![Simon Odion Ehiabhi RJHIS 1 (1) 2014
36
colonization such as those of Africa is in consonance with Cooper’s submission.
These developmental challenges Cooper argues “reveal the hypocrisy of Europe’s
claims to provide models of democratic politics, efficient economic systems, and a
rational approach to understanding and changing the world” 2
.
From the historical viewpoint, the structure of imperialism has not been
dismantled by any economic standard; rather the structures remain in the new form
of neo-imperialism. The burden of this discussion is to continue and also provoke
further debate that Africa’s developmental woes and the seemingly incapacity of
the continent to invent its own developmental paradigm within the context of
international politics is attributable to the fundamental structure of colonialism. For
the purpose of analysis, our discussion will demonstrate the relationship between
fundamentalist structuralism and colonial deformation of the African continent. It
therefore becomes germane to first explain the functionality of some of the key
terms deployed in the discourse.
Colonialism, Fundamentalism and Colonial Methods
George Orwell has noted that if the use of language is “an instrument for
expressing and not for concealing or preventing thought”, then “let the meaning
choose the word, and not the other way about”3
. Orwell’s worry is that definitions
of terms most often do not properly capture the phenomenon or event the term is
intended to explain. So, any attempt to define colonialism without first taking into
consideration the historical impact of colonial rule on the colonized would make
such definition deficient in explaining the essentials of colonialism. Various
scholars have shared their views on colonialism. A.S. Hornby defines it as “the
practice by which a powerful country controls another country or countries”4
. This
definition is too simplistic to explain the structure of colonialism. H. Magdoff sees
colonialism “as the direct application of military and political force [which] was
essential to reshape the social and economic institutions of many of the dependent
countries to the needs of the metropolitan centers”5
. The definition captures the
essence of colonialism to the extent of identifying its motives. It however does not
2
Ibid.
3
G. Orwell, “Politics and the English Language”, quoted in F. Cooper, 2005, p 59.
4
A.S. Hornby, Oxford Advanced learner’s Dictionary of Current English, Oxford University Press,
Oxford, 2005, p. 747.
5
H. Magdoff, Imperialism: From the Colonial to Present, Monthly Review Press, New York, 1978,
p. 139.](https://image.slidesharecdn.com/rjhis1-140720192515-phpapp01/75/rjhis-no-1-36-2048.jpg?cb=1670698206)
![RJHIS 1 (1) 2014
37
encapsulate the primary institution that must give way for effective colonization to
take place.
G. Balandier explains colonialism as a system whereby a foreign country
takes over the political control of another country and subsequently changes the
colonized society6
. Balandier’s explanation, though indicated that the overthrow of
the political institution was essential for colonial imposition, it however did not
point out the method by which the colonizing power takes over political control
from the colonized. E.E.G. Iweriebor’s conception of colonialism perhaps captures
the realistic understanding of colonialism. He defines it as the
imposition of alien rule by use of superior military power
and the conclusion of treaties of dubious legal validity by
the Europeans, on the one hand, and the loss of political
sovereignty by the [colonized] African, on the other. The
seizure of African political sovereignty was the
minimum condition and requirement for the fulfilment
by the colonialists of their imperialists aims which was
pre-eminently economic7
.
Taking the few definitions of colonialism into consideration, colonialism
should therefore be understood as the forceful overthrow of the political institution
of other countries in order to effectively manipulate the colonized through political
action to achieve economic gains. The observable ‘positive’ social impact of
colonialism is either as a result of deliberate policy to serve economic ends or as a
result of accidental by-product of colonial activities. The essence of colonization
was to consolidate imperial gains; this would therefore show that colonialism
resulted from imperialism. V.I. Lenin argues that “the more capitalism is
developed, the more the need for raw materials is felt […] the more desperate
becomes the struggle for the acquisition of colonies8
. Lenin’s incisive position on
the connection between imperialism and colonialism is clearly demonstrated in the
relationship between Europe and African territories. It is this observable chain-like
connection that may have influenced R. Robinson, et al’s view that expansion
(imperial) was “inevitable” due to industrial successes9
.
6
G. Balandier, The Sociology of Black Africa: Social Dynamics in Central Africa, Andre and
Deutsch, London, 1970, p. 31.
7
E.E.G. Iweriebor, “The Impact of Colonialism in Africa: A Critique of the Historiography”, pp. 7-
8. This is the revised version first presented at the Staff/Postgraduate Seminar, Department of
History, University of Ilorin on 15th
May, 1980.
8
V.I. Lenin, Imperialism: The Highest Stage of Capitalism, International Publishers, New York,
1939, pp. 82-84.
9
R. Robinson, J. Gallagher, A. Denny, Africa and the Victorians. The Official Mind of Imperialism,
Macmillan & Co., London, 1970, p .3.](https://image.slidesharecdn.com/rjhis1-140720192515-phpapp01/75/rjhis-no-1-37-2048.jpg?cb=1670698206)
![Simon Odion Ehiabhi RJHIS 1 (1) 2014
38
It was the European imperialist trade that began after the abolition of the
slave trade in the early 19th century that essentially produced colonialism. The
over three centuries of the triangular trade in slave led to the industrial revolution
in Europe. The revolution came with its own demands. Raw materials and
extensive markets were required to complement and sustain the industrial boom.
Initially, imperialist traders were content at waiting at the coast for middlemen to
supply the required goods. With time (in the case of Africa), imperialist merchants
began to interfere with the internal politics of their host polity because of the need
to break the monopoly of their host potentates.
Magdoff has rightly noted, “this shift in trading pattern entailed, in the
long, changes […] and practices as well as in the nature of colonial acquisitions”10
.
This position is in agreement with Robinson’s assertion that though wealth could
be obtained through any means, “the best mode of preserving wealth is power”11
.
From the foregoing, it is clear that imperial trade inevitably produced colonialism.
If trade was the instrument of imperialism, it was clear that for colonialism to
survive there was the strategic need to adopt its own fundamental methods. The
nature of the application of the methods can better be appreciated when we take
into consideration an understanding of what fundamentalism represent.
The usage of the term fundamentalism is often associated with religious
actions because the word emanated from Christian religious ideology. From
historical perspective, fundamentalism is the practice of strictly adhering to a set of
Christian theological principles published in twelve volumes entitled The
Fundamentals. Those adherents were therefore called fundamentalist because they
stoutly defended their belief and also avoided interaction with those that differed
from them in thought and action12
. In other words, the key element in the concept
of fundamentalism is that it is intolerant of any belief, idea or structure that is not
compatible with its set objective. This element, Karen Armstrong, has rightly
discussed in the article “Intolerance and Fundamentalism”13
.
From the foregoing, fundamentalism would simply mean a dictatorial,
unbending and uncompromising position on all matters. Therefore, any threat or
real opposition to fundamentalist establishment must be removed or exterminated.
So, when the concept of fundamentalism and colonialism are juxtaposed, a
correlation of method is observed. As we have already explained, colonialism was
10
H. Magdoff, 1978, p.18.
11
R. Robinson, J. Gallagher, A. Denny, op.cit., p.4.
12
Wikipedia, retrieved on January 14, 2013.
13
K. Armstrong, “Intolerance and Fundamentalism”, retrieved on January 14, 2013 from
www.2.ise.ac.uk/publicevents/pdf/200.](https://image.slidesharecdn.com/rjhis1-140720192515-phpapp01/75/rjhis-no-1-38-2048.jpg?cb=1670698206)
![RJHIS 1 (1) 2014
39
the forceful imposition of one value system over another value system without
considering the impact of the imposition on the imposed. In this instance, we refer
to the introduction of European practices into Africa. Colonization tempered with
all aspects of African cultural values because colonialism was inherently intolerant
of the way of life of the colonized, since the colonized values were incompatible
with colonial objectives. As such the life style that did not meet up with the
requirements of colonial demands was fundamentally deconstructed and
reconstructed through colonial methods in line with the cultural values of the
colonizing powers.
Methodological application to any situation depends on the peculiarity of
the issue under interrogation. The core motive of colonialism wherever it existed in
the globe was for economic exploitation. This was carried out by stimulating the
economy of the colonized to produce goods required by the metropolitan country14
.
So, since colonization was not a friendly tea party, we therefore share in the
opinion of Aime Cesaire that the primary and sole motive for colonization was
“neither evangelization, nor a philanthropic enterprise, nor a desire to push back
the frontiers of ignorance,... nor a project undertaken for the greater glory of
God,… [but] to admit once for all, …. to extend to a world scale the competition of
its antagonistic economics”15
. Given, therefore, the motive of colonialism, its
method was realistically violent to the colonized. Some of the methods were
military conquest, the overthrow of existing political institutions, the introduction
of alien administrative structures and legislation.
Most societies, confronted with colonial military forces, responded with
force to defend their sovereignty until they were defeated by superior European
war machine. Military conquest could be regarded as the swiftest means of
ensuring that colonial rule was imposed and sustained16
. In the case of West
Africa, which experienced high level of resistance to colonial invasion, the
recourse to military option brought it to submission. A.F. Afrigbo has mentioned
some of the societies that suffered such fate: Lagos in 1851 before its annexation in
1861, Opobo in 1887, Ijebu in 1892, Itsekiri and Dahomey in 1894, Bida, Benin
and Ilorin in 189717
. As soon as a society was conquered, the head of the existing
political structure was deposed and a collaborative replacement installed. The idea
14
J. F.A Ajayi, M. Crowder, “West Africa 1919-1939: The Colonial Situation”, J. F.A Ajayi and
M. Crowder (eds.), History of West Africa, Vol. Two, Longman Group Limited, London, 1974, p.
524.
15
A. Cesaire, Discourse on Colonialism , Monthly Review Press, New York, 1955, pp. 10-11.
16
A. F. Afigbo, “The Establishment of Colonial Rule: 1900-1918”, J. F.A Ajayi, M. Crowder
(eds.), op.cit., 1974, p. 425.
17
Ibid.](https://image.slidesharecdn.com/rjhis1-140720192515-phpapp01/75/rjhis-no-1-39-2048.jpg?cb=1670698206)
Mais conteúdo relacionado
Destaque
Destaque(11)
Similar a RJHIS no. 1
Similar a RJHIS no. 1(20)
RJHIS no. 1
- 1. Romanian Journal of History and International Studies Vol. I • No. 1 • July 2014 Faculty of History Department of World History and International Relations ISSN 2360 – 638X ISSN-L 2360 – 638X Editura Semne 2014
- 2. Academic Board Professor Constantin Buşe Ovidiu Bozgan Adrian Cioroianu Marian Cojoc Constantin Hlihor Associate Professor Marusia Cîrstea Laurenţiu Constantiniu Rudolf Dinu Lecturer Manuela Dobre Marian Ştefănescu Mihail Dobre Bogdan Antoniu Alin-Victor Matei Alexandru-Murad Mironov Christian Năsulea Editorial Board Daniela Osiac, PhD (Editor-in chief), Iulian Toader, PhD Student (Associate Editor), Mihnea Zigarov Romanian Journal of History and International Studies is biannually published in collaboration with the Center for Euro-Atlantic Studies by the Department of World History and International Relations at the Faculty of History, University of Bucharest. Bd. Regina Elisabeta 4-12 Sector 5, cod 030018, Bucharest Tel: 0213145389, Tel/Fax: 0213100680 E-mail: contact@rjhis.ro Web: rjhis.ro RJHIS is published with the financial support of PORTAL RESEARCH SRL www.portalresearch.ro Copyright © RJHIS 2014 All rights reserved. The publisher bears no responsibility for the editorial content. The views expressed in the articles are those of the authors. No part of this publication may be reproduced in any form without permission in writing from the publisher. ISSN 2360 – 638X ISSN-L 2360 – 638X
- 3. Table of Contents Vol. I • No. 1 • July 2014 Daniel Focşa Grecia şi Marele Război (anii 1914 - 1915). Ezitări politico-diplomatice…5 Mihaela Diaconu Relaţiile economice româno-britanice (1948—1955)..................................17 Simon Odion Ehiabhi The Past in the Present: The Fundamentals of Structural Colonialism and the African Contemporary Developmental Challenges ..............................35 Liviu-Mihail Iancu World-Systems based on Reciprocity. Eastern Empires, Aegean Polities and Greek Mercenaries in the Archaic Age..................................................53 Irina-Maria Manea Instrumentalising the Past: The Germanic Myth in National Socialist Context..............................................................................................................71 Corina Găzdoiu Criza Zidului Berlinului. Modelul Politicii Guvernamentale şi Grupul de Decizie al lui John F. Kennedy.......................................................................87 Alexandru-Cristian Voicu Aspecte politice ale pontificatului lui Pius al IX-lea .................................. 107 Recenzii/Book Reviews............................................................................ 133 (Corina Stan, Beatrice Delia Cojocaru, Mihaela Diana Ciocan, Loredana-Andreea Verzea, Daniela Popescu, Oana Crăciun)
- 5. RJHIS 1 (1) 2014 5 Grecia şi Marele Război (anii 1914 - 1915). Ezitări politico-diplomatice Daniel Focşa* Rezumat: Grecia a rămas, între 1914 şi 1917, în afara conflictului care aprinsese Europa şi lumea. Fără îndoială, ar fi rămas neutră până la sfârşit, dacă presiunile Antantei pentru intrarea ţării în război nu s-ar fi intensificat într-o asemenea măsură încât în iunie 1917 regele a trebuit să abdice, pentru a lăsa puterea în mâna celui care nu dorea altceva decât să lupte contra germanilor şi aliaţilor lor: Elefterios Venizelos. Aliaţii, sosiţi la Salonic, fără a fi fost de nimeni chemaţi în mod oficial, sub forma corpului expediţionar franco-britanic la care s-au adăugat apoi forţe ruseşti, italiene şi sârbeşti, au pus treptat stăpânire pe Macedonia grecească. Sub pretextul necesităţilor frontului, însă în dispreţul dreptului internaţional şi al suveranităţii Greciei, trupele generalului Sarrail ocupă tot mai multe puncte strategice în apele egeene. Regatul Elen va fi pur şi simplu constrâns să părăsească neutralitatea, iar regele Constantin – Grecia. Cuvinte cheie: Grecia, Primul Război Mondial, diplomaţie I. Preambul Pentru întreaga Europă, anul 1914 a însemnat deopotrivă sfârşitul unei epoci şi intrarea într-o realitate nouă. Amintirea conflagraţiei izbucnite acum va persista pentru mult timp în memoria colectivă a popoarelor, nefiind estompată decât de un război încă şi mai teribil, cel început în 1939. Peninsula Balcanică, alcătuită dintr-un mozaic de state relativ tinere, vede în primii ani ai secolului XX un Imperiu otoman aflat în ultima fază a agoniei sale, căruia Primul Război Mondial îi va da lovitura de graţie. Deja cu ocazia războaielor balcanice din 1912 – 1913 îi fuseseră smulse teritorii europene pe care * Daniel Focşa este licenţiat al Facultăţii de Istorie, master în Istorie, cu specializarea România în secolul XX şi absolvent al Facultăţii de Filosofie, toate la Universitatea din Bucureşti. A lucrat ca redactor, în presa scrisă şi edituri. Este autorul volumelor Escadrila Albă. O istorie subiectivă (2008; 2013), Dan Vizanty. Destinul unui pilot de vânătoare (2010) şi Aviatori de altădată (2012). Direcţii de cercetare: istorie militară şi politică, secolul XX. A publicat peste 70 de studii şi articole de specialitate, recenzii şi interviuri. A susţinut comunicări ştiinţifice şi a semnat traduceri literare din limba franceză.
- 6. Daniel Focşa RJHIS 1 (1) 2014 6 le stăpânise neîntrerupt din Evul Mediu. Ceea ce nu reuşiseră câteva secole de răscoale antiotomane şi de diplomaţie apuseană, au reuşit patru săptămâni de campanii militare impetuoase, în care micile regate ortodoxe ale Greciei, Bulgariei, Serbiei şi Muntenegrului au dovedit că pot hotărî singure nu numai propriul lor destin, ci şi balanţa puterilor din Peninsula Balcanică. Şi aceasta, nu doar în pofida redutelor turceşti, ci şi a cancelariilor ocidentale. Însă, odată cu debutul primei conflagraţii mondiale, întregul continent european se vede divizat net în două blocuri militare ireconciliabile, iar statele balcanice au în faţă numai două alternative: Antanta sau Puterile Centrale. Cea de- a treia, respectiv neutralitatea, fiind – după cum vom vedea în cazul Greciei – practic imposibilă. În decursul acestui război, în timp ce Serbia, după o rezistenţă eroică, era zdrobită, iar Bulgaria şi Turcia făceau soartă comună cu austro-germanii, Regatul Elen a încercat, prin voinţa regelui Constantin I, să rămână în afara conflictului. Suveranul, care se socotea responsabil personal în faţa poporului şi a lui Dumnezeu, de soarta ţării sale, socotea că Grecia, care abia ieşise cu un an în urmă din cel de-al doilea război balcanic, nu ar face decât să se expună unor mari primejdii dacă ar părăsi neutralitatea. Doi ani mai târziu, în 1916, exemplul României avea să-i fie un argument puternic în acest sens. Când Bulgaria îşi mobilizează armata în 1915, Venizelos îi propune regelui ca şi armata elenă să fie mobilizată. Din răspunsul pe care i l-a dat, se vede clar întreaga atitudine a suveranului, determinată de ideea clară pe care o avea despre necesitatea păstrării neutralităţii: « Nu voi lua parte la acest război. S-ar putea să fim bătuţi de Germania ». La opinia că, în calitate de monarh constituţional, ar trebui să urmeze guvernul, recent confirmat de alegeri, el a replicat : « Recunosc că am obligaţia de a mă supune verdictului popular când e vorba de chestiuni interne, dar când se pune problema afacerilor externe, trebuie să insist ca ideea mea să fie urmată, pentru că eu sunt responsabil în faţa lui Dumnezeu »1 . Să fie aici, aşa cum se va spune mai târziu de către duşmanii lui, o dovadă a ideii absolutiste pe care o avea Constantin despre domnie? Mai degrabă se poate afirma că regele se socotea aşezat sub o oblăduire mai înaltă decât cea sub care stăteau vremelnicele guverne şi parlamente, apărute din voinţa schimbătoare a electorilor. Grecia a rămas, între 1914 şi 1917, în afara conflictului care aprinsese Europa şi lumea. Fără îndoială, ar fi rămas neutră până la sfârşit, dacă presiunile Antantei pentru intrarea ţării în război nu s-ar fi intensificat într-o asemenea 1 William Miller, A History of the Greek people (1821 – 1921), London, Methuen et Co. Ltd., 1922, p. 155.
- 7. RJHIS 1 (1) 2014 7 măsură încât în iunie 1917 regele a trebuit să abdice, pentru a lăsa puterea în mâna celui care nu dorea altceva decât să lupte contra germanilor şi aliaţilor lor: Elefterios Venizelos. Aliaţii, sosiţi la Salonic, fără a fi fost de nimeni chemaţi în mod oficial, sub forma corpului expediţionar franco-britanic la care s-au adăugat apoi forţe ruseşti, italiene şi sârbeşti, au pus treptat stăpânire pe Macedonia grecească. Sub pretextul necesităţilor frontului, însă în dispreţul dreptului internaţional şi al suveranităţii Greciei, trupele generalului Sarrail ocupă tot mai multe puncte strategice în apele egeene. Regatul Elen va fi pur şi simplu constrâns să părăsească neutralitatea, iar regele Constantin – Grecia. II. Surse Pentru clarificarea perioadei, reţin atenţia izvoare de primă mână, cum ar fi memoriile de război ale generalului Sarrail, apărute după război în Franţa sub titlul Mon commandement en Orient. Generalul încearcă în scrierile sale să justifice atitudinea avută. Ceea ce frapează este că în carte se regăseşte din plin atât neîncrederea lui faţă de greci, cât şi dispreţul şi antipatia faţă de aceştia şi faţă de regele Constantin. Prietenul lui Sarrail, Paul Coblentz, lasă un volum de memorii închinat generalului, în care, de pe poziţii partizane, îi justifică acţiunile (Coblentz, Le silence de Sarrail, 1930). În ciuda lipsei de obiectivitate, nepreţuite sunt şi memoriile lui Georgios Melas, fost secretar al regelui Constantin, devenit ulterior un adulator al lui Venizelos. Melas îl cunoştea pe rege de la cea mai fragedă vârstă, iar Curtea îi era suficient de familiară pentru a ne da destule detalii inedite, unele chiar anecdotice. Mărturia sa aruncă, în ciuda spiritului partizan, o lumină nouă asupra personalităţii şi anturajului suveranului. În ceea ce priveşte scrierile critice, un loc important îl ocupă lucrarea lui P.D. Platykas, La Grece pendant la guerre de 1914-15-16-17-1918, apărută la Berna chiar în 1918, la începutul anului, când războiul încă nu se terminase. Platykas se situează pe alte poziţii: încearcă să fie obiectiv, arată cauza profundă a evenimentelor şi a poziţiilor diferiţilor protagonişti; iar admiraţia sa pentru Constantin şi poziţia critică faţă de Venizelos şi faţă de ilegitimitatea imixtiunilor Antantei în politica grecească, toate acestea provin dintr-o analiză lucidă a faptelor. Platykas (care era jurist de formaţie) lasă o lucrare înţesată de documente, pe care îşi sprijină toate afirmaţiile. Este printre puţinii autori care nu lovesc nici în Constantin, nici în Venizelos, reuşind să păstreze o dreaptă măsură a părerilor personale.
- 8. Daniel Focşa RJHIS 1 (1) 2014 8 Un caz interesant este cel al istoricului francez Edouard Driault. El reia iniţial vechile leitmotive ale germanofiliei regelui şi meritelor lui Venizelos, în lucrări mai timpurii, cum ar fi La Grande Idée şi La Question d’Orient, apărute amândouă în 1920, la Paris. Ulterior însă, Driault pătrunde, graţie cercetărilor amănunţite pe care le face în arhivele de la Paris şi Atena, în profunzimile problemei şi optica sa se schimbă. În volumul V al Istoriei diplomatice a Greciei, scrisă în colaborare cu Michel Lhéritier (1926), dar mai ales în cartea despre regele Constantin, apărută în 1930 (Le roi Constantin), Edouard Driault prezintă cititorului o viziune diferită asupra evenimentelor petrecute în Grecia între 1915 şi 1917. El dă o imagine mult mai obiectivă asupra regelui Constantin, căruia îi face, post mortem, dreptate. Există o sumă de alţi autori care au tratat problema respectivă, unele lucrări apărând în anii ‘20 ai secolului trecut, nu la multă vreme după evenimente (Mermeix, Le commandement unique, 1920; William Miller, A History of the Greek people, 1922; Idem, Greece, 1928; Michel Lhéritier, La Grèce, 1921). O imagine de ansamblu a politicii Aliaţilor faţă de Grecia, şi în special a politicii franceze, ne este oferită de cartea lui Georges Suarez despre Aristide Briand, însoţită de jurnalul politicianului francez (Suarez, Briand. Sa vie – son œuvre – son journal), ca şi de istorile diplomatice ale Franţei datorate lui Georges Bonnefous (1957) şi Albert Pingaud. III. Situaţia Greciei în 1914 După aproape un secol de la independenţă, Grecia se prezenta în 1914 ca un stat modern, cu instituţii stabile. Monarhie constituţională ereditară, având în fruntea sa dinastia de Holstein-Sonderburg-Glüksburg din Casa Regală daneză, ţara are ca rege din 1913 pe Constantin I (sau Constantin al XII-lea, revendicându- se astfel simbolic de la Bizanţ). În urma războiaelor balcanice, statul elen îşi sporise considerabil întinderea teritorială şi populaţia. Armata elenă cucerise cu acest prilej Epirul, Macedonia şi insulele din Arhipelag, mai puţin Dodecanezul. Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti din 10 august 1913 Grecia a primit insula Creta, insulele egeene, o mare parte din Epir (mai putin Epirul de nord, încoroporat la Albania), de asemenea Macedonia centrală şi orientală, inclusiv peninsula Chalcidică cu Muntele Athos2 . 2 La Grèce actuelle, Editions de la Direction de la Presse au Ministère des Affaires etrangeres, Athènes, 1933, p. 19.
- 9. RJHIS 1 (1) 2014 9 Astfel, în 1914, Grecia se întinde pe o suprafaţă de 120.125 km pătraţi, având o populaţie de 5.050.000 locuitori3 . Dintre aceştia, numai în Macedonia trăiau peste 1.140.000 de locuitori, provincia având o componenţă etnică diversă, însă predominând elementul elenic. Astfel, în momentul alipirii Macedoniei la Grecia, în regiunea Salonicului (Macedonia centrală, fostul vilayat de Salonic), repartiţia era următoarea: 362.000 de greci (adică peste 1/3 din populaţia totală a provinciei), 198.000 de bulgari, 1400 de sârbi, 7.350 de vlahi (aromâni), 423.000 de musulmani (în special turci), 63.200 de evrei şi 8600 de ţigani4 . Se poate afirma că grecii reprezentau de departe elementul cel mai numeros al populaţiei Macedoniei şi Thraciei. Importanţa lor nu consta doar în număr, ci şi în activitatea economică şi culturală, prin care îşi asigurau un loc predominant în rândul populaţiei din aceste provincii. Astfel, grecii puteau fi consideraţi cu adevărat stăpânii regiunii, din punct de vedere cultural şi economic5 . Cele mai importante oraşe ale regatului sunt în 1914 Atena (capitala) şi Salonicul. Însemnătatea lor este de natură administrativă, economică, culturală, demografică. Atena numără (potrivit datelor din 1918), 260.000 de locuitori, la care se adaugă populaţia portului Pireu, de 74.000 locuitori (la 1907). Salonicul are o populaţie de 157.000 de locuitori6 . Este poate necesară o analiză mai detaliată a componenţei etnice a acestui oraş care va fi teatrul unor importante evenimente între anii 1915 – 1917. S-ar părea că evreii ocupau un loc important în comunitatea urbană din Salonic. Ei sunt aici în număr de 61.000 de suflete7 , dintr-un număr total de 100.000 de evrei câţi trăiau în toată Grecia (statistică din 1920)8 . Generalul Sarrail, în cartea sa de memorii Mon commandement en Orient, dă cifra de 70.000 până la 80.000 de evrei care ar fi trăit la acea dată (1915) în Salonic, făcând afirmaţia că acesta era „un oraş evreiesc”. Evreii, potrivit aceleiaşi surse, aveau o comunitate puternică, ce edita două ziare iudeo-spaniole. Sarrail afirmă că evreii erau ostili administraţiei elene, preferând dominaţiei greceşti orice altă dominaţie9 . Totuşi, se pare că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Aceşti evrei, care se stabiliseră aici încă din Evul Mediu, după ce fuseseră expulzaţi de Ferdinand Catolicul din Spania în 1492, au stat sub stăpânire otomană până în 1913, când Salonicul a intrat, în urma 3 Michel Lhéritier, La Grèce, Paris, Ed. F. Rieder et C-ie, 1921, p. 24. 4 Charles Vellay, L’Irrédentisme hellénique, Paris, Libr. Perrin et C-ie, 1913, p. 89. 5 Ibidem, p. 93. 6 Michel Lhéritier, op. cit., p. 38. 7 Charles Vellay, op. cit., p. 89. 8 Michel Lhéritier, op. cit., p. 40. 9 Général Sarrail, Mon commandement en Orient (1916 – 1918), Paris, Edit. Ernest Flammarion, 1920, p. 112.
- 10. Daniel Focşa RJHIS 1 (1) 2014 10 războaielor balcanice, sub administraţie grecească. (Oraşul avea o importanţă deosebită, strategică şi economică, era un punct de legătură pentru drumurile terestre şi maritime, o adevărată cheie a Balcanilor). În februarie 1913, evreilor din Salonic le este adresată o scrisoare a preşedintelui Comunităţii Evreieşti din Arta, Isaac Soussi, în care se spunea că „sub egida şi protecţia culorilor Greciei, rasa noastră a găsit perfecta libertate”. El vorbeşte în continuare despre binefacerile de care se bucură evreii sub regimul grecesc şi consideră eliberarea Salonicului ca pe un eveniment fericit10 . Nu departe de Salonic, un alt loc cu importanţă simbolică pentru elenism şi pentru ortodoxie fusese alipit la teritoriul elen: este vorba de Sfântul Munte al Athosului. Acesta cuprindea douăzeci de mânăstiri, dintre care 17 greceşti, una rusă, una bulgară şi alta sârbo-bulgară. Această componenţă etnică printre monahii athoniţi va face în timpul războiului ca bănuielile Aliaţilor să fie suscitate (se va afirma că aici se găseşte o bază secretă de aprovizionare pentru submarinele germane) şi, în final, Muntele să fie ocupat de trupe franceze şi ruse. În tot cazul, când în 1912 decretul regal de alipire a peninsulei athonite la Grecia a fost promulgat, prin intermediul amiralului Coundouriotis, care se afla acolo11 , acest fapt a apărut ca promiţător de vremuri mai bune pentru comunitatea monahală athonită. Astfel, dacă din punct de vedere teritorial şi demografic, Grecia se vedea mărită în noile sale graniţe, se poate afirma că în 1914, ţara poseda în egală măsură o bună situaţie din punct de vedere instituţional. Potrivit Constituţiei, statul avea în fruntea sa un rege ereditar, care dispunea de o putere considerabilă. El nu era răspunzător în faţa Parlamentului (unicameral), avea dreptul de a numi şi revoca miniştrii şi funcţionarii superiori, convoca Adunarea şi avea dreptul să o dizolve. Armata presta jurământ faţă de rege şi Constituţie. Viaţa politică se desfăşura într-un cadru democratic. Acest cadru era reglementat de Constituţie şi de legea electorală din 1915, potrivit căreia un deputat era ales la 16.000 de locuitori. Pentru a vota, orice grec trebuia să fi împlinit 21 de ani, iar pentru a fi eligibil, 23. Preoţii nu aveau drept de vot iar militarii şi funcţionarii nu puteau fi aleşi12 . Indemnizaţia parlamentară era de 4000 de drahme. Armata era o instituţie extrem de importantă, funcţionarea ei fiind reglementată de legea din 1912. Aceasta prevedea un efectiv permanent de 60.000 de cadre militare. În 1911, armata a fost reorganizată definitiv, iar dotarea ei, 10 Charles Vellay, op. cit., pp. 258 – 259. 11 Ibidem, pp. 120 – 121. 12 Michel Lhéritier, op. cit., p. 42.
- 11. RJHIS 1 (1) 2014 11 revizuită; tunurile germane Krupp au fost înlocuite cu tunuri Creusot, de fabricaţie franceză. Armamentul a fost modernizat. În războaiele balcanice, armata elenă mobilizată a numărat un efectiv de 210.000 de oameni13 . Şi din punct de vedere cultural, Grecia se afla în plină efervescenţă la începerea războiului mondial. Centrul cultural se afla bineînţeles în capitală, Atena numărând la acea dată o academie, biblioteci, muzee, teatre şi cinematografe, un sistem de învăţământ modern şi solid. Universitatea din Atena („Universitatea naţională şi capodistriană”) fusese fondată în 183714 . IV. Portrete. Principalii actori ai dramei ce se prefigura În evenimentele care s-au derulat între 1915 şi 1917, de la debarcarea la Salonic a Aliaţilor şi până la abdicarea forţată a regelui Constantin, se poate afirma că trei personaje-cheie au determinat evoluţia lucrurilor: Elefterios Venizelos, generalul Sarrail şi regele Constantin. Primul dintre ei este şi cel mai cunoscut. Şef al Partidului Liberal, om ambiţios şi exercitând o puternică charismă asupra colaboratorilor săi, nutrea, sub aparenţa reţinerii şi loialităţii, planuri mari. În 1916, sub oblăduirea Aliaţilor, alcătuieşte un guvern paralel cu cel de la Atena. El este cel care îi invitase în secret pe aceştia să debarce rapid la Salonic, acţionând din proprie iniţiativă, după ce regele se arătase categoric împotriva acestor demersuri. Contemporanii afirmă despre el că era o natură sensibilă, nerăbdătoare şi încăpăţânată15 . A venit apoi la Atena în iunie 1917 în urma baionetelor franco-britanice, fiind instalat prim-ministru. Va fi adevăratul stăpân al Greciei între 1917 şi 1920, pe durata domniei tânărului rege Alexandru. Când în 1920 regele Constantin revine pe tron, Venizelos fuge. Între 1924 şi 1935 a fost iniţiatorul şi conducătorul republicii care îi poartă numele. Totuşi, trebuie spus că a fost suficient de abil şi patriot pentru ca la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 să tragă pentru ţara sa toate avantajele posibile, ce decurgeau din participarea (1917 – 1918) Greciei la război alături de Antanta. Se pare că Venizelos avea o mare putere de atracţie asupra celor cu care intra în contact. Un exemplu este Georgios Melas, secretar particular al regelui Constantin şi prieten al acestuia încă din copilarie, care a devenit ulterior un 13 Ibidem, p. 49. 14 La Grèce actuelle, 29 15 Apostolos Vacalopoulos, Histoire de la Grèce moderne, Editions Horvath, 1957, p. 221.
- 12. Daniel Focşa RJHIS 1 (1) 2014 12 venizelist înfocat, până acolo încât să îndeplinească diverse misiuni umilitoare din ordinul generalului Sarrail. Un al doilea actor de pe „frontul oriental” de la Salonic este generalul francez Sarrail. Acesta era un om cu vederi de stânga, ateu şi republican, cu o fire violentă şi bănuitoare. Prietenul său apropiat Coblentz, citând pe un alt prieten al generalului, Frappa, autorul lucrării Makedonia, souvenirs d’un officier en Orient (Paris, Flammarion, 1921), spune despre Sarrail: „Este un timid şi un sentimental, timiditatea explicându-i violenţele. De un caracter net şi drept, de o rară fidelitate ca prieten, nu poate admite laşităţile altora. Dacă a comis nedreptăţi, a făcut-o deschis, luând toată responsabilitatea pe umerii săi16 . Pe frontul din Europa Occidentală, înainte de a ajunge în Balcani, generalul Sarrail suferise numai eşecuri pe plan militar. În Argonne, în sectorul ocupat de Armata a III-a franceză, pe care o comanda, trupele sale au fost grav înfrânte (bilanţul: 5000 de morţi, 4000 de prizonieri, evacuarea unui teritoriu important). Generalissimul Joffre face o anchetă în urma căreia concluzionează că Sarrail a transformat în eşec o situaţie care ar fi putut fi în avantajul francezilor şi îi retrage comanda marii unităţi. Însă, sprijinit de prietenii săi de stânga din parlament, i s-a încredinţat în final comanda corpului expediţionar din Dardanele, apoi de la Salonic17 . La Atena se ştia că generalul francez era preferatul politicienilor republicani socialişti din Franţa. Poate că şi aceste informaţii, împreună cu atitudinea lui Sarrail, de o mare neîncredere faţă de greci, au trezit la rândul lor o reacţie de respingere şi de neîncredere a elenilor faţă de Aliaţi şi în special faţă de corpul expediţionar francez de la Salonic. Sarrail însuşi, prin manierele sale şi prin politica sa autoritară, a incomodat de multe ori Curtea Regală18 . În memoriile sale de război, Mon commandement en Orient, se vede la tot pasul neîncrederea sa profundă faţă de armata elenă şi faţă de intenţiile grecilor, începând cu regele Constantin. G. Melas recunoaşte că, încă de la început, Sarrail a solicitat detronarea acestuia, ceea ce nu se va face decât după doi ani19 . Depăşindu-şi cu mult atribuţiile, generalul nu ezită să se amestece în afacerile Greciei neutre, apărând şi favorizând, într-o anumită măsură, mişcarea venizelistă, încă din primele momente ale prezenţei sale la Salonic. 16 Paul Coblentz, Le silence de Sarrail, Paris, Edit. Louis Querelle, 1930, pp. 13 – 21. 17 Georges Bonnefous, Histoire politique de la troisième République, II, La Grande Guerre (1914 – 1918), Paris, Presses Universitaires de France, 1957, pp. 84 – 85. 18 P.D. Platykas, La Grèce pendant la guerre de 1914 – 15 – 16 – 17 – 1918. Étude de politique extérieure, Berne, Edit. Ferd. Wyss, 1918, p. 176. 19 Georges M. Melas, L’ex-Roi Constantin. Souvenirs d’un ancien secrétaire, Paris, Ed. Payot, 1921, p. 150.
- 13. RJHIS 1 (1) 2014 13 Sarrail face către prietenul său Coblentz afirmaţia că venizeliştii nu au avut decât de suferit de pe urma îndelungatei indulgenţe a Quai d’Orsay-ului faţă de Constantin20 . El, Sarrail, nu ar fi fost la fel de indulgent şi de optimist în privinţa Greciei şi a regelui acesteia, ca şefii săi de la Paris. Aşa că a intervenit, din proprie iniţiativă, în mişcarea separatistă de la Salonic. Pentru a înţelege până unde mergea generalul cu această atitudine de dispreţ, este suficient să amintim un singur episod, petrecut la Salonic. Se aniversa ocuparea oraşului de către Constantin în războaiele balcanice, iar Sarrail participă la o slujbă solemnă cu acest prilej. Însă ţinuta sa neglijentă este de natură să jignească pe greci. Generalul, pentru a marca faptul că îndeplineşte o obligaţie care nu îi făcea plăcere, se prezintă în petite tenue, fără mănuşi şi fără decoraţii. În trăsura cu care merge la biserică este însoţit de un singur ofiţer francez. Pe parcurs, trupele elene străjuiesc drumul, iar Sarrail, vorbind tot timpul tare şi glumind cu însoţitorul său, dă impresia că râde de aceste trupe. În biserică, în loc să îşi ocupe locul de onoare care îi fusese rezervat, el trimite acolo pe un militar francez oarecare. Toate aceste detalii, care nu au trecut neobservate, sunt în măsură să ofenseze mândria grecilor, faţă de care se pare că generalul se comporta fără menajamente. Se poate totuşi să nu fi făcut intenţionat toate aceste lucruri, ci doar pentru că îi stătea în fire să fie direct până la brutalitate. O comportare similară a avut de altfel şi faţă de aliaţii săi ruşi, cu ocazia Sf. Nicolae, când se aniversa ziua ţarului21 . Ne vom referi în final şi la principalul protagonist al evenimentelor din perioada neutralităţii, personajul-cheie care a hotărât, prin voinţa şi prin gândirea sa, destinul Greciei până în iunie 1917, şi care a fost regele Constantin I. Acesta a suscitat aprinse pasiuni de ambele părţi, făcând pe cei care îl iubeau să-l slujească cu credinţă, iar pe adversarii săi, să îl deteste cu o ură feroce. O scurtă schiţare a trăsăturilor sale fizice şi morale apare necesară. Un bărbat frumos, cu trăsături nobile. Pe monedele din vremea sa, efigia regelui, gravată de K. Demetriades (în 1915), arată un profil destul de dur, un chip cu trăsături ferme, deasupra căruia gravorul a aşezat o cunună de lauri22 . Trăsăturile îi sunt îndulcite de expresivitatea şi senzualitatea gurii, care, împreună cu o privire inteligentă şi pătrunzătoare, dau chipului său o mare nobleţe, aşa cum ni-l înfăţişează portretul datorat pictorului Laszlo. 20 Paul Coblentz, op. cit., pp. 129 – 130. 21 Mermeix, Le commandement unique, II-ème partie, Sarrail et les armées d’Orient, Paris, Librairie Paul Ollendorff, 1920, pp. 47 – 49. 22 Jean-Paul Divo, Modern Greek coins (1828 – 1968), Zürich, Amsterdam, Bank Leu Ltd., Jacques Schulmann N.V., 1969, p. 70.
- 14. Daniel Focşa RJHIS 1 (1) 2014 14 Când s-a întâlnit prima dată cu el la Atena, generalul Sarrail a observat în tot timpul discuţiei o mişcare de nervozitate la rege, trăgând de aici concluzia că este o natură violentă. De altfel, Sarrail, republican, vedea instinctiv un duşman detestabil în orice cap încoronat. El afirmă despre Constantin: „Regele nu raţionează, ci ordonă. Autocraţia cumnatului său « Wilhelm II » îi place. O copiază”23 . În realitate, Constantin era o persoană extrem de agreabilă şi un om de lume. Adora să meargă la serate, la baluri, îi plăceau dansul şi conversaţia. Era un jucător pasionat de bridge, iar după partidă obişnuia să meargă la bufet. Melas, care îi cunoştea bine obiceiurile, vorbeşte despre caracterul său sociabil, iar despre principesa Sofia, fiica regelui, pentru care avea multă simpatie, spune că îi semăna în această privinţă. „Je tiens cela de papa”, i-ar fi mărturisit, nostim, prinţesa24 . Şi cum limba Europei culte şi a relaţiilor sociale la acest nivel era franceza, regele o vorbea desigur foarte bine. Ceea ce se cunoştea mai puţin în Occident era francofilia sa, care venea dintr-o aplecare firească şi sinceră către cultura franceză. Constantin iubea Parisul şi făcuse sejururi frecvente în Franţa, pe vremea când era prinţ moştenitor25 . S-a accentuat de către toţi adversarii săi, precum şi de mulţi dintre istoricii care s-au ocupat de evenimentele respective, aşa-zisa germanofilie, care ar fi decurs din influenţa soţiei sale, care era sora kaiserului. De aici ar fi provenit refuzul regelui de a se alătura Antantei. Problema ridică două aspecte. Mai întâi, Constantin nu a suferit influenţa reginei Sofia în măsura în care s-a spus. Diferite persoane de la Curte au afirmat că regina arăta mai multă mândrie pentru că era mai degrabă sora împăratului german decât soţia regelui Greciei, şi această preferinţă l-ar fi agasat pe suveran26 . Pe de altă parte, dorinţa lui de a păstra ţara în afara conflictului nu provenea dintr-o supunere oarbă, cum afirmau duşmanii săi, faţă de voinţa lui Wilhelm al II-lea, sau din aversiune faţă de Puterile Antantei. Am arătat că era format în cultura franceză; în afară de aceasta, tatăl său, întemeietorul dinastiei, George I, era de origine daneză, ori se cunoaşte adversitatea tradiţională prusaco-daneză. Dorinţa regelui ca Grecia să rămână neutră venea din considerente temeinic întemeiate pe realităţi geopolitice şi pe considerente raţionale. Suveranul declarase la un moment dat unui diplomat grec că în acest război nu va fi, după părerea sa, nici învingător, nici învins, şi acesta este motivul pentru care voia să 23 Général Sarrail, op. cit., p. 110. 24 Georges M. Melas, op. cit., p. 141. 25 Édouard Driault, Le Roi Constantin, Versailles, 1930, p. 10. 26 Mermeix, op. cit., p. 40.
- 15. RJHIS 1 (1) 2014 15 rămână neutru27 . Existau şi alte motive: regele Constantin spera ca după război să poate pune mâna pe Constantinopol, împlinind astfel „Marea Idee” (restaurarea Imperiului bizantin). Un alt motiv ar fi fost că, Turcia fiind angajată de partea Puterilor Centrale, o eventuală intrare în război a Greciei de partea Antantei ar fi dus, drept represalii, la masacrarea grecilor din Constantinopol şi de pretutindeni din Imperiul otoman28 . Această poziţie prudentă, justificată, contravenea ideii fixe a lui E. Venizelos, potrivit căreia Grecia trebuie să intre neapărat şi cât mai grabnic în război de partea Antantei. Acest fapt îl face pe G. Melas să afirme, într-o epocă în care devenise ferventul admirator al liderului liberal, că regele, neintrând în război, „a pactizat cu bulgarul şi cu turcul”, „a mobilizat armata contra domnului Venizelos, pentru că acesta dorea să lupte cu bulgarul şi cu turcul, a tratat Grecia ca un autocrat”29 . Spunând toate acestea, el uita că regele Constantin luptase cu bravură şi contra bulgarilor, şi contra turcilor, în războaiele balcanice, iar în urma victoriilor obţinute armata rămăsese fidelă suveranului şi îl iubea30 . Într-o discuţie care a avut loc între Politis, la acea dată (noiembrie 1915) director general în ministerul elen al Afacerilor Străine, şi Denis Cochin, primul îi spune: „Regele este mult mai popular decât se crede în Franţa. În urma victoriilor sale din campania balcanică, regele a câştigat o foarte nobilă popularitate, nu doar în armată, dar şi în rândul poporului. Regele şi domnul Venizelos sunt singurii doi oameni populari în Grecia31 . Şi nu trebuie uitat că această mărturisire a popularităţii regelui Constantin aparţinea unui admirator al adversarului său ireconciliabil, Elefterios Venizelos. Putem concluziona că poziţiile politice antagonice şi tensiunile care se vădeau în 1914 între tabăra celor care susţineau neutralitatea şi cea a antantiştilor, alimentate apoi de intervenţia corpului expediţionar francez şi de presiunile tot mai puternice ale generalului Sarrail în politica internă elenă conţin, în germene, întreaga criză politică ce va izbucni în anii 1915 – 1917, ducând în final la forţarea abdicării regelui Constantin şi la intrarea Greciei în Primul Război Mondial. 27 Georges Bonnefous, op. cit., p. 69. 28 GeorgesM. Melas, op. cit., p. 154. 29 Ibidem, p. 134. 30 Constantin Tsoucalas, La Grèce de l’Indépendence aux colonels, Pais, Ed. François Maspero, 1970, p. 25. 31 Édouard Driault, Michel Lhéritier, Histoire diplomatique de la Grèce de 1821 à nos jours, tome V, La Grèce et la Grande Guerre. De la Révolution turque au traité de Lausanne (1908 – 1923), Paris, Les Presses Universitaires de France, 1926, p. 219.
- 16. Daniel Focşa RJHIS 1 (1) 2014 16 Bibliografie *** La Grèce actuelle, Editions de la Direction de la Presse au Ministère des Affaires etrangeres, Athènes, 1933 Bonnefous, Georges, Histoire politique de la troisième République, II, La Grande Guerre (1914 – 1918), Paris, Presses Universitaires de France, 1957 Coblentz, Paul, Le silence de Sarrail, Paris, Edit. Louis Querelle, 1930 Divo, Jean-Paul, Modern Greek coins (1828 – 1968), Zürich, Amsterdam, Bank Leu Ltd., Jacques Schulmann N.V., 1969 Driault, Édouard, Lhéritier, Michel, Histoire diplomatique de la Grèce de 1821 à nos jours, tome V, La Grèce et la Grande Guerre. De la Révolution turque au traité de Lausanne (1908 – 1923), Paris, Les Presses Universitaires de France, 1926 Driault, Édouard, Le Roi Constantin, Versailles, 1930 Général Sarrail, Mon commandement en Orient (1916 – 1918), Paris, Edit. Ernest Flammarion, 1920 Lhéritier, Michel, La Grèce, Paris, Ed. F. Rieder et C-ie, 1921 Melas, Georges M., L’ex-Roi Constantin. Souvenirs d’un ancien secrétaire, Paris, Ed. Payot, 1921 Mermeix, Le commandement unique, II-ème partie, Sarrail et les armées d’Orient, Paris, Librairie Paul Ollendorff, 1920 Miller, William, A History of the Greek people (1821 – 1921), London, Methuen et Co. Ltd., 1922 Platykas, P.D., La Grèce pendant la guerre de 1914 – 15 – 16 – 17 – 1918. Étude de politique extérieure, Berne, Edit. Ferd. Wyss, 1918 Tsoucalas, Constantin, La Grèce de l’Indépendence aux colonels, Paris, Ed. François Maspero, 1970 Vacalopoulos, Apostolos, Histoire de la Grèce moderne, Editions Horvath, 1957 Vellay, Charles, L’Irrédentisme hellénique, Paris, Libr. Perrin et C-ie, 1913
- 17. RJHIS 1 (1) 2014 17 Relațiile economice româno-britanice (1948-1955) Mihaela Diaconu* Abstract: The study analyses the Romanian and British economical relations, in the context of international events that followed the year 1948, when the communists took over the power in Romania, until 1955, when the bilateral negotiation, concerning a commercial agreement between the Great Britain and Romania, have failed. Keywords: Romania, Great Britain, economy, debt, nationalisation Schimbările politice din interiorul statului român, după anul 1948, au determinat ca relațiile bilaterale dintre România și Marea Britanie să se subordoneze celor pe care cele două state le aveau cu U.R.S.S. Pe măsură ce regimul comunist își consolida din ce în ce mai mult puterea, România se îndepărta tot mai mult de lumea occidentală și de politica sa externă tradițională a perioadei interbelice. Acest articol își propune să analizeze evoluția relațiilor economice româno- britanice, în contextul schimbărilor politice din țara noastră, din anul 1948 și până în anul 1955, moment în care negocierile economice dintre cele două state s-au încheiat. Discuțiile purtate de cele două state s-au concentrat pe soluționarea unor probleme importante, precum: datoriile române către statul englez, despăgubirile rezultate în urma naționalizărilor realizate de statul român, deblocarea fondurilor românești și încheierea unor acorduri financiare și comerciale bilaterale. În opinia mea, atât România cât și Marea Britanie își doreau încheierea acestor acorduri bilaterale în contextul în care economiile celor două state se aflau în perioada refacerii lor după pierderile suferite în timpul războiului. Se căutau noi piețe de desfacere pentru produsele lor, iar încheierea unor acorduri de acest fel ar fi fost în beneficiul tuturor. Însă, niciunul dintre cele două state nu era dispus să renunțe la cererile sale, așteptând apariția unui moment favorabil pentru impunerea pretențiilor lor. * Doctor în istorie cu teza Relațiile româno-britanice (1945-1964), susținută în anul 2009, Universitatea „Valahia” din Târgoviște.
- 18. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 18 Schimbarea regimului politic din România și intrarea oficială în sfera de influență rusească trebuia să se oglindească și prin măsurile luate în domeniul economic cu rolul de a strânge, și mai mult, cooperarea economică cu statul rus, dar și cu celelalte state comuniste. Astfel, se înființa un Consiliu de Coordonare permanent din care făceau parte U.R.S.S., Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și România, văzut a fi un răspuns la aplicarea Planului Marshall în Europa. Atribuțiile acestui consiliu erau: prelucrarea planurilor de relații economice între statele de democrație populară și U.R.S.S., coordonarea planurilor economice ale statelor participante, coordonarea planurilor de import-export1 . În afara controlului politic exercitat de către Moscova, asupra statului român, au fost eliminate, în același timp, și instrumentele prin care, eventual, se putea realiza o cooperare economică cu lumea occidentală, trecându-se în proprietatea statului principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de transport, instituirea planificării centralizate a economiei și începutul colectivizării2 . Reprezentarea comercială a statului român, în Anglia, era formată dintr-o singură persoană, respectiv consilierul comercial din cadrul Legației, care nu dispunea nici de o secretară sau dactilografă, nici de un sediu separat, în timp ce, statul englez era reprezentat în R.P.R. de patru persoane. Mărfurile românești nu beneficiau de nici un suport în străinătate din partea statului român, situația politică bilaterală ducând la valorificarea cu întârziere a produselor din România sau la achiziționarea de mașini sau utilaje industriale la un preț mai ridicat decât valoarea mondială3 . La sfârșitul anului 1948 și începutul anului 1949, economia Angliei se afla sub mari presiuni, începute în momentul în care acceptase împrumutul din partea Statelor Unite, în 1946, în valoare de 3.75 de miliarde de dolari. Sub aspectul condițiilor acordării împrumutului, Marea Britanie era nevoită să recurgă la un proces de devalorizare a lirei sterline, iulie 1947, ceea ce a declanșat un dezastru în economia engleză4 . Exporturile britanice în întreaga lume scăzuse din cauza apariției unor noi state puternice pe plan mondial, precum Satele Unite sau Japonia, cărora trebuia să le facă față, însă Marea Britanie avea posibilitatea de a-și îndrepta atenția către piețele aflate în spatele Cortinei de Fier. Acest lucru nu s-a 1 ANIC, Fond CC al PCR – Secția Economică, 1920-1965, Dosar nr. 30/1948, Despre o mai strânsă colaborare economică între URSS și țările de democrație populară. 2 Mihail Dobre, România la sfârșitul Războiului Rece – Statut geopolitic și opțiuni de securitate, București, Editura Enciclopedică, 2011, p. 50. 3 ANIC, Fond CC al PCR – Secția Economică, 1920-1965, Dosar nr. 8/1951, Notă asupra organizării reprezentanțelor comerciale, nr.1161/1951. 4 N. J. Crowson, Britain and Europe. A political history since 1918, Oxon, Routledge, 2011, p. 59.
- 19. RJHIS 1 (1) 2014 19 petrecut, motivele fiind numeroase, începând cu faptul că statele din Estul Europei nu puteau achiziționa mărfuri din cauza lipsei de lire sterline precum și insuficienta dezvoltare a acestor piețe, neputând să facă față fluxului exporturilor britanice. Măsurile luate de ministerul britanic al industriei și comerțului chiar făceau și mai greu de realizat un schimb comercial cu statele comuniste. Sub aspectul sporirii securității erau extinse controalele exporturilor asupra unor noi categorii de produse, care se adăugau celor deja existente. Această măsură nu se aplica statelor cu care Anglia avea acorduri economice, ca de exemplu Polonia sau Ungaria, dar puneau piedici statelor precum România5 . Din telegramele trimise de către Legația R.P.R. la Londra, către Ministerul român de Externe, reieșea faptul că puținele schimburi comerciale dintre statul român și Marea Britanie erau realizate prin intermediul Cehoslovaciei, un stat care avea încheiat un acord comercial cu guvernul englez, dar și cu relații bilaterale mult mai bune cu Anglia, față de cele ale statului român. Procedura parcurgea câteva etape, după ce se stabilea prețul la care era cumpărată marfa (stabilit în dolari), guvernul român trebuia să acorde scrisori de garanție pentru calitatea produsului și a faptului că avionul, aflat în capitala cehoslovacă, va decola către Anglia, apoi, se comunica prin intermediul Legației române cantitatea produselor. Ulterior, o bancă elevțiană telegrafia către angajatul băncii, care garanta plata cumpărătorului, scrisoarea de garanție a statului român, iar delegatul cumpărătorului pleca la Praga pentru a prelua marfa6 . Era un proces îndelungat și foarte complicat apărut din neîncrederea unei părți față de cealaltă, caracteristice situației în care se aflau cele două state la acea vreme. Drumul către încheierea unui acord financiar între cele două state și stabilirea unor noi baze economice, în condițiile noilor realități politice, întâmpina un obstacol reprezentat de discuțiile privind deblocarea conturilor românești din Anglia. În cursul anului 1948, guvernul englez dorea să încheie un acord de lungă durată de achiziționare de alimente din România, dar numai îndată ce guvernul român trimitea o listă privind alimentele pe care le poate livra7 , dar și după ce se ajungea la o înțelegere cu privire la achitarea datoriilor statului român către Anglia 5 AMAE, Fond Londra Telegrame, 1949, Telegramă descifrată nr. 775/2 aprilie 1949, de la Legaţiunea Londra pentru ministrul Alexandru Bârlădeanu. 6 Ibidem, Telegramă descifrată telefonică nr. 841/20 iunie 1949, de la Legaţiunea Londra pentru consilierul ministerial A. Toma. 7 AMAE, Fond Anglia, Problema 212-221/1945-1953, Raport nr. 1935/28 iulie 1948, către Secretarul General al Ministerului Comerțului, Gogu Rădulescu.
- 20. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 20 rezultate în urma procesului de naționalizare a întreprinderilor cu capital britanic de pe teritoriul României8 . Datoriile rezultate în urma acestor naționalizări, dar și cele cuprinse în Tratatul de Pace, au reprezentat un factor important în răcirea relațiilor dintre cele două state. Pentru ca situația să fie reglementată Marea Britanie trimitea, la 16 martie 1949, o scrisoare adresată ministrului român de la Londra, Macavei, în care se invoca articolul 27 al Tratatului de Pace adăugând că, în cazul în care nu se va primi nici un răspuns din partea guvernului român, înainte de 1 iulie 1949, pentru a se rezolva atât cererile britanice, cât și cele ale reclamanților particulari, guvernul britanic își rezerva dreptul de a dispune de fondurile românești aflate în posesia statului englez cu scopul de a acoperi unele datorii ale statului român. Guvernul român trimitea, la 23 iunie 1949, răspunsul său prin intermediul Legației române în care își exprima dezacordul față de cererile britanice9 . Statul român refuzase discuțiile cu britanicii motivând că datoria, de care se vorbea, era foarte mare, britanicii cerând o sumă situată în jurul sumei de 20 de milioane de lire. De asemenea, se considera că dacă suma era achitată atunci s-ar fi creat un precedent și pentru celelalte state față de care România avea datorii pentru a cere soluționarea lor. Multe state occidentale, ale căror interese au fost afectate de procesul de naționalizare, au luat, în această perioadă, măsuri punitive la adresa statului român, guvernul elvețian, de exemplu, a hotărât, în anul 1948, blocarea tuturor activelor financiare ale României în Elveția, care erau în valoare de 15 tone aur, 3 milioane de dolari liberi și alte 2 milioane de dolari asupra cărora existau deja ordine de plată10 . În ceea ce privește situația fondurilor românești, blocate de guvernul englez, statul român încerca să soluționeze problema printr-o deblocare mai întâi a acestora pentru a beneficia de acești bani în vederea achiziționării a diferitelor mărfuri necesare economiei românești, înainte de a se ajunge la un acord cu privire la datoriile românești evitându-se, astfel, oprirea sumelor din conturile blocate pentru acoperirea datoriei statului român. La 1 decembrie 1949, Harold Wilson, Ministrul Comerțului Britanic prezenta în Parlament, în urma unor întrebări puse de către anumiți deputați, 8 Ibidem, Secția Relații Externe, vol.I, 1921-1949, Dosar nr.10/1948, Telerama nr.1503, 12 august 1948. 9 AMAE, Fond Londra Telegrame, Cutia 1949, Telegramă A nr. 2302/25 iunie 1949, către Legaţiunea Londra. 10 Cezar Stanciu, Devotați Kremlinului. Alinierea politicii externe românești la cea sovietică în anii ‘50, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2008, p. 28-29.
- 21. RJHIS 1 (1) 2014 21 punctul de vedere al guvernului britanic asupra dezvoltării comerțului Angliei cu țările din afara zonei lirei streline, în special cu țările Europei de Est. Acesta preciza faptul că intensificarea relațiilor comerciale Est-Vest în Europa reprezenta o măsură esențială pentru programul de refacere al Europei dar, din cauza unor condiții obiective, privind situația economică a țărilor din Estul Europei, intensificarea raporturilor comerciale întâmpinau o piedică11 . Un exemplu al acestor piedici era reprezentat de influențele rusești cu privire la discuțiile anglo- române, din anul 1949, cu privire la vânzarea de cereale, din țara noastră. Interesul englez, față de importul de cereale din România, se datora foarte mult crizei alimentare interne, căreia trebuia să-i facă față prin dezvoltarea unor relații economice pragmatice în Sud-Estul Europei, pentru a-și rezolva problemele din economie12 . Aceste tratative au stârnit ecouri în presa engleză, astfel în Financial Times, din 7 ianuarie 1949, apărea articolul Trade relations with Russia, referindu-se la discuțiile, duse de România, pentru vânzarea de cereale Angliei, precizându-se faptul că statul român renunțase la tranzacție din cauza presiunilor venite din partea Rusiei. Răspunsul regimului de la București a fost un articol apărut în Daily Worker, din 13 ianuarie 1949, în care informațiile erau dezmințite13 . Începutul anilor ’50 au reprezentat pentru Anglia un moment în care aceasta trebuia să analizeze foarte bine situația internațională și să ia deciziile potrivite pentru economia statului englez14 . Michael J. Turner este de părere că Marea Britanie căuta răspunsul la întrebarea cum să-și mențină influența în zonele importante pentru ea, precum Asia, Orientul Mijlociu, Pacific sau Europa, precum și de a găsi cea mai bună modalitate pentru a profita de realitățile internaționale ale acelor ani dar, în același timp, să mențină și colaborarea cu Statele Unite, în condițiile în care americanii nu priveau cu ochi buni menținerea imperiului său15 , în condițiile în care, după măsurile economice adoptate la sfârșitul anilor ’40, economia Angliei a cunoscuse o creștere destul de mică16 . 11 AMAE, Fond Anglia, Problema 212-221/1945-1953,Raport nr. 2455/1 decembrie 1949, către Ministrul Afacerilor Externe, Ana Pauker. 12 Cezar Stanciu, op.cit. pag. 206. 13 AMAE, Fond Anglia, Problema 212-221/1945-1953, Raport nr 811/25 ianuarie 1949, către Ministrul Comerțului Exterior, Alexandru Bârlădeanu. 14 Michael J. Turner, Britain and the World in the twentieth century. Ever decreasing circles, London, published by Continuum, 2010, p. 51. 15 Ibidem. 16 Kenneth O. Morgan, Britain since 1945. The people’s peace, New York, Oxford University Press, 2000, p. 74.
- 22. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 22 La începutul anului 1950, au fost inițiate discuții între statul român și statul englez pentru a se pune bazele unui regulament cu privire la reglementarea schimburilor comerciale dintre cele două state. În lipsa unui acord comercial bilateral aceste dispoziții erau menite să faciliteze comerțul anglo-român. Astfel, la 20 mai 1950, Marea Britanie trimitea pentru aprobare, Ministerului Comerțului Exterior al R.P.R., următoarele reglementări, acceptate ulterior de către acesta printr-o scrisoare de răspuns, câteva zile mai târziu. Astfel că, la capitolul Controlul importurilor (se făcea referire la mărfurile importate de R.P.R. din Marea Britanie), firmele particulare și de stat din R.P.R., trebuiau să obțină o autorizație specială de import de la Ministerul Comerțului Exterior, iar, autorizațiile de import, care erau necesare pentru toate mărfurile, trebuia să se obțină înainte de semnarea contractelor, valabilitatea acestora fiind stabilită în urma cererii făcută de firma respectivă, reînnoirea putând să fie făcută fără dificultate17 . La capitolul Controlul devizelor se specifica faptul că eliberarea autorizațiilor de import, din partea Ministerului Comerțului Exterior, constituia garanția acordării devizelor, totuși trebuia să fie cerut un permis special pentru devize, alte restricții cu privire la eliberarea, valabilitatea sau reînnoirea scrisorilor de credite, nu mai existau18 . Alte Dispozițiuni, penultimul capitol, se specifica faptul că exista obligația ca marfa să fie preluată în termen de 15 zile de la data intrării lor în vama din R.P.R., iar, în cazul în care marfa primită depășea cantitatea înscrisă în autorizația de import, exista dreptul de confiscare. Ultima parte se referea la Cursul de schimb, valabil de la data de 18.IX.1949, care era de 420,4 lei=1£19 . În vara anului 1950, pe fondul îndeplinirii planurilor economice, importurile românești din Marea Britanie se vor intensifica20 , însă, într-o notă de serviciu, transmisă de către Direcția Economică la Londra, se comunica faptul că, Ministerul Comerțului britanic condiționa acordarea licențelor de import, pentru anumite produse românești, de încheierea unui acord comercial prin care să se rezolve problema datoriilor rezultate în urma naționalizărilor21 . Într-o discuție 17 AMAE, Fond Anglia, Cutia 71 I, Politică internă, 1945-1948, vol. 1,2, Nota nr. 2268/16 decembrie 1950 de la Legația Britanică din București către Ministerul Comerțului Exterior. 18 Ibidem 19 Ibidem 20 Cezar Stanciu, op.cit. pag. 210. 21 AMAE, Fond Anglia, Problema 212-221/1945-1953, Notă de serviciu nr.93535/24 august 1951.
- 23. RJHIS 1 (1) 2014 23 neoficială, Ministrul britanic al Comerțului menționa că atitudinea lor se baza pe faptul că, în acordul României cu Elveția, se ținuse seama de acest principiu22 . În lipsa unui Acord comercial, diferitele schimburi comerciale care se realizau, presupuneau unele riscuri, și de o parte și de alta. În ciuda faptului că, pentru achiziționarea de mărfuri, erau stabilite mai multe măsuri de siguranță, privind protecția atât a cumpărătorului, cât și a producătorului, totuși se ajungea în situația în care unele comenzi rămâneau neplătite, așa cum s-a întâmplat la cererea de produse, realizată de guvernul român către firma engleză Enfield. Statul român, la rândul său, aștepta efectuarea plății de către firma britanică Energo-Import, pentru mărfurile livrate din România23 , realizându-se astfel, un cerc vicios fără prea multe posibilități de rezolvare. Atașatul comercial al Angliei în R.P.R. a fost schimbat la începutul anului 1953, J.F. Whitfield înlocuindu-l pe Jan Crichet din funcția sa. Noul diplomat englez a avut posibilitatea de a stabili contacte cu autoritățile române ale Ministerului de Externe în cadrul unei recepții organizate de Legația Britanică cu ocazia încoronării reginei Elisabeta a II-a. Whitfield s-a prezentat șefului Direcției Protocol român, declarându-se nemulțumit de realizările predecesorului său, promițând, în același timp, că va încerca să mărească volumul schimburilor comerciale dintre cele două state24 . La 1 martie 1954, Anglia a adoptat, în Parlament, o lege care dădea dreptul distribuirii fondurilor românești, după ce așteptase ca situația să se rezolve încă din anul 1949, când statul englez trimisese o telegramă oficialilor români, la care nu primise nici un răspuns. În această situație statul român înaintează o invitație pentru începerea negocierilor, atrăgându-se atenția ca, în perioada în care aveau loc discuțiile, fondurile nu trebuiau distribuite25 . Într-o convorbire a reprezentantului Legației române la Londra, V. Dinu, cu secretarul general al Board of Trade, Bowes, cu ocazia semnării acordului comercial pentru anii 1953-1954, între Anglia și Cehoslovacia, reprezentând ultima perioadă din cadrul Acordului semnat pe cinci ani între cele două state la începutul anilor ‘50, reprezentantul Ministerului Comerțului Exterior britanic l-a îndemnat pe diplomatul român ca România să încerce să-și rezolve problema vechilor datorii și să urmeze exemplul Poloniei care, din exportul său către Marea 22 Ibidem. 23 Ibidem, Cutia 1953, Telegramă cifrată nr.1314/2 martie 1953, expeditor Legația Londra. 24 AMAE, Fond Anglia, Problema 200-212, 1950/1954, Dosar 221/Anglia 1950-1955, Notă informativă către Simion Bughici. 25 AMAE, Fond Anglia, Problema 211-224, 1955, Raport asupra tratativelor financiare și comerciale care au avut loc la Londra, 6 iulie 1955.
- 24. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 24 Britanie, o parte era destinat acoperirii obligațiilor financiare către guvernul britanic. Statul român putea să procedeze asemănător, alocând 10-15% din exporturile sale, Bowes adăugând că statul englez ar fi acceptat chiar și un procent mai mic, “soluționarea neînțelegerilor neputând să fie realizată fără să se plătească nimic, fiind vorba și de apărarea unui principiu”26 . Momentul de început pentru organizarea unei întâlniri, care să aibă în vedere negocierile pentru rezolvarea problemei datoriilor românești către Anglia, l-a reprezentat cererea Marii Britanii către statul român, de la 23 decembrie 1954, pentru formarea unei delegații guvernamentale române, care să vină la Londra, pentru a trata atât semnarea unui acord comercial, cât și soluționarea pretențiilor financiare britanice față de R.P.R.27 . Guvernul român a răspuns pozitiv invitației britanice, trimițând și componența delegației române. Aceasta era condusă de către adjunctul Ministrului Comerțului Exterior, Mauriciu Novac, iar, data la care membrii delegației ar fi putut să înceapă discuțiile, era estimată ca fiind 10 februarie 1955. Ziarul Financial Times considera statul român ca cel mai mare debitor al Angliei dintre statele est-europene, totalul datoriilor ridicându-se la suma de 100 de milioane de lire. Din această sumă, aproximativ jumătate, reprezentau compensațiile pentru bunurile engleze, care erau expropriate în urma procesului de naționalizare, în cea mai mare măsură reprezentate de societățile britanice de petrol, iar restul datoriei o reprezentau diferite titluri sau obligațiuni (25.000.000 lire), datoriile către Anglia acumulate în urma semnării Tratatului de Pace (20.000.000 lire), precum și alte datorii comerciale acumulate înainte de cel de-al Doilea Război Mondial (aproximativ 5. 000.000 lire)28 . Tratativele economice româno-britanice, din perioada februarie – iunie 1955, reprezentau primele discuții, la acest nivel, după încheierea războiului. Comerțul între cele două state, în această perioadă, poate fi caracterizat ca fiind unul modest, pornind de la un nivel al schimburilor în valoare de sute de mii de lire, pentru anul 1948, ajungând la valoarea de aproximativ două milioane de lire sterline, pentru anul 195429 . 26 AMAE, Fond Anglia, Cutia 71 I, Politică internă, 1945-1948, Dosar Anglia, vol. 1, Telegramă nr. 2042/21 septembrie 1953, de la Legația din Londra către Ministerul Afacerilor Externe, Direcția a IV-a. 27 AMAE, Fond Londra Telegrame,Vol. I, Telegramă cifrată nr.660/21 ianuarie 1955, expediată de MAE către Legația Londra. 28 Ibidem, Telegramă cifrată nr.38/3 februarie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 29 AMAE, Fond Anglia, Problema 211-224, 1955, Raport asupra tratativelor financiare și comerciale care au avut loc la Londra, 6 iulie 1955.
- 25. RJHIS 1 (1) 2014 25 Principala problemă, pe care statul român dorea să o rezolve în cadrul acestor negocieri, era reprezentată de deblocarea fondurilor românești din Marea Britanie, parțial sau total, argumentând că acest drept le era dat de articolul 27 din Tratatul de Pace. Inițial, răspunsul englezilor, la această propunere, a fost acela că subiectul nu putea fi abordat în cadrul discuțiilor30 , statul englez considerând că avea tot dreptul de a nu discuta situația fondurilor blocate deoarece statul român fusese invitat, de către guvernul englez, să facă propuneri pentru reglementarea acestora, până la data de 1 aprilie 1949. De aceea, în cadrul negocierilor, delegația britanică nu putea să primească, din partea țării noastre, propuneri pentru distribuirea acelor fonduri, însă, cu toate acestea, britanicii erau dispuși în situația în care, în cele din urmă, se ajungea la soluționarea tuturor problemelor financiare, statul englez ar fi luat în considerare sumele care erau deja distribuite către anumiți creditori din fondurile românești, adică aproximativ 1.300.000 lire sterline31 . Un alt obiectiv al delegației române era acela de a se reglementa totalitatea pretențiilor financiare britanice prin stabilirea unei sume forfetare, dar care să nu depășească cifra fondurilor românești din Anglia. În cazul în care se obținea deblocarea totală sau parțială a fondurilor românești, reprezentanții români ar fi încercat să obțină achitarea sumei forfetare prin reținerea, de către britanici, a unui procent, care nu se dorea să depășească 6% din plata exporturilor românești către Anglia, iar banii obținuți din deblocarea fondurilor puteau fi folosiți pentru achiziționarea altor mărfuri. O ultimă instrucțiune a guvernului român era aceea de a nu accepta încheierea unui acord comercial fără a se ajunge la o înțelegere financiară între cele două state32 . La 14 februarie 1955, cu câteva zile mai târziu decât se discutase inițial, a avut loc prima ședință plenară33 , delegația română fiind condusă de către ministrul adjunct al Comerțului Exterior, Mauriciu Novac34 , iar, delegația engleză, una numeroasă, a fost constituită din al treilea secretar al Ministerului de Finanțe britanic, K.S. Weston, în funcția de președinte al delegației, patru reprezentanți ai Ministerului de Finanțe, patru reprezentanți ai Ministerului de Externe, printre care și șeful Departamentului Statelor Nordice și Balcanice. Din partea Legației Britanice la București au participat doi reprezentanți, printre care și secretarul 30 AMAE, Fond Londra Telegrame,Vol. I,Telegramă cifrată nr.660/21 ianuarie 1955, expediată de MAE către Legația Londra. 31 Ibidem, Telegramă cifrată nr.1226/8 februarie 1955, expediată de MAE către Legația Londra. 32 AMAE, Fond Anglia, Problema 211-224, 1955, Raport asupra tratativelor financiare și comerciale care au avut loc la Londra, 6 iulie 1955. 33 Ibidem, Telegramă cifrată nr.54/15 februarie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 34 Ibidem, Vol. II, Telegramă cifrată nr.119/23 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE.
- 26. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 26 general de legație, iar de la Ministerul Comerțului Britanic au fost prezenți trei membri. De asemenea, Banca Angliei și Ministerul Petrolului au trimis câte un reprezentant fiecare în delegație. În cadrul acestei ședințe au fost stabilite două comisii separate, financiară și comercială, fiecare cu atribuțiile și obiectivele sale. Comisia financiară avea următoarele obiective: discutarea pretențiilor britanice față de R.P.R., stabilirea cuantumului și situației fondurilor românești din Anglia și stabilirea modului de reglementare ale celor două obiective de mai sus, urmând ca a doua zi să aibă loc ședința comisiei35 și comisia comercială însărcinată cu stabilirea prevederilor unui Acord Comercial. Pe parcursul unei săptămâni de discuții au avut loc două ședințe ale celor două comisii, financiară și comercială în care delegația engleză și-a prezentat pretențiile financiare, care însumau cifra de 215 milioane de lire, mult mai mult decât speculase presa engleză sau față de cifra pe care guvernul român o calculase. Astfel, din întreaga sumă, aproximativ 40 de milioane de lire erau achitate în urma Moratoriului Hoover, rămânând suma de 175 de milioane de lire. Aceasta era compusă din: datoria publică în valoare de 28 de milioane de lire, la care se adăugau alte 14 milioane, dobânzile acumulate de-a lungul timpului, creanțe bancare și comerciale în valoare de 3,5 milioane de lire, datorii din diferite produse petrolifere în valoare de 4 milioane de lire, despăgubirile de război estimate la suma de 25 de milioane de lire și datoriile rezultate în urma procesului de naționalizare însumând cifra totală de 100 de milioane de lire36 . Reacția delegației române a fost că aceste cifre sunt mult exagerate cerând, în schimb, justificări ale acestor cifre, iar răspunsul reprezentanților englezi a fost acela că „o documentație serioasă necesita foarte mult timp, dar că vor încerca să satisfacă cererile românești”37 . Strategia delegaților români, în fața acestor sume, era bazată pe demonstrarea faptului că aceste cifre sunt mult prea mari, în special cele care se refereau la datoriile acumulate în urma naționalizării38 , dar și, conform indicațiilor primite de la București, negociatorii trebuiau să apeleze chiar și la o „tergiversare” a lucrurilor, dacă această strategie le-ar fi de folos, încercând tot timpul să obțină folosirea fondurilor românești pentru plata datoriilor39 . 35 Ibidem, Vol.I, Telegramă cifrată nr.55/15 februarie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 36 Ibidem, Telegramă cifrată nr.61/19 februarie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 37 Ibidem. 38 Ibidem. 39 Ibidem, Telegramă cifrată nr.1426/14 februarie 1955, expediată de MAE către Legația Londra.
- 27. RJHIS 1 (1) 2014 27 Cu privire la situația conturilor românești blocate în Anglia, răspunsul englezilor a fost acela că problema este în curs de rezolvare, dar că nu au aprobare pentru a discuta acest subiect. Delegația română, însă nu a renunțat la acest obiectiv și a adus din nou în discuție problema fondurilor în cadrul ședinței comisiei financiare din data de 17 februarie. Răspunsul britanicilor a fost acela că, timp de câteva luni, nu vor recurge la distribuirea fondurilor, nu ca urmare a crererilor românești, ci ca o simplă coincidență că discuțiile au loc exact în această perioadă40 . Atitudinea delegației britanice era una în care nu doreau să arate că ar fi loc de concesii din partea lor, sau să se creadă că reprezentanții români vor putea rezolva situația fără ca Marea Britanie să nu primească exact cât considerau că au dreptul. Lucrările se derulau destul de încet41 , iar delegația britanică dorea ca discuțiile să se finalizeze până la 1 aprilie având planificate negocieri și cu alte state42 . În privința unui acord comercial, discuțiile dintre cele două delegații au dus la conturarea, în linii mari, a unui plan cu privire la schimburile comerciale. Marea Britanie avea în vedere stabilirea unor exporturi românești pe piața engleză în valoare de 6-8 milioane de lire, adică o valoare mai scăzută cu jumătate din ceea ce dorea guvernul român. De asemenea, britanicii au comunicat delegației române că aveau în vedere ca din valoarea exporturilor românești, mai precis, din lirele obținute de către statul român, o parte să fie folosite la plata datoriilor către Anglia, dar s-a refuzat să se dea un răspuns la întrebarea prin care li se cerea să declare dacă se vor cumpăra produse petroliere din țara noastră, spunând doar că această problemă depindea de rezolvarea problemelor financiare43 . În ceea ce privește acordul financiar dintre cele două state, prelungirea discuțiilor a determinat ca delegația engleză să își piardă răbdarea și dorea ca, din acel moment, discuțiile să fie axate pe negocierea unei sume forfetare renunțându- se, astfel, la documentele și analizele prezentate de fiecare delegație pe motiv că îngreunau foarte mult mersul lucrurilor. Însă, delegația română nu dorea să renunțe la aceste procedee, argumentând cu faptul că cel care dorea să recupereze datoria trebuia să și justifice cu acte și documente pretențiile financiare. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis, în sensul că discuțiile asupra stabilirii unei sume 40 Ibidem, Telegramă cifrată nr.61/19 februarie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 41 Ibidem, Telegramă cifrată nr.78/6 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 42 Ibidem, Telegramă cifrată nr.79/6 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 43 Ibidem.
- 28. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 28 forfetare vor avea loc în același timp cu ședințele pentru prezentarea materialelor documentare care justificau sumele cerute de către britanici44 . Societățile petroliere engleze nu agreau soluția stabilirii unei sume forfetare, care să acopere toate pretențiile financiare britanice, ceea ce făcea ca din acel moment, delegația engleză să continue discuțiile doar pentru reglementarea parțială a datoriei. Erau excluse din negocieri, în acest fel, datoriile societăților petroliere. Reprezentanții societăților din domeniul petrolier cosiderau că suma stabilită era mult prea mică iar, după calculele lor, valoarea bunurilor petroliere naționalizate ajungeau la o valoare de 95 de milioane de lire. În această situație, delegația engleză propunea să se negocieze separat celelalte datorii, exceptându-se cele petroliere, iar statul român, să mai adauge șase milioane de lire, peste suma fondurilor românești din Anglia, acoperindu-se, astfel, toate datoriile. La această ofertă, reprezentanții români au declarat că erau de acord doar cu o sumă de două milioane de lire peste cele existente în conturile din Anglia45 . Reprezentanții români au propus ca discuțiile cu privire la datoriile rezultate în urma naționalizării întreprinderilor să fie soluționate în cadrul ședințelor care aveau ca temă problema naționalizărilor, cerere acceptată de către britanici cu o condiție: această situație să nu afecteze cererile de despăgubire ale unei alte categorii de reclamanți, ale căror pretenții financiare aveau legătură cu Tratatul de Pace46 . Britanicii ar fi dorit ca cele două delegații să abordeze problema revendicărilor particularilor englezi asupra bunurilor mobile și imobile naționalizate, însă, în stilul caracteristic, Ministerul de Externe a cerut ca mai întâi să fie discutate problemele care reprezentau despăgubiri de o valoare mai mică, intenția oficialilor români fiind aceea de a evita cât mai mult posibil negocierile în așteptarea unui moment favorabil impunerii pretențiilor lor47 . Nici asupra situației fondurilor românești blocate nu se ajunsese la un compromis. Reprezentanții români încă nu prezentaseră o situație oficială cu suma totală a acestora, așteptând, pe de-o parte ca reprezentanții englezi să prezinte primii o cifră, înlăturând riscul de a prezenta o sumă mai mică decât cea oferită de britanici. Delegația română a propus președintelui delegației engleze ca fondurile românești, estimate de către britanici la suma de 7.540.000 de lire (mai mult cu 540.000 de lire față de cifra prezentată la începutul discuțiilor celor două delegații), 44 Ibidem, Telegramă cifrată nr.102/18 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 45 AMAE, Fond Anglia, Problema 211-224, 1955, Raport asupra tratativelor financiare și comerciale care au avut loc la Londra, 6 iulie 1955. 46 Ibidem, Telegramă cifrată nr.116/22 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 47 Ibidem.
- 29. RJHIS 1 (1) 2014 29 să fie folosite la achiziționarea de mărfuri de pe piața engleză, răspunsul reprezentantului britanic fiind acela că va lua în considerare cererea noastră48 . Spre sfârșitul lunii martie delegația britanică încerca să ajungă cu partea română la o înțelegere spre a putea încheia tratativele începute cu aproximativ două luni în urmă, mai ales că, așa cum afirmaseră chiar britanicii la început, pentru 1 aprilie aveau planificate alte tratative, dorința acestora fiind aceea ca reprezentanții R.P.R. să facă și ei, la rândul lor, propuneri cu privire la ofertele prezentate de Marea Britanie în cursul tratativelor. Însă, delegația română nu dorea să facă nici o propunere până când nu considerau că și-au îndeplinit în totalitate obiectivele stabilite, cel mai important fiind acela de a reuși deblocarea, măcar și parțială, a fondurilor românești blocate în Anglia. Stabilirea unor prevederi pentru un viitor Acord comercial nu pusese foarte multe probleme celor două delegații, reușindu-se până la 25 martie să se contureze listele mărfurilor care puteau fi comercializate între cele două state, acestea având o valoare de aproximativ zece milioane de lire de fiecare parte. Era stabilită chiar și structura importurilor pe care R.P.R. le putea obține de pe piața engleză, dar și cea a exporturilor românești în Marea Britanie. Astfel, din totalitatea mărfurilor importate de țara noastră 45% erau reprezentate de materii prime, 30% produse semifinite, 25% produse finite, iar din totalul importurilor românești 53% reprezentau mărfuri care erau destinate industriei ușoare și 10% reprezentau produse folosite în industria alimentară. Din totalul exporturilor noastre către Anglia un procent de 30% era reprezentat de materiile prime, alte 30 de procente erau reprezentate de mărfurile semifinite, iar produsele finite aveau un procent de 40 %49 . Marea Britanie nu era foarte încântată de raportul dintre produsele finite și materiile prime exportate către țara noastră din cauză că materiile prime oferite statului român nu reprezentau exporturi din Anglia ci reexporturi ale mărfurilor obținute de către englezi din țările Commonwealth-ului. Însă, condiția pe care britanicii o puneau pentru încheierea acestui Acord comercial era aceea de a fi rezolvate toate problemele de natură financiară dintre cele două state50 . În cele din urmă, delegația britanică, observând că nu ajunge la nici un compromis cu delegația română, a propus ca datoria publică să fie discutată de statul român direct cu reprezentanții Consiliului Deținătorilor de Titluri Străine. De asemenea, reprezentanții industriei petroliere, care nu dăduseră un răspuns până atunci, puteau să fie de acord ca și ei să discute direct recuperarea datoriilor lor de la statul român în urma naționalizării firmelor britanice petroliere din România, iar 48 Ibidem, Telegramă cifrată nr.103/18 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 49 Ibidem, Telegramă cifrată nr.122/25 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 50 Ibidem, Telegramă cifrată nr.123/25 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE.
- 30. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 30 ceea ce mai rămânea din suma totală a datoriei urma să fie discutată, în continuare, în vederea soluționării, cu membrii delegației engleze51 . Continuarea discuțiilor cu delegația britanică urma să se axeze pe diferite creanțe comerciale sau financiare, diferențe de preț la diferite produse petroliere, despăgubiri de război, altele decât cele aparținând societăților petroliere, încadrate în capitolul numit Diverse, iar toate aceste chestiuni să fie rezolvate prin stabilirea unei sume forfetare hotărâtă de comun acord. Dacă toate punctele dezbătute s-ar fi rezolvat, în momentul acela, delegația britanică ar fi semnat Acordul comercial indiferent de stadiul tratativelor cu cele două comisii cu privire la datoria publică a statului român și aceea către firmele petroliere, guvernul englez afirmându-și sprijinul ca negocierile să ducă la rezolvarea problemelor financiare52 . Toate acestea demonstrează faptul că guvernul Marii Britanii căuta soluții de compromis pentru a încheia, măcar și parțial, dificultățile financiare cu statul român. Răspunsul oficialilor români a fost acela că delegația R.P.R. nu avea acordul statului român pentru a discuta aceste probleme cu altcineva în afară de membrii delegației guvernamentale britanice, însă, deblocarea unei părți din fondurile românești ar putea să contribuie la acceptarea propunerilor britanice. Englezii cereau din partea românilor măcar o declarație de principiu privind acceptarea acestei propuneri, dar românii s-au menținut ferm pe poziția lor, încercând să forțeze lucrurile pentru ca britanicii să cedeze, iar ei să-și îndeplinească obiectivul lor principal și să deblocheze o parte din conturile românești aflate în Anglia53 . Britanicii, la rândul lor, declarau că nu puteau să recurgă la o asemenea măsură justificându-și decizia prin prisma faptului că, în acest fel, s-ar fi creat un precedent (Marea Britanie administrând fondurile altor șase state), iar alte țări ar fi făcut aceleași cerințe, pe care Anglia nu putea să le îndeplinească. Delegația română era de părere că în aceste condiții să poată fi rezolvate doar acele chestiuni financiare de care s-ar ocupa doar delegația guvernamentală, rămânând ca celelalte datorii, să fie rezolvate pe parcurs, fondurile românești existente să fie deblocate parțial, iar restul conturilor rămase să fie păstrate până în momentul în care discuțiile vor fi reluate și, tot atunci, se putea semna și un Acord comercial54 . România încerca să scape, într-un fel, de cele mai mari probleme ale sale din cadrul acestor negocieri, cele legate de problemele financiare cu societățile petroliere. 51 Ibidem. 52 Ibidem, Telegramă cifrată nr.132/25 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 53 Ibidem, Telegramă cifrată nr.133/25 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 54 Ibidem, Telegramă cifrată nr.134/25 martie 1955, expediată de Legația Londra către MAE.
- 31. RJHIS 1 (1) 2014 31 Spe sfârșitul lunii aprilie, britanicii erau preocupați de alte lucruri, precum alegerile parlamentare, programate pentru luna mai. În consecință, ședințele de lucru erau din ce în ce mai rare. Englezii au venit cu o altă ofertă, sperând că poate, de data aceasta, vor reuși să ajungă la o înțelegere. Astfel, delegația engleză a cerut să se plătească o sumă de aproximativ șase milioane de lire pe o perioadă mai mare de ani, plus încă patru milioane de lire din fondurile blocate, aceste zece milioane de lire reprezentând o parte din valoarea sumei totale de 24 de milioane de lire a pretențiilor financiare britanice pentru anumite capitole ale datoriei românești. Alte patru milioane de lire, din conturile românești blocate, ar fi fost folosite pentru achitarea parțială a datoriei publice a R.P.R. către Anglia, în urma unui aranjament pus la punct de către Consiliul Deținătorilor de Titluri, iar discuțiile cu reprezentanții industriei petroliere puteau fi amânate pe o perioadă de doi sau trei ani. Delegația R.P.R. nu a fost de acord cu aceste propuneri, aceștia nefiind dispuși de a achita o sumă mai mare decât cea reprezentată de valoarea conturilor românești blocate, susținând ca datoria să fie achitată în urma stabilirii unei sume forfetare a tuturor pretențiilor financiare britanice55 . Răspunsul britanicilor a fost acela că punctul de vedere român nu poate fi acceptat, dar a declarat că va transmite răspunsul acestora către guvernul britanic, însă, în aceste condiții, reprezentanții britanici considerau că discuțiile din cadrul comisiei financiare și cele de la Administrația Bunurilor Inamice nu mai erau considerate oportune56 . Reprezentanții români recomandau ca discuțiile să fie finalizate în decursul celor două săptămâni care mai rămăseseră până la alegeri și să se profite de această perioadă pentru a se face presiuni pentru o soluționare, convinși fiind că odată alegerile definitivate era mult mai greu pentru a se ajunge la un acord bilateral57 . Guvernul englez nu dorea să renunțe la discuțiile privind despăgubirile societăților petroliere, așa cum ar fi dorit delegația română, iar, dacă R.P.R. nu renunța, nici ea, la rezolvarea tuturor diferendelor financiare, fără a include cele aparținând industriei petroliere, atunci continuarea discuțiilor nu ar mai fi avut nici un rost. Drept concluzie, britanicii au propus, din nou, o soluție de compromis, care consta în reglementarea celorlalte probleme financiare bilaterale, iar, chestiunile referitoare la creanțele petroliere, să fie amânate timp în care, în urma semnării unui acord, britanicii se angajau ca în următorii zece ani să nu aducă în discuție aceste lucruri58 . 55 Ibidem, Telegramă cifrată nr.206/23 aprilie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 56 Ibidem, Telegramă cifrată nr.207/23 aprilie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 57 Ibidem, Telegramă cifrată nr.210/23 aprilie 1955, expediată de Legația Londra către MAE. 58 Ibidem, Telegramă cifrată nr.230/30 aprilie 1955, expediată de Legația Londra către MAE.
- 32. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 32 Delegația română contesta permanent documentele aduse de către membrii delegației economice britanice, mai ales cele care aveau în vedere proprietățile din România ale cetățenilor britanici confiscate în urma naționalizărilor. În replică, șeful delegației britanice, Weston, spunea că lipsa unor documente era cauzată de situația politică din România, care a avut drept consecință neputința proprietarilor de a mai intra în contact cu proprietățile lor59 . Sfârșitul negocierilor s-a realizat prin trimiterea unei scrisori, la 23 iunie 1955, către delegația financiară română din partea delegației engleze, în care se preciza că din cauza faptului că statul român își dorea lichidarea totală a datoriei publice, excepție făcând cea către societățile britanice petroliere, guvernul englez considera că cea mai bună soluție o reprezenta amânarea discuțiilor cu șase luni, timp în care cele două părți ar putea să studieze mai bine situația. Britanicii au mai adăugat și faptul că din moment ce problemele financiare nu erau rezolvate nici un acord comercial nu putea fi semnat și acest aspect fiind amânat pentru încă șase luni. Cu privire la fondurile românești blocate, Marea Britanie nu garanta că acestea nu vor fi distribuite pentru acoperirea unor datorii românești, acest drept fiindu-le garantat de prevederile Tratatului de Pace dar că, indiferent dacă acestea vor fi folosite parțial sau total, ele vor fi luate în discuție la viitoarele negocieri bilaterale. Delegația română recomanda că, din moment ce inițiativa amânării a venit din partea Angliei, ei neputând fi acuzați în acest fel de nesoluționarea negocierilor, să se accepte amânarea de șase luni60 . Nici la cea de-a doua serie de negocieri nu s-a ajuns la o înțelegere, cauzele fiind aceleași. De-a lungul perioadei studiate relațiile economice dintre România și Marea Britanie s-au desfășurat în lipsa existenței unui acord comercial, piedica stabilirii unui asemenea acord reprezentând-o datoriile nesoluționate ale statului român față de englezi, unele mai vechi, din timpul lui Ion Antonescu, altele mai recente realizate în urma naționalizării firmelor britanice din țara noastră. Discuțiile pentru soluționarea acestora, derulate la mijlocul anilor `50, au fost purtate de către două delegații însă nici una dintre ele nu au putut ajunge la un compromis, influența străină ducând la ruperea relațiilor internaționale ale României cu Occidentul. Un acord în privința compensațiilor a fost stabilit de-abia în anul 1976 care, după părerea istoricului Mark Percival, acesta făcea parte din pregătirile pentru vizita lui 59 AMAE, Fond Anglia, Problema 211-224, 1955, Scrisoare adresată șefului delegației române la Londra de către K. S. Weston, șeful delegației britanice, 7 iulie 1955. 60 Ibidem, Telegramă cifrată nr.308/24 iunie 1955, expediată de Legația Londra către MAE.
- 33. RJHIS 1 (1) 2014 33 Nicolae Ceaușescu în Anglia, suma stabilită având o valoare mult sub cererile engleze61 . Bibliografie Arhive: AMAE, Fond Anglia, Problema 212-221/1945-1953 AMAE, Fond Anglia, Cutia 71 I, Politică internă, 1945-1948, vol. 1,2 AMAE, Fond Londra Telegrame, 1949 AMAE, fond Anglia, Problema 200-221/1950-1954 AMAE, Fond Anglia, Problema 211-224, 1955 AMAE, Fond Londra Telegrame, Vol. I ANIC, Fond CC al PCR – Secția Economică, 1920-1965 Cărți: Crowson, N.J., Britain and Europe. A political history since 1918, Oxon, Routledge, 2011 Dobre, Mihail, România la sfârșitul Războiului Rece – Statut geopolitic și opțiuni de securitate, București, Editura Enciclopedică, 2011 Morgan, Kenneth O., Britain since 1945. The people’s peace, New York, Oxford University Press, 2000 Percival, Mark, “Politica britanică față de România în primii ani ai Republicii Populare”, în Analele Sighet, nr. 6, București, Editura Fundația Academia Civică, 1998 Stanciu, Cezar, Devotaţi Kremlinului. Alinierea politicii externe româneşti la cea sovietică în anii ’50, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2008 Turner, Michael J., Britain and the World in the twentieth century. Ever decreasing circles, London, published by Continuum, 2010 61 Mark Percival, “Politica britanică față de România în primii ani ai Republicii Populare”, în Analele Sighet, nr. 6, București, Editura Fundația Academia Civică, 1998.
- 34. Mihaela Diaconu RJHIS 1 (1) 2014 34
- 35. RJHIS 1 (1) 2014 35 The Past in the Present: The Fundamentals of Structural Colonialism and the African Contemporary Developmental Challenges Simon Odion Ehiabhi, Ph.D∗∗∗∗ Abstract: Whenever Africa is mentioned in the international arena, the name seems to conjure pity, poverty, diseases, corruption, conflicts, maladministration, abuse of human rights and other trappings of vices associated with underdevelopment. This thinking may have influenced Tony Blair’s (former British Prime Minister) comments that Africa is a “scar on the conscience of the world”. This paper therefore argues that the various degrees of developmental challenges confronting contemporary African states were created in the era of colonial administration of the continent. Using the concepts of fundamentalist structuralism to critically analyse the contemporary African developmental challenges, the paper concludes that Africa appears to lack the capacity to deconstruct the philosophical foundation on which colonial structures were erected, and without a radical overture, the African continent may remain in its crawling developmental posture even in the 21st century. Keywords: Fundamentals, Structuralism, Colonialism, Development, Africa Introduction Africa is naturally endowed with abundant human and natural resources. Unfortunately, the continent is unable to develop these resources to create wealth. In terms of statistics, Africa runs high in its deficiency ratio to adequately take care of its citizens. What could be responsible for the continent’s inability to develop and successfully execute its own developmental plans? Could it be as a result of the consequences of colonial rule? Frederick Cooper argues that to appreciate the contemporary history of any colonized society is to first understand its colonial past since “… the very categories by which we understand the colonies’ past and the ex-colonies future were shaped by the process of colonization” 1 . Likewise, the reality of the challenges facing contemporary societies that have gone through ∗ Simon Odion EHIABHI is a senior lecturer in the Department of History and International Studies, Adekunle Ajasin University, Akungba-Akoko, Ondo State, Nigeria. His scope of research is on African socio-political history with broader international dimension. E-mail address: simonoehiabhi@yahoo.com. 1 F. Cooper, Colonialism in Question: Theory, Knowledge, History, University of California Press, Berkeley, 2005, p. 3.
- 36. Simon Odion Ehiabhi RJHIS 1 (1) 2014 36 colonization such as those of Africa is in consonance with Cooper’s submission. These developmental challenges Cooper argues “reveal the hypocrisy of Europe’s claims to provide models of democratic politics, efficient economic systems, and a rational approach to understanding and changing the world” 2 . From the historical viewpoint, the structure of imperialism has not been dismantled by any economic standard; rather the structures remain in the new form of neo-imperialism. The burden of this discussion is to continue and also provoke further debate that Africa’s developmental woes and the seemingly incapacity of the continent to invent its own developmental paradigm within the context of international politics is attributable to the fundamental structure of colonialism. For the purpose of analysis, our discussion will demonstrate the relationship between fundamentalist structuralism and colonial deformation of the African continent. It therefore becomes germane to first explain the functionality of some of the key terms deployed in the discourse. Colonialism, Fundamentalism and Colonial Methods George Orwell has noted that if the use of language is “an instrument for expressing and not for concealing or preventing thought”, then “let the meaning choose the word, and not the other way about”3 . Orwell’s worry is that definitions of terms most often do not properly capture the phenomenon or event the term is intended to explain. So, any attempt to define colonialism without first taking into consideration the historical impact of colonial rule on the colonized would make such definition deficient in explaining the essentials of colonialism. Various scholars have shared their views on colonialism. A.S. Hornby defines it as “the practice by which a powerful country controls another country or countries”4 . This definition is too simplistic to explain the structure of colonialism. H. Magdoff sees colonialism “as the direct application of military and political force [which] was essential to reshape the social and economic institutions of many of the dependent countries to the needs of the metropolitan centers”5 . The definition captures the essence of colonialism to the extent of identifying its motives. It however does not 2 Ibid. 3 G. Orwell, “Politics and the English Language”, quoted in F. Cooper, 2005, p 59. 4 A.S. Hornby, Oxford Advanced learner’s Dictionary of Current English, Oxford University Press, Oxford, 2005, p. 747. 5 H. Magdoff, Imperialism: From the Colonial to Present, Monthly Review Press, New York, 1978, p. 139.
- 37. RJHIS 1 (1) 2014 37 encapsulate the primary institution that must give way for effective colonization to take place. G. Balandier explains colonialism as a system whereby a foreign country takes over the political control of another country and subsequently changes the colonized society6 . Balandier’s explanation, though indicated that the overthrow of the political institution was essential for colonial imposition, it however did not point out the method by which the colonizing power takes over political control from the colonized. E.E.G. Iweriebor’s conception of colonialism perhaps captures the realistic understanding of colonialism. He defines it as the imposition of alien rule by use of superior military power and the conclusion of treaties of dubious legal validity by the Europeans, on the one hand, and the loss of political sovereignty by the [colonized] African, on the other. The seizure of African political sovereignty was the minimum condition and requirement for the fulfilment by the colonialists of their imperialists aims which was pre-eminently economic7 . Taking the few definitions of colonialism into consideration, colonialism should therefore be understood as the forceful overthrow of the political institution of other countries in order to effectively manipulate the colonized through political action to achieve economic gains. The observable ‘positive’ social impact of colonialism is either as a result of deliberate policy to serve economic ends or as a result of accidental by-product of colonial activities. The essence of colonization was to consolidate imperial gains; this would therefore show that colonialism resulted from imperialism. V.I. Lenin argues that “the more capitalism is developed, the more the need for raw materials is felt […] the more desperate becomes the struggle for the acquisition of colonies8 . Lenin’s incisive position on the connection between imperialism and colonialism is clearly demonstrated in the relationship between Europe and African territories. It is this observable chain-like connection that may have influenced R. Robinson, et al’s view that expansion (imperial) was “inevitable” due to industrial successes9 . 6 G. Balandier, The Sociology of Black Africa: Social Dynamics in Central Africa, Andre and Deutsch, London, 1970, p. 31. 7 E.E.G. Iweriebor, “The Impact of Colonialism in Africa: A Critique of the Historiography”, pp. 7- 8. This is the revised version first presented at the Staff/Postgraduate Seminar, Department of History, University of Ilorin on 15th May, 1980. 8 V.I. Lenin, Imperialism: The Highest Stage of Capitalism, International Publishers, New York, 1939, pp. 82-84. 9 R. Robinson, J. Gallagher, A. Denny, Africa and the Victorians. The Official Mind of Imperialism, Macmillan & Co., London, 1970, p .3.
- 38. Simon Odion Ehiabhi RJHIS 1 (1) 2014 38 It was the European imperialist trade that began after the abolition of the slave trade in the early 19th century that essentially produced colonialism. The over three centuries of the triangular trade in slave led to the industrial revolution in Europe. The revolution came with its own demands. Raw materials and extensive markets were required to complement and sustain the industrial boom. Initially, imperialist traders were content at waiting at the coast for middlemen to supply the required goods. With time (in the case of Africa), imperialist merchants began to interfere with the internal politics of their host polity because of the need to break the monopoly of their host potentates. Magdoff has rightly noted, “this shift in trading pattern entailed, in the long, changes […] and practices as well as in the nature of colonial acquisitions”10 . This position is in agreement with Robinson’s assertion that though wealth could be obtained through any means, “the best mode of preserving wealth is power”11 . From the foregoing, it is clear that imperial trade inevitably produced colonialism. If trade was the instrument of imperialism, it was clear that for colonialism to survive there was the strategic need to adopt its own fundamental methods. The nature of the application of the methods can better be appreciated when we take into consideration an understanding of what fundamentalism represent. The usage of the term fundamentalism is often associated with religious actions because the word emanated from Christian religious ideology. From historical perspective, fundamentalism is the practice of strictly adhering to a set of Christian theological principles published in twelve volumes entitled The Fundamentals. Those adherents were therefore called fundamentalist because they stoutly defended their belief and also avoided interaction with those that differed from them in thought and action12 . In other words, the key element in the concept of fundamentalism is that it is intolerant of any belief, idea or structure that is not compatible with its set objective. This element, Karen Armstrong, has rightly discussed in the article “Intolerance and Fundamentalism”13 . From the foregoing, fundamentalism would simply mean a dictatorial, unbending and uncompromising position on all matters. Therefore, any threat or real opposition to fundamentalist establishment must be removed or exterminated. So, when the concept of fundamentalism and colonialism are juxtaposed, a correlation of method is observed. As we have already explained, colonialism was 10 H. Magdoff, 1978, p.18. 11 R. Robinson, J. Gallagher, A. Denny, op.cit., p.4. 12 Wikipedia, retrieved on January 14, 2013. 13 K. Armstrong, “Intolerance and Fundamentalism”, retrieved on January 14, 2013 from www.2.ise.ac.uk/publicevents/pdf/200.
- 39. RJHIS 1 (1) 2014 39 the forceful imposition of one value system over another value system without considering the impact of the imposition on the imposed. In this instance, we refer to the introduction of European practices into Africa. Colonization tempered with all aspects of African cultural values because colonialism was inherently intolerant of the way of life of the colonized, since the colonized values were incompatible with colonial objectives. As such the life style that did not meet up with the requirements of colonial demands was fundamentally deconstructed and reconstructed through colonial methods in line with the cultural values of the colonizing powers. Methodological application to any situation depends on the peculiarity of the issue under interrogation. The core motive of colonialism wherever it existed in the globe was for economic exploitation. This was carried out by stimulating the economy of the colonized to produce goods required by the metropolitan country14 . So, since colonization was not a friendly tea party, we therefore share in the opinion of Aime Cesaire that the primary and sole motive for colonization was “neither evangelization, nor a philanthropic enterprise, nor a desire to push back the frontiers of ignorance,... nor a project undertaken for the greater glory of God,… [but] to admit once for all, …. to extend to a world scale the competition of its antagonistic economics”15 . Given, therefore, the motive of colonialism, its method was realistically violent to the colonized. Some of the methods were military conquest, the overthrow of existing political institutions, the introduction of alien administrative structures and legislation. Most societies, confronted with colonial military forces, responded with force to defend their sovereignty until they were defeated by superior European war machine. Military conquest could be regarded as the swiftest means of ensuring that colonial rule was imposed and sustained16 . In the case of West Africa, which experienced high level of resistance to colonial invasion, the recourse to military option brought it to submission. A.F. Afrigbo has mentioned some of the societies that suffered such fate: Lagos in 1851 before its annexation in 1861, Opobo in 1887, Ijebu in 1892, Itsekiri and Dahomey in 1894, Bida, Benin and Ilorin in 189717 . As soon as a society was conquered, the head of the existing political structure was deposed and a collaborative replacement installed. The idea 14 J. F.A Ajayi, M. Crowder, “West Africa 1919-1939: The Colonial Situation”, J. F.A Ajayi and M. Crowder (eds.), History of West Africa, Vol. Two, Longman Group Limited, London, 1974, p. 524. 15 A. Cesaire, Discourse on Colonialism , Monthly Review Press, New York, 1955, pp. 10-11. 16 A. F. Afigbo, “The Establishment of Colonial Rule: 1900-1918”, J. F.A Ajayi, M. Crowder (eds.), op.cit., 1974, p. 425. 17 Ibid.