumoasă ești, dar dureros de târziu ai ajuns…
Răspuns? Doar inima se repede să-l înflorească,
iar cugetul… numără anii, pe unde, ascuns,
un calendar subțiat încearcă să nu chicotească.
Vechiul disc

124 Iulian Filip
Convalescent
S-atât de slăbit
încât azi pot respira
numai cu dragoste.
Repere esențiale cu tălpile goale

DESCÂNTECE DE DRAGOSTE
Ianoș ȚURCANU
Creația lui Iulian Filip, amplă și variată, este greu de prins într-o
formulă integratoare. Tot ce a scris poetul, fie în vers, fie în
proză, fie în muzică sau pictură, stă sub semnul poeticului, sub
semnul unei dimensiuni etice, dezvoltată în consecința relației
sale cu cel mai frumos sat din lume – baștina de suflet, sub
semnul căreia poetul așează existența lumii și propria existen-
ță, extrage temele, atmosfera și vitalitatea autenticului. Există
un filon liric în toată creația sa (mă gândesc și la teatru, și la
publicistică, și la critica literară), după cum ea este, în cea mai
mare parte, dacă nu cumva în întregime, provocată de eveni-
mente autobiografice.
Și, iată literatura iulianfilipină se întregește, numai în apa-
rență surprinzător, cu un volum de versuri de dragoste, o an-
tologie întoarsă, mai ales, către sine, către tinerețea sa, către
amintirile dulci, prin care adie nostalgia vârstei de aur și care
are un titlu elegant și romantic (cum îi stă bine unei cărți de
dragoste) – LUNA-I UNA (poezii de dragoste și de durere din
dragoste ori din lipsă de dragoste).
O poezie inteligentă, a nuanțelor sufletești, scrisă de un om
sensibil, cultivat, bun cunoscător al descântecelor și rețetelor

128 Iulian Filip
de dragoste: „Mi-am legat calul de-o floare / ca de-un semn
de întrebare. / Paște calul iarba lungă, / până călărețul tânăr
/ la răspunsuri o s-ajungă… / Iar răspunsu stă răspunsu / pe
gura ce l-o ascunsu… / Floarea tremură că-i seară, / calul paște
iarbă rară, / călărețul se însoară: / luna și cu stelele – / miresei
mărgelele, / dulci privighetorile – / mirelui viorile…”
Lirica de dragoste a lui Iulian Filip pare expresie obsesivă
a căutării propriei identități (și a căutării rosturilor) prin valul
înălțător al dragostei și al propriei vieți: „M-ai zăvorât cu două
flori. / Cu două iubiri m-ai îngrădit. / Cu două gângureli / m-ai
pierdut. Cu două izvoare / mă aduci seara acasă, / pe clinche-
tul lor… / M-ai încununat, femeie, / cu două aripi… / Mulțu-
mesc că nu mi-ai stricat zborul, / că mi-ai pus pe fiecare umăr
/ câte-o aripă / și nu le-ai îngrămădit / la un loc pe amândouă:
/ pe umărul stâng – / răsuflarea fiicei, / pe umărul drept – /
răsuflarea feciorului…”
Sunt în acest volum și câteva poeme de o șlefuire până la
transparență care depășesc printr-o puritate și tandrețe tot ce
a scris poetul despre iubire. Iată, de pildă, unele fragmente:
„Ce-a rămas din ce părea / că rămâne pe vecie? / Rătăceam
din stea în stea, / azi păzim o… păpădie: / se vor ține grămă-
joară / fulgii vechilor speranțe / ori îi pierdem într-o seară, / ca-
ntr-un vers din vechi romanțe?” Sau: „S-atât de slăbit / încât
azi pot respira / doar din dragoste.” Și încă: „Luna, colindând

prin ceruri, / scutură stele răscoapte / și-amărâtă de-adevăruri
/ se-ndulcește-n căi de lapte. // Una am jurat să fim noi – una
/ de la nuntă pân-la moarte… / Acum ești mult mai departe /
decât mi te spune luna.”
Romantic ca fire, cu un imaginar mai puțin tradițional, po-
etul evită cu inteligență postura excesiv sentimentală. O undă
nuanțată ironic, cu finețe de spirit, cu multiple virtuți sugesti-
ve, pline de presentimente și gingășie străbate de la un capăt
la altul cartea sa, scrisă, cum a observat academicianul Mihai
Cimpoi: „…spre a se dumeri asupra acestui traseu al vieții și al
destinului…”
E foarte greu să ajungi la o antologie a poeziei de dragos-
te, unde textele alcătuiesc un fel de jurnal sufletesc în care se
consemnează micile tristeți (sau ratări?), înfiorările uitate și
ezitările sensibile, toate acestea alcătuind împreună un mira-
col adevărat într-o lume neopostmodernă, neatentă la visare
și la inefabil. Poetul ne arată clar că miracolul mai este posibil:
„Meniți femeilor, / toți trandafirii au drum / prin lanul de maci.”
Imaginea desprinsă din această admirabilă carte – LUNA-I
UNA – este aceea a unui autor care de mult și-a găsit drumul
propriu în viață, în sentimente, în lirica de dragoste și în litera-
tura română contemporană.
(Bucovina literară, 2010, nr. 3)

130 Iulian Filip
„LUNA-I UNA”
SAU MELODIA ȘOPTITĂ A INIMII
Cătălina DUMBRĂVEANU,
clasa a XII-a „A”, Liceul Teoretic „Dante Alighieri”, Chișinău
„Luna-i una” este un volum de poezii trăite și pline de trăire.
Armonizate cu bătăile inimii, ele pulsează în vene și se con-
topesc cu eul creator, definind ritmul unei melodii interioare.
Versurile lui Iulian Filip, născute „din dragoste ori din lipsă
de dragoste”, emană o căldură firească, care îl face pe cititor
să simtă cum îl inundă lava trăirilor, pătrunzând până în adân-
curile nebănuite ale ființei.
Sentimentele îmbrăcate în cuvinte sunt potențate de ima-
ginile pictate de autor. Fiecare dintre ele se subordonează ti-
tlului: „Luna-i una”, sugerând prezența dătătoare de viață a
ființei iubite, dar, totodată, și starea de solitudine a eului liric.
„S-atât de slăbit / încât azi pot respira / doar cu dragoste”, se
confesează acesta. De fapt, întreg universul poetic pare a fi
țesut din firul trainic al unui ghem de dragoste, care se dea-
pănă în timp.
Inițial, e „Dragostea dintâi”: „Mi-ai făcut un rai de-o clipă
/ c-un surâs și o privire, / dădea-n mugur o aripă, / încolțea
o nemurire.” Metafora aripilor relevă primăvara interioară,

