O slideshow foi denunciado.
Utilizamos seu perfil e dados de atividades no LinkedIn para personalizar e exibir anúncios mais relevantes. Altere suas preferências de anúncios quando desejar.

56137302 criminalistică-curs

13.505 visualizações

Publicada em

Criminalistică

Publicada em: Direito
  • Seja o primeiro a comentar

56137302 criminalistică-curs

  1. 1. CRIMINALISTICĂ TEHNICA CRIMINALISTICĂ se ocupă de: - metodologia investigatiei criminalistice - tehnicile de laborator criminalistice - fotografia judiciară - identificarea persoanelor după urmele formate pe corpul uman - identificarea urmelor biologice de natură umană - identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare - identificarea corpurilor delicte, a urmelor de materiale sau materii - elemente de balistică judiciară - cercetarea falsului în înscrisuri. TACTICA CRIMINALISTICĂ are în vedere: - cercetarea la fata locului - procedura de efectuare a constatărilor tehnico-stiintifice si a expertizelor criminalistice - cadrul tactic al organizării anchetei penale - tactica ascultării martorilor, a persoanei vătămate, a învinuitului sau inculpatului - tactica efectuării percheziției - tactica efectuării confruntărilor - tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere - tactica reconstituirii. În ceea ce priveste METODOLOGIA CRIMINALISTICĂ, aceasta abordează metodologia investigării diferitelor tipuri de infractiuni: omucideri, infractiuni din domeniul afacerilor, din domeniul traficului de stupefiante, din domeniul criminalității organizate, infractiuni de coruptie, infractiuni informatice, infractiuni de patrimoniu, etc. 1. Metodologia investigării criminalistice 1
  2. 2. CRIMINALISTICĂ Identificarea criminalistică reprezintă un proces de constatare a identitătii unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode stiintifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar. Obiectul identificării îl reprezintă orice persoană, fiintă sau lucru care se manifestă în spatiu, în timp si e susceptibil de a fi identificat după urmele create în câmpul infractional. Procesului identificării criminalistice îi sunt proprii 2 faze: - în prima fază e determinat grupul persoanelor sau obiectelor suspecte pe baza unor elemente carateristice asemănătoare, fiind excluse cele cu particularităti contrare celor reflectate în urme sau în mijloacele materiale de probă; - în faza a doua e adâncită examinarea comparativă a caracteristicilor, urmărindu-se stabilirea coincidentei, a concordantei dintre trăsăturile reflectate în urmă si cele reflectate de metodele de comparare. Se ajunge astfel la obiectul căutat si la excluderea celor ce prezintă elemente asemănătoare. În scopul selectării obiectelor ce urmează a fi examinate comparativ se procedează mai întâi la cercetatrea separată a caracteristicilor generale si individuale ale urmei, iar apoi la caracteristicile ob e necesar să se respecte următoarele cerinte: - să se cunoască cu exactitate persoana sau obiectul de la care provin - să se tină seama de conditiile în care s-a format urma la fata locului - urma si modelele tip de comparatie să contină suficiente elemente caracteristice de individualizare a factorului creator - să se folosească modele similare, având aceeasi provenientă, în momentul examinării comparative. În identificarea criminalistică importante sunt determinările calitative si nu cele cantitative. Concluziile observate în procesul identificării criminalistice pot avea un caracter de certitudine, de probabilitate sau poate exista si situatia de imposibilitate de rezolvare a problemei. 2. Metode de examinare microscopică 2
  3. 3. CRIMINALISTICĂ În examinarea multor categorii de urme si microurme este necesar să se apeleze la instrumente optice sau electronice de examinare. Unul dintre aceste instrumente este lupa. Este cel mai simplu instrument optic de mărire; este folosit pentru descoperirea urmelor la fata locului si în examinarea initială a mijloacelor materiale de probă, iar puterea ei de mărire se măsoară în dioptrii. Urmează microscopul optic care este un instrument optic de cercetare folosit în examinări traseologice, destinat identificării persoanelor, a armelor, a instrumentelor de spargere, a descoperirii falsurilor în înscrisuri, etc. Microscopul are o parte optică alcătuită din obiectiv și ocular și o parte mecanică alcătuită din tub mecanic, masă cu dispozitiv cu deplasare grosieră și talpă de susținere și un sistem de iluminat. Un tip de microscop optic des utilizat în criminalistică este microscopul comparator. Acesta are sistemul optic alcătuit din 2 obiective și un singur ocular. Se împarte în 2 câmpuri, iar compararea se realizează prin stabilirea continuității liniare. Se folosește în traseologie, pentru cercetarea urmelor materiale, a firelor de păr, etc. Mai avem microscopul electronic care dispune de tehnici moderne de vizualizare și care în locul razelor de lumină folosește fascicul de electroni. Sunt folosite pentru relevarea unor detalii. Unul din aceste microscoape electronice este microscopul electronic cu baleiaj. Este folosit în expertiza unor urme biologice (salivă), a firelor de păr, a urmelor de afumare tipice tragerii cu armele de foc. Prezintă anumite avantaje, întrucât: - oferă posibilitatea investigării unor probe masive, - are o claritate mare în profunzime, - oferă posibilitatea realizării unei imagini aparent spațiale și are o putere de mărire foarte mare, fără afectarea calității imaginii. 3. Metode de analiză spectrală Metodele de analiză spectrală sunt determinări calitative și cantitative a elementelor chimice ce intră în compoziția unor probe materiale sau urme de diverse materii descoperite în câmpul infracțional, în vederea identificării sau stabilirii provenienței lor. 3
  4. 4. CRIMINALISTICĂ Se folosesc în expertizele privind cercetarea înscrisurilor, a armelor de foc și a urmelor create de acestea, a substanțelor toxice, etc. La baza lor stă raportul existent dintre materie și radiație. Printre avantaje amintim: precizie, sensibilitate și rapiditate. Pentru a ajunge la un rezultat sunt necesare cantități infime de substanțe și este indispensabilă în numeroase domenii ale criminalisticii, cum ar fi cercetarea urmelor materiale, a resturilor de materiale întâlnite, de ex. în incendii, accidente de circulație, în cercetarea urmelor cu armele de foc, a falsurilor, etc. 4. Procedee de fotografiere la fața locului Fotografia judiciară, care poate fi operativă (efectuată la fața locului) și de examinare (efectuată în laborator) și care se execută cu prilejul cercetării locului faptei de către organul de urmărire penală, reprezintă un procedeu important de fixare a rezultatelor cercetării, fiind auxiliară procesului verbal de cercetare la fața locului. Se folosește în cazul infracțiunilor de omor, accidente, tâlhărie, infracțiuni care de obicei presupun cercetarea la fața locului. Procedeele de fotografiere aplicate la fața locului includ mai multe tipuri de fotografii, respectiv: - fotografia de orientare - fotografia schiță - fotografia obiectelor principale - fotografia de detaliu - alte procedee speciale de fotografiere la fața locului. Fotografia de orientare se folosește pentru fixarea imaginii întregului loc al faptei și se realizează în așa fel încât să permită identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea într-un ansamblu de puncte de reper sau de orientare. În cazul fotograf. în locuri deschise se iau ca puncte de orientare clădiri, construcții, indicatoare, etc. În cazul fotograf. în locuri închise se are în vedere exteriorul clădirii, încadrat de diverse puncte de reper. Fotografia schiță presupune redarea în exclusivitate a întregului loc al faptei. Are mai multe variante, respectiv: 4
  5. 5. CRIMINALISTICĂ - fotografia schiță unitară, care se realizează cu un singur cadru - fotografia schiță panoramică, care la rândul ei poate fi liniară sau circulară - fotografia schiță pe sectoare, care presupune redarea pe porțiuni a locului faptei - fotografia schiță încrucișată, care redă puncte diametral opuse. Fotografia obiectelor principale se folosește pentru fixarea imaginilor acelor obiecte care sunt în legătură sau care reflectă urmele și consecințele faptei infracționale (de ex., corpul victimei). Trebuie redată și poziția obiectului în ansamblu în câmpul infracțional. Fotografia de detaliu este specifică fazei dinamice a cercetării la fața locului, care permite deplasarea, modificarea poziției obiectelor în vederea punerii în evidență a detaliilor acestora. Printre procedeele speciale de fotografiere la fața locului evidențiem: fotografierea cadavrelor care se realizează în vederea redării poziției corpului, a stării îmbrăcăminții, a leziunilor vizibile la acel moment. Mai avem măsurătorile fotografice care se realizează cu ajutorul riglei gradate sau cu ajutorul unei benzi gradate și care se folosesc pentru a permite stabilirea dimensiunii și distanțelor dintre obiectele aflate în câmpul infracțional. Fotografierea cadavrelor dezmembrate se realizează inițial pentru fiecare bucată în parte, iar apoi pentru întregul corp care este asamblat. 5. Fotografia de examinare în radiații vizibile Reprezintă un ansamblu de procedee destinate cercetării în condiții de laborator a mijloacelor materiale de probă, precum și fixării rezultatelor investigării tehnico-științifice, a corpurilor delicte sau a urmelor ridicate de la fața locului. Fotografia de examinare în radiații vizibile este de mai multe feluri, respectiv: - de ilustrare - de comparare - fotografia de umbre - de reflexe 5
  6. 6. CRIMINALISTICĂ - de contrast - de separe a culorilor - microfotografia. Fotografia de ilustrare presupune fixarea imaginii inițiale a obiectului ce urmează a fi examinat, a caracteristicilor și dimensiunilor sale. Se aplică în mod obligatoriu mijloacelor materiale de probă care vor suferi modificări prin examinare. Se folosește la cercetarea tehnică a înscrisurilor, la expertiza armelor, a instrumentelor de spargere. Fotografia de comparare se folosește în examenul de laborator, traseologie, balistică și la expertiza înscrisurilor. Se disting 3 variante, respectiv: - fotografia de comparare prin confruntare - fotografia de comparare prin suprapunere - fotografia de comparare prin stabilirea continuității liniare sau prin juxtapunere. La fotografia de comparare prin confruntare se confruntă două imagini, respectiv urma și mulajul ridicat la fața locului. La cea prin suprapunere, se suprapun două imagini, una dintre ele fiind fixată pe un suport transparent (se folosește la expertizarea bancnotelor). Fotografia de comparare prin stabilirea continuității liniare se folosește pentru stabilirea identității unei persoane sau a unui obiect ca urmare a determinării elementelor caracteristice reflectate în urmă și în modelul tip, respectiv în impresiune, obținută pe cale experimentală. Fotografia de umbre se folosește pentru scoaterea în evidență a caracteristicilor de relief. Se aplică în aplică în fotografierea de detalii, cum ar fi urme de adâncime, de picioare, de mâini, etc. Fotografia de reflexe se folosește pentru punerea în evidență a urmelor de suprafață greu sesizabile la o primă vedere (urmele papilare). Fotografia de separare a culorilor servește la relevarea petelor, a urmelor, a modificărilor textului unui înscris greu vizibile cu ochiul liber datorită nuanțelor de culoare apropiate a suportului. Pentru separarea culorilor se folosesc filtre care au capacitatea de a reține culoarea complementară lor. Fotografia de contrast oferă posibilitatea măririi formei mijloacelor de evidențiere a unor urme sau detalii caracteristice, apte să fie folosite în procesul de identificare. 6
  7. 7. CRIMINALISTICĂ 6. Fotografii judiciare de examinare în radiații invizibile Avem în radiații invizibile U.V., I.R., gama, beta, etc. Fotografia de examinare în radiații U.V. se folosește la descoperirea urmelor de mâini sau a urmelor biologice. Pentru executarea unei fotografii în radiații U.V. este nevoie de surse de radiații (becuri, arcuri electrice), filtre de selectare a radiațiilor, materiale fotosensibile, aparat de fotografiat. Radiațiile U.V. se folosesc în traseologie, balistică, cercetarea tehnică a înscrisurilor, efectuarea de fotografii în cadrul unor activități de urmărire penală. Fotografia de examinare în radiații I.R. are o deosebită importanță și utilitate întrucât gama spectrului I.R. este de 2000 de ori mai mare decât a spectrului vizibil. Radiațiile I.R. au capacitatea de a străbate anumite corpuri și de a fi reținute de altele și totodată nu sunt influențate de elementele poluante din atmosferă. Oferă și posibilitatea efectuării de fotografii în condiții de întuneric. Sunt utilizate la cercetarea tehnică a înscrisurilor, la reconstituirea unor texte, la cercetarea unor valori sau a unor opere de artă, la descoperirea urmelor suplimentare ale tragerii cu armele de foc și la efectuarea unor fotografii judiciare cu caracter operativ. 7. Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii Urmă a infracțiunii este orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și modificarea produsă existând un raport de cauzalitate. În literatura noastră de specialitate, urmele sunt împărțite în 2 mari categorii: - urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectului (urme de mâini, de picioare, a instrumentelor de spargere); - urme formate ca resturi de obiecte sau de materii organice sau anorganice (resturi de alimente, pete de sânge). În funcție de tipul sau de natura urmei avem: - urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator (urme de mâini sau de picioare) - urme sub formă de pete sau resturi de materii organice sau anorganice. Mai putem avea: - urme sonore (voci, zgomote) 7
  8. 8. CRIMINALISTICĂ - urme olfactive (miros) - urme vizibile - urme latente (invizibile cu ochiul liber) - macrourme - microurme. Microurmele sunt formate din particule (praf, scame, etc.). În funcție de modul de formare al urmei avem: - urme statice: sunt create prin atingere, prin apăsare, prin lovire; - urme dinamice: sunt formate ca rezultat al mișcării de translație a unei suprafețe peste alta (urmele de frânare). Urmele de suprafață se împart în două categorii: - urme de stratificare, respectiv depunerea unui strat de substanță exterior (granule); - urme de destratificare, de ridicare a substanței aflată inițial pe o suprafață. Urmele de adâncime – cum ar fi urma de picior formată pe pământul moale. 8. Cercetarea și interpretarea la fața locului a urmelor de mâini Metode fizice și optice de relevare a urmelor de mâini Descoperirea urmelor unei infracțiuni presupune o căutare sistematică a acestora în funcție de natura locului și de modul de săvârșire a faptei. Revelarea prin metode fizice constă în pulverizarea de prafuri sau pudre pe obiectul sau suprafețele purtătoare de urme. Substanțele folosite în relevare trebuie să îndeplinească următoarele condiții: - să fie în contrast de culoare cu suportul pe care s-a format urma; - să prezinte o aderență selectivă, respectiv numai la materia din urmă și nu la întregul suport. Relevarea urmelor papilare pe suprafețele multicolore se realizează cu substanțe fluorescente activate sub acțiunea radiațiilor U.V. 8
  9. 9. CRIMINALISTICĂ Răspândirea și înpărtarea pulberilor de revelare de pe obiect se face cu ajutorul unei pensule fine din păr de veveriță, puf de struț sau fibre de carbon sau a unui pulverizator special. Pentru pudrarea urmelor dispuse pe suprafețe de piele, cauciuc, mase plastice se folosesc pensule magnetice. Relevarea prin metode chimice se bazează pe reacția dintre anumite substanțe chimice și componentele transpirației (săruri și aminoacizi). Există mai multe metode chimice: - revelarea cu valori de iod - revelarea cu reactiv chimic propiu-zis nitrat de argint. Revelarea prin metode optice – se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie bazate pe tehnici de vârf, aplicate la specificul urmelor papilare. Un loc prioritar îl deține folosirea laser-ului. 9. Cercetarea criminalistică a urmelor de picioare Urmele de picioare reprezintă o altă categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Urmele de picioare se clasifică în: - urmele plantei piciorului (piciorul gol); - urmele piciorului semiîncălțat (urmele de ciorap); - urmele de încălțăminte. Descoperirea urmelor de picioare presupune cu prioritate cercetarea suprafețelor pe care este posibil să se calce. După descoperire se impune conservarea urmelor supuse acțiunii unor factori de natură să le distrugă, iar după conservare se trece la măsurarea urmei. În procesul verbal de cercetarea la fața locului se procedează la o descriere detaliată a numărului și tipurilor de urme de picior descoperite, a formei și particularităților acestora, a naturii suportului pe care s-au creat, precum și a elementelor cărării de urme. Se menționează, de asemenea, modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare, etc. Ridicarea prin mulaj a urmei formată în adâncime se desfășoară imediat după fotografiere și eventual după desenarea urmei pe o coală. Pentru efectuarea mulajului se pregătește urma (se scoate apa, corpurile străine), se înconjoară cu o bandă metalică, iar apoi se toarnă o compoziție de gips în urmă. 9
  10. 10. CRIMINALISTICĂ Cercetarea cărării de urme are o importanță deosebită datorită reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei care a creat urmele, caracteristici care pot oferi indicii prețioase în legătură cu persoana infractorului. Principalele elemente care caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt următoarele: - direcția de mișcare sau axa cărării de urme și care este determinată de linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două șiruri de pași, indicând direcția de deplasare; - linia mersului, care este o linie frântă, constituită din segmente care unesc între ele părțile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiul; - lungimea pasului, care este dată de distanța dintre două urme consecutive măsurată la partea din față sau din spate a lor; - lățimea pasului care este dată de distanța cuprinsă între partea exterioară sau interioară a urmei piciorului stâng sau drept; - unghiul de mers care se măsoară între axa cărării de urme și axa longitudinală a tălpii. Interpretarea unor urme izolate pot conduce la date privind numărul persoanelor sau sex, talie, vârstă, greutate, viteza de deplasare, etc. Cărarea de urme conține în plus și date referitoare la direcția de deplasare, la caracteristicile mersului, la eventualele defecte anatomice, la înălțime. Lungimea pasului la bărbat este mai mare decât la femeie cu aproximativ 20 cm. 10. Investigarea odontologică judiciară sau cercetarea urmelor de dinți Urmele de dinți oferă o bază sigură de identificare atât sub raport criminalistic cât și medico-legal, datorită unor caracteristici ale formei, dispunerii și particularităților prezente la fiecare dinte: lățimea dinților, poziția, distanța dintre dinți, uzura, lipsurile. Odontologia judiciară are rolul de a studia dinții și urmele acestora, astfel încât expertizele stomatologice să servească la stabilirea adevărului în procesul judiciar. 10
  11. 11. CRIMINALISTICĂ Urmele de dinți, așa cum se descoperă pe corpul persoanelor, pe alimente sau pe diverse obiecte se prezintă sub formă statică sau dinamică. Cercetarea la fața locului a urmelor de dinți nu necesită mijloace de investigare deosebite întrucât ele sunt vizibile. Urmele se pot întâlni pe corpul victimei, a agresorului, pe diverse alimente, etc. Fixarea urmelor de dinți se face prin consemnarea în procesul verbal și prin fotografiere, insistându-se nu numai asupra detaliilor, dar și asupra poziția corpurilor purtătoare de urme față de celelalte obiecte principale. O atenție deosebită trebuie să se acorde ridicarea și transportarea obiectelor purtătoare de urme pentru a se preveni alterarea și deformarea acestora. Expertiza urmelor de dinți poate oferi răspuns la întrebările privind natura umană sau animală a urmelor, la sex, vârstă, tipul antropologic al persoanei, mecanismul de formare, caracteristicile dinților reflectate în urmă. Dacă expertului i se pun la dispoziție și modele de comparație, acesta poate stabili identitatea sau neidentitatea unei persoane. Investigarea complexă criminalistică și odontologică parcurge mai multe etape: - fotografierea în vederea ilustrării modului de mușcătură și a fixării detaliilor caracteristice; - prelevarea și cercetarea eventualelor urmede salivă sau alte produse biologice. Modelele de comparație sunt obținute cu materiale dentare obișnuite, iar pentru mulajele executate pe obiecte purtătoare de urme se pot folosi și latexul sau diverși polimeri. O anumită particularitate o ridică examinarea urmelor de dinți lăsate pe pielea umană și aceasta este determinată de urgența în determinare și măsurarea fotografică datorită p.d.o.p. plasticității caracteristice pielii umane, iar p.d.a.p. proceselor patologice care au loc în tegument, de natură să conducă la deformarea urmei și la dispariția sa treptată. 11. Cercetarea urmelor de sânge Urmele de sânge furnizează indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei. La fața locului urmele de sânge se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre, bălți, mânjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra corpului persoanei. 11
  12. 12. CRIMINALISTICĂ În funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor din material textil, sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crustă distinctă, ca în cazul urmelor formate pe parchet, mobilă, geamuri, etc. Culoarea sângelui diferă în funcție de vechime, de cantitate și de factorii care acționează asupra lui și poate varia de la roșu, pe măsură de trecerea timpului devenind brun-roșcat, apoi maroniu și în final negru. Descoperirea urmelor de sânge reprezintă o activitate foarte importantă și de mai multe ori și dificilă datorită modificărilor pe care le suferă în timp aceste urme de sânge, dar și datorită faptului că aceste urme se pot găsi în cantități foarte scăzute, că în unele situații culoarea se poate confunda cu a suportului pe care se află și există și situații în care urmele au fost înlăturate de autor (de ex. prin spălare, răzuire etc). Urmele de sânge trebuiesc căutate pe îmbrăcăminte, pe corpul persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau făptuitor). Urmele pot rămâne în profunzimea țesăturii, sub unghii, în păr, pe obiectele de uz. Urmele trebuiesc căutate pe porțiunea de teren și pe obiectele aflate la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt de ex. covoarele, parchetul, ușile, sub ușă, pe ferestre, plante ș.a. Urmele se mai caută pe instrumentele folosite la săvârșirea infracțiunii (cuțite, topoare), pe instalațiile sanitare, vase, obiecte care ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului. Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face de regulă cu surse de lumină care dispun de filtre de culoare, capabile să scoată în evidență urma. Ulterior se folosesc metode fizico-chimice pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge (apă oxigenată, luminol). Ulterior descoperirii, pata se fixează prin descriere în procesul-verbal și prin fotografiere. Ridicarea petelor de sânge se face prin răzuire – în cazul petelor uscate sau prin absorbire, în situația petelor umede. Întodeauna probele se ambalează în saci de hârtie pentru a nu fi alterate. Expertiza biocriminalistică a urmelor de sânge poate să răspundă la următoarele întrebări: - dacă urma este de sânge? 12
  13. 13. CRIMINALISTICĂ - dacă sângele e de natură animală/umană - care este zona sau organul din care provine - dacă sângele conține alcool sau elemente de natură toxică - sexul persoanei de la care provine - condițiile în care s-a format urma - căreia din persoanele suspecte i-ar putea aparține urma. 12. Cercetarea urmelor seminale Urmele seminale fac și ele parte din categoria urmelor biologice întâlnite în diverse împrejurări, cu precădere în situația săvârșirii unor infracțiuni de omor sau infracțiuni privitoare la viața sexuală. Ele pot reprezenta nu numai dovada săvârșirii unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei și astfel se pot obține date utile individualizării persoanei care a săvârșit fapta sau a delimitării acesteia dintr-un cerc de suspecți. Formarea urmelor seminale are loc prin depunerea pe diverse suporturi a lichidului spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual sau al masturbării. În stare uscată urma prezintă un contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și este aspră la pipăit. Urmele se caută în corpul victimei (de către cadrele medicale), pe lenjeria de corp, pe alte obiecte de îmbrăcăminte. Ridicarea urmelor de spermă necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea. Pentru aceasta se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi. Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale poate răspunde la următoarelor întrebări: - dacă urma este de spermă - dacă originea acesteia este umană sau animală - vechimea urmei - eventualele boli venerice - posibilitatea individualizării persoanei (alături de spermatozoizii normali, există la fiecare individ și spermatozoizi cu forme deosebite sau anormale). 13
  14. 14. CRIMINALISTICĂ 13. Investigarea ADN Metoda identificării prin cercetarea amprentei genetice a fost adoptată datorită polimorfismului extrem de mare al minisateliților ADN-ului uman, aspect care determină un potențial de diferențiere foarte ridicat al indivizilor. Procesul de identificare al unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă în scena infracțională o urmă biologică care conține material genetic ADN. După ridicarea probei urmează analiza acesteia în laborator, analiză care presupune traducerea materialului genetic într-un cod cu formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător al acestei informații genetice. Sub raportul valorii de identificare, urmele biologice se clasifică în trei categorii: 1) probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului ADN (sânge, spermă, salivă); 2) probe cu potențial în definirea profilului ADN (secreții nazale, fluid vaginal, bucăți de carne, celule ale pielii, urină, oase, părul); 3) probe cu potențial în analizele ADN. În ceea ce privesc particularitățile cercetării la fața locului legate de ridicarea urmelor biologice, trebuie să reținem următoarele aspecte: - Pentru fiecare probă ridicată se vor folosi recipienți speciali care să ofere o conservare optimă și un transport sigur. - Sângele lichid, țesuturile, organele sau oasele se pun în containere și se refrigerează în vederea transportării în condiții optime. - Firul de păr trebuie colectat cu grijă în vederea protejării rădăcinii. - Pentru a se evita contaminarea probelor se folosesc mănuși și pensete adecvate care, ulterior, se dezinfectează. Analiza profilului ADN se realizează prin două metode, respectiv: 1) Analiza prin metoda enzimei de restricție ; 2) Analiza prin reacția în lanț a polimerazei (PCR). 1) În cazul utilizării metodei prin enzime de restricție, este necesară o cantitate suficientă de ADN ce este supusă izolării și purificării cu ajutorul unor detergenți și enzime cu mare specificitate. 14
  15. 15. CRIMINALISTICĂ Ulterior se procedează la decuparea ADN cu ajutorul unor enzime de restricție, în fragmente de mărimi diferite. Fragmentele astfel decupate sunt triate după lungime și transferate pe o membrană de nailon, după care se procedează la autoradiografia membranei. Fragmentele ADN sunt vizualizate sub forma unor benzi întunecate. Benzile astfel obținute pot fi folosite pentru comparație cu cele rezultate prin prelucrarea probelor ridicate de la fața locului. Lipsa corespondenței benzilor comparate duce la eliminarea din cercul suspecților a persoanei examinate. 2) Avantajul analizei prin metoda reacției în lanț a polimerazei constă în faptul că pentru analiză este necesară o singură moleculă ADN. Metoda constă în amplificarea in vitro a secvențelor ADN. 14. Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă Firele de păr reprezintă o categorie distinctă de urme biologice denumite și urme de natură piloasă, prin a căror examinare se obțin date importante cu privire la persoane și împrejurările faptei. Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite, ele fiind ușor vizibile cu ochiul liber. Expertiza firelor de păr este destinată, p.d.o.p., cercetării structurii intime a firelor de păr, cu numeroasele sale elemente caracteristice, iar, pe de altă parte, analizei suprafeței acestora, a diverselor particule aderente pe firul de păr. Expertiza poate răspunde la următoarele aspecte: - natura și originea umană sau animală a firului de păr; - zona corpului din care provine; - modul de detașare a firelor de păr; - sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei căreia îi aparține firul de păr; - eventualele alterări produse de diverse boli; - natura depunerilor de pe suprafața firului de păr; 15. Metoda portretului vorbit 15
  16. 16. CRIMINALISTICĂ Portretul vorbit este o metodă științifică care servește la identificarea persoanelor pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora, de către o altă persoană. În descriere sunt vizate atât formele statice – talia, constituția fizică sau aspectul general al persoanei, forma capului și a feței, eventualele infirmități, cât și formele dinamice - ținuta corpului, felul mersului, mimică, diferitele forme de manifestare. Aprecierea formei și a dimensiunilor acestora se face după un sistem cuprinzând trei gradații: mare, mijlociu și mic. Descrierea formelor statice - talia poate fi scundă, mijlocie sau înaltă; - constituția fizică poate fi robustă sau solidă, mijlocie, slabă sau uscățivă; tot aici se descriu forma umerilor, lungimea gâtului, particularități ale mâinilor și picioarelor etc; - aspectul general sau ținuta poate fi apreciată ca sportivă, elegantă, atletică, greoaie ori asociată unor profesiuni, cum ar fi ofițer, intelectual, marinar, funcționar etc.; - forma capului – poate fi alungită, ovală, dreptunghiulară, triunghiulară; - descrierea feței – fiecare element component al feței – zona frontală, nazală și bucală- se descrie separt; - părul poate fi: lung, scurt, drept, creț, de o anumită culoare; - fruntea – se descrie după înălțime, lățime, contur, înclinare; - ochii – se descriu după formă, poziție, culoare; - nasul – înălțime, lățime, baza nasului, conformația nărilor; - gura și buzele – se descriu după grosime, proeminență, culoare; - bărbia – poate fi plată, ascuțită, îngropată, dublă; - urechea – raportată la poziția ei față de cap; - ridurile – sunt apreciate în funcție de zona în care se găsesc; - culoarea pielii – care variază, în funcție de rasă, de la alb deschis la negru; 16
  17. 17. CRIMINALISTICĂ - semnele particulare – pot fi urme ale unor leziuni, ale unor intervenții chirurgicale, tatuaje etc. Descrierea formelor dinamice: - mersul – poate fi descris ca normal, degajat, suplu, sportiv, greoi, ezitant, săltăreț; - modul de manifestare, respectiv gestica sau vorbirea – poate fi normală, precipitată, bâlbâită, cu un anumit accent etc. Reușita unei identificări făcută pe baza semnalmentelor exterioare depinde în mare măsură de modul în care sunt ascultați martorii, de modul în care sunt interpretate declarațiile lor, dar și de modul în care ei au fost capabili să perceapă toate aceste elemente la o persoană. 16. Metode criminalistice de identificare a cadavrelor necunoscute Se folosesc aceleași tehnici de identificare cu cele ale persoanelor, având totuși în vedere anumite metode specifice determinate de transformările corpului uman, care au loc ulterior survenirii decesului sau datorită unor transformări cauzate de acțiuni distructive exercitate de diverși factori (modificări determinate de intervenția autorului unui omor, care caută să distrugă sau să facă de nerecunoscut victima). Printre metodele de identificare a cadavrelor necunoscute amintim: - metoda supraproiecție i – care constă în proiectarea sau suprapunerea imaginii craniului necunoscut peste imaginea fotografică a persoanei dispărute, căreia se presupune că i-a aparținut craniul; - reconstituirea fizionomiei după craniu – constă în reconstituirea plastică și grafică a țesuturilor moi ale capului, potrivit unor standarde de grosime determinate științific. Întreaga operație se execută pe craniul cadavrului căruia se încearcă să i se determine identitatea; - identificarea după resturile osoase – face obiectul expertizei urmelor osteologice, specifică unui domeniu denumit în literatura medico-legală osteoantropometrie. Expertiza este efectuată de specialistul antropolog, care este în măsură să determine dacă urmele osteologice sunt sau nu de natură umană, dacă ne aflăm în prezența unui schelet întreg sau dacă oasele aparțin mai multor persoane. 17
  18. 18. CRIMINALISTICĂ Totodată, se pot obține date cu privire la vârstă, sex, talie și eventualele boli de care a suferit persoana în timpul vieții; - identificarea după sistemul dentar și lucrările stomatologice – se realizează datorită elementelor specifice de individualizare pe care le prezintă, în mod natural, dantura unei persoane. La aceste particularități, trebuie adăugate și intervențiile medicale efectuate pentru întreținerea sau înlocuirea dinților. - Identificarea prin expertiza fotografiei de portret – este folosită de organele judiciare în stabilirea identității unui cadavru, căruia i se poate face o fotografie a semnalmentelor, după efectuarea toaletei sale. Metoda constă în compararea unei fotografii cât mai recente, a persoanei dispărute, cu fotografia semnalmentelor cadavrului. 17. Caracteristici criminalistice de identificare a vocii și vorbirii Identificarea persoanelor după voce și vorbire, prin determinarea și aprecierea științifică a caracteristicilor vocii și vorbirii, presupune folosirea unor mijloace tehnice speciale de înregistrare, de tipul sonografelor. Sonografele permit analize complexe ale caracteristicilor generale și individuale fonoacustice. Aceste aparate vizualizează caracteristicile vocii, prin transcrierea lor grafică sub forma vocogramelor. Principalii parametrii fizici ai sunetelor evidențiați de sonograf sunt: frecvența, intensitatea și durata acestora. Caracteristicile vocii: a) Caracteristici acustice generale b) Caracteristici acustice individuale a) Vocea are drept caracteristici acustice generale: - configurația de ansamblu a formanților transcriși pe vocogramă; - durata de pronunțare a unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte; - intensitatea vocii. b) Caracteristicile acustice individuale sunt formate dintr-un complex de frecvențe, alcătuit din: - frecvența de rezonanță a cavității aparatului vocal (formanții); - frecvența specifică sunetelor nazale; - frecvența vocii. 18
  19. 19. CRIMINALISTICĂ Caracteristicile vorbirii Vorbirea se caracterizează prin particularități de expresie și stil, specifice unui anumit grup de persoane. Elementele de natură să permită individualizarea vorbitorului se grupează în: - particularități fonetice; - particularități fonetice străine; - defecțiunile de pronunție și particularitățile lexicale, cum sunt, de ex., cele specifice regiunii din care provine vorbitorul sau cele caracteristice anumitor profesii. 18. Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii Poate să răspundă la o serie de întrebări, cum ar fi: - identificarea persoanei - stabilirea autenticității înregistrărilor audio, în scopul determinării falsurilor, prin înlocuirea unor cuvinte cu altele, aparținând aceleași persoane, dar rostite în alte împrejurări; - identificarea persoanei vorbitorului, cu respectarea anumitor condiții de calitate privind înregistrarea în litigiu și având la dispoziție modele de comparație; - stabilirea eventualei deghizări a vocii și vorbirii, care poate fi realizată prin acoperirea microfonului, vorbirea în șoaptă, modificarea tonalității, astuparea nasului ș.a. Pentru obținerea rezultatelor scontate este important ca organul judiciar să posede modele de comparație de calitate. Pentru aceasta, trebuie să se apeleze la mijloace tehnice de înregistrare similare celor ale înregistrării în litigiu. Imprimările se realizează în condiții similare de loc, de fond sonor și cu aceeași viteză de înregistrare. Trebuiesc folosite aceleași cuvinte și expresii. 19. Urmele formate prin folosirea armelor de foc Investigarea criminalistică a armelor de foc întrebuințate în săvârșirea de infracțiuni, clarificarea modului în care autorul s-a folosit de acestea, constituie activitatea unui domeniu important de cercetare, denumit balistică judiciară. Prin urme formate în cazul folosirii armelor de foc înțelegem, atât urmele create de armă pe cartușul tras, cât și urmele împușcăturii care se 19
  20. 20. CRIMINALISTICĂ găsesc pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora și-a exercitat acțiunea proiectilul. 1. Urmele formate de armă pe cartuș La tragerile executate cu o armă de foc se formează invariabil urme pe tubul cartușului, iar în cazul armelor cu țeavă ghintuită se formează pe glonț urme caracteristice reliefului țevii. Urmele de pe tub se formează în 3 etape succesive: încărcarea armei, tragerea cu arma și extragerea tubului tras. În momentul încărcării se formează urme dinamice longitudinale pe pereții laterali ai tubului, prin împingerea cartușului în camera de detonare. În momentul tragerii sau al declanșării focului apar urmele percutorului și ale peretelui frontal al închizătorului, ce se formează pe fundul cartușului. În momentul extragerii tubului, se imprimă pe rigolă sau marginea anterioară a rozetei urmele ghearei extractoare, iar pe fundul tubului urmele pragului aruncător (ejectorului). Urmele de pe glonț au un caracter dinamic și reflectă caracteristicile construcției interioare a țevii ghintuite. Astfel, rămân sub formă de striații, urme ale plinurilor, ale flancurilor ghintuite și ale spațiilor dintre ghinturi. 2. Urmele de împușcare Prin urme de împușcare se înțelege atât urmele specifice formate de proiectil denumite și urme principale, cât și urmele formate în tragerile de la o anumită distanță, denumite urme secundare. Urmele principale sunt rezultatul acțiunii directe exercitate de proiectil. Ele se întâlnesc șub 3 forme: - urme de perforare - urme de pătrundere - urme de ricoșare. În cazul urmelor de perforare, proiectilul traversează întregul corp și, ca atare, avem 3 elemente: - orificiul de intrare 20
  21. 21. CRIMINALISTICĂ - canalul - orificiul de ieșire. În cazul urmelor de pătrundere (sau canale oarbe) glonțul pătrunde în corp, dar nu iese. Practic avem un orificiu de intrare și un canal înfundat. În cazul urmelor de ricoșare, glonțul este deviat. Vom descoperi adâncituri și zgârieturi în funcție de unghiul de lovire și de natura obstacolului aflat pe traiectoria glonțului. Urmele secundare sunt rezultatul acțiunii unor factori suplimentari ai tragerii și pot fi împărțite în 2 categorii: - urme formate indiferent de distanța de tragere - urme formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp sau de la mică distanță. În cazul urmelor formate indiferent de distanța de tragere vom descoperi 2 elemente: un inel de frecare creat prin depunerea pe marginea orificiului de intrare a unor particule de unsoare, praf, rugină și un inel de metalizare, format din depuneri de particule metalice desprinse de pe suprafața proiectilului, în momentul perforării unor obiecte cu un anumit grad de densitate. În cazul urmelor formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp sau de la mică distanță vom identifica rupturile provocate de gaze, care au o formă stelară, urmele gurii țevii formate ca urmare a lipirii gurii țevii de corp, arsurile, provocate, de asemenea, de gaze, urmele de funingine, rezultate din combustia încărcăturii de pulbere, tatuajul, care este consecința pătrunderii în piele a resturilor de pulbere neagră sau arsă incomplet și urmele de unsoare, care apar sub formă de stropi depuși în jurul orificiului de intrare. 20. Identificarea armelor de foc după urmele lăsate pe glonț și pe tubul cartușului Identificarea armei cu care s-a săvârșit o infracțiune reprezintă scopul final al oricărei expertize balistice judiciare. Examinarea destinată identificării parcurge 2 faze principale: în prima fază se determină grupul sau categoria căreia îi aparține arma; în a doua fază are loc identificarea propiu-zisă, prin examenul comparativ al caracteristicilor individuale, specifice fiecărei țevi ghintuite și fiecărui ansamblu al mecanismelor de tragere. 21
  22. 22. CRIMINALISTICĂ Identificarea armei după urmele formate pe glonț presupune, în faza inițială, o delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund caracteristicilor reflectate de glonț. Se iau în calcul numărul golurilor și plinurilor ghinturilor, lățimea acestora, unghiul și sensul de răsucire, calibrul. Pentru obținerea modelelor de comparație se efectuează trageri experimentale. Se apelează la muniție cu caracteristici asemănătoare celei găsite la fața locului. Tragerile se efectuează în dispozitive speciale, denumite captatoare de proiectile. Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartușului Acest gen de identificare se desfășoară în aceleași condiții și faze ca și identificarea după urmele formate pe glonț. Captarea tuburilor de comparație se realizează prin folosirea unor săculețe ori sertărașe prinse în dreptul ferestrei carcasei închizătorului. Principalele urme incluse în sfera cercetării de identificare sunt cele formate pe rozeta tubului de către percutor, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pereții camerei cartușului. Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul comparator. 21. Stabilirea autenticității și vechimii înscrisurilor Investigarea criminalistică a înscrisurilor reprezintă un domeniu distinct, bine conturat, al tehnicii criminalistice, având drept obiective principale: - cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată în special descoperirii falsurilor; - cercetarea criminalistică a scrisului de mână, având drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane; - cercetarea falsului de bancnote, monede, timbre, cecuri, opere de artă. Principalele elemente comune avute în vedere la stabilirea autenticității unui înscris sau document sunt următoarele: - îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris; - aflarea actului în termenul de valabilitate; 22
  23. 23. CRIMINALISTICĂ - corespondența între înfățișarea persoanei și fotografia de pe legitimație sau înscris; - corespondența dintre datele referitoare la identitatea persoanei menționate în act și buletinul sau alt document cu care aceasta se legitimează; - existența elementelor de protecție sau de securitate, destinate să ateste autenticitatea unui document și să prevină falsificarea sau contrafacerea sa. Principalele măsuri de securitate destinate prevenirii falsificării sau contrafacerii sunt: - securitatea hârtie i, realizată prin modificări ale compoziției pastei hârtiei, prin filigranare ori prin încorporarea în masa hârtiei a unor fibre colorate și fire de securitate; - imprimarea de securitate ; - perfecționarea elementelor succesorii de identificare . Stabilirea vechimii unui înscris se efectuează în situația înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării nu corespund cu data indicată în act sau atunci când anumite părți din înscris sunt redactate în perioade diferite de timp, ca de ex., în situația falsului prin adăugare de text. Forma și conținutul textului, caracteristicile de fabricație ale hârtiei și cernelii, gradul lor de îmbătrânire sunt elemente semnificative ale unui înscris, pentru a se putea stabili vechimea acestuia. 22. Caracteristicile de identificare a scrisului de mână Caracteristicile unui scris, pe baza cărora este posibilă identificarea persoanei scriptorului sunt prezente în: - limbajul specific scriptorului; - modul de amplasare a textului; - forma sau aspectul general al scrisului; - particularitățile de construcție a semnelor grafice. Particularitățile exprimării în scris sau caracteristicile conținutului spiritual al textului, denumite în literatura de specialitate și ”caracteristici ale scrierii” servesc la individualizarea persoanei scriptorului și, mai ales, la restrângerea cercului persoanelor suspecte. Se urmărește astfel 23
  24. 24. CRIMINALISTICĂ vocabularul folosit de autor, modul în care acesta respectă regulile de ortografie și de punctuație, claritatea stilului ș.a. Principalele date ce se pot desprinde dintr-o asemenea analiză vor reflecta gradul de cultură al persoanei, profesia, vârsta și eventual sexul. Cercetările topografice ale scrisului vizează modul de dispunere, de amplasare a unui text pe o coală de hârtie sau pe un alt suport. Aici avem în vedere: marginea lăsată de scriptor, mărimea alineatelor, distanța dintre rânduri, amplasarea diverselor mențiuni, cum ar fi semnătura, data ș.a. Caracteristicile generale (dominantele grafice) ale scrisului de mână reprezintă acele particularități specifice aspectului general al unui scris sau a formei acestuia. Se are în vedere gradul de evoluție a scrisului, forma scrisului, dimensiunea scrisului, înclinarea scrisului sau a literelor, continuitatea scrisului, adică gradul de legare a literelor într-un cuvânt, viteza scrisului, presiunea scrisului, forma liniei de bază a rândurilor. Caracteristicile particulare sau speciale ale scrisului reprezintă un grup de elemente foarte valoroase în identificare, reflectând modul în care fiecare persoană s-a deprins să execute un anumit semn sau grup de semne grafice. Vizează atât construcția de ansamblu a unei litere, cât și a fiecăruia din gramele ori trăsăturile sale. Trăsăturile de bază în construcția unei litere dispuse în plan vertical sunt denumite grame, iar trăsăturile orizontale ce unesc două grame sunt denumite ducte. Direcția mișcării de executare a gramelor este semnificativă în scrisul unei persoane. Alături de ea, trebuie avute în vedere: modalitatea de începere a execuției semnului grafic, finalizarea semnului grafic, legătura dintre grame, dimensiunea acestora, mișcărle de scriere în plan vertical, modul de executare a anumitor litere, semne diacritice ș.a. 23. Cercetarea falsului prin înlăturarea de text Înlăturarea sau ștergerea de text reprezintă o modalitate de falsificare întâlnită frecvent în practica judiciară, ea realizându-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de adăugarea altui text. Cercetarea înlăturării propiu-zise a textului are de răspuns la o serie de probleme privind în special modul în care s-a operat. Astfel, avem: - înlăturarea mecanică, efectuată prin răzuirea textului cu un obiect ascuțit sau prin radierea sa cu o gumă; - înlăturarea chimică, prin corodarea sau spălarea cu anumite substanțe chimice a unui text; 24
  25. 25. CRIMINALISTICĂ - acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin hașurarea ori prin pătarea cu diferite substanțe. Examinarea criminalistică a textelor șterse presupune două faze: - stabilirea locului în care a fost alterat înscrisul; - refacerea textului înlăturat. Locul alterării textului poate fi vizibil cu ochiul liber sau la microscop. Refacerea textului înlăturat ține atât de natura materialului de scriere (cerneală, tuș, creion ș.a.), cât și de cea a suportului pe care s-a scris, inclusiv de vechimea scrisului și de condițiile în care a fost păstrat. Refacerea textului înlăturat este posibilă prin metode fizice, care au la bază radiațiile invizibile și prin metode chimice, care au la bază reacția dintre diverși reactivi chimici și componentele cernelii sau creionului, pătrunse în masa hârtiei. Refacerea textului acoperit se face prin examinarea înscrisului prin transparență, într-o lumină puternică. 24. Cercetarea falsurilor prin adăugare de text Falsul prin adăugare de text este, de regulă, specific pentru falsurile parțiale și poate fi executat prin simpla modificare a unei litere sau cifre, prin adăugiri de cifre, de cuvinte sau chiar a unor rânduri întregi. Falsul prin adăugare de text poate fi efectuat atât de persoana care a întocmit inițial înscrisul, dar și de altă persoană, falsificatorul apelând la un instrument scriptural similar celui folosit inițial sau la altul, precum și la unele cerneluri asemănătoare sau diferite. Falsul prin adăugare de text este deseori precedat de înlăturarea textului. Prima etapă a cercetării falsului o reprezintă studiul caracteristicilor grafice ale textului, începând cu continuitatea logică a scrisului, cu distanța dintre rânduri și dintre cuvinte și terminând cu caracteristicile grafice particulare. Printre elementele grafice de natură să indice falsul prin adăugare de text, amintim: - îngrămădirea ori prescurtarea nefirească a cuvintelor, separarea lor incorectă; - micșorarea distanței dintre rânduri, însoțită și de reducerea dimensiunii literelor; - modificarea sau orientarea diferită a liniei de bază a rândurilor; - schimbarea suportului pe care a fost așezat înscrisul. 25
  26. 26. CRIMINALISTICĂ Urmează examinarea fizico-chimică a materialului cu care s-a scris, examinare care presupune analize microscopice în vederea stabilirii diferențelor de culoare, compoziție și vechime a materialelor. Depistarea falsului prin adăugare de text mai poate fi posibilă și prin examinarea trăsăturilor intersectate pentru că, de regulă, trăsăturile executate ulterior se suprapun peste trăsăturile executate anterior, după cum traseele rândurilor inferioare le intersectează pe cele superioare. Schimbarea ordinii acestei succesiuni indică prezența adăugirii, de ex., la trăsăturile executate cu cerneală, se constată tendința cernelii din trăsătura nouă de a difuza în trăsătura veche. 25. Cadrul tactic general de cercetare la fața locului Cercetarea la fața locului reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită, cum ar fi: omoruri, violuri, tâlhării, catastrofe, accidente grave, infracțiuni din domeniul crimei organizate. Prin locul săvârșirii faptei se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia. Obiectivele cercetării la fața locului sunt: - descoperirea urmelor - evidențierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea făptuitorului - clarificarea circumstanțelor în care s-a săvârșit infracțiunea - descoperirea corpurilor delicte. Tot printre obiective se numără: obținerea unor date exacte, concrete, referitoare la modul de săvârșire a faptei și la persoana infractorului. Cercetarea la fața locului presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus. Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt următoarele: 1) cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență , adică imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni. Această cerință, de o importanță deosebită, este obligatorie cel puțin sub două aspecte: 26
  27. 27. CRIMINALISTICĂ - primul aspect: întrucât prin trecerea timpului, există pericolul producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor. - al doilea aspect are în vedere faptul că prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului se crează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la fața locului. 2) un alt principiu este acela că, cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat. Această cerință trebuie dublată de obiectivitate și conștinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. De exemplu, în ipoteza unei morți violente cu aparență de sinucidere, este necesar ca cercetarea să nu se rezume la surprinderea elementelor ce pot confirma această versiune, ci să se aprofundeze cercetarea pentru a se stabili cu precizie dacă nu este un omor disimulat printr-o sinucidere. Trebuie acordată atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, această regulă impunând echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale: 1. descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor; 2. clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a neconcordanței dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare. 3) Conducerea și organizarea cercetării la fața loculu i constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Trebuie să reținem că, cercetarea se face în echipă, condusă de procuror. Pe lângă procuror, din echipă mai fac parte inspectori și agenți de poliție și medicul legist. Membrii echipei conlucrează între ei și-l informează permanent pe conducătorul acesteia (procurorul). Fiecare din membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei. Activitatea de investigare se desfășoară după o anumită ordine, și anume: - orientarea în zona în care se află locul faptei; 27
  28. 28. CRIMINALISTICĂ - determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei; - căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale; - fixarea rezultatelor cercetării la fața locului. După efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar. Consemnările se vor limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării și nu la aspecte inexistente în acel moment. Nu este permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării. La procesul-verbal se adaugă schițe, fotografii, înregistrări pe bandă video-magnetică. 26. Reguli tactice specifice efectuării cercetării la fața locului – faza statică, faza dinamică. Primele măsuri luate de organul competent să efectueze cercetarea O dată sosit la fața locului, conducătorul echipei care va efectua cercetarea are obligația să inițieze câteva măsuri destinate pregătirii cercetării propiu-zise. Aceste măsuri vor fi diferențiate în funcție de natura cazului cercetat, precum și de eventuala prezență la locul faptei a unui organ de cercetare penală care a întreprins deja unele activități cu caracter preliminar, înaintea sosirii echipei. În situația în care cercetarea propiu-zisă a fost precedată de acțiuni premergătoare, atunci pregătirea cercetării efective va consta în: - completarea măsurilor vizând salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor și conservarea urmelor; - examinarea rapidă a locului faptei; - îndepărtarea tuturor persoanelor inutile și reținerea celor care au făcut sesizarea, a martorilor, a persoanelor suspecte, precum și a celor care pot fi selecționați în calitate de martori asistenți; - stabilirea precisă a sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei; - obținerea unor prime informații referitoare la faptă. Șeful echipei de cercetare va trebui să aibe în vedere și aplicarea altor reguli tactice specifice cercetării ca atare, cum ar fi: 28
  29. 29. CRIMINALISTICĂ - limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul necesar. La locul faptei va pătrunde inițial doar șeful echipei, însoțit, eventual, de medicul legist; - prevenirea oricărei modificări în starea sau poziția lucrurilor și evitarea creării altor urme care ar putea dezorienta cercetarea; - fixarea căilor de acces și de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului faptei; - purtarea echipamentului de protecție pentru protejarea urmelor și prevenirea contaminării acestora; - interzicerea comentariilor, aprecierilor sau discuțiilor privind natura faptei, a împrejurărilor în care a fost săvârșită. Cercetarea în faza statică În faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât și pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia. Dintre activitățile mai importante desfășurate în faza statică a cercetării, menționăm: - stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă, a urmelor vizibile, a urmelor materiale, așa cum au fost găsite de echipa de cercetare; - măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și urme sau locuri de acces; - executarea de fotografii de orientare, schiță și fotografii ale obiectelor principale, precum și fixarea prin înregistrare videomagnetică; - determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare. În funcție de particularitățile locului faptei, organul judiciar are obligația să fixeze imaginea exactă a întregului tablou al faptei. Cercetarea în faza dinamică Faza dinamică este cea mai complexă etapă a cercetării la fața locului, întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor. 29
  30. 30. CRIMINALISTICĂ Acest moment al cercetării presupune: - examinarea amănunțită a corpului victimei, a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a sevit la săvârșirea infracțiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea poziției lor; - executarea fotografiilor și înregistrărilor video de detaliu, a măsurătorilor fotografice și efectuarea schiței locului faptei, redactarea procesului-verbal. Totodată, în această fază, se fac investigații pentru obținerea de date cât mai complete în legătură cu victima, cu locul în care s-a săvârșit infracțiunea sau referitor la posibilii făptuitori. Se iau primele declarații martorilor și victimei, inclusiv persoanelor suspecte. Se încearcă a se clarifica împrejurările negative determinate de neconcordanța dintre situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs, de absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să existe la fața locului 27. Reguli tactice aplicate în dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice Asigurarea oportunității expertizei constituie o primă cerință ce trebuie avută în vedere de către organele judiciare. În funcție de probele, datele sau materialele existente în cauză, este necesar să se aprecieze dacă și în ce măsură o expertiză este utilă, astfel încât efectul acesteia să nu împieteze asupra soluționării cauzei. Oportunitatea expertizei se raportează și la momentul dispunerii acesteia, având în vedere că o dispunere prematură sau întârziată poate avea, de asemenea, consecințe negative asupra soluționării cauzei. Stabilirea corectă a obiectului expertizei are implicații directe asupra modului de valorificare judiciară a acestui mijloc de probă. Obiectul expertizei judiciare constă în lămurirea unor fapte sau împrejurări de fapt ce reclamă cunoștiințe speciale din diverse domenii. La dispunerea expertizei criminalistice este important să se acorde atenția cuvenită modului de formulare al întrebărilor la care va răspunde expertul. Una din cauzele principale ale ajungerii la concluzii eronate sau nefundamentate științific o reprezintă superficialitatea în fixarea obiectivelor expertizei, fără a mai menționa situațiile în care aceste obiective sunt lăsate la aprecierea expertului. 30
  31. 31. CRIMINALISTICĂ Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză reprezintă premisa de bază a obținerii rezultatelor scontate prin administrarea acestui mijloc de probă. În vederea efectuării lucrărilor indicate de organul judiciar, expertul va trebui, de regulă, să aibă la dispoziție, pe de o parte, urmele, obiectele ce constituie mijloace materiale de probă, iar, pe de altă parte, modele de comparație sau obiecte presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul infracțional. Expertul va trebui să cunoască cu certitudine proveniența bunurilor, a obiectelor, a materialelor, toate acestea trebuind să fie de o anumită calitate, respectiv să conțină sau să reflecte suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă identificarea. 28. Structura și conținutul planului de urmărire penală Planul de urmărire penală după care trebuie să se desfășoare o anchetă este constituit dintr-o structură unitară de elemente componente, menite să confere eficiență activității de urmărire penală. Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt: - versiunile; - problemele ce se cer rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum și activitățile desfășurate pe baza metodelor științifice criminalistice; - termenele de rezolvare a problemelor și, implicit, de verificare a versiunilor, precum și persoanele care urmează să participe la soluționarea lor. În ceea ce privește momentul elaborării unui plan de anchetă, este esențial ca acesta să nu fie început nici prematur și nici tardiv față de mersul anchetei. O întocmire prematură, într-un moment în care nu se dețin decât date sumare cu privire la faptă, poate conduce cercetările pe o pistă falsă, întârziind soluționarea cauzei. Conținutul unui plan de urmărire penală este determinat de problemele pe care le are de clarificat ancheta într-un moment sau altul, sarcina prioritară fiind aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei și la persoana infractorului. Aflarea adevărului în procesul judiciar presupune o investigație de o anumită întindere în care sunt descoperite, verificate, clarificate, o serie de date, de împrejurări, capabile să servească la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv la identificarea autorului faptei și la probarea vinovăției sale. 31
  32. 32. CRIMINALISTICĂ Pentru determinarea elementelor deduse din planul de urmărire penală, organele de specialitate trebuie să răspundă la o suită de întrebări, denumită convențional ”formula celor 7 întrebări”, respectiv: - ce faptă s-a comis și care este natura ei? - unde s-a comis fapta cercetată? - când a fost săvârșită? - cine este autorul ei? - cum, în ce mod a săvârșit-o? - cu ajutorul cui? - în ce scop a fost comisă? Alături de formula celor 7 întrebări există și ”formula celor 4 întrebări”, care este considerată superioară calitativ primei, deoarece delimitează mai clar conținutul infracțiunii și servește la elucidarea problemelor unei cauze penale. Aici avem: - obiectul infracțiunii; - latura obiectivă; - subiecții infracțiunii; - latura subiectivă. În raport de specificul infracțiunii, problemele ce se cer rezolvate sunt, de exemplu, următoarele: - în caz de moarte violentă trebuie să se stabilească cauza morții, natura acesteia, identificarea autorului și a celorlalți identificarea victimei, locul, data și modul de săvârșire a faptei, stabilirea vinovăției, mobilul omorului. 29. Tactica elaborării versiunilor de urmărire penală Versiunea de urmărire penală reprezintă o presupunere, o supoziție elaborată pe baza unor date deținute într-un anumit moment al urmăririi penale, date prin care s-ar putea explica faptele și împrejurările unei cauze ce urmează să facă obiectul verificării organului de urmărire penală. 32
  33. 33. CRIMINALISTICĂ Pentru elaborarea unor versiuni care să sevească pe deplin aflării adevărului, este necesar să fie întrunite mai multe condiții: - deținerea unor date sau informații despre fapta cercetată, corespunzătoare sun raport calitativ și cantitativ, pe baza cărora să fie elaborate versiunile; - conceperea unei versiuni apropiate de realitate solicită și folosirea unor forme logice de raționament. Calitatea și cantitatea datelor reprezintă o premisă esențială pentru formularea de versiuni de natură să servească cu adevărat soluționării cauzei. Sub aspect cantitativ, trebuie să avem un minimum de date pentru formularea versiunilor. Din punct de vedere calitativ, informațiile care stau la baza versiunilor, trebuie să fie precise și concrete. Sursa datelor pe care se întemeiază o versiune este în majoritatea cazurilor de natură procesuală, adică obținute prin administrarea de probe. În elaborarea versiunilor de anchetă sunt necesare calități proprii profesiei de magistrat sau de anchetator, respectiv pregătire multilaterală, experiență, intuiție, etc. Totodată, la elaborarea versiunilor trebuie folosite forme logice de raționament, care poate fi deductiv, inductiv sau prin analogie. În elaborarea versiunilor se impune respectarea următoarelor reguli tactice: - versiunile de urmărire penală să fie elaborate numai pentru faptele sau împrejurările ce pot avea mai multe explicații; - elaborarea versiunilor trebuie să se facă, în principiu, pe baza datelor de natură procesuală; - temeiul versiunilor să îl constituie numai datele concrete; - versiunile să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile care pot fi date în cauza cercetată; - versiunile trebuie să fie bine construite din punct de vedere logic, iar problemele fiecăruia dintre ele, clar și precis formulate. 30. Principalele cauze ale relativității mărturiei Mărturia sau proba testimonială reprezintă un mijloc de probațiune folosit în cadrul procesului judiciar. Ascultarea, în calitate de martor, a persoanei care are cunoștiință despre o anumită faptă sau împrejurare, în 33
  34. 34. CRIMINALISTICĂ legătură cu cauza penală, respectiv informația obținută prin mărturie poate să servească aflării adevărului. Administrarea probei testimoniale, aprecierea declarațiilor și valorificarea acestora se fac cu respectarea atât a prevederilor procesuale, cât și a regulilor tactice criminalistice. Cauzele principale care determină relativitatea declarațiilor unui martor sunt următoarele: - imperfecțiunea organelor de simț ale omului, însoțită de o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influențează nu numai percepția, dar și procesul de memorare sau redare a celor percepute; - procese psihice distorsionate, respectiv subiectivismul și selectivitatea psihică, care au un rol determinant; - convingerea cvasi-generală a mediilor judiciare cum că, declarația martorului trebuie să fie o reproducere absolut fidelă a faptelor la care a asistat; - particularitățile psihologiei organului judiciar, atât în luarea declarațiilor, cât și în evaluarea lor. Importanța și complexitatea administrării probei cu martori impune, pe lângă o bogată cultură juridică a subiectului oficial chemat să stabilească adevărul, stăpânirea celor mai adecvate reguli tactice criminalistice de ascultare. În acest mod se rezolvă 2 probleme esențiale: - stabilirea sincerității martorului, a bunei sale credințe; - determinarea veridicității mărturiei, respectiv în ce măsură aceasta corespunde realității obiective. 31. Recepția faptelor și împrejurărilor de către martori. Factori obiectivi și subiectivi care pot distorsiona recepția senzorială Recepția senzorială Elementele care definesc recepția senzorială a unor evenimente ca primă etapă a formării mărturiei, conturează un proces psihic de cunoaștere, care parcurge mai multe etape, respectiv: - senzația, care este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț. Apariția senzațiilor și, ulterior, 34
  35. 35. CRIMINALISTICĂ a percepției, este in funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor. Analizator este definit sistemul sau aparatul organismului uman, alcătuit din organele de simț, căile nervoase de transmitere și centrii corespunzători de pe scoarța cerebrală. - percepția este consecința unei reflectări mai complexe care conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor. Procesul percepției este definit ca un act de organizare a senzațiilor, implicit a informațiilor pe care un martor le-a receptat în funcție de diferiți factori, precum: interes, experiență, necesitate ș.a. Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferențiat, unele fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele care trec pe un loc secundar. Factorii de distorsiune sau de bruiaj sunt determinați de legitățile generale ale senzorialității, cu influență directă asupra modului de recepționare, proprii fiecărei persoane. Dintre aceste legități menționăm: - modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului; - constanța percepției; - fenomenul de iluzie; - fenomenul de expectanță; - efectul ”halo”. Factorii de distorsiune, din perspectivă criminalistică, se clasifică în: - factori de natură obiectivă - factori de natură subiectivă. Factorii de natură obiectivă sunt: - vizibilitatea . Acesta poate fi redusă de distanța de la care se face percepția, de condițiile de iluminare, de condițiile meteorologice, de diverse obstacole interpuse între cel care percepe și locul în care se desfășoară evenimentul; - audibilitatea , care, și ea, poate fi influențată de distanță, de condițiile de propagare a sunetelor, de existența unor surse sonore 35
  36. 36. CRIMINALISTICĂ care pot perturba audiția, de factorii meteorologici sau de anumite obstacole care pot da naștere la ecouri; - durata percepție i, respectiv intervalul de timp în care este posibilă percepția și care poate fi în funcție de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare a persoanei sau obiectului perceput sau de tipul de iluminare; - disimularea înfățișări i. Aceasta este determinată de înșăși persoana autorului infracțiunii, care încearcă să se facă perceput cât mai greu, apelând în acest sens la deghizări. Factorii de natură subiectivă sunt reprezentați de totalitatea particularităților psiho-fiziologice și de personalitatea individului, apte să influențeze procesul perceptiv. Dintre acești factori amintim: - calitatea organelor de simț - personalitatea și gradul de instruire a individului - vârsta și inteligența persoanei - temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire - stările de oboseală - reducerea capacității perceptive, ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor sau medicamentelor - stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate - atenția, care poate fi de 2 feluri – voluntară și involuntară. 32. Pregătirea ascultării martorilor: aspecte generale tactice Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară, în special în faza de urmărire penală, și trebuie respectată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii mari, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuiesc ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea cu subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de citare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de organul judiciar cu acest prilej. Studierea dosarului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor, precum 36
  37. 37. CRIMINALISTICĂ și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate, aceste fapte. Stabilirea martorilor care pot fi audiați se face atât pe baza criteriilor procesuale penale, cât și criminalistice. În primul rând, sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, dar și acelea care cunosc sau dețin indirect date referitoare la faptă, din suese sigure, cât mai aproape de adevăr. În ipoteza în care există un număr mare de persoane deținătoare de informații, este posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a obiectivității și poziției față de cauza cercetată. Trebuie clarificată și natura relațiilor acestora cu persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii, fiind cunoscut că sentimente de genul prietenie, dușmănie sau existența altor interese conduc la laterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă. Cunoașterea personalității martorilor este absolut necesară pentru eficiența ascultării și presupune obținerea de date cu privire la profilul psihologic și pregătirea și ocupația acestora, la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii. 33. Reguli și procedee tactice criminalistice aplicate în ascultarea propiu-zisă a martorilor Pregătirea ascultării martorilor - sub raport tactic criminalistic - se va face în funcție de obiectivele anchetei și activitățile destinate soluționării lor, așa cum au fost ele planificate de organul judiciar în vederea aflării adevărului. După stabilirea problemelor ce se cer clarificate sau verificate, va fi stabilită ordinea de ascultare a martorilor. De regulă, martorii principali, adică cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi ascultați înaintea martorilor indirecți, adică a celor care au obținut datele prin mijlocirea altor persoane sau, pur și simplu, din zvon public. Ordinea de ascultare se mai stabilește și în funcție de natura relațiilor dintre martori și părțile din proces. Tot la stabilirea ordinii de ascultare se are în vedere și posibilitatea verificării declarațiilor învinuiților, ale altor martori, ca și susținerile victimelor infracțiunii. Momentul ascultării unui martor, raportat la ordinea audierii, este ales în funcție de mai mulți factori, respectiv evitarea posibilei înțelegeri între martori. Pentru aceasta trebuie ca citarea să se facă de urgență, la 37
  38. 38. CRIMINALISTICĂ ore și zile diferite, astfel încât să nu existe posibilitatea întâlnirii martorilor la sediul organului judiciar. Audierea se face, de regulă, la sediul organului judiciar. Pregătirea audierii martorilor necesită un plan de ascultare pentru fiecare persoană în parte, mai ales în cauzele dificile și complicate. În plan vor fi incluse: problemele de clarificat, întrebările și ordinea de adresare a lor. 34. Particularități ale psihologiei victimei Particularități și categorii de recepție senzorială ale persoanei vătămate Primul moment al formării declarațiilor victimei îl reprezintă recepția, ca rezultantă psihologică a percepției sale senzoriale, în momentul în care este supusă unei agresiuni. În cazul persoanelor vătămate (ale victimelor), în formarea declarațiilor, întâlnim senzații auditive, vizuale, de durere sau cutanate, olfactive, gustative. În ceea ce privește recepția auditivă, persoana vătămată poate să redea cuvinte, expresii sau modul de vorbire al agresorului. Față de natura extrem de variată a împrejurărilor în care se săvârșesc infracțiunile, de sunetele și zgomotele ce le pot însoți, pot prezenta interes următoarele împrejurări: - distanța dintre sursa sonoră și organul receptor; - direcția de propagare a fenomenelor sonore; - determinarea fenomenelor acustice; - iluziile acustice. În ceea ce privește recepția cutanată (senzațiile de durere), putem identifica 3 categorii de senzații, și anume: - senzații tactile sau de atingere; - senzații termice (de cald și rece); - senzații de durere – atunci când sunt vătămate țesuturile. Recepția olfactivă este rezultatul stimulării receptorilor olfactivi de către anumite substanțe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de vapori. 38
  39. 39. CRIMINALISTICĂ Relativitatea recepției olfactive poate fi întâlnită în situații de genul: - stabilirea direcției din care ar fi provenit mirosul; - nedeterminarea unor caracteristici generale ale mirosului; - false identificări ale caracteristicilor olfactive determinate de tensiunea emoțională; - factori de distorsiune – obiectivi și subiectivi – ai recepției senzoriale. Recepția senzorială a victimei poate fi influențată de anumite condiții concrete în care s-a desfășurat agresiunea. Avem factori de natură subiectivă și factori de natură obiectivă. Factori de natură obiectivă: - condițiile de iluminare – care pot influența puternic vizibilitatea însușirilor obiectelor, în special a culorii acestora; - condițiile meteorologice; - distanța mare sau diversele obstacole interpuse între persoana vătămată și obiectul observației sale; - existența unor surse sonore; - durata percepției; - complexitatea fenomenului perceput. Factorii de natură subiectivă sunt determinați de particularitățile psiho-fiziologice și de personalitate ale persoanei vătămate. Astfel, avem: - calitatea organelor de simț; - vârsta și sexul persoanei vătămate; - personalitatea și gradul de instruire; - temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire; - stările de oboseală; - stările afective; - atenția. 39
  40. 40. CRIMINALISTICĂ 35. Tactica audierii propiu-zise a persoanei vătămate: - relatarea liberă, adresarea de întrebări, încercări de exagerare. Alături de ascultarea martorilor, învinuitului sau inculpatului, o importanță deosebită trebuie să o acordăm audierii persoanei vătămate, mai ales în situația faptelor săvârșite cu violență. Pregătirea ascultării persoanei vătămate este o activitate absolut necesară, care se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei și impune o serie de activități, după cum urmează: 1. Studierea materialului cauzei presupune stabilirea persoanelor care trebuie ascultate în calitate de parte vătămată, parte civilă ori parte responsabilă civilmente și a problemelor care se cer a fi lămurite prin ascultare. 2. Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate, respectiv: - personalitatea acestora - trăsăturile psihice - pregătirea profesională - locul de muncă - comportamentul înainte și după săvârșirea faptei. 3. Întocmirea planului de ascultare, dacă situația o impune. Întocmirea planului în vederea ascultării vizează problemele ce urmează a fi lămurite prin ascultarea persoanei vătămate, materialul probator ce va fi folosit în timpul ascultării. Tactica audierii în faza audierii libere implică: - verificarea identității persoanei vătămate - ascultarea cu răbdare și calm a acesteia - notarea aspectelor semnificative, a eventualelor contraziceri sau neclarități din timpul relatării libere. După relatarea liberă se trece la consemnarea declarației părții vătămate, moment în care pot fi adresate și întrebări, care pot fi de completare, de precizare, ajutătoare, de control. 40
  41. 41. CRIMINALISTICĂ În vederea stabilirii veridicității declarațiilor persoanei vătămate, acestea urmează a fi coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. 36. Particularități ale psihologiei învinuitului sau inculpatului Învinuitul sau inculpatul este persoana stabilită deseori dintr-un cerc de suspecți, față de care se efectuează urmărirea penală. Urmărirea penală presupune un contact direct, nemijlocit al anchetatorului cu infractorul. Complexitatea mecanismelor psihologice ale învinuitului sau inculpatului rezultă din specificitatea etapelor infracționale pe care acesta le traversează, mai mult sau mai puțin conștient. Mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie raportate la 3 etape: - în prima etapă se conturează latura subiectivă a infracțiunii, prin mecanisme psihologice specifice conceperii activității infracționale; - în a doua etapă are loc desfășurarea activității infracționale, de regulă în trei faze succesive: faza actelor pregătitoare, faza actelor de executare și faza urmărilor; - în etapa a treia, postinfracțională, încep să-și facă apariția anumite procese psihice determinate de teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale. După săvârșirea infracțiunii, se poate instala, la majoritatea infractorilor, o stare de tensiune psihică, mai mult sau mai puțin evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiți. Așa se explică o serie de acțiuni întreprinse de făptuitori, după săvârșirea infracțiunii, cum ar fi: - plecarea precipitată de la locul faptei; - distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă; - dispariția de la domiciliu; - încercarea de creare a unor alibiuri; - încercarea de ascunderea a faptei prin simularea de infracțiuni mai puțin grave. Psihologia învinuitului sau inculpatului în momentul interogatoriului 41
  42. 42. CRIMINALISTICĂ Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care trebuie cunoscute, mai ales pentru contracararea încercărilor de inducere în eroare a organului judiciar prin simulare, disimