1. MANUAL
al judecătorului la examinarea
pricinilor civile
1-Întroducere ( justiţia în Republica Moldova ca una dintre cele trei puteri )
(V.Şterbeţ)
Titlul I
1.1-Procedura contencioasă.(A.Pascari, D.Visternicean, S.Novac)...3
1.2-Procedura contenciosului administrativ.(A.Pascari,V.Zubco)....37
1.3-Procedura specială.(V.Creţu, M.Poalelungi)..................56,75,105
1.4-Procedura în ordonanţă.(V.Macinskaia)...................................117
1.5-Procedura de declarare a insolvabilităţii.(N.Moldovan, V.Barbă)128
1.6-Asigurarea acţiunii (V.Macinskaia, S.Novac).........................140
Titlul II
1-Căile de atac a hotărârilor judecătoreşti.
1.1-Apelul (D.Visternicean).........................................................150
1.2-Recursul.................................................................................192
1.2.1-Recursul secţiunea I.(V.Pascari, A.Pascari,E.Fistican)
1.2.2-Recursul secţiunea II.(V.Pascari, A.Pascari, E.Fistican)
1.3-Revizuirea hotărârilor judecătoreşti.(V.Macinskaia,Iu.Oprea)...222
Titlul III
1-Procedura cu element de extraneitate.(A.Băieşu, M.Poalelungi)...236
2.Procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti şi
hotărârilor arbitrale străine.(A.Băieşu, D.Visternicean)..............................249
Titlul IV
1-Precedentul judiciar şi practica judiciară prin prisma Convenţiei
Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
(M.Poalelungi)..................................................................264
1
2. Titlul V
1-Particularităţile examinării unor categorii de pricini.
1.1-Particularităţile examinării litigiilor familiale.(V.Macinskaia,
V.Cibotari)...........................................................................................325
1.2-Particularităţile examinării litigiilor de muncă.( V.Pascari, N.Clima).....347
1.3-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de dreptul de proprietate.
(S.Băieşu)
1.4-Particularităţile examinării litigiilor funciare.(V.Pascari,
M.Cotorabai, V.Ursu)
1.5-Particularităţile examinării litigiilor fiscale.(N.Clima, A.Armeanic)
1.6- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de arendă, locaţiune,
locative(Gh.Chibac, A.Cobăneanu)
1.7-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de apărarea onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale.(V.Macinskaia, O.Efrim, Iu.Oprea)
1.8-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de repararea prejudiciului
moral.(M.Poalelungi)
1.9- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de asigurarea obligatorie şi
facultativă.(S.Novac)
1.10- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de succesiune.(A.Pascari)
1.11- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de persoanele juridice
(I.Muruianu, N.Roşca)
1.12- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de repararea prejudiciului
în legătură cu cauzarea daunei sănătăţii.( N.Clima, A.Bloşenco)
1.13- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de contestarea acţiunilor
executorului judecătoresc.(A.Pascari, D.Visternicean)
1.14-Particularităţile examinării acţiunilor ce ţin de dreptul proprietăţii
intelectuale.(V.Macinskaia, Iu.Clătinici)...................................................654
1.15- Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de vânzare-cumpărare
(inclusiv a sectoarelor de teren şi contratul de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe
viaţă) ( A.Pascari, A.Rotari )
1.16-Indexarea sumelor adjudecate (O.Efrim, M.Poalelungi)
1.17-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de îmbogăţirea fără justă
cauză (O.Efrim, M.Poalelungi)
1.18-Particularităţile examinării litigiilor ce ţin de soluţionarea conflictelor
colective de muncă (V.Pascari, N.Clima)
1.19-Particularităţile acţiunii oblice şi pauliane. (A.Pascari,
A.Cobăneanu)
1.20-Particularităţile examinării litigiilor ecologice (M.Cotorobai,
P.Zamfir)
2
3. Acum vom discuta nemijlocit asupra unor aspecte practice ale organizării
lucrului de către judecător la examinarea pricinilor civile.
Importantă este ţinuta judecătorului, necesitatea de a fi calm, de a avea o
atitudine binevoitoare faţă de părţile şi participanţii la proces, examinarea
pricinilor numai în mantia judecătorească, condiţie imperativă a legii şi care dă
actului de justiţie solemnitate.
Fiecare judecător trebuie să conştientizeze că, justiţia există pentru
societate şi nu societatea pentru justiţie. Or, în situaţia în care societatea este
nemulţămită de justiţie, aceasta din urmă poate fi influenţată de către societate.
Important este, pentru un judecător adevărat, de a fi Om şi Profesional şi nu invers.
Anume judecătorul trebuie să fie oglinda societăţii.
De la început urmează să specificăm că, procedura civilă cunoaşte
următoarele forme :
1-procedura contencioasă (inclusiv şi procedura de contencios
administrativ)
2-procedura specială;
3-procedura în ordonanţă.
În cadrul procedurii contencioase se depune cerere de chemare în judecată,
iar părţile sunt reclamant şi pârât.
În cadrul procedurii speciale se depune cerere, iar părţile sunt petiţionar şi
persoană interesată.
În cadrul procedurii în ordonanţă se depune cerere, iar părţile sunt creditor
şi debitor.
O deosebită importanţă în organizarea lucrului judecătorului o are
programarea timpului de lucru, ceea ce îi va da posibilitate de a lucra efectiv şi de
a avea o calitate înaltă a actului de justiţie.
Aceasta ar fi în patru aspecte :
- pregătirea pricinilor pentru dezbaterile judiciare;
- examinarea nemijlocită a pricinilor;
- întocmirea hotărârilor judecătoreşti;
- studierea literaturii de specialitate şi a practicii judiciare.
Numai în cazul în care judecătorul îşi va programa corect timpul de lucru,
va avea succes în realizarea obiectivelor Justiţiei.
O deosebită atenţie judecătorul trebuie să acorde primirii cererii de
chemare (cererii) în judecată, pentru a nu admite spre examinare cereri alcătuite
incorect şi care nu corespund cerinţelor legii, cu anexarea înscrisurilor pertinente
(în mod obligatoriu autentificate de organele abilitate sau de către sine însuşi), în
număr egal cu numărul părţilor şi participanţilor la proces. În acelaşi timp,
judecătorul trebuie să ia măsuri pentru a nu admite primirea mai multor copii,
decât numărul necesar. Or, admiterea acestora, îi va crea dificultăţi în examinarea
nemijlocită în fond.
3
4. Judecătorul trebuie să ia toate măsurile pentru asigurarea acţiunii, deoarece
anume de aceasta depinde executarea de mai departe a hotărârii judecătoreşti – act
final al unui proces echitabil.
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor se efectuează
anume prin examinarea nemijlocită a unei pricini concrete. De faptul cât de rapid şi
mai ales, cât de calitativ va fi examinată pricina civilă, depinde cât de efectiv vor fi
apărate real drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor. Instanţele de judecată
trebuie să acorde o deosebită atenţie termenului rezonabil de examinare a pricinilor
civile, fapt ce condiţionează apărarea reală a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi
care determină atitudinea societăţii faţă de puterea judecătorească. Asigurarea
acestui deziderat este de neînchipuit fără o pregătire adecvată a pricinilor pentru
dezbateri judiciare.
La pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare este necesar :
- de a concretiza toate circumstanţele care au importanţă pentru
examinarea pricinii;
- de a constata raporturile juridice şi Legea aplicabilă;
- de a constata cercul persoanelor implicate în proces;
- de a constata probele pertinente litigiului în cauză;
Judecătorul este în drept de a trimite părţii copia cererii de chemare în
judecată prin poştă sau de a o înmâna acesteia.
Părţile sunt chemate de a prezenta probele pertinente, însă în situaţia în
care acestea sunt în imposibilitatea de a le prezenta pe motiv de refuz din partea
autorităţilor, persoanelor împuternicite, părţile pot recurge la ajutorul instanţei de
judecată. În acest caz, instanţa trebuie să indice termenul de executare a cerinţei
faţă de autoritatea, persoana înaintată.
În situaţia în care judecătorul ajunge la concluzia că cererea nu poate fi
primită spre examinare, judecătorul emite încheiere de refuz în primirea cererii de
chemare în judecată sau de restituire a cererii a acesteia (art.art..169-170 CPC)
Judecătorul este în drept de a nu da curs cererii, în situaţia în care cererea
nu corespunde prevederilor legii (art.art.166-167CPC) sau nu este plătită taxa de
stat, pronunţând încheiere în acest sens şi acordîndu-i termen pentru lichidarea
neajunsurilor. Dacă partea nu înlătură în termenul stabilit neajunsurile cererii
aceasta se restituire, împreună cu înscrisurile anexate, printr-o încheiere. Atât
prima cât şi a doua încheiere, sunt supuse recursului, deoarece ambele îngrădesc
examinarea pricinii şi în consecinţă - accesul la justiţie.
În situaţia în care judecătorul hotărăşte de a primi cererea de chemare în
judecată, acesta emite o încheiere privind primirea cererii de chemare în judecată şi
pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare (art.art.168.al.(4) şi 183-186 CPC), cu
înregistrarea pricinii în cancelaria instanţei de judecată şi conferirea dosarului a
unui număr de ordine. După emiterea încheierii menţionate, judecătorul nu este în
drept de a refuza în primirea cererii, de a restitui cererea şi de a nu da curs cererii.
Or, procedura deja este intentată.
4
5. Ulterior emiterii încheierii de primire, dacă se constată circumstanţele
indicate la art.art.265 şi 267 CPC, instanţa şi nu judecătorul, este în drept de a
înceta procesul sau de a scoate cererea de pe rol.
În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul urmează
să atragă atenţia la toate întrebările ce ţin de prezentarea părţilor în şedinţa de
judecată, deoarece o dată amânată examinarea pricinii, indică la nepregătirea
respectivă a şedinţei de judecată cât şi duce la dezechilibrul părţilor şi
participanţilor la proces.
O deosebită importanţă la pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare o
are conexarea şi separarea pretenţiilor, circumstanţă ce duce la examinarea mai
rapidă şi corectă a litigiului (art.art.187-188 CPC).
În situaţia în care este înaintată acţiune reconvenţională (art.172 CPC), se
atenţionează la următoarele circumstanţe :
- acţiunea reconvenţională urmăreşte satisfacerea pretenţiei
iniţiale;
- admiterea acţiunii reconvenţionale, exclude total sau parţial,
admiterea acţiunii iniţiale;
- între acţiunea iniţială şi cea reconvenţională există legătură
indisolubilă, sunt în conexiune, iar examinarea lor simultană ar
duce la soluţionarea mai rapidă şi corectă a litigiului (art.173
CPC).
În acest aspect este necesar de menţionat că, dacă de către părţile în proces
se înaintează careva acţiuni, tangenţial legate de acţiunea iniţială, însă care nu
constituie acţiuni reconvenţionale, judecătorul, în cazul în care hotărăşte primirea
acestora spre examinare, trebuie să înregistreze pentru fiecare din ele dosar aparte
şi dacă consideră că sunt legate între ele, poate emite încheiere de conexare, dar nu
pur şi simplu să primească cererile posterioare împreună (într-un acelaşi dosar) cu
acţiunea iniţială.
Până a trece la faza de dezbateri judiciare, considerăm necesar de a
menţiona şi de modalităţile posibile de studiere a dosarului, care pot fi diferire :
1. dosarul civil poate fi studiat după metoda clasică – se studiază cererea
de chemare în judecată, legislaţia pertinentă, ulterior probele anexate:
2. o altă modalitate poate fi - pentru pricinile casate cu restituirea spre
rejudecare : a) studierea dosarului de la prima pagină până la sfârşit; b) studierea
deciziei instanţei ierarhic superioare, a instanţei ierarhic inferioare, a cererii de
chemare în judecată şi a probelor din dosar;
3. o a treia modalitate de studiere a dosarului este caracteristică pentru
instanţele ierarhic superioare şi anume : a) cererea de chemare în judecată şi toate
înscrisurile care urmează; b) cererea de chemare în judecată, hotărârea primei
instanţe, cererea de apel, decizia instanţei de apel, cererea de recurs şi înscrisurile
din dosar; c) cererea de recurs, decizia instanţei de apel, cererea de apel, hotărârea
primei instanţe, cererea de chemare în judecată şi înscrisurile din dosar.