speranța și credința în zbor, specifică oricărui început. Mai
apoi, avântul spre înălțimi e întrerupt, iar ideea dată e su-
gerată atât de versuri, cât și de tablourile „Aripi zburate”
sau „Cuc solitar”. Sentimentele capătă gust de cafea, însă…
„nu-i durere – e tristețe”. Asociată cu dorul, cu iubirea pier-
dută și „casa aproape uitată”, tristețea devine o stare de
spirit, care blochează creația („Îți e teamă Luna-i una, mere-
le-s mai multe de cuvinte / ca de ceva fragil / ori nespus de
fierbinte”). Inspirația este regăsită în amintire, iar eul poetic
se destăinuiește: „Rămân să scriu ce mi-a plăcut / și-acum
ce mă doare… / Luna-i una, merele-s mai multe… A fost un
vers la început… / Acum? O așteptare.” În fața timpului ce
curge, iubirea este salvarea; respirată și trăită, ea dăruiește
încrederea în senin. În întregul volum de versuri, laitmoti-
vul mărului dezvăluie plinătatea universului liric. Evocând
perfecțiunea, dar și păcatul originar, mărul „bătut de toate”,
„răscopt”, „înghețat” sau „încoronat” definește stările lăun-
trice, intrinsece ființei.
Deși motivul gării relevă despărțirea, deși tablourile cu ima-
gini solitare reflectă dezolarea, o firavă rază de lumină stră-
bate creația poetului. „Devreme-i să trăim din amintire”, scrie
acesta. Cu subtilitate, Iulian Filip însuflețește verbul cu trăire.
Versurile sale nu emană melancolie, ci, mai degrabă, înțelep-
ciune. Cuvintele ce poartă pe aripi aromă de trecut oglindesc

132 Iulian Filip
plenitudinea lumii interioare („Dorul de tine / mi-a lărgit feres-
trele”), iar aceasta, atât de vastă, e explorată de ființa creatoa-
re fără nicio ezitare.
O CARTE A TUTUROR TIMPURILOR
ȘI A TUTUROR VÂRSTELOR
Natalia ERMICIOI,
clasa a XII-a „C”, Liceul Teoretic „Dante Alighieri”, Chișinău
Vârsta eternei căutări de sine, adolescența, învăluită de um-
bre pure de naivitate, dă naștere sentimentului de iubire.
Anume acum, simțirea capătă amploare și are tendința de
a se transforma în cuvinte și gesturi. Ceea ce poate simți un
adolescent nu se va putea compara niciodată cu nimic alt-
ceva. O dragoste mare, un vis, un ideal… sau o dezamăgire.
Curând trăirea cea fără de margini se va transforma în valuri
de maturitate, ce se pierd ușor în marea de doruri și acea
frenezie de altădată, beatitudinea și tot ceea ce părea oda-
tă comuniunea cosmosului cu pământul, unite într-un singur
trup… acum devine refugiu si împlinire. Laitmotivul dragostei
și al durerii, dezamăgirii și al suferinței… toate acestea sunt
culese în buchetul simbolului „luna”, în cartea poetului Iulian

Filip „Luna-i una… poezii de dragoste și de durere din dragos-
te ori din lipsă de dragoste”…
Sufletul fiecăruia înflorește o dată cu „Dragostea dintâi, ce
încolțește a nemurire” în inimă și-n spirit. Citind această poe-
zie, am încercat și eu din fiorii dragostei mele dintâi, am resim-
țit pentru o secundă acel „rai de-o clipă”… Și când te gândești
că acum nu suntem nimic mai mult decât doi străini. Realitatea
a demonstrat că împlinirea prin dragoste este idealul tuturor,
însă nu reușesc toți să-l atingă, astfel, până și cântecele de al-
tădată pătează sufletul cu amintiri.
În poezia „Doi străini” regăsesc motivul cântecului „din ve-
cini” sugerând înstrăinarea dintre îndrăgostiți și „Luna-i una,
merele-s mai multe” tot ceea ce era frumos cândva s-a trans-
format în „vânt de gheață”. Dragostea… pe cât e de frumoasă,
pe atât e de dureroasă și mai ales atunci, când se sfârșește cu
un „Adio”… Poetul spune frumos: „mi-a murit un vis azi noap-
te” și „Luna-i una, merele-s mai multe” atunci eul devine soli-
tar, imaginea acestuia fiind sugerată printr-o umbră ce încear-
că a-și regăsi sinele, învăluită de misterul lumii, în compania
valurilor răzlețe.
În aceste momente de melancolie, cu siguranță… unica
întrebare care-ți hoinărește prin minte este: „Cât de tare ți-i
dor?…” În poezia cu același nume, poetul încearcă sentimentul
incertitudinii, eul fiindu-i învăluit de amintiri.

134 Iulian Filip
Aici este menționat timpul îndrăgostiților… și anume noap-
tea, atunci când atmosfera este încărcată de romantism, doar
că de această dată este sugerată ideea înstrăinării, despărțirii.
Acest sentiment de lamentare ascunsă… și de dor, este accen-
tuat de lună – simbolul singurătății și al meditației profunde,
meditația fiind autosalvarea, meditația fiind regăsirea de sine.
Întreaga noastră ființă este o cumpănă, asemeni imaginii
reprezentate de Iulian Filip, sufletul nostru va balansa mereu
între trăiri și sentimente, de aceea este nevoie de întâlnirea
„EU cu MINE” sugerată în poezia ,,Răgaz”. Anume în aceste
momente de meditație profundă și comunicare a eului cu el
însuși, se stabilește armonia între viziuni, existență și realitate.
Poeziile din această carte, reușesc cu subtilitate să conture-
ze fiecare latură a femeii – ea dătătoare de viață și inspirație
și tot ea – motiv al suferinței. ,,Luna-i una” e o carte cu poezii
lirice, unde fiecare suflet se regăsește fie în imagini, fie în ver-
suri. O carte a tuturor timpurilor și a tuturor vârstelor, deoare-
ce mărețul sentiment de iubire este o dimensiune pierdută în
spațiu și timp.

FIECARE STROFĂ E O RĂSCOLIRE
A AMINTIRILOR PLINE DE DRAGOSTE
Dana GUZUN,
clasa a XI-a „A”, Liceul Teoretic „Dante Alighieri”, Chișinău
Amintiri, durere, singurătate, despărțire, uitare, dragoste.
Timp… Pe cine să învinuești atunci când tristețea te învăluie,
când lacrimile cad, când ai plecat, ai uitat, ai suferit, ai distrus
fericirea? Tu, ea, noi, departe, aproape, pleacă, vină, nu mă
lasă… mă doare inima! Nici strigătul nu e auzit de nimeni, nici
lumina nu mai bate in fereastră, durere și singurătate, zbu-
cium… Aceasta am simțit în unele poezii scrise de Iulian Filip.
Îl știam altfel… Când eram mică mi-a dăruit o carte, la un spec-
tacol, o carte mică, cu poezii de câte o strofă, le învățasem pe
toate. Am crescut, citesc o altă carte, poeziile s-au schimbat,
ca și sufletul meu. Timpul trece, dar opera este veșnică. Aș fi
vrut să fiu la fel de naiva, să nu înțeleg suferința lui, dar nu a
fost să fie. Am simțit tristețea în versurile: „Am pierdut cheia
/ De la casa ce a fost și a mea, / casa unde mi-au rămas niște
lucruri / și inima.”
M-au fermecat, de parcă plâng, de parcă sângerează tot mai
mult si mai mult, cu fiecare vers… de parcă fiecare strofă e o
răscolire a amintirilor pline de dragoste. Și cât de frumos se

136 Iulian Filip
aude „Iubirea noastră a-ncăput / în două poezii. / A fost când-
va un început / Și versul cel dintâi… / Veneai pe jos, intrai fru-
mos / În viețișoara mea… / N-am scris un vers mai dureros de-
cât plecarea ta.” Poemul „Între două poezii” e pentru fiecare și
doar pentru poet. Iulian Filip este istoria care aparține multor
suflete singuratice, cu inima frântă. Poetul și atunci când sufe-
ră, și atunci când simte beatitudine nu poate să se exprime de-
cât prin poezie: „Rămân să scriu ce mi-a plăcut / Și-acuma ce
mă doare…” Luna-i una, merele-s mai multe – motivul trecerii
timpului e exprimat în nenumărate poezii cum ar fi „Roman-
ță la un calendar grăbit” sau „Lup solitar în 2005”, de altfel,
nici nu e de mirare, nu există scriitor care să nu fie măcinat
de tristețea anilor pierduți, ani care au luat cu ei nenumărate
amintiri, istorii frumoase, dar și sentimente pline de dragoste
sau de ură.
Ei, acum au rămas doar el și ea „În două părți. / Eu – la fe-
reastră, / Tu – la fereastră, /c a-n două cărți.” Iubirea pierdută
a poetului e asociată cu una imaginară, compusă de un scriitor,
într-un roman desăvârsit, dar cu final tragic, întrucât acesta
menționează des cuvintele „scriitor, poezie, roman, refrenuri”:
„Cad din coroane, / ca-n vechi romane, / triste scrisori – /frun-
za grămadă / prinde să ardă / mis-tu-itor.”
Și acest „mis-tui-tor” din poezia „Despărțiri de toamnă” re-
levă sfârșitul, arderea interioară, ea închizând orice cale spre

o întoarcere în trecut, dragostea lor s-a sugrumat, nu a rămas
nici măcar o amintire, doar cenușa pe care o va lua vântul ca să
transmită altora veșnica poezie plină de duioșie. Tristețea lui
se evidențiază chiar și prin simbolul luminii, care ar trebui să
aducă o speranță, însă nu și acum „Rece lumina / Ne învenină”.
Aceasta demonstrează că odată ce poetul e sfâșiat de suferin-
țe, acesta simte totul diferit, și nu există alt leac decât timpul.
O altă istorie am întâlnit-o în poezia „Doi străini”, care pre-
zintă viața a două persoane care au fost odată îndrăgostițe.
Timpul a ucis iubirea lor, pasiunea și admirația unuia față de
celălalt: „Ai fost bună, ai fost și frumoasă.” Epitetul metaforic
„Puful pernei noastre a-mpietrit” denotă stingerea frumuseții
dragostei lor. Iar personificarea „vânt de ghiață” nu face altce-
va decât să accentueze și mai mult înstrăinarea celor doi.
Poezia „Profetul trist” m-a impresionat în mod deosebit,
i-am simțit miracolul, de care sunt însetată mereu și mereu,
potolindu-mi setea citind și recitind poezia. Autorul a reușit
să ofere cititorului prilejul de a fi martor la o iubire pierdută
în timp, ce acum dispare, cu regret, dar nu și cu ură. Aces-
ta își admiră iubita, o vede la fel de frumoasă ca în prima zi,
însă aceasta nu îl oprește să își ia rămas bun de la ea, să i-o
dăruiască altuia: „Un careva te va vedea cum ești – frumoa-
să păpădie, gânditoare.” Acesta privește sfârșitul relației lor
melancolic, fiind obișnuit cu ideea că totul va rămâne doar o

138 Iulian Filip
poveste frumoasă, pusă pe un raft al vieții, știind că nu vor
avea viitor, știind că totul se va sfârși: „La altceva, ca-n vechi,
străvechi povești… / Că am avut dreptate rău îmi pare…” El nu
dorește să zărească nicăieri o speranță de întoarcere, e pregă-
tit de despărțire, e obosit de finaluri: „N-aș vrea să profețesc
un tren întors / plin cu fanfare ori cu lacrimi plin…” Smerit și
obișnuit cu ideea acesta, așteaptă să urmeze ce îi va fi menit
din ceruri – „sub vechiul cer – adâncul și înaltul…”
Simbolul trenului din această poezie semnifică drumul vie-
ții, liniile de cale ferată neintersectându-se denotă viitorul lor
separat, aceștia vor merge cu pași grăbiți înainte, gândindu-se
unii la alții, dar nu se vor mai întilni vreodată, nefindu-le sortit
să rămâna împreună pentru o vecie.
Și melodia poemelor se termină trist, poate chiar dramatic
odată ce au fost scrise pe file versurile poeziei „Lup solitar în
2005”. Poetul ajunge la apogeul disperării, anul plin de trădări,
despărțiri îl lasă în singurătate și depresie: „Singur… Singur?…
Singurel… / Uneori nopțile-s grele… / Eu n-am cui să fiu fidel
– / doar singurătații mele.” Fereastra care s-a transformat în
cioburi reprezintă de fapt sufletul acestuia, care a fost unul cu-
rat, limpede și care a rămas unul nimicit, toate greutățile vieții
doborându-i răbdarea – „cioburi mi-a rămas fereastra”. Poetul
simte că soarta a decis totul pentru el, fiind obosit să mai lup-
te cu ea, își acceptă crucea trimisă de sus, crucea destinului

care e preLuna-i una, merele-s mai multe – destinată pentru
fiecare: „Își duce crucea cum poate… Toate-s apoi incredibile.”
Speranța de lumină nu o mai vede nicăieri, totul ce îl înconjoa-
ră e suferință: „Ce-i mai rău pe lumea asta – / m-ai lovit și m-a
durut…”
Poate câteodată viața e mult prea dură, poate câteodată și
poetul are nevoie de fericire, cu toate că se spune că operele
desăvârșite sunt scrise doar în clipele de tristețe. Poate opera
lui Iulian Filip de aceasta m-a impresionat foarte mult sau po-
sibil că ochelarii roz ce mi i-a dăruit de mică mă vor face mereu
să îl admir. Nu sunt singură, știu, doar că… „Devreme-i să trăim
din amintiri”, așa că voi citi în continuare opera lui, pentru că e
una specială și aproape sufletului meu.

140 Iulian Filip
DRAGOSTEA CONTUREAZĂ INFINITUL
ȘI IMENSITATEA
Natalia ISTRATI,
clasa a IX-a, Gimnaziul din s. Mândâc, r-nul Drochia
„Dragostea nu piere niciodată[…]
Acum, deci rămân aceste trei:
credința, speranța și dragostea;
dar cea mai mare este dragostea.”
(Întîia epistolă a lui Pavel către
Corinteni: 13, 18, 13)
Cred… Nu sunt simple poezii… Sunt fărâme de inimă adunate
ciob cu ciob, lacrimă cu lacrimă pe parcursul unei vieți prea
dure pentru a fi realitate. E ultima picătură de suc din lămâia
stoarsă a dragostei… Cea mai sublimă, înălțătoare odă închi-
nată ei – Dragostei. Sunt destăinuiri din inimă săracă, obosită
de durere, suferințe. E o evadare spre imensul ireal ce ne co-
pleșește sufletul, ne ia ostatici într-o Lume unde, evident, nu
se pun întrebări, acolo, sper, guvernează inima – supremul Ju-
decător al acestei Lumi, cel mai pătrunzător poet. Dragostea –
„floare rară, mult prea rară, /nici nu știi când o s-apară…” cum
o numește poetul – este totuși cea mai fermecătoare și divină

melodie răsărind din adâncul fiecăruia, e un imbold, pentru a
deveni cineva în ochii celuilalt. Cea mai relevantă emoție tră-
ită. E atunci când Cerul cu Pământul devin un câmp magnetic
unic, când două semne diferite se transformă și se află la ace-
eași polaritate, când miracolul iese din găoacea sa pentru a uni
două inimi.
Evident, această „fantastică floare” trebuie prețuită, păstra-
tă ca cel mai dătător de viață suvenir. Dar, tot ea are semnifi-
cații diferite: „într-o inimă multă / dragostea-i moarte și viață.”
Anume ea este leacul tuturor bolilor, alinarea bolnavilor. În
acest context, am putea afirma că ea ar poseda proprietăți,
puteri supranaturale. Luna-i una, merele-s mai multe Te face
să vrei, să vezi, să trăiești din plin. Cel mai otrăvitor venin care
pătrunde repede și mistuie tot ce cuprinde, acoperă inima în
secunde care par a fi secole. Aduce moartea, stingerea în mi-
limetri distanță de la vis, ce clipă cu clipă formează Universul,
care la fel se prăbușește și nu mai rămâne nimic, nici măcar do-
rința – clipă pierdută în abisul speranței plecată peste oceanul
credinței. Nu cred că există o iubire adevărată fără o ură since-
ră. Aceste două deci fiind sinonime: „Eu te-am iubit /cum n-a
iubit oricine / și te-am urât, / cum n-am urât pe nimeni.”
Dacă te iubesc atât de mult, încât fără tine cerul cade, lu-
mea nu mai există, de ce oare acum te urăsc? Banală între-
bare care, probabil, si-au pus-o toți îndrăgostiții de pe ma-

142 Iulian Filip
pamond atunci când simțeau că sufletul lor se rupe în mii de
bucăți, lumea se rotea în jurul unei axe ce se întoarce împo-
triva spațiului și timpului, când, pur și simplu, nu mai simți,
nu mai respiri, nu mai exiști. Oare să fie instinctul proprietății
care te macină pe dinăuntru până nu rămâi doar cu durerea
și o doza fatală de dor. Nu îți lasă niciun colac de salvare, nicio
soluție, nici putința de a trimite semnalul SOS cu nădejdea că
vom fi auziți. Atunci rămân doar amintirile care aduc o rază
de lumină în suflet, ochii să vadă realitatea, inima să percea-
pă dorul.
Apare arzătoarea dorință de a reîntoarce totul înapoi:
„vreau să încerc să pot să te iert.” Amintirile ne fac să sânge-
răm în gara sufletului gol, pustiit de fantoma trecutului, a gre-
șelilor ce nu mai pot fi corectate, șterse de pe album. Lacrimi,
lacrimi ce se transformă cu timpul în mii de cristale-amintiri a
iluziilor pierdute, a disperării, a existenței unui mic pui de om
ce a iubit și a fost iubit, căci totul trece, se preface în scrum, ră-
mâne doar cenușa focului, cerneală pentru acoperirea rănilor
demult apuse. Evadăm, plecăm pe planete inexistente pentru
ochiul celui cu inimă de piatră, evadăm din suferințe, din trăiri,
fugim din dezamăgiri. Căutăm regrete, uitând de disperare, ce
ne transformă doar într-o substanță a zilei, a sentimentului ce
a existat, ce a fost jurat pe veci… acel moment ce nu-l vom uita
nici peste șapte vieți.

Și… „N-am nicio vină / n-ai nicio vină” că momentul a tre-
cut, a luat cu el doar doi îngeri ce au fost cândva ființele cele
mai apropiate din Univers, iar acum: „ca-ntr-o gară am ajuns
– străini. / Două trenuri vin încrâncenate / Eu – încoace, tu-n
cealaltă parte.” Și atunci rămânem numai cu dor: „Poate-o fi
ușor / dacă poți fără de dor. / Fără dor eu mor.”
Singurul pasager care a rămas în trenul unde doi pietoni,
la o răscruce de drumuri, și-au luat „adio”, posibil pentru tot-
deauna, iar destinele lor, poate, au încetat să mai creadă, să
spere în construirea unui viitor comun, se trăiește doar inten-
sitatea despărțirii mai puternice ca cea a curentului electric.
Un teribil dor, ce te face să uiți, te face vulnerabil, slab, să vezi
oamenii doar ca apariții ocazionale, să te stingi în singurăta-
te… Cert este că se mai sting și vise: „Mi-a murit un vis azi
noaptea / și-l îngrop în zori de zi.” Ceea ce provoacă o neima-
ginabilă durere, pentru că soarta e prea dură, jertfești ceea
ce te face fericit, sensul vieții. Iar atunci când nu poți visa:
„îngăduie-mi să te gândesc…” Să speri că dragostea există, că
există dor.
Viața totuși e cel mai suprem judecător, iar Dragostea –
mâna ei dreaptă. Fără dragoste nimic nu mai are sens, nici
chiar viața… Uneori, ajungi la momentul X când totul pierde
consistența, culoarea: „Încât azi pot respira / doar cu dragos-
te.” Dragostea are magia sa, care te face mai puternic, e oxi-

144 Iulian Filip
genul tău în situații în care chiar nu vezi soluția, e acel „CEVA”
important care ne face să zburăm, ne înaripează, important e
să nu deviem de la cursul inițial. Iar atunci: „…când te simți, /
când te crezi, / când ai, cel puțin, iluzia / că cineva te respiră /
cu dragoste…” totul se schimbă, devine inutilă durerea, iar în
suflet se cuibărește Dragostea, care dă puterea să mergi mai
departe, te învață a iubi, să iubești cu sinceritate și dăruire de
sine, fără a cere ceva în schimb.
„Luna-i una, merele-s mai multe…” Dragostea n-are limite,
ea e pretutindeni, a pătruns tot ce se pătrunde pe Pământ…
Dragostea e singura cetate în care merită să mori, e irealul
pipăit cu mâna, cu privirea, cu inima plăpândă. Deci, sper că
Dragostea adevărată apare chiar atunci când se înfiripă o via-
ță și fiecare om merită s-o trăiască, s-o simtă cum se strecură
prin vene, în fiecare floare, în fiecare clipă ce doare. Și chiar
dacă vom ajunge la un moment când nu mai vedem viitorul
trebuie: „Să ocrotim petala ce-a rămas, / și-a curs din floarea
de pe-un mal de drum.” Ea e ceea ce are omul mai scump, mai
sfânt, mai dătător de lumină, de căldură. E însăși semnificația
cuvântului Viață.
Uneori, ajung la concluzia că domiciliul ei se află undeva la
o paralelă dintre memento mori și memento vivere… Undeva,
în sufletul, subconștientul nostru, iar noi, desigur, suntem obli-
gați s-o căutăm, s-o simțim, s-o respirăm, să-i permitem să in-

tre în inima, în viața noastră pentru a ne aduce o nemărginită
fericire, dar și o irepetabilă suferință… alteori.
Cred, adică sunt sigură că doar pentru a cunoaște iubirea
merită să cunoaștem viața… Chiar dacă doare, chiar dacă moa-
re, se stinge încet-încet, ea poate să învingă tot, cele mai mari
obstacole, greutăți, neînțelegere și dor… Căci fără Suferință nu
poate exista Fericire, sunt două cuvinte ce nu pot exista se-
parat, nicicând (gramatica limbii române desigur afirmă altă
regulă). Dar oare asta mai contează? Contează dacă știm ori nu
cu cât este egal sin sau cos de 60° sau dacă am însușit chimia
organică, sau am memorat o regulă de scriere a adverbelor
compuse. Desigur că nu, în viață contează doar inima… și Dra-
gostea. Atât de sublimă, atât de înșelătoare.
E cea care îmi dă speranțe de viitor… E cea care se așterne
alături de un dor…
Dragostea conturează infinitul și imensitatea, e sfera ce
înglobează polii, e pustiul și oceanele, e o soartă, o viață… a
mea, a ta, a tuturor.

146 Iulian Filip
IULIAN FILIP ESTE OMUL DE ARTĂ
CARE ASPIRĂ SPRE ABSOLUT
Ana BIZGAN,
clasa a Xl-a , Liceul Teoretic „Prometeu”, s. Grozești,
r-nul Nisporeni
Dragostea este sentimentul de afecțiune față de o persoana de
sex opus. Ea nu e doar un zâmbet, nu e doar o floare; dragos-
tea e un suflet rănit și apoi vindecat de altul. Parcă ești în extaz.
Dragostea e cel mai puternic drog! În viziunea lui Platon, dra-
gostea este exprimată de doi oameni ca afecțiune pură, total
dezinteresată fizic. Ea acordă mai multă importanță spiritului,
decât senzualității. Aceasta dragoste se exprimă intelectual, și
nu fizic. Pentru el, dragostea nu este nici frumoasă, nici bună,
ci este însăși setea de frumusețe și bunătate. Este o iubire a
ideilor, a spiritului, a idealului atins cu orice preț, dragostea
care nu moare niciodată.
Pentru Eminescu dragostea este forța cosmică care urmă-
rește, hotărăște și împlinește destinul ființei umane. Ea este
fenomenul care îl însuflețește, îl entuziasmează și-l proiectea-
ză în eternitate. Este singurul mijloc de împlinire, de elevație
spirituală, este o esențială nevoie de viață. El privește iubirea
ca pe unicul izvor al entuziasmului său neîntrerupt în fața fru-

museților vieții, menit sa-i reîmprospăteze elanurile creatoare,
istovite de eforturi: „Și ca un înger printre oameni / În calea
vieții mele ieși.”
Dante Alighieri este poetul în viziunea căruia simbolul iubirii
„pune în mișcare cerul și stelele”. Dragostea are un rol impor-
tant în purificarea sufletului. Ea apare zugrăvită de Dante ca
un sentiment pe care cel trecut în neființă îl duce cu el și în
lumea de dincolo. Salvarea sufletului omenesc, purificarea sa,
în scopul dobândirii stării de armonie interioară, se realizează
doar prin dragoste.
„Luna-i una, merele-s mai multe…” Ceva enigmatic pare in-
erent iubirii, ceva ce nu poate fi cunoscut cu exactitate și nici
explicat satisfăcător. Pentru că dincolo de mister, iubirea e tră-
ire și înțelegere în cel mai personal mod cu putința. Cartea cu
poezii de dragoste „Luna-i una”, de Iulian Filip, cuprinde ace-
eași tematică: aspirația către o dragoste compatibilă: „Orișice
ruină / sprijină o lumină.” Prin intermediul iubirii el iși afirmă
aspirațiile personalității. La fel cum luna e una, la fel și adevă-
rata dragoste e unică.
Luna este principiul feminin. Ea, prin lumina sa, arată fru-
musețea ei fără de seamăn, unicitatea ei. Luna, prin urmare,
este autenticul centru al universului romantic; ea este astrul
preferat al romanticilor; luna apropie viața și moartea. La fel și
iubirea, este cea care redă speranța poetului de a zâmbi, de a

148 Iulian Filip
fi fericit și de a trăi. Însă el trăiește doar cu speranța, din cauza
că ființa iubită nu-i împărtășește aceleași sentimente: „De sub
pânza dată cu vopseală / se deschide-un ochi plin de pustiu…”
Dragostea, în viziunea lui Iulian Filip, apare ca un ideal, o
aspirație în lirica de tinerețe, mai târziu, transformându-se în-
tr-un sentiment dual – fericire dublată cu tristețe: „Între cimi-
tire și izvoare / viță șugubeață mai suntem – /ne certăm pe
dealuri curgătoare, / împărțind o turtă ce-o visăm.” Această
stare de dragoste, ce el o simte pentru femeia iubită, se schim-
bă într-o stare de tristețe profundă, de dezamăgire în iubire:
„Chiar daca pruncii noștri ajung miri, devreme-i să trăim din
amintiri.” Sentimentul de dor se aprinde tot mai mult, în el mai
trăind viu speranța către o iubire, dar imposibilă: „Aripat, ca-n
vechile romane, / de la Glasgow până-n Chișinău / am schim-
bat, să știi, trei avioane / doar de dorul, doar de dragul tău.”
Mihai Cimpoi scria despre Iulian Filip că „el dă dovadă de o
imaginație frumoasă, jucându-se serios cu cuvintele, înflorin-
du-și fraza, făcând-o să „spumege”, metamorfozând și grafici-
zând”. La Iulian Filip, iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu
sufletului, pentru ca omul să se urce până la el – concepție
shakesperiana: „Ce sărbători au fost / și câtă nerăbdare / în foi
de calendare / și-n zile fără rost. / Căci te iubeam / cum n-a iu-
bit oricine…” În poezia „Preț” depistăm această dragoste, fără
de care el se simte bătrân, de dragul căruia el este în stare de

orice: „De dragul tău, femeie, prieteni am pierdut, / de dragul
tău prieteni mă-nconjoară… / Cărunt, nu mai aud ce mi se spu-
ne, / aud ce nu am zis la început…”
În poezia „Far din noapte de toamnă nipon”, ființa iubită
este o lumină în viața lui, care aduce bucuria în suflet și ferici-
rea pe pământ: „Farul din ferești – / între unde-s și unde ești
– pare-o / inimă.” El este omul de artă care se dăruiește total
și aspiră spre o lume ideală: „Dulceața-mbietoare-a amintirii /
te fură tot mai des din preajma mea / …nu pleca”, însă toată
această frumoasă iubire se termină cu suferința poetului: „Că-
runta mea iubită, nu pleca…”
În viziunea mea, Iulian Filip este omul de artă care aspiră
spre absolut și la împlinirea acestuia doar prin dragoste. El
este poetul desăvârșit care știe să îmbrace orice poezie într-o
haină sensibilă. Poezia lui este geneza unui univers spiritual.
Ea este arta de a vorbi pentru a nu spune nimic, dar pentru a
sugera totul. El ne îndeamnă să simțim această dragoste care
ne înalță pe cele mai înalte culmi, cea care ne dă viața și ne
aruncă în cele mai adânci prăpăstii, care ne ajută să trăim în
Paradis: „Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a
fi adormite în armonia raiului”, fiindcă „dacă dragoste nu e,
nimic nu e…” „Luna-i una, merele-s mai multe…”

150 Iulian Filip
PE NOI NE UNEȘTE FAPTUL
CĂ TRĂIM PE ACELAȘI PĂMÂNT
Nina CARAUȘ, Nicoleta ONOFREI,
clasa a X-a, Liceul Academiei de Științe a Moldovei, Chișinău
Sentimente… Clipe… Amintiri… Toate acestea se împletesc în
poeziile din cartea „Luna-i una” de Iulian Filip. Aceste elemen-
te se rotesc asemenea planetelor în jurul Soarelui, în cercul
aceluiași sentiment – Dragostea. Cineva ar putea crede că cer-
cul Dragostei este unul vicios pentru că atâția au scris despre
ea… De fapt, asta demonstrează valoarea prea mărețului sen-
timent. Nu, Iulian Filip nu este un vicios, ci este, pur și simplu,
un om care a iubit cu glas de poet.
Simplitatea și limbajul abordat de Iulian Filip, cucerește ini-
ma cititorului de orice vârstă. Să vorbești frumos despre casă,
ziua de ieri, despre cea de mâine și, mai ales, să simți asta este
o artă, un mod de a trăi care este același la trecut, la prezent și
chiar la viitor, un glas interior mai puternic ca subconștientul.
Lecturând aceste poezii înțelegi că tot ce te înconjoară are
menirea să-ți alinte auzul, să te ajute, să te uimească, înțelegi
că poți fi o pasăre, că poți fi un măr… că-i atât de simplu să
ierți, să iubești, să plângi și să râzi. Te fac să înțelegi lucruri
care la prima vedere îți par banale, de fapt au o însemnătate

imensă pentru omul care știe cum să iubească cu adevărat. Re-
alizezi că poți să visezi oricând dincolo de toate granițele infini-
tății, pentru că visele sunt un fel de „ieri” a ceea ce se întâmplă
„azi”. Aceste poezii te învață să prețuiești clipele fericite din
viață, clipe în care ai realizat ceva frumos, chiar și clipa când
ai văzut răsăritul, când ai văzut un fluture zburând, pentru că
înțelegi că mâine totul va fi diferit de azi.
Poezii cu un asemenea conținut profund au rolul de a tran-
spune cititorul într-o lume în care totul îi aparține, totul este
așa cum ar vrea el, unde nu există nici timp și nici spațiu, numai
sentimente generate de dorința de a spune, de a întreprinde
ceva, de a fi, pur și simplu, alături de „CELĂLALT”. Oriunde nu
ai fi pe pământ sau undeva departe închis în sine vine un mo-
ment în care înțelegi că sentimentele te urmăresc, că incertitu-
dinile te depășesc și toate astea împotriva voinței tale. În acele
momente îți pui întrebarea: de ce ești urmărit fără niciun mo-
tiv? De ce nu ești lăsat așa, pur și simplu, să trăiești? În poeziile
lui Filip găsim răspunsul la aceste întrebări: pentru că datorită
sentimentelor suntem capabili să trăim cu adevărat.
Să creăm… împlinirea. Să modelăm… tristețea. Să dăruim…
fericire… Citind aceste poezii constatăm că poate ar fi mai ac-
cesibil să adoptăm indiferența, dar nu și mai util. Un om fără
sentimente nu mai poate fi numit om, devine aidoma unui
pom uscat care nu poate oferi nici umbră și nici roadă.

152 Iulian Filip
Dacă simți aceste poezii începi să contempli o imagine pla-
uzibilă a realității, pictată cu culori aprinse în prim-plan și cu
culori întunecate ca element de decor. De fapt, fiecare om este
un pictor, care își pictează pe pânză propria viață: unii privesc
la viață din perspectiva „elementelor de decor”, pentru alții
doar ele există… uiți, îți amintești… plângi, începi să râzi… tră-
iești, deci Iubești. Știi că nu toți sunt la fel ca tine, egoiștii de
fapt spun că ei nu sunt ca ceilalți. În fine, toți suntem diferiți.
De fapt, noi trăim aceleași clipe, admirăm același soare, aler-
găm după același fluture… „Luna-i una, merele-s mai multe”,
doar că fiecare vede asta în alte culori, cu alte forme… Oare ce
vede cel de lângă mine? O infinitate de frumuseți?
„Luna-i una” este o axiomă care nu poate fi contestată, un
adevăr ce este, pur și simplu, acceptat, însă prin poeziile lui
Iulian Filip s-a demonstrat că, de fapt, toți o percepem în mod
diferit. Pe noi ne unește faptul că trăim pe același Pământ, sun-
tem încălziți de același soare, dar asta nu este de ajuns pentru
ca să fim toți la fel, să fim egali, și nu e vinovată realitatea, pur
și simplu, nu toți pictorii sunt la fel de talentați.

VOLUMUL „LUNA-I UNA” DE IULIAN FILIP
SE CITEȘTE CA UN SINGUR POEM
Constanța CUCEREAVU,
clasa a XII-а, Liceul Teoretic „B.P. Hasdeu”, Drochia
Iulian Filip dă dovadă de o imaginație frumoasă, jucându-se
serios cu vorbele, inventând noțiuni și categorii, înflorindu-și
fraza, îndulcind-o, făcând-o să „fiarbă”, să fie cu efect retoric,
operând cu majuscule, cu rarefieri, sublinieri cu bolduri și cu
aldine, metaforizând și graficizând verbal, ornamentând cu de-
sene și imagini semnificative. Scrie jucându-se, aproximează,
definește, ironizează și o întoarce în serios, pune întrebări gra-
ve și se autoîntreabă, constată trist și se bucură luminos când e
vorba de o faptă cultural bună, se dă în spectacol calamburis-
tic, liric sau grav, dramatic, barochizează sau notează simplu,
cu creionul, moralizează și ascultă atent lecțiile altora.
Tema dragostei a devenit de mult toposul poetic pe care
cresc literaturi. Veninul elegiac al poemelor de acest fel, îm-
pletite cu voluptatea dulce a trăirilor s-au diversificat în mii de
poeme. Oricât de rodată, tema nu se va epuiza însă niciodată,
deoarece dragostea, convertită în tristețe uneori, află, prin su-
ferință, o față mereu inedită, atingând mereu alte și alte corzi
ale sufletului. Nimic nu-i va suprima amara unicitate.

154 Iulian Filip
Așadar, oamenii îndrăgostiți ar trebui să citească antologia
de versuri „Luna-i una, merele-s mai multe” de Iulian Filip, filă
cu filă, dimineața și seara, ca să știe ce au de pierdut. Cartea
continuă o tângă veche dintr-un suflet nou. E doar o filă din
Luna-i una – aceeași biblie a întristării și a iubirii, poemele ce se
însoțesc aici au totuși o chimie total diferită a lacrimii. Chiar au-
torul comentează ca fiind „poezii de dragoste și de durere din
dragoste ori din lipsă de dragoste”. Sunt iubiri care strigă, bles-
temă, amenință, acuză, dau cu tifla chiar, autoadmirându-se în
oglinzile propriului histrionism. Sunt însă iubiri molcome, care
își acceptă ursita, dacă nu ca pe un datum, atunci cel puțin ca
o entitate meritată, fatală. Spre aceasta din urmă converge po-
ezia lui Iulian Filip – bărbatul care transfigurează adversitatea
unui destin în vocație. Versurile înclină spre acest concept, nu
ca formulă poetică, ci ca religie a existenței spirituale, dominat
fiind de o dragoste care inundă inima și sufletul, dar care nu
lasă loc pentru fericiri și lumină.
Acum, pentru că am anesteziat un pic simțurile cu truismele
de mai sus, puteți gusta liber din fierea involuntară a culegerii
de versuri „Luna-i una”. Zic „involuntară”, deoarece personajul
din ea nu-și mai impulsionează vrerile sau orgoliile, ci constată
tacit statutul său de marginal, care are o existență incapabi-
lă ca partea neagră a zodiei de care depinde întru totul, pe
care nu el și-a ales-o și căreia nu-i poate schimba nimic. Cartea

se deschide astfel ca un jurnal al scrierilor de suflet, în care
autorul (eul liric) este înviorat doar de trecut și rămâne fără
amăgitoarea magie a unui viitor. Poezia „Sentiment primar”
descoperă un „el” care se confesează și rămâne închis benevol
într-un vid comportamental – merge spre nicăieri și nu are a
vorbi cu nimeni, căci inima îi este sfârtecată de amintirile de de
mult: „Se clătina ce am durat în doi / și iar cutreieram în lungul
străzii.” E ca și cum s-ar fi autozidit împreună cu persoana iubi-
tă în limane antagonice de poezie, care a precedat dragostea
ca dar : „eu într-o parte, tu-n cealaltă parte / a unei poezii prea
timpurii.”
Metafora acestei abandonări în vid și a îndepărtării de per-
soana iubită e împinsă până într-acolo, încât personajul pare a
nu-și mai trăi existența sa proprie și nu mai simte căldură inimii:
„Nu că mă tem. Mă cutremur. / Tu dormi atât de departe / la
pieptul meu adunată… / Și-i întuneric ca-n moarte”, „cu fața în-
toarsă spre mine… / Și-i întuneric ca-n moarte.” („Cafea amară”)
Singurul lucru pe care îl poate opune autorul împotriva ca-
rențelor existențiale este rezistența prin demnitate. Ceea ce și
face în poezia „Pârg” – se întreabă direct și firesc dacă a fost
anume el chemat: „Pe mine m-ai chemat?” Sau dacă anume a
fost așteptat spre unde a venit: „M-ai așteptat pe mine?”, fiind
convins că anume aici trebuie să-și caute împlinirea: „Caut în
ochiul tău cutremurat / oglinzile frumoase și senine.”

156 Iulian Filip
O poezie pe care aș distinge-o cu un mare premiu este „Cal-
var”. Conștientizându-se prăpastia între el și ea, care au fost
cândva „noi”, face ca nu numai Dumnezeu să plângă, ci și toți
zeii. E un tablou de durere apocaliptică și numai comparația
revelatorie poate da imagine suferinței, care nu are sfârșit:
„Atât de departe suntem / unul de altul”, „și n-are nici un rost
/ să ne strigăm.” De conotații baladești se dovedește a fi po-
ezia „Domoliri”, unde iubirea și ura devin surori ale aceleiași
existențe: „Eu te-am iubit / cum n-a iubit oricine / și te-am
urât, / cum n-am urât pe nimeni.” Deja nu mai e mare forța
iubirii. Nu mișcă galaxii, nu returnează civilizații, nu oprește
teroarea timpului: „dar… nici nu-nfloare mărul, / când îmi
surâzi senin.”
În ciuda tuturor faptelor, rămâne ceva nears, încă viu: „doar
amintirea-i vie”. Asemeni, este poezia „Doi străini”, unde su-
ferința și tensiunea spirituală se contopesc în grandoare su-
perlativă: „o tăcere lungă pe-amândoi”, „Casa noastră-i cu
ferestre sparte – / ca o piatră, vorba știe-a bate”, „Ca-ntr-o
gară am ajuns – străini.”, Ca în final să se producă distanțarea
categorică: „Două trenuri vin încrâncenate. / Eu – încoace,
tu – -n cealaltă parte.” Asemănătoare la mesaj, vine poezia
„Despărțire”, în care personajul liric se consumă singur cu re-
alitatea crudă în care s-a pomenit și rămâne singur și inapt
să schimbe orânduirea dintotdeauna: „Rămân cum o lume-a

rămas, / când ochii mereu fug spre ceas, / când nimeni nu
zice rămâi!”
Așteptarea ia valențe nebănuite în lirica lui Iulian Filip – po-
ezia „Femeie așteptând”, unde verbul din titlu denunță ideea
continuității veșnice, care cuprinde lumea întreagă și nu obo-
sește în căutări. „Mă doare inima, / căutându-te / atât peste
tot…” – e prototipul chinului din iubire, dar totodată e o alu-
zie colorată despre faptul că momentul potolirii acestui dor și
suplinirii acestei lipse se va îmbrăca în plâns de fericire și va
dispărea „golul care nu mai are ce să răspundă”.
Motivul „ars poetica” apare tratat în poezia „Între două
poezii”, unde iubirea, în viziunea poetului, „a-ncăput în două
poezii”, începutul sentimentului fiind lansat cu „versul cel din-
tâi”, pentru ca sfârșitul acestei trăiri să fie semnat cu cel mai
dureros dintre versuri. Eul liric încearcă să se autoliniștească,
spunându-și că „Iubirile se trec” și, totodată, să se consoleze
cu capacitatea de a converti versurile, care acum se transfor-
mă în mixtură contra durerii.
Cu reminiscențe de profundă recunoștință pentru femeie
este poezia „Aripat” unde simbolica cifrei doi e mult mai mult
decât inițial ar părea. Doi sunt ei, cei care au format un univers
comun al năzuințelor și de amalgam suveran de fericiri: „M-
ai zăvorât cu două flori. / Cu două iubiri / m-ai îngrădit. / Cu
două gângureli m-ai pierdut. / Cu două izvoare / mă aduci sea-

Iulian Filip luna-i una, merele-s mai multe

Iulian Filip luna-i una, merele-s mai multe

Recomendados

Recomendados

Mais conteúdo relacionado

Mais procurados

Mais procurados (20)

Semelhante a Iulian Filip luna-i una, merele-s mai multe

Semelhante a Iulian Filip luna-i una, merele-s mai multe (20)

Mais de Biblioteca Municipala "B.P. Hasdeu"

Mais de Biblioteca Municipala "B.P. Hasdeu" (20)

Iulian Filip luna-i una, merele-s mai multe