În orice caz, modalitatea de studiere a dosarului trebuie să fie aleasă de
către judecător în fiecare caz concret, pentru a nu irosi în zadar timpul.
5
6. O importanţă deosebită la examinarea pricinilor civile o are faza
dezbaterilor judiciare. Aceasta în mare măsură depinde de profesionalismul
judecătorului, de faptul cum acesta a pregătit pricina spre examinare.
Este necesar de menţionat că conform avizului Consiliului Consultativ al
Judecătorilor Europeni de pe lîngă Consiliul Europei, examinarea pricinii civile, în
majoritatea absolută a cazurilor, trebuie să urmeze în cel mult două şedinţe – una
de pregătire şi cealaltă de examinare în fond.
Mai ales pentru judecătorii tineri, ar fi în calitate de recomandare –
alcătuirea unui memoriu, în care ar fi stipulată procedura civilă după etapele
indicate în cod, circumstanţă ce ar da posibilitate judecătorului să se simtă mai
sigur în şedinţa de judecată. Or, alcătuirea acesteia şi respectarea procedurii mot a
mot, nu constituie nici într-un fel o careva lezare a onoarei judecătorului. În cazul
pricinilor conexe, judecătorul ar putea chiar să-şi alcătuească şi o schemă de
derulare a procesului.
Şedinţa de judecată constă din mai multe părţi, fiecare din ele având ca
scop soluţionarea anumitor chestiuni cum ar fi :
- partea pregătitoare a şedinţei, în care se determină dacă sunt
întrunite circumstanţele care dau posibilitate de a examina
pricina anume în cadrul acestei şedinţe de judecată;
- examinarea pricinii în fond, care are ca scop constatarea
cerinţelor înaintate, recunoaşterea sau nerecunoaşterea acţiunii,
constatarea posibilităţii confirmării tranzacţiei de împăcare,
examinarea într-un proces contradictoriu a tuturor probelor;
- susţinerile verbale, care au ca scop prezentarea succintă a
pricinii şi propunerea variantei de soluţie;
- emiterea şi pronunţarea hotărârii, care este actul final al
instanţei de judecată şi rezultatul examinării pricinii.
Şedinţa de judecată este condusă de judecător în calitate de preşedinte de
şedinţă. Acesta trebuie să i-a toate măsurile pentru a asigura examinarea pricinii în
condiţii de solemnitate cu respectarea normelor de procedură, explicând părţilor
drepturile şi obligaţiile procedurale. În acelaşi timp, explicarea drepturilor şi
obligaţiilor procedurale, nu trebuie transformate de către preşedintele de şedinţă în
citirea de „notaţii” părţilor.
În şedinţa de judecată preşedintele şedinţei nu trebuie să-şi permită să facă
altceva decât să conducă şedinţa; nu trebuie să întrerupă fără necesitate
participanţii la proces; nu trebuie să ironizeze pe seama acestora; nu trebuie să-i
învinovăţească în necunoaşterea legislaţiei; nu trebuie să-şi permită simpatie faţă
de o parte sau alta; trebuie să fie tacticos, amabil şi imparţial.
În acelaşi timp, preşedintele şedinţei este obligat de a curma orice acţiuni
incompatibile cu şedinţa de judecată.
Un rol deosebit la şedinţa de judecată îl au următoarele aspecte : încăperea
în care se petrece şedinţa de judecată şi echiparea acesteia cu atributele puterii
judecătoreşti; judecătorul să fie în mod obligatoriu în mantie; şedinţa trebuie să fie
petrecută în condiţii de solemnitate cu respectarea întocmai a normelor de
6
7. procedură. Toate acestea inspiră respect din partea participanţilor la actul de
justiţie, care se exercită din numele Legii.
Este important ca lista pricinilor care se examinează, să fie indicate pe
rolul care va fi afişat la un loc accesibil pentru toţi cetăţenii.
Şedinţa de judecată se începe cu deschiderea acesteia de către preşedintele
şedinţei. Anume din acest moment, participanţii la proces se folosesc de toate
drepturile şi obligaţiile procedurale.
Importanţa începerii examinării pricinii la ora stabilită este majoră,
deoarece aceasta este o cerinţă a Legii şi impune participanţilor la proces stimă şi
respect faţă de instanţă şi Lege. Din considerentele menţionate este necesar ca
şedinţa de judecată să fie deschisă anume la ora stabilită, chiar dacă cineva dintre
participanţii la proces întârzie sau lipsesc.
Orice altă modalitate de amânare a examinării pricinii, decât prin
deschiderea şedinţei de judecată, audierea opiniilor participanţilor la proces şi
emiterea unei încheieri în acest sens este interzisă.
Amânarea examinării pricinii este un act procedural care constă în
transferul examinării pricinii în fond într-o altă (nouă) şedinţă de judecată.
Amânarea examinării pricinii trebuie de deosebit de întreruperea
examinării pricinii, prima deosebindu-se de a doua prin aceea că la amânare,
examinarea pricinii se începe din nou, adică de la partea pregătitoare a şedinţei de
judecată şi nu se prelungeşte, iar când are loc întreruperea, şedinţa de judecată se
prelungeşte de la momentul de unde aceasta a fost întreruptă. În orice caz,
procesul-verbal se semnează de fiecare dată de preşedintele şedinţei şi grefier.
Trebuie de menţionat că, în caz de amânare a şedinţei de judecată, dacă
sunt prezente părţile, instanţa poate audia martorii prezenţi şi ai elibera pe aceştea
de necesitatea ulterioarei prezentări la şedinţă, ceea ce va duce la examinarea mai
rapidă a pricinii (art.209 CPC). Citarea repetată a aceştor martori într-o nouă
şedinţă se admite numai în caz de necesitate.
Preşedintele şedinţei este obligat să verifice identitatea fiecărui participant
la proces, inclusiv prin prezentarea documentului ce-i certifică identitatea.
Părţile şi participanţii la proces sunt în drept să înainteze instanţei de
judecată cereri şi demersuri, care urmează a fi soluţionate de îndată. Este
inadmisibil amânarea examinării cererilor şi demersurilor, care o dată respinse pot
fi înaintate ulterior.
Părţile trebuie să prezinte tranzacţia de împăcare în formă scrisă, în caz
contrar, condiţiile acesteia urmează a fi introduse în procesul-verbal şi semnate de
către părţi (art.212 al.(1) şi (3) CPC).
Instanţa nu este în drept de a confirma tranzacţia părţilor, dacă aceasta
contravine legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale
persoanei, interesele societăţii sau ale statului (art.60 al.(5) CPC).
Majoritatea absolută a cererilor şi demersurilor părţilor pot fi înaintate de
către acestea în formă verbală, însă în unele cazuri acestea urmează forma scrisă şi
anume :
- în caz de modificare a obiectului sau temeiului acţiunii;
7
8. - în caz de majorare a pretenţiilor.
Raţionalmentul menţionat rezultă din faptul, că acestea ating în mod
esenţial drepturile şi obligaţiile celorlalţi participanţi la proces, inclusiv dreptul lor
de a prezenta alte probe, de a prezenta o altă referinţă, de a alege o altă modalitate
de apărare, de a înainta o acţiune reconvenţională.
Stabilind modalitatea de cercetare a probelor, instanţa trebuie în primul
rând să studieze probele directe şi ulterior pe cele indirecte, fapt ce va facilita
examinarea pricinii şi pronunţarea hotărârii.
Întru evitarea greşelilor în expunerea înscrisurilor, este necesar ca textul
înscrisului să fie dat citirii în întregime. În situaţia în care un înscris sau copia
autentificată a acestuia nu poate fi anexată la materialele dosarului, în procesul-verbal
trebuie să fie descris acest înscris, indicând conţinutul lui şi informaţia
pertinentă. Orice copie a înscrisului anexată la materialele dosarului trebuie să fie
autentificată în modul stabilit sau de către judecător. Este inadmisibil anexarea la
materialele dosarului a copiilor neautentificate. Despre fiecare înscris, probă
studiate în şedinţa de judecată, se face menţiunea respectivă în procesul-verbal.
Dacă la examinarea probelor sunt necesare cunoştinţe speciale, care nu
necesită investigaţii speciale, în şedinţa de judecată poate fi invitat specialistul,
care poate elucida circumstanţe în acest sens (art.230 CPC).
În scopul explicării sau completării raportului de expertiză, în şedinţa de
judecată poate fi invitat expertul art.228 CPC).
După audierea părţilor, participanţilor la proces, martorilor, studierea
materialelor dosarului, instanţa de judecată stabileşte dacă sunt completări şi în
lipsa acestora, examinarea pricinii în fond se declară încheiată şi instanţa trece la
audierea susţinerilor verbale.
Susţinerile verbale constau în faptul că, părţile, participanţii la proces şi
reprezentanţii acestora fac o analiză succintă a probelor prezentate cu referire la
circumstanţele, care în opinia lor şi-au găsit confirmare în şedinţa de judecată şi
resping celelalte circumstanţe; formulează opinia sa în privinţa raporturilor de
drept stabilite şi legea aplicabilă şi în consecinţă îşi expun opinia asupra hotărârii
judecătoreşti, care ar putea fi pronunţată.
Audierea susţinerilor verbale este o fază importantă şi pentru instanţa de
judecată, deoarece aceasta este în posibilitatea de a asculta motivarea făcută de
către părţi, de a aprecia poziţiile ambelor părţi şi cu respectarea principiului
imparţialităţii şi contradictorialităţii a pronunţa o hotărâre întemeiată şi legală.
Audiind explicaţiile părţilor, instanţa de judecată trebuie să pronunţe
hotărârea, bazându-se pe explicaţiile părţilor şi participanţilor la proces în
coroborare cu probele prezentate (explicaţiile martorilor, înscrisuri, probe
materiale, rapoarte de expertiză, opinii ale specialiştilor). Este inadmisibilă
motivarea hotărârii judecătoreşti pe emoţii şi presupuneri.
Instanţa de judecată este obligată să explice hotărârea, procedura şi
termenul de atac al acesteia (art.237 al.(1) CPC). Pentru a nu crea dificultăţi în
aprecierea termenului de atac al hotărârii judecătoreşti, în situaţia în care este
pronunţat numai dispozitivul hotărârii, instanţa de judecată este obligată să aducă
8
9. la cunoştinţa părţilor faptul întocmirii hotărârii motivate, anexând la materialele
dosarului înştiinţarea făcută părţilor în acest sens (art.236 CPC).
Astfel, concluzionăm că de organizarea corectă a lucrului de către
judecător, depinde soluţionarea corectă a litigiilor, respectarea termenelor
rezonabile de examinarea acestora, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,
iar în consecinţă şi imaginea puterii judecătoreşti în ţară şi peste hotarele acesteia.
Procedura contencioasă.
I. Cu privire la unele aspecte ale pregătirii cauzei civile pentru
dezbaterile judiciare
Dreptul la un proces echitabil este garantat de pct.1 art.6 al Convenţiei
Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. În
acest sens, calitatea actului de justiţie depinde în cea mai mare măsură de modul de
realizare a dezbaterilor publice şi contradictorii.
Activitatea de soluţionare a cauzei în şedinţă publică parcurge unele
momente procesuale deosebit de importante, începînd cu activitatea de pregătire a
şedinţei de judecată, cu încercarea de conceliere a părţilor, administrarea probelor
şi pînă la dezbaterea cauzei în fond. O atare activitate complexă impune
îndeplinirea unei multitudini de acte procedurale care urmează să se realizează în
condiţiile strict determinate de lege, ce presupune judecarea justă, în termen
rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor
şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, ale autorităţilor publice,
în apărea intereselor societăţii şi a statului, în consolidarea legalităţii şi a ordinii de
drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Eficacitatea dezbaterilor judiciare şi în fine a realizării actului de justiţie
depinde în mare măsură de felul în care pricina civilă este pregătită pentru
dezbaterile judiciare.
Pregătirea pricinilor civile pentru dezbaterile judiciare este o fază importantă
a procesului civil, în care sunt create condiţiile necesare pentru cercetarea
integrală, multilaterală şi obiectivă a pretenţiilor deduse judecăţii.
9
10. Instanţa judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care
revendică apărarea unui drept al său încălcat sau contestat, libertăţii ori a unui
interes legitim.
Această etapă consfinţeşte regula că după intentarea procesului civil,
judecătorul în vederea soluţionării juste şi promte a pricinii civile urmează, mai
întîi de toate, cu titlu imperativ a efectua numeroase acţiuni procesuale în vederea
pregătirii ei pentru dezbaterile judiciare.
Or, în conformitate cu art. 183 al.(2) Cod de procedură civilă, pregătirea
pentru dezbaterile judiciare este obligatorie pentru orice pricină şi include
precizarea legii care urmează a fi aplicată şi determinarea raporturilor juridice
dintre părţi; constatarea circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea
justă a pricinii; stabilirea componenţei participanţilor la proces şi implicarea în
proces a altor persoane; prezentarea de probe.
Astfel, în cazul în care s-a decis intentarea procesului civil, judecătorul, în
decursul a 5 zile, fără înştiinţarea participanţilor la proces, va emite o încheiere
privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, care nu poate fi atacată
separat decît o dată cu fondul cauzei. În faza de pregătire a pricinii pentru
dezbaterile judiciare va putea fi contestată cu recurs, încheierea în partea în care s-a
soluţionat problema asigurării acţiunii( art. 181 CPC).
Cu referire la termenul de 5 zile în cadrul căruia trebuie emisă încheierea
pentru pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare, trebuie să remarcăm
existenţa unor norme procedurale speciale care impun soluţionarea unor cauze
într-u regim de urgenţă sau cu o mare celeritate. Astfel, judecătorul va trebui să
ţină cont cazurile în care legea prevede termene mai restrînse pentru examinarea
pricinii în fond, în funcţie de data intentării procesului (art.310 Cod procedură
civilă, art. 67 Cod Electoral, art. 22 din Legea contenciosului administrativ).
În încheierea de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul
urmează să indice actele procedurale care vor fi efectuate, în această fază, la caz,
enumerate în art. 185 Cod de procedură civilă. Actele procedurale, nu sunt expuse
exhaustiv de norma enunţată, astfel încît în dependenţă de categoria litigiului,
10
11. judecătorul din oficiu, va putea efectua şi alte acţiuni procedurale prevăzute de
Codul de procedură civilă în procedura contencioasă, procedura specială (art.290,
art.299, art. art.304-305, art.316, art. 323, art. 340 CPC), Legea contenciosului
administrativ (art.22), Legea insolvabilităţii ( capitolul III).
Actele procedurale efectuate în faţa pregătirii pentru dezbaterile judiciare în
prima instanţă, în conformitate cu art. 370 Cod procedură civilă sunt prevăzute şi
pentru judecarea pricinilor civile în instanţa de apel.
Încheierea privind pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare se emite la
judecarea tuturor pricinilor, după primirea cererii de chemare în judecată pe rolul
instanţei.
Avînd în vedere, sarcinile etapei de pregătirii a pricinii pentru dezbaterile
judiciare indicate în art. 183 Cod procedură civilă, urmează a se menţiona şi faptul
că importanţa acestei faze rezidă din însăşi actele judecătorului în particular care
contribuie la realizarea lor. Una din carenţele importante ale justiţiei, constă în
încetineala cu care se soluţionează cauzele civile. Astfel, pregătirea insuficientă a
pricinii pentru dezbaterile judiciare va determina amînarea examinării pricinii şi în
consecinţă tergiversarea judecării cauzei, încălcarea termenilor rezonabili de
judecare a pricinii. Preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a
procesului civil, decurge din chiar scopul activităţii judiciare, acela de restabilire
grabnică a drepturilor subiective contestate.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, un moment esenţial îl
constituie audierea părţilor.
În conformitate cu art.185 al.(1), lit. lit.a),b)CPC, judecătorul cheamă în
judecată reclamantul pentru a-l audia privitor la pretenţiile lui, îi explică drepturile
şi obligaţiile lui procedurale; cheamă în judecată pîrîtul pentru a-l audia privitor la
circumstanţele pricinii, clarifică obiecţiile pe care le are împotriva acţiunii şi
probele prin care pot fi dovedite aceste obiecţii. În pricinile complicate, propune
pîrîtului să prezinte în scris, la data fixată, o referinţă privind acţiunea
reclamantului, îi explică drepturile şi obligaţiile procedurale.
11
12. Astfel, în şedinţa de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la
unele elemente de bază ale procesului. Or, reclamantul îşi poate modifica acţiunea,
atît cu privire la introducerea altor persoane în proces, cît şi în legătură cu
schimbarea obiectului sau temeiului acţiunii. În acest sens, urmează a se face
distincţie între întregirea şi modificarea cererii. Astfel, cererile de întregire au ca
obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi prezentarea
unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea
elementelor de fapt. Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul
urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în
judecată: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia. Modificarea ori
întregirea acţiunii, cît şi precizarea ei, în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare, nu pot avea loc decît în faţa primei instanţe.
Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare prezintă importanţă şi din
punct de vedere probatoriu. Astfel, în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile
judiciare şedinţei de înfăţişare, reclamantul poate propune noi probe. Dacă pîrîtul
a depus referinţă, reclamantul va putea solicita un termen pentru a propune
dovezile în apărare.
După cum rezultă în mod implicit din dispoziţiile art. 185 Cod procedură
civilă un moment procesual important în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile
judiciare îl constituie încercarea de conciliere a părţilor. Desigur, este util şi chiar
necesar ca, mai ales în faza iniţială a procesului, judecătorul să stăruie pentru
împăcarea părţilor. Ea este destinată să evite toate dificultăţile unei judecăţi şi să
pună capăt litigiului pe cale amiabilă. Pentru atingerea acestui scop, judecătorul va
da părţilor sfaturi de împăcare. Acestea trebuie date în toate cazurile de pe poziţia
de imparţialitate caracteristică magistratului, căci în caz contrar el poate fi recuzat.
În toate cazurile de reuşită a concilierii, instanţa va constata condiţiile
tranzacţiei împăcării şi prin încheierea motivată va confirma tranzacţia cu încetarea
procesului ( art. 265 lit.d) CPC). Vom atenţiona că confirmarea tranzacţiei în orice
caz se face în şedinţă judiciară cu întocmirea procesului-verbal, instanţa fiind
obligată să explice părţilor efectele încetării procesului ( art. 266 CPC).
12
13. Dacă în faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare instanţa consideră
necesară audierea martorului la locul aflării lui, judecătorul emite o încheiere
privind delegaţia judecătorească prin care încredinţează audierea martorului,
instanţei judecătoreşti de la locul de domiciliu sau locul aflării acestuia. Încheierea
privind delegaţia judecătorească este obligatorie pentru instanţa căreia îi este
adresată şi urmează a fi executată în termenul prevăzut la alin.(2) art. 125 Cod de
procedură civilă. Instanţele judecătoreşti pot delega şi instanţele judiciare străine în
vederea efectuării unor acte de procedură în conformitate cu legislaţia în vigoare şi
tratatele internaţionale cu care Republica Moldova este parte.
Instanţa judecătorească delegată cu executarea încheierii urmează să se
conducă de prevederile art. 126 din Codul de procedură civilă.
Încheierea cu privire la delegarea instanţelor judecătoreşti străine se
expediază prin intermediul Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova.
În faza de pregătire a pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul sau
instanţa la cererea părţii sau a unui participant la proces, iar în cazurile prevăzute
de lege, din oficiu, printr-o încheiere se poate pronunţa asupra ordonării expertizei
pentru elucidarea unor aspecte din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor
artizanale, contabilităţii, privind limitarea în capacitatea de exerciţiu sau declararea
incapacităţii ( art. 305 CPC) şi din alte domenii, apărute în proces.
Judecătorul ordonă expertiza din oficiu în cazurile privind încuviinţarea
spitalizării forţate şi a tratamentului forţat prevăzut de art. 310 Cod procedură
civilă şi în cazurile examenului psihiatric sau spitalizării în staţionarul de psihiatrie
prevăzut de art. 315 Cod procedură civilă.
Dispunînd efectuarea expertizei, instanţa judecătorească trebuie să respecte
prevederile art. 152 Cod de procedură civilă oferă părţilor şi altor participanţi la
proces dreptul de a formula şi a prezenta instanţei problemele care trebuie să fie
elucidate de expert, însă numai instanţa stabileşte definitiv problemele asupra
cărora expertul urmează să-şi prezinte raportul.
13
14. Neîndeplinirea de către solicitantul expertizei a prevederilor art. 124 Cod
de procedură civilă, atrage decăderea din această dovadă şi solicitantul nu mai are
dreptul să invoce ordonarea expertizei avînd aceleiaşi temeiuri.
În faza pregătiri pricinii pentru dezbaterile judiciare, judecătorul în funcţie
de circumstanţele cauzei poate să dispună de asemenea efectuarea expertizei
suplimentare, complexe, cu excepţia expertizei repetate.
Încheierea prin care se dispune efectuarea expertizei nu este susceptibilă de
atac, iar dacă procesul a fost suspendat în legătură cu dispunerea expertizei,
încheierea va putea fi atacată doar referitor la suspendare ( art. 148 al.(2) şi 263
CPC).
Judecătorul, la faza procesuală menţionată este în drept, la cererea
participanţilor la proces, să încuviinţeze prin încheiere efectuarea unor măsuri de
asigurare a acţiunii. Măsurile de asigurare a acţiunii se iau în condiţiile prevăzute
de art. 175 Cod de procedură civilă.
Asigurarea acţiunii este posibilă în orice fază a procesului în prima instanţă
pînă la emiterea hotărîrii judecătoreşti. După adoptarea hotărîrii se poate realiza
dreptul privind asigurarea executării hotărîrii.
Procedura privind asigurarea acţiunii este explicată detaliat în Hotărîrea
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea
de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la
judecarea cauzelor civile, nr. 32 din 24.10.2003”.
În baza încheierii de asigurare a acţiunii, judecătorul eliberează titlu
executoriu.
Din prevederile art. 185 Cod procedură civilă rezultă că în procesul
pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare participanţii la proces pot solicita
instanţei de judecată efectuarea acţiunilor pentru asigurarea probelor în vederea
prevenirii dispariţiei sau imposibilităţii administrării acestora în viitor.
Legislaţia admite efectuarea acţiunilor procedurale respective în acest scop
numai după intentarea procesului civil.
14
15. Actele procedurale de asigurare a probelor se realizează de instanţă în
procedura căreia se află pricina.
La pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare cererea privind asigurarea
probelor care se află în alt raion sau oraş din Republica Moldova se soluţionează
de judecător prin emiterea unei încheieri privind delegaţia judecătorească, care se
execută în conformitate cu art.art. 126,127 din Codul de procedură civilă.
În perioada anterioară intentării procesului civil asigurarea probelor poate fi
efectuată de către notar sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice în
temeiul al.(2) art.127 Cod procedură civilă.
Modalitatea înaintării cererii de asigurare a probelor şi procedura examinării
acesteia este reglementată de art.art. 128, 129 cod procedură civilă.
Încheierea privind refuzul asigurării probelor poate fi atacată cu recurs.
În faza pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, la efectuarea unor acte
procedurale cum ar fi: audierea martorilor, examinarea probelor materiale şi
înscrisurilor, dispunerea expertizei, validarea condiţiilor tranzacţiei de împăcare, în
conformitate cu art. 273 Cod de procedură civilă se încheie proces-verbal. La
efectuarea celorlalte acte procedurale în această fază nu se întocmeşte proces-verbal.
Dacă este necesar, judecătorul în această etapă poate dispune atragerea
specialistului şi a interpretului. Specialistul şi interpretul pot fi atraşi şi în procesul
de efectuare a următoarelor acte procedurale: audierea martorilor, examinarea
probelor materiale şi a înscrisurilor etc. Participarea specialistului şi a interpretului
se reglementează de prevederile art. 199 şi art. 210 din Codul de procedură civilă.
Pregătirea pricinii pentru dezbaterile judiciare prezintă o importanţă atît
pentru părţi, cît şi pentru instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment
exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum este depunerea referinţei, a
acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, în această fază se conturează cadrul
general al dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel cum se
afirmă în limbajul practicienilor ” se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui
15
16. să manifeste chiar din acest moment un rol determinant în clarificarea unor aspecte
ale cauzei avînd ca obiect pretenţiile şi apărările părţilor.
16
17. PROCEDURA CONTENCIOASĂ
II. Dezbaterile judiciare
1. Noţiunea şi însemnătatea dezbaterilor judiciare
Faza dezbaterilor judiciare ocupă un loc deosebit printre celelalte etape ale
procesului civil, deoarece anume, la această etapă se realizează sarcinile procedurii
civile.
Etapa dezbaterilor judiciare este deosebit de importantă dat fiind faptul, că cadrul
dezbaterilor judiciare în prezenţa şi prin intermediul instanţei de judecată se
efectuează toate lucrările privind cercetarea şi soluţionarea litigiului dintre părţi
asupra tuturor problemelor controversate, instanţa de judecată concluzionând prin
actul final de dispoziţie, hotărârea judecătorească.
Această fază a procesului se deosebeşte de altele nu numai prin scopurile şi
sarcinile sale specifice, dar şi prin subiecţii care participă. Astfel, principale
participant al procesului este instanţa de fond. La această fază a procesului participă
martorii, experţii specialişti care la alte etape ale procesului nu participă.
Dezbaterile judiciare constituie cea mai importantă faza a procesului civil, şi dat
fiind faptul, că la această faza sunt mai evidente principiile fundamentale ale
procesului civil, care stau la baza organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti,
cum ar fi: principiul înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, principiul
independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, etc.
În mod deosebit îşi găsesc aplicare principiile legalităţii, disponibilităţii,
contradicţionalităţii, egalităţii, publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, nemijlocirii,
impersonalităţii şi colegialităţii, etc.
Prin art. 9 din Codul de procedură civilă este recunoscut principiul rolului
diriguitor al instanţei judecătoreşti în proces. În virtutea acestui principiu, instanţa de
judecată are dreptul şi obligaţia de a organiza mersul legal al procesului, de a explica
participanţilor la proces drepturile şi obligaţiile, de a efectua toate actele de
procedură stabilite de prezenta normă şi alte dispoziţii din cuprinsul Codului de
procedură civilă.
2. Ordinea de judecare a cauzelor civile în prima instanţă
Cauzele civile, în instanţa de judecată, se judecă în şedinţe publice cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Instanţa poate dispune judecarea cauzei în şedinţă
închisă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime
ale vieţii private, care lezează onoarea şi demnitatea, sau reputaţia profesională, ori
ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică şi moralitatea
(art. 23 din Codul de procedură civilă).
17
18. Potrivit art. 18 din Codul de procedură civilă pentru documentarea lucrărilor
şedinţei de judecată şi conservarea probelor, instanţa poate utiliza orice mijloc tehnic
şi se admite participanţilor la proces înregistrarea audio a şedinţei de judecată.
Vom menţiona, că potrivit alin. 3) al acestui articol înregistrarea audio-video,
fotografierea, utilizarea altor mijloace tehnice se admite cu acordul preşedintelui
şedinţei doar la deschiderea şedinţei şi pronunţarea hotărârii.
Instanţa cercetează direct şi nemijlocit toate probele cercetate şi verificate în
şedinţa de judecată.
Dezbaterile judiciare se desfăşoară oral în faţa aceluiaşi complet de judecători. În
cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii, dezbaterile se reiau de la
început (art. 25 din Codul de procedură civilă).
Dezbaterile judiciare se desfăşoară cu participarea părţilor la proces, înştiinţaţi
sau citaţi în ordinea prevăzută la titlul I, cap. VII din Cod.
Cauzele civile se judecă în prima instanţă de un singur judecător sau un complet
de trei judecători (art. 21 din Codul de procedură civilă). De regulă, în complet de
trei judecători se judecă cauzele cu un grad de complexitate mai înalt.
Judecătorii care fac parte din complet se bucură de drepturi egale la soluţionarea
tuturor problemelor care apar în cadrul dezbaterilor judiciare, cu excepţia că pot
interveni direct în dezbateri prin intermediul preşedintelui completului, care conduce
dezbaterile judiciare în cadrul şedinţei de judecată.
Preşedinte al completului pot fi preşedinţii sau vicepreşedinţii instanţelor de
judecată, sau un judecător desemnat de aceştia (art. 194 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, art. 19 din Legea privind organizarea judecătorească). La judecarea
unipersonală a pricinii judecătorului i se atribuie obligaţiile de preşedinte al şedinţei.
În seama preşedintelui şedinţei de şedinţă de judecată sunt puse mai multe
obligaţiuni, şi anume:
- conduce dezbaterile judiciare;
- ia măsuri pentru cercetarea completă, sub toate
aspectele şi obiectivă a probelor şi a tuturor circumstanţelor cauzei (art. 194
alin. (2) din Codul de procedură civilă);
- înlătură din dezbateri tot ceea ce nu are legătură cu
procesul;
- explică drepturile şi obligaţiile participanţilor la
proces (art. 202 din Codul de procedură civilă);
- anunţă, în mod obligatoriu limba de procedură în
care se desfăşoară procesul, ţinînd cont de prevederile art. 24 CPC;
- explică drepturile şi obligaţiile interpretului (art. 199
din Codul de procedură civilă);
- îndepărtează martorii din sală şi ia măsuri ca
martorii audiaţi să nu comunice cu cei neaudiaţi (art. 200 din Codul de
procedură civilă);
- anunţă completul de judecată şi explică dreptul
participanţilor de recuzare (art. 201 din Codul de procedură civilă);
18
19. - aplică măsuri faţă de cei ce încalcă ordinea în
şedinţa de judecată(art. 196 din Codul de procedură civilă) etc.
Prin art. 195 din Codul de procedură civilă este stabilită ordinea care trebuie
respectată de către participanţii la proces în cadrul dezbaterilor judiciare, iar art. 196
din Codul de procedură civilă stabileşte măsurile care pot fi aplicate faţă de cei ce
încalcă ordinea în şedinţa de judecată.
3. Părţile componente ale dezbaterilor judiciare
Şedinţa de judecată în care se desfăşoară dezbaterile judiciare poate fi divizată în
patru părţi:
- partea pregătitoare;
- judecarea pricinii în fond;
- susţinerile orale;
- adoptarea şi pronunţarea hotărârii.
Fiecare parte are sarcinile, conţinutul şi locul său în dezbaterile judiciare şi este
destinată să rezolve anumite chestiuni. Totodată, ele sunt legate strâns între ele şi
consecvent se trece de la una la alta.
Partea pregătitoare
Partea pregătitoare are drept scop de a stabili dacă sunt întrunite toate condiţiile
necesare pentru judecarea pricinii în fond.
Partea pregătitoarea începe cu deschiderea şedinţei la ora fixată şi anunţarea
procesului care se va judeca.
Partea pregătitoare include următoarele acţiuni procesuale:
- verificarea prezenţei părţilor la proces (art. 198 din Codul de procedură
civilă);
- stabilirea identităţii părţilor şi verificarea împuternicirilor reprezentanţilor
art. 198 al. (2) CPC);
- explicarea drepturilor şi obligaţiilor interpretului (art. 199 din Codul de
procedură civilă);
- îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă (art. 200 din Codul de procedură
civilă);
- anunţarea completului de judecată şi dreptului de a face propuneri de
recuzare şi de abţinere de la judecată (art. 201 din Codul de procedură
civilă).Recuzarea judecătorului, expertului, specialistului, grefierului se
admite în baza temeiurilor prevăzute la art. art. 20, 51 din Codul de
procedură civilă. Dacă temeiurile recuzării au devenit cunoscute, după
începerea judecării pricinii în fond, partea poate declara recuzare, iar
instanţa este obligată să examineze cererea de recuzare în ordinea stabilită
de art. 53 din Codul de procedură civilă;
- explicarea drepturilor şi obligaţiunilor participanţilor la proces (art. 56 din
Codul de procedură civilă), inclusiv dreptul de se adresa pentru soluţionarea
19
20. litigiului pe cale arbitrală, precum şi efectele unui astfel de act (art. 202 din
Codul de procedură civilă);
În partea pregătitoare instanţa, de asemenea, explică drepturile şi obligaţiile
expertului sau specialistului, dacă aceştia participă la judecarea cauzei,
efectuează şi alte acte procesuale, în scopul creării tuturor condiţiilor
necesare pentru examinarea justă şi corectă a pricinii.
- soluţionarea cererilor şi demersurilor participanţilor la proces (art. 203 din
Codul de procedură civilă). Cererile şi demersurile se soluţionează de către
instanţă, după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi la proces, prin
adoptarea unei încheieri. În cazul soluţionării unor probleme simple
încheierea poate fi consemnată în procesul verbal al şedinţei, iar în celelalte
cazuri prin întocmirea de către completul de judecată a încheierii în camera
deliberare (269 din Codul de procedură civilă). Respingerea de către instanţă
a cererii sau a demersului nu decade persoana interesată de dreptul de a le
înainta din nou pe parcursul desfăşurării dezbaterilor judiciare;
- prezentarea probelor în ordinea stabilită la art. 204 din Codul de procedură
civilă;
- soluţionarea chestiunii cu privire la posibilitatea judecării cauzei în lipsa
participanţilor la proces care nu s-au prezentat (art. 205 din Codul de
procedură civilă). În acest caz se verifică, dacă participanţii la proces au fost
înştiinţaţi despre data şi locul examinării cauzei în conformitate cu art. 102
din Codul de procedură civilă. Participanţii la proces sunt obligaţi să
comunice din timp instanţei de judecată motivele care-i împiedică să se
prezinte la şedinţa de judecată şi, totodată, să prezinte probe ce ar justifica
acest temei.
În caz de neprezentare la şedinţa de judecată a unui participant la proces în
privinţa cărui lipsesc date despre citarea lui în mod legal – procesul se amână. Dacă
participanţii la proces au fost înştiinţaţi în modul cuvenit cu privire la data şi locul
şedinţei de judecată, însă instanţa consideră motivele neprezentării lor ca fiind
întemeiate, judecarea pricinii se amână.
Dacă instanţei judecătoreşti nu i s-a comunicat motivul neprezentării în şedinţă a
participantului la proces citat legal, sau dacă instanţa consideră neîntemeiat motivul
neprezentării, pricina se examinează în absenţa acesteia.
Părăsirea şedinţei de judecată de către o parte sau de către un alt participant la
proces înainte de încheierea dezbaterilor, precum şi prezenţa în sala de şedinţă fără a
lua parte la dezbateri echivalează cu neprezentarea neîntemeiată în şedinţă (art. 205
din Codul de procedură civilă).
Dacă reclamantul, înştiinţat legal despre locul, data şi ora şedinţei nu s-a
prezentat în judecată şi nu a comunicat instanţei motivul neprezentării sau dacă
motivele sunt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau dacă reclamantul nu
a solicitat examinarea pricinii în lipsa sa, iar pârâtul nu cere soluţionarea pricinii în
fond instanţa scoate cererea de pe rol.
20
21. În cazul în care pârâtul, legal citat nu s-a prezentat în şedinţă şi nu a comunicat
motivul neprezentării, sau dacă motivele sunt considerate de instanţă ca fiind
neîntemeiate, sau dacă pârâtul nu a solicitat examinarea cauzei în lipsa sa, instanţa o
examinează în lipsa acestuia (art. 206 alin. (3) din Codul de procedură civilă).
Dacă reclamantul şi pârâtul nu s-au prezentat în judecată din motive neîntemeiate
şi dacă nici una din părţi nu a cerut examinarea pricinii în absenţa sa instanţa amână
procesul, iar în cazul absenţei repetate scoate cererea de pe rol.
Practica judiciară demonstrează, că instanţele de judecată, uneori, în lipsa
confirmării citării legale a reclamantului sau ambelor părţi, neîntemeiat scot cererile
de pe rol, ceea ce duce la anularea încheierilor dispuse în acest sens şi la
tergiversarea examinării cauzei.
Din cauza neprezentării avocatului (reprezentantului) instanţa poate amâna
judecarea pricinii o singură dată, la cererea participanţilor la proces (art. 206 din
Codul de procedură civilă).
Vom menţiona, că cel mai frecvent se amână examinarea cauzei din motivul
neprezentării în judecată a reprezentantului participanţilor la proces şi în special, a
avocaţilor licenţiaţi, ceea ce este inadmisibil.
În cazul neprezentării martorului, expertului sau specialistului, instanţa în
conformitate cu prevederile art. 207 din Codul de procedură civilă, după ce ascultă
opiniile participanţilor la proces despre posibilitatea examinării pricinii în absenţa
acestora, pronunţă o încheiere privind prelungirea dezbaterilor judiciare sau
amânarea procesului.
Instanţa de judecată în cazul în care martorul, expertul sau specialistul nu s-au
prezentat în şedinţa de judecată nemotivat, poate dispune aplicarea unei amenzi în
sumă de până la 10 unităţi convenţionale, iar dacă martorul nu s-a prezentat
nemotivat şi după a doua citare, instanţa poate ordona aducerea lui forţată.
Instanţa de judecată poate dispune amânarea examinării cauzei nu numai în cazul
neprezentării părţilor şi participanţilor la proces sau a martorului, expertului sau
specialistului, dar şi în alte cazuri, stabilite de art. 208 din Codul de procedură civilă.
Astfel, dacă se înaintează în şedinţa de judecată o cerere reconvenţională,
instanţa, este obligată să amâne judecarea cauzei pentru altă dată pentru a acorda
reclamantului să-şi pregătească apărările împotriva cererii reconvenţionale.
Amânarea judecării cauzei poate avea loc la cererea părţii interesate pentru
prezentarea şi solicitarea unor probe suplimentar, pentru atragerea în proces a unor
persoane sau de a efectua alte acte de procedură, care fac imposibilă judecarea
cauzei în fond în lipsa lor.
În cazul amânării judecării cauzei pentru altă dată, examinarea cauzei se reia de
la început, însă instanţele de judecată, pentru a evita acest lucru, deseori, anunţă
întrerupere (pauză) şi continuă, ulterior, şedinţa de judecată, ceea ce este incorect.
Vom atenţiona că, de regulă, instanţele de judecată pot anunţa întrerupere (pauză)
de masă, pauză în legătură cu terminarea programului de lucru, pentru a doua zi, etc.
În asemenea cazuri, după expirarea pauzei, examinarea cauzei decurge în acelaşi
proces.
21
22. Instanţa de judecată, în baza temeiurilor prevăzute la art. 260 din Codul de
procedură civilă, este obligată să suspende procesul, iar în baza temeiurilor
prevăzute la art. 261 din Codul de procedură civilă are o obligaţie facultativă de a
suspenda procesul, care poate fi exercitată la cererea participanţilor la proces, cât şi
din oficiu de către instanţă.
Încheierea cu privire la suspendarea procesului în toate cazurile poate fi atacată
cu recurs.
Procesul poate fi suspendat pe termenele prevăzute la art. 262 din Codul de
procedură civilă, iar după expirarea acestor termene, instanţa este obligată să
dispună reluarea procesului.
Judecarea pricinii în fond
Judecarea pricinii în fond începe cu un raport asupra pricinii, prezentat de
preşedintele şedinţei sau de un judecător. În raport se indică cine a înaintat acţiunea,
împotriva cui este înaintată, pretenţiile reclamantului, valoarea acţiunii,
circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea,
precum şi probele anexate la dosar. Dacă este înaintată acţiunea reconvenţională
instanţa este obligată să raporteze şi conţinutul acesteia, precum şi obiecţiile asupra
cererii reconvenţionale.
În cazul în care pricina se examinează repetat, după anularea hotărârilor
anterioare, este raţional ca în raport să se indice şi despre aceasta şi să se menţioneze
care sunt indicaţiile instanţei ierarhic superioare şi care acţiuni instanţa trebuie să
exercite în acest scop.
După prezentarea raportului, preşedintele clarifică dacă reclamantul îşi susţine
pretenţiile sale, dacă pârâtul recunoaşte acţiunea şi dacă părţile nu doresc să încheie
o tranzacţie de împăcare (art. 211 din Codul de procedură civilă).
Reclamantul are dreptul să renunţe la acţiune, iar pârâtul să recunoască acţiunea
sau să încheie o tranzacţie de împăcare.
Dacă părţile intenţionează să încheie o tranzacţie, instanţa este obligată să
verifice condiţiile de încheiere, să stabilească dacă reclamantul sau, dup caz, pârâtul
nu este impus prin violenţă sau în alt mod fraudulos să încheie tranzacţia. Totodată,
este raţional să se acorde părţilor posibilitatea de a discuta între ei condiţiile
tranzacţie, anunţând pe o anumită perioadă de timp întrerupere.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în Hotărârea „privind aplicarea normelor
Codului de procedură civilă la judecarea pricinilor în primă instanţă” nr. 24 din 12
decembrie 2005 a explicat că : „Tranzacţia poate fi încheiată doar de subiecţii
raportului material litigios (reclamant, pârât, intervenientul principal, reprezentanţii
acestora care dispun de aceste împuterniciri potrivit art. 81 din Codul de procedură
civilă).
Manifestarea volitivă a părţilor privind încheierea tranzacţiei se va face în formă
scrisă, care se anexează la materialele dosarului sau în formă verbală, dar care
obligatoriu se consemnează contrasemnătură în procesul verbal al şedinţei judiciare
de ambele părţi. Concomitent, părţilor le sunt explicate urmările unei astfel de
acţiuni procedurale prevăzute de art. 265 lit. b), d) din Codul de procedură civilă,
22
23. lămurindu-li-se că după confirmarea tranzacţiei nu se admite o nouă adresare în
judecată între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri şi
concretizează dacă cele lămurite le sunt clare.
Soluţionarea cererii de încheiere a tranzacţiei se face de instanţa de judecată în
camera de deliberare, în legătură cu care fapt se emite o încheiere motivată de
confirmare a tranzacţiei şi de încetare a procesului în condiţiile art. 266 din Codul de
procedură civilă, care poate fi atacată cu recurs”.
Potrivit art. 212 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reclamantul are dreptul să
renunţe la acţiune, iar pârâtul are dreptul să recunoască acţiunea, fapt despre care se
consemnează în procesul verbal.
Renunţarea la acţiunea poate fi făcută în scris, cât şi verbal.
Astfel, cererea de renunţare se anexează la dosar, iar dacă renunţarea este făcută
verbal, ea se va consemna în procesul verbal, contrasemnătură a reclamantului sau
de ambele părţi.
Potrivit art. 60 din Codul de procedură civilă, instanţa poate respinge renunţarea
la acţiune, dacă aceasta contravine legii, ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele
legitime ale persoanei, interesul statului sau ale societăţii.
În cazul admiterii renunţării la acţiune, instanţa, prin încheiere dispune încetarea
procesului, iar în cazul în care reclamantul înaintează mai multe pretenţii şi renunţă
doar la o parte din ele, instanţa de judecată va continua examinarea cauzei în privinţa
celor de la care nu s-a renunţat şi va înceta procesul în privinţa capetelor de cerere la
care s-a renunţat.
Potrivit art. 213 alin. (2) din Codul de procedură civilă în cazul recunoaşterii
acţiunii de către pârât şi admiterii ei de către instanţă, se pronunţă o hotărâre de
admitere a pretenţiilor reclamantului.
Reieşind din sensul prevederii legale citate rezultă, că instanţa poate şi să nu fie
de acord cu recunoaşterea de către pârât a acţiunii, dacă din probele administrate
rezultă altfel sau această recunoaştere contravine legii.
Prin urmare, incorect procedează instanţele în cazul în care, pronunţă hotărâre de
admitere a acţiunii doar în baza recunoaşterii de către pârât a acţiunii. În asemenea
cazuri, instanţa este obligată să continue judecarea pricinii în fond şi numai după
parcurgerea întregii proceduri de judecare a pricinii, în condiţiile legii, să pronunţe
hotărârea respectivă.
Dacă, actele procesuale menţionate nu au survenit, şedinţa de judecată va
continua cu ascultarea explicaţiilor părţilor şi participanţilor la proces. Ordinea în
care se dă cuvânt părţilor şi participanţilor la proces este stabilită în art. 213 din
Codul de procedură civilă.
În scopul clarificării tuturor circumstanţelor participanţii la proces au dreptul să-şi
pună reciproc întrebări. Preşedintele poate acorda, după caz, participanţilor la
proces cuvânt de mai multe ori. În lipsa uneia din părţi, instanţa poate da citire
explicaţiilor scrise ale acesteia, primite în conformitate cu prevederile art. art. 125,
127 din Codul de procedură civilă.
După ascultarea părţilor, ţinând cont de opiniile participanţilor la proces, instanţa
stabileşte ordinea de cercetare a probelor. În cele mai multe cazuri administrarea
23
24. probelor începe cu audierea martorilor, ulterior se cercetează probele prin înscrisuri,
probele materiale, concluziile experţilor şi după caz, pot fi solicitate şi consultaţiile
specialiştilor.
Martorul se audiază în lipsa martorilor neaudiaţi. Martorul audiat rămâne în sala
de şedinţă până la încheierea dezbaterilor judiciare, dacă instanţa nu permite
retragerea lui din sală. După aceasta, martorul semnează declaraţia privind
recunoaşterea obligaţiilor şi răspunderii lui.
Persoanelor care nu au împlinit vârsta de 16 ani li se explică obligaţia de a
depune mărturii sincere şi complete (art. 215 din Codul de procedură civilă).
Preşedintele, stabilind relaţiile de rudenie a martorului cu participanţii la proces,
şi atitudinea faţă de aceştia, propune să comunice tot ceea ce cunoaşte personal
despre subiectul audierii. Nu pot fi audiate în calitate de martor persoanele
enumerate în art. 133 din Codul de procedură civilă şi au dreptul să refuze de a
depune mărturii persoanele indicate în art. 134 din Codul de procedură civilă.
La audierea martorilor până la 14 ani sau, când instanţa găseşte de cuviinţă, la
audierea martorului de la 14-15 ani, va fi citat să asiste un pedagog de la instituţie de
educare a copiilor de vârsta martorului. În caz de necesitate, pot fi citaţi şi părinţii,
înfietorii, tutorele sau curatorul minorilor. Persoanele menţionate, cu permisiunea
preşedintelui, pot pune întrebări martorului şi depun concluzii referitor la persoana
martorului şi la conţinutul depoziţiilor lui (218 din Codul de procedură civilă).
În cazuri excepţionale, când trebuie constatate unele circumstanţe ale pricinii,
instanţa, prin încheiere, poate dispune ascultarea martorului minor în camera de
deliberare, în lipsa părinţilor. După revenire în sală, instanţa dă citire depoziţiilor
martorului minor.
Depoziţiile martorilor obţinute în modul prevăzut la art. 125, 127, 209 din Codul
de procedură civilă se dau citire în şedinţa de judecată.
Prin citire se cercetează şi înscrisurile care se prezintă participanţilor la proces,
iar după caz, martorilor, experţilor sau specialiştilor. Pe marginea înscrisurilor
cercetate, participanţii la proces pot da explicaţii.
În scopul păstrării secretului corespondenţei personale şi al comunicărilor
telegrafice personale, corespondenţa şi comunicările telegrafice pot fi citite şi
cercetate numai cu consimţământul corespondenţilor. În caz contrar ele pot fi
cercetate în şedinţă închisă (art. 223 din Codul de procedură civilă).
În cazul în care, proba este declarată falsă, persoana care a prezentat-o poate cere
excluderea ei ca mijloc de probaţiune. Pentru verificarea declaraţiei de defăimare a
probei ca fiind false, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize sau poate
propune părţilor să prezinte alte probe. Dacă persoana care defăimează înscrisul,
indică autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda procesul şi prezenta
procurorului proba împreună cu procesul-verbal respectiv (art. 227 din Codul de
procedură civilă).
Probele materiale se examinează de către instanţă, ulterior se prezintă spre
cercetare participanţilor la proces, sau după caz, experţilor, specialiştilor sau
martorilor. Persoanele care cercetează proba materială, pot atenţiona instanţa asupra
24
25. unor sau altor circumstanţe aferente probei cercetate. Aceste obiecţii se
consemnează în procesul verbal (art. 224 din Codul de procedură civilă).
Dacă probele materiale nu pot fi prezentate instanţei, ele se cercetează la faţa
locului. Despre cercetarea la faţa locului instanţa emite încheierea respectivă.
Cercetarea la faţa locului se efectuează de către completul de judecată şi participanţii
la proces, care se informează despre locul, data şi ora examinării probelor la faţa
locului. Rezultatele examinării şi cercetării probelor la faţa locului se consemnează
în procesul verbal. La procesul verbal pot fi anexate planuri, scheme, desene tehnice,
înregistrări video, fotografii făcute în timpul cercetării la faţa locului.
Dacă, pe dosar a fost efectuată expertiza, instanţa după cercetarea tuturor
probelor examinează concluziile expertului. În caz de necesitate, expertul participă
în şedinţă, iar participanţii la proces îi pot adresa întrebări. Dacă raportul de
expertiză nu este suficient de clar, sau nu este deplin, instanţa poate dispune
efectuarea unei expertize suplimentare încredinţând-o aceluiaşi sau altui expert. În
cazul în care, instanţa nu este de acord cu raportul de expertiză din motivul
netemeiniciei sau al contradicţiilor mai multor experţi, instanţa poate dispune
efectuarea expertizei repetate încredinţând-o unui alt expert, sau unor alţi experţi
(229 alin.(3) din Codul de procedură civil).
Efectuarea expertizei poate fi încredinţată instituţiilor enumerate la art. 12 din
Legea nr. 1086-XIV din 26 iunie 2000 cu privire la expertiză.
Instanţele de judecată pot ordona efectuarea expertizei şi instituţiilor specializate
a statelor străine cu care Republica Moldova are semnat tratate cu privire la asistenţa
juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în Hotărârea nr. 24 din 12 decembrie 2005
explică, că expertiza suplimentară se dispune în cazul în care raportul de expertiză
nu este suficient de clar sau este incomplet, ori au apărut noi probleme referitor la
circumstanţele examinate ulterior (de ex., expertul nu a oferit răspuns la câteva
întrebări sau nu a examinat toate obiectele sau materialele prezentate). Expertiza
suplimentară se va efectua de către acelaşi expert sa de altul, menţiune care urmează
a fi notificată în încheierea judecătorească. Necesitatea unei expertize suplimentare
va decădea în cazul în care interogarea expertului în şedinţa judiciară va fi suficientă
pentru înlăturarea acestor neclarităţi, iar expertiza repetată, spre deosebire de cea
suplimentară, poate fi dispusă de instanţele de judecată dacă există dubii în privinţa
veridicităţii sau temeiniciei raportului de expertiză care se pot datora fie concluziilor
contradictorii ale experţilor, fie că au fost încălcate normele de drept procedural.
Expertiza repetată întotdeauna va fi încredinţată unei comisii de experţi. Experţii
care au participat la efectuarea expertizei anterioare nu au dreptul de a participa din
nou la investigaţii. Ordonarea expertizei şi cuprinsul încheierii de judecată urmează
a fi făcute conform dispoziţiilor art. 148, 149, 153 din Codul de procedură civilă. În
încheiere instanţa de judecată va motiva îndoielile asupra raportului anterior, care
concluzii le consideră dubioase, de ce anume şi-a făcut această părere. Concomitent,
instanţa de judecată este în drept, până la prezentarea raportului de expertiză, să
suspende procesul printr-o încheiere care se supune recursului potrivit art. 261 lit. d)
din Codul de procedură civilă.
25
26. La cercetarea înscrisurilor sau probelor materiale, la audierea şi vizionarea
înregistrărilor audio-video, precum şi în alte cazuri prevăzute la art. 230 din Codul
de procedură civilă, instanţa poate atrage în proces un specialist din domeniul
respectiv. Consultaţiile şi explicaţiile scrise ale specialistului se anexează la procesul
verbal, iar cele orale se consemnează în procesul verbal.
În cazurile stabilite de lege, pot depune concluzii şi autorităţile administraţiei
publice competente (art. 47, 231 din Codul de procedură civilă).
După examinarea tuturor probelor, preşedintele şedinţei de judecată precizează
dacă participanţii la proces nu solicită completarea materialelor din dosar. Dacă nu
se fac astfel de cereri, preşedintele declară finalizarea examinării pricinii, instanţa
trecând la susţinerile orale.
Susţinerile orale
Această parte a dezbaterilor judiciare reprezintă în esenţă sinteza întregului mers
al procesului, privită de pe poziţia procesuală a fiecărei părţi.
Participanţii la proces în susţinerile orale expun şi argumentează concluziile sale,
demonstrând care probe sunt veridice, care circumstanţe le consideră stabilite sau
nestabilite, care este conţinutul raportului litigios, ce lege materială urmează a fi
aplicată şi ce soluţie urmează să fie dată de către instanţa de judecată. Participanţii la
susţinerile orale nu au dreptul să apeleze în luările de cuvânt la circumstanţele
neexaminate de instanţă şi nici la probe neelucidate în şedinţa de judecată, dacă nu s-au
referit la astfel de circumstanţe şi probe în declaraţiile lor de până la finalizarea
examinării pricinii în fond.
Cuvântul în susţinerile verbale se oferă participanţilor la proces în ordinea
prevăzută de art. 233 din Codul de procedură civilă.
Dacă în timpul susţinerilor verbale sau după încheierea lor, instanţa, consideră, că
trebuie clarificate unele circumstanţe importante pentru soluţionarea pricinii sau
cercetate probe noi, ea printr-o încheiere poate dispune reluarea examinării pricinii
în fond. Ulterior, urmează din nou susţinerile orale, conform regulilor generale.
După încheierea susţinerilor orale, instanţa se retrage în camera de deliberare, în
vederea deliberării şi pronunţării hotărârii.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
După cum am menţionat, după încheierea susţinerilor orale, completul de
judecată se retrage în camera de deliberare pentru adoptarea actului final, a hotărârii
judecătoreşti.
În cadrul deliberării completul de judecată în baza probelor administrate
stabileşte circumstanţele cauzei şi legea materială ce urmează a fi aplicată la
soluţionarea litigiului în fond, adoptând hotărârea respectivă, care se pronunţă în
şedinţă publică.
În cadrul deliberării, completul de judecată, stabilind circumstanţele cauzei şi
norma de drept care urmează a fi aplicată, soluţionează litigiul în fond, pronunţând
hotărârea adoptată în şedinţa publică.
Analizând dispoziţiile art. 236-238 din Codul de procedură civilă şi alte dispoziţii
din acest cod, constatăm următoarele:
26
27. - hotărârea se dă numai de către judecătorii în faţa cărora pricina s-a dezbătut
în fond. Nerespectarea aceste reguli atrage casarea hotărârii(art. 238 alin.
(1), 388 alin. (1) lit. a) şi 400 alin. (1) lit. e)din Codul de procedură civilă);
- completul de judecată deliberează în secret. Încălcarea secretului deliberării
atrage casarea hotărârii (art. 388 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură
civilă);
- în cazurile când împrejurările de fapt sunt clare şi aplicarea legii nu
comportă discuţii mai ample, deliberarea poate avea loc imediat după
încheierea susţinerilor orale (art. 236 alin. (1) din Codul de procedură
civilă);
- dacă pricina este mai complicată, instanţa, prin încheiere motivată amână
deliberarea şi pronunţarea hotărârii cu cel mult 10 zile (art. 236 alin. (1) din
Codul de procedură civilă);
- instanţa poate adopta doar dispozitivul hotărârii, cu amânarea redactării
hotărârii pe un termen de cel mult 15 zile (art. 242 alin. (1) din Codul de
procedură civilă);
- completul de judecată deliberează sub conducerea preşedintelui şedinţei
care se pronunţă ultimul asupra soluţiei ce urmează a fi dată (art. 48 alin.
(1), 238 alin. (1) din Codul de procedură civilă);
- hotărârea se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor. Nici un judecător nu
are dreptul să se abţină de la vot. Judecătorul rămas în minoritate are dreptul
să expună în scris opinia separată (art. 48 din Codul de procedură civilă);
- dacă s-a întrunit majoritatea de voturi hotărârea sau, după caz, dispozitivul
acesteia se semnează de toţi judecătorii care au participat la deliberare
inclusiv de cel care are opinie separată (art. 238 alin. (4), 242 alin. (1), 388
alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă);
- dacă se constată, că au rămas unele împrejurări de fapt sau de drept
nelămurite, instanţa, prin încheiere dispune reluarea dezbaterilor judiciare
(art. 240 alin. (2) din Codul de procedură civilă);
- după semnarea hotărârii, nici un judecător nu mai poate reveni aspra opiniei
sale (art. 238 alin. (5) din Codul de procedură civilă);
- după pronunţarea hotărârii, instanţa, se dezinvesteşte de judecarea cauzei.
În cadrul deliberării completul de judecată este obligat să analizeze şi să
aprecieze probele după intima sa convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală,
completă, nepăprtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor în ansamblu şi
interconexiunea lor, călăuzindu-se pe lege (art. 130 din Codul de procedură civilă).
La deliberarea hotărârii instanţa determină :
- care circumstanţe şi în baza căror probe urmează a fi recunoscute stabilite
sau nestabilite;
- caracterul raportului juridic şi legea ce urmează a fi aplicată;
- cum se va soluţiona litigiul în baza legii aplicabile;
- ordinea de repartizare a cheltuielilor de judecată;
- dacă hotărârea urmează a fi executată imediat.
27
28. Instanţa de judecată adoptă hotărârea în limitele pretenţiilor înaintate de
reclamant. Aceasta se referă la roadele bunului, la dobânzi şi alte pretenţii
suplimentare cu consimţământul reclamantului şi în cazurile prevăzute de lege,
instanţa poate depăşi limitele pretenţiilor formulate de reclamant, dacă este necesar
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite prin lege ale acestuia
(art. 240 din Codul de procedură civilă).
II. Hotărârea judecătorească
După cum s-a menţionat, hotărârea judecătorească este actul final şi de dispoziţie
prin care se tranşează conflictul între părţi. Astfel, în cazul în care încălcarea
dreptului subiectiv sau în care încălcarea dreptului subiectiv sau a intereselor
legitime se confirmă prin probe cercetate, instanţa admite acţiunea şi dispune
restabilirea dreptului sau interesului legitim încălcat, iar dacă încălcarea dreptului
litigios nu se confirmă, atunci instanţa respinge acţiunea, apărând în acest caz
dreptul pârâtului.
Conform art. 239 din Codul de procedură civilă hotărârea trebuie să fie legală şi
întemeiată. Să se adopte de către instanţă în numele legii ( art. 24 al. (1) CPC).
Reieşind din aceste prevederi legale, hotărârea este legală în cazul în care ea este
adoptată cu respectarea normelor de drept procesual şi conform legislaţiei materiale
în vigoare, aplicabile raportului juridic litigios sau în cazul inexistenţei legii ce
reglementează raportul litigios, în conformitate cu legea care reglementează
raporturi similare (analogia legii), iar în lipsa unei astfel de legi, se conduce de
principiul de drept şi de sensul legislaţiei în vigoare (analogia dreptului). Nu se
admite aplicarea prin analogie a legii care derogă de la dispoziţiile generale,
limitează drepturile civile sau stabilite sancţiuni similare (art. 12 din Codul de
procedură civilă, art. 5 al. (4) din Codul civil).
Dacă în procesul judecării pricinii, se constată că norma de drept ce urmează a fi
aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei, iar controlul
constituţionalităţii actului legislativ sau normativ este de competenţa Curţii
Constituţionale, instanţa de judecată înaintează Curţii Supreme de Justiţie propunere
de sesizare a Curţii Constituţionale. Curtea Supremă de Justiţie soluţionează această
propunere în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, dispunând de dreptul de a respinge propunerea de sesizare ca fiind
inadmisibilă sau de a sesiza Curtea Constituţională.
Dacă legea ce urmează a fi aplicată este în contradicţie cu Constituţia, însă a fost
adoptată pînă la adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei, iar în cazul în care
actul normativ care urmează a fi aplicat este în contradicţie cu legea şi nu este supus
controlului de constituţionalitate, instanţa de drept comun, pe cale de excepţie va
solicita instanţei de contencios administrativ competente, verificarea legalităţii
acestui act normativ ( art. 13 din Legea contenciosului administrativ).
Instanţa de judecată nu poate aplica acte legislative sau normative, dacă nu au
intrat în vigoare în modul prevăzut de legislaţie.
28
29. Instanţa de judecată, la judecarea pricinilor civile poate aplica legislaţia unui stat
străin în conformitate cu legea sau tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte (art. 13 din Codul de procedură civilă).
Hotărârea instanţei de judecată poate fi recunoscută ilegală, dacă au fost încălcate
sau eronat aplicate normele de drept material.
Potrivit art. 400 alin. (2) din Codul de procedură civilă se consideră că normele
de drept material au fost încălcate sau eronat aplicate în cazul în care instanţa
judecătorească:
a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicat;
b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.
Hotărârea judecătorească este întemeiată, dacă concluziile instanţei de judecată
expuse în hotărâre corespund circumstanţelor de fapt, care au fost confirmate prin
probele administrate cu respectarea tuturor normelor de procedură.
Astfel, instanţele de judecată sunt obligate să expună în hotărârea toate
circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea pricinii în fond şi au fost
elucidate pe deplin în cadrul dezbaterilor judiciare.
Concluziile privind circumstanţele de fapt ale cauzei se motivează prin probele
enumerate în art. 117 al. (29 CPC, şi anume: explicaţiile părţilor şi ale altor persoane
interesate în soluţionarea pricinii, depoziţiile martorilor, înscrisurile, probele
materiale, înregistrările audio-video, concluziile experţilor şi specialiştilor.
Instanţa nu poate să-şi motiveze hotărârea în baza probelor care nu au fost
cercetate în şedinţa de judecată sau care au fost obţinute cu încălcarea prevederilor
legii.
Curtea Supremă de Justiţie în Hotărârea nr. 12 din 24.04.2000 „Cu privire la
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei procesuale civile la
întocmirea hotărîrii şi încheierii a explicat că hotărîrea instanţei de judecată trebuie
să fie certă, completă, corectă, clară, consecutivă, convingătoare şi concretă.
Circumstanţele şi probele constatate în cauză urmează a fi expuse într-o strictă
consecutivitate logică.
Nu se permite utilizare în hotărîre a unor formulări inexacte, prescurtate şi
neclare, a detalizărilor excesive, expresiilor neacceptate şi nepermise în documentele
oficiale, precum şi supraîncărcarea hotărîrii cu descrierea evenimentelor neesenţiale.
Potrivit art. 14 din Codul de procedură civilă, la judecarea pricinilor civile în
primă instanţă, independent de nivelul acesteia, actele judiciare se emit în formă de
hotărâre, încheiere ori ordonanţă. În formă de hotărâre se emite dispoziţia primei
instanţe prin care se soluţionează fondul pricinii.
Încheierea este o dispoziţie a primei instanţe prin care nu se soluţionează fondul.
Ea se emite în orice problemă procesuală, care apare în cadrul judecării pricinii şi
executării hotărârii.
Un loc deosebit printre hotărârile judecătoreşti ocupă ordonanţa judecătorească,
care se emite la cererea creditorului privind încasarea sumelor băneşti sau
29
30. revindecarea bunurilor mobile de la debitor în pretenţiile specificate la art. 345 din
Codul de procedură civilă.
Ordonanţa judecătorească este un act executoriu, care se îndeplineşte în modul
stabilit pentru executarea altor acte judecătoreşti.
Hotărârile judecătoreşti pot fi clasificate după mai multe criterii formulate în
doctrină şi chiar reglementate de Codul de procedură civilă.
Reieşind din durata acţiunii hotărârilor ele pot fi de două feluri: hotărâri propriu-zise
şi hotărâri provizorii.
Hotărârile propriu-zise sunt acele prin care se soluţionează fondul şi au, de
regulă, o acţiune nelimitată în timp.
Hotărârile provizorii au caracter temporar, prin ele luându-se măsuri pe durata
procesului. Hotărârea provizorie poate fi revocată sau modificată în cursul
procesului, sau la sfârşitul lui.
În dependenţă de puterea legală şi forţa obligatorie, hotărârile se împart în :
hotărâri definitive, hotărâri nedefinitive. Pe baza acestui criteriu se poate stabili dacă
hotărârea este susceptibilă de apel sau recurs. Astfel, hotărârile nedefinitive pot fi
atacate cu apel, iar cele definitive – cu recurs.
Potrivit art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, au caracter definitiv
hotărârile judecătoreşti:
a) emise în prima instanţă fără drept de apel;
b) emise în prima instanţă, supuse apelului, după examinarea pricinii în apel,
în cazul în care apelul este respins;
c) emise în apel, prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Alin. (2) al aceluiaşi articol precizează, că sunt irevocabile următoarele hotărâri:
a) emise în prima instanţă, după expirarea termenului de atac;
b) emise în prima instanţă, atacate în apel sau recurs, după examinarea
pricinii în recurs, în cazul în care s-a rezolvat fondul cauzei;
c) emise în recurs prin care s-a rezolvat fondul cauzei.
Cuprinsul hotărârii judecătoreşti
Hotărârea se întocmeşte în formă scrisă şi trebuie să conţină elementele esenţiale
prevăzute la art. 241 din Codul de procedură civilă, care trebuie să fie expuse în
ordinea stabilită de această prevedere legală.
Hotărârea judecătorească este alcătuită din patru părţi esenţiale şi indispensabile:
- partea introductivă;
- partea descriptivă;
- partea de motivare;
- dispozitivul.
În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care
o pronunţă, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al
celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia
înaintată judecăţii, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei ( art. 241
al. (39 CPC ).
30
31. Data adoptării hotărârii se consideră data când hotărârea a fost semnată de către
judecători. În cazul adoptării dispozitivului data adoptării hotărârii se consideră data
când a fost semnat şi pronunţat dispozitivul.
Locul adoptării hotărârii se determină după locul desfăşurării şedinţei judiciare.
În cazul în care acţiunea a fost înaintată de procuror sau un alt organ ori persoană
împuternicită, se indică în interesele cui au înaintat aceste persoane acţiunea.
Este important de a indica corect completul de judecată, adică numele şi
prenumele judecătorilor care au participat la judecarea pricinii. Această circumstanţă
va confirma dacă a fost respectat principiul nemijlocirii, reglementat expres în art.
25 din Codul de procedură civilă.
Se atenţionează, că dezbaterile judiciare se desfăşoară în faza aceluiaşi complet
de judecată, iar în cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării pricinii,
dezbaterile se reiau de la început.
Este inadmisibilă participarea repetată a judecătorului la judecarea aceleiaşi
pricini (art.49 Codul de procedură civilă), precum şi în cazurile de incompatibilitate
prevăzute la art.50 Codul de procedură civilă.
În partea introductivă a hotărârii se va indica deplin numele şi prenumele părţilor,
participanţilor la proces, cu indicarea calităţii procesuale a fiecărui.
În cazul în care participă reprezentantul, este necesar de a indica pe cine
reprezintă şi în baza căror acte (procură, contract, mandat, etc.).
Indicarea corectă a obiectului acţiunii este, de asemenea, importantă. Astfel,
obiectul litigiului trebuie să fie clar formulat, precum şi al acţiunii reconvenţionale.
Dacă pe parcursul dezbaterilor judiciare a fost completat sau modificat obiectul
acţiunii, instanţa trebuie să indice despre aceasta în partea introductivă.
Vom menţiona că instanţele de judecată trebuie să indice obiectul litigiului,
reieşind din raportul litigios apărut, dar nu aşa după cum indică, uneori, greşit
reclamanţii.
În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului şi poziţia pârâtului.
Dacă pârâtul nu recunoaşte acţiunea se expunea succint motivele nerecunoaşterii
acţiunii. În această parte a hotărârii se indică cauza modificării obiectului sau
motivelor acţiunii, motivele măririi sau micşorării volumului pretenţiilor înaintate de
reclamant. Aceste cerinţe sunt obligatorii şi pentru cererea reconvenţională. În partea
descriptivă, de asemenea, se includ explicaţiile celorlalţi participanţi la proces. Ele
trebuie să fie succinte şi clare.
Circumstanţele invocate de părţi spre confirmarea cerinţelor şi obiecţiilor se
expun în modul în care ele au fost expuse de către părţi şi participanţi la proces.
În partea de motivare, potrivit art. 241 (5) CPC se indică: circumstanţele
pricinii, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare
la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe,
legile de care s-a călăuzit instanţa.
Prin urmare în partea de motivare se includ motivele de fapt şi de drept care au
format convingerea instanţei. În ea, instanţa, indică circumstanţele pe care le
consideră stabilite şi probele ce confirmă aceasta, motivează considerentele pentru
care au fost respinse unele probe.
31
32. De asemenea, se indică din ce cauză şi în baza căror probe s-a ajuns la concluzia
că unele circumstanţe nu au fost stabilite
Instanţa de judecată stabilind circumstanţele de fapt trebuie să facă o încadrare
juridică a raporturilor dintre părţi cu indicarea actului legislativ, ce urmează a fi
aplicat raportului juridic litigios. În hotărâre trebuie să fie indicată norma materială
aplicată, cu indicarea corectă a denumirii actului legislativ, numărul articolului,
aliniatului, etc.
Instanţa de judecată, este obligată să aplice Hotărârile Curţii constituţionale,
adoptate în legătură cu verificarea constituţionalităţii legii ce urmează a fi aplicată,
precum şi jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului. Nu se exclude
nici aplicarea hotărârilor cu caracter explicativ ale Curţii Supreme de Justiţie.
Instanţa de judecată este obligată, de asemenea, să indice şi normele procesuale
de care s-a condus la adoptarea hotărârii.
Dispozitivul este cea mai importantă parte a unei hotărâri judecătoreşti,
deoarece ea cuprinde concluzia instanţei cu privire la litigiul dispus spre soluţionare
în sensul admiterii sau respingerii acţiunii ( art. 241 (6) CPC).
Dispozitivul hotărârii trebuie expus în formă imperativă şi să aibă un conţinut cât
mai complet şi concret. În dispozitivul hotărârii, de asemenea, trebuie soluţionate
pretenţiile accesorii ale părţilor, chestiunea repartizării cheltuielilor de judecată.
În cazul în care au fost conexate mai multe procese, în conformitate cu
prevederile art. 187 CPC sau a fost examinată concomitent şi cererea
reconvenţională, instanţa, în dispozitiv va indica soluţiile adoptate pe fiecare
acţiune. Concomitent, instanţa nu este în drept să soluţioneze chestiunea privind
drepturile şi obligaţiile persoanelor acre nu au fost introduse în proces.
Nu se admite adoptarea unei hotărîri unei hotărîri executarea căreia este pusă în
dependenţă de survenirea sau nesurvenirea unor condiţii.
Dispozitivul hotărîrii trebuie să corespundă concluziilor din partea de motivare.
În caz contrar, hotărârea poate fi anulată de către instanţa ierarhic superioară, în
ordinea stabilită de Codul de procedură civilă.
Pe unele categorii de cauze, dispozitivul trebuie să corespundă cerinţelor strict
stabilite de lege. Spre exemplu, în dispozitivul hotărârii privind litigiul de încheiere
sau modificare a unui contract se menţionează decizia asupra fiecărei clauze
discutate din contract. În litigiul de încheiere a contractului se indică tipul
contractului şi clauzele în temeiul cărora părţile sunt obligate să încheie contractul
(art. 245 din Codul de procedură civilă).
În cazul în care hotărârea urmează a fi executată imediat sau într-un anumit
termen, instanţa dispune executarea imediată sau stabileşte termenul pentru
executare.
Potrivit art. 256 din Codul de procedură civilă se execută imediat ordonanţa sau
hotărârea prin care pârâtul este obligat la plata:
- pensiei pentru întreţinere;
- salariului şi altor drepturi ce decurg din raporturi de muncă, precum şi a
indemnizaţiei prevăzute de statutul şomerilor;
32
33. - repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau
printr-o altă vătămare a sănătăţii, ori prin deces, dacă reparaţia s-a efectuat
sub formă de prestaţii băneşti periodice;
- compensaţiilor pentru absenţa forţată de la serviciu, în cazul reintegrării în
funcţie.
Instanţa poate dispune executarea imediată a hotărârii şi pe alte categorii de
cauzei, în condiţiile art. 257 din Codul de procedură civilă.
În dispozitivul hotărârii se indică în ce termen şi în ce ordine poate fi contestată
hotărârea judecătorească şi unde urmează a fi depus apelul sau, după caz, recursul.
Nu se admite de a include în dispozitiv, precum şi în celelalte părţi componente
ale hotărârii concluziile referitor la capetele de cerere în privinţa cărora s-a dispus
scoaterea cererii de pe rol sau clasarea procesului. Astfel, în cazul în care unele
capete de cerere se scot de pe rol sau în privinţa lor se clasează procesul, instanţa, va
soluţiona aceste chestiuni prin emiterea unor încheieri separate de hotărâre.
Potrivit prevederilor art. 24 (4)din Codul de procedură civilă în cazul în care
procesul se desfăşoară în o altă limbă, instanţa emite hotărârea în mod obligatoriu şi
în limba moldovenească, iar dacă procesul s-a desfăşurat în limba moldovenească şi
participanţii la proces nu posedă această limbă, atunci instanţa de judecată este
obligată să asigure traducerea hotărârii în limba pe care o posedă participantul la
proces.
Hotărârea judecătorească se adoptă şi se pronunţă, de regulă, imediat după
încheierea susţinerilor orale.
Reieşind din sensul prevederilor art. 236 şi 242 din Codul de procedură civilă din
motive întemeiate poate fi amânată deliberarea şi pronunţarea hotărârii sau în cazul
în care se adoptă dispozitivul hotărârii poate fi amânată redactarea hotărârii
motivate.
Amânarea deliberării şi pronunţării hotărârii poate fi admisă pe cauzele de o
complexitate mai sporită, când instanţa nu este determinată să-şi expună clar
concluziile referitor la raportul litigios supus judecăţii, sau este necesar de a studia
suplimentar legislaţia aplicabilă raportului litigios apărut, sau de a studia
jurisprudenţa Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, etc.
Amânarea redactării hotărârii motivate este posibilă, când instanţa este
determinată ce soluţie va adopta şi ce lege urmează să aplice, adică poate soluţiona
litigiul în fond, însă pentru redactarea hotărârii motivată are nevoie de mult timp.
Amânarea deliberării şi pronunţării hotărârii, precum şi amânarea redactării
hotărârii motivate pe cauze simple din cauză că judecătorii au un volum mate de
lucru, trebuie recunoscută ca o încălcare a normelor procesuale.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii poate fi amânată pe un termen de cel mult 10
zile. În cazul amânării deliberării şi pronunţării hotărârii, instanţa poate să rezolve
această chestiune fără a se retrage în camera de deliberare, fapt ce se consemnează în
procesul verbal. Instanţa, de asemenea, este obligată să înştiinţeze părţile pentru ce
dată şi oră se amână deliberarea şi pronunţarea hotărârii. La data şi ora fixată,
instanţa se retrage în camera de deliberare pentru deliberarea hotărârii. În acest caz,
instanţa va adopta hotărârea integrală, iar în unele cazuri mai complicate, doar
33
34. dispozitivul hotărârii, hotărârea motivată urmând a fi redactată în termen de cel mult
10 zile.
Dacă instanţa a adoptat şi pronunţat doar dispozitivul hotărârii, instanţa trebuie să
comunice, când părţile vor avea posibilitatea să ia cunoştinţă de hotărârea redactată
despre ce urmează a fi menţionat în procesul verbal.
Partea introductivă şi dispozitivul hotărârii redactate trebuie să corespundă părţii
introductive şi dispozitivului pronunţate în ziua încheierii dezbaterilor judiciare.
Data redactării hotărârii motivate trebuie să corespundă date indicate în
dispozitivul hotărârii, care a fost pronunţat în ziua încheierii examinării cauzei în
fond.
Termenul de depunere a apelului sau recursului curge de la data comunicării
hotărârii motivate dacă legea nu dispune altfel (art. 362, 402 din Codul de procedură
civilă).
Dispozitivul hotărârii trebuie semnat de toţi judecătorii din completul de judecată
şi anexat la dosar. Dacă unul dintre judecătorii completului nu are posibilitatea de a
semna hotărârea redactată, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă
aceasta este în imposibilitate de a semn, în locul lui semnează preşedintele instanţei.
În toate cazurile în hotărâre se menţionează cauza imposibilităţii de a semna (art.
242 din Codul de procedură civilă).
Hotărîrea judecătorească dezinventeşte instanţa de judecarea cauzei. Astfel,
judecătorii care s-au pronunţat asupra litigiului între părţi nu mai pot reveni asupra
soluţiei date.
Hotărîrea judecătorească, intrată în vigoare dobândeşte puterea lucrului judecat.
Astfel, ceea ce s-a decis printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă se consideră că
exprimă adevărul şi judecata nu mai poate fi reluată.
Drepturile constatate şi recunoscute prin hotărârea judecătorească definitivă sunt
susceptibile de executare silită.
Se atenţionează, că hotărîrile judecătoreşti se pronunţă public chiar şi în cazurile
în care judecarea pricinii s-a desfăşurat în şedinţa secretă (art. 23 CPC).
Îndepărtarea erorilor materiale din hotărâre. Hotărârea suplimentară.
Explicarea hotărârii.
În cazul în care în hotărâre au fost admise greşeli sau omisiuni, instanţa, până la
pronunţarea hotărârii le poate corecta despre ce este obligată să facă menţiunile
respective mai sus de semnăturile judecătorului sau ale completului de judecată.
După pronunţarea hotărârii instanţa care a adoptat-o nu este în drept s-o anuleze
sau s-o modifice (art. 249 alin.(1)din Codul de procedură civilă). Dacă la adoptarea
hotărârii au fost admise greşeli ele pot fi corectate de către instanţa ierarhic
superioară.
Totodată, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabileşte că instanţa
poate din oficiu sau la cererea participanţilor la proces, să corecteze greşelile sau
omisiunile din hotărâre privitor la nume, calitatea procesuală, orice alte erori
34
35. materiale sau de calcul evident. Corectarea greşelilor sau omisiunilor se soluţionează
în ordinea stabilită de alin. (3) al acestui articol.
Greşeli materiale în sensul acestor prevederi pot fi indicarea greşită a numelui,
calităţii părţilor, a numărului dosarului, datei pronunţării hotărârii etc. Nu pot face
obiect al procedurii de corectare greşelile de fond, care pot fi corectate doar prin
intermediul căilor de atac.
Greşeli de calcul pot fi considerate inexactitatea sumei ce urmează să fie încasată
în urma unor calcule incorecte efectuate de către instanţă. Spre exemplu, instanţa
incorect a determinat valoarea masei succesorale la efectuarea partajului bunurilor
între moştenitori sau la efectuarea nor calcule complicate incorect a stabilit mărimea
prejudiciului cauzat deşi acţiunea a fost admisă integral.
Articolul 249 din Codul de procedură civilă nu stabileşte în ce termen poate fi
corectată prin hotărârea judecătorească, însă, reieşind din practica judiciară ce s-a
format, se consideră, că în cazul hotărârilor susceptibile de executare silită greşelile
materiale strecurate în hotărâre pot fi corectate în limita termenului de prescripţie a
dreptului de a cere executarea silită.
Cererea de corectare a greşelilor materiale se înaintează de către părţile şi
participanţii la proces în formă scrisă simplă.
Chestiunea cu privire la corectarea greşelilor materiale se soluţionează în şedinţa
publică cu citarea părţilor, însă neprezentarea lor nu împiedică examinarea ei. Pentru
corectarea greşelilor materiale sau a greşelilor de calcul instanţa adoptă o încheiere,
care se anexează la dosar. Încheierea de corectare a greşelilor poate fi contestată cu
recurs, însă încheierea, prin care s-au corectat greşelile într-o decizie a instanţei de
recurs, este irevocabilă.
Unul din mijloacele de corectare a neajunsurilor hotărârii judecătoreşti este
adoptarea hotărârii suplimentare. Potrivit art. 250 din Codul de procedură civilă,
instanţa care a pronunţat hotărârea poate din oficiu sau la cererea participanţilor la
proces, să emită o hotărâre suplimentară dacă:
a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în a cărei privinţă participanţii la
proces au prezentat probe şi au dat explicaţii;
b) rezolvând problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma adjudecată,
bunurile ce urmează a fi remise, sau acţiunile pe care pârâtul trebuie să le
îndeplinească;
c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de judecată, ori
a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, specialiştilor,
interpreţilor sau reprezentanţilor cu privire la cheltuielile de judecată a
căror compensare li se cuvine.
Instanţa poate corecta greşelile, prin adoptarea unei hotărâri suplimentare în cazul
în care instanţa a examinat în şedinţă judiciară toate capetele de cerere, inclusiv
cererea reconvenţională cu cercetarea probelor, însă instanţa a omis să se pronunţe
asupra unui capăt de cereri sau cereri reconvenţionale.
În cazul în care instanţa soluţionând litigiu nu a indicat suma sau bunul adjudecat
sau ce acţiuni trebuie să săvârşească pârâtul, se va pronunţa o hotărâre suplimentară.
35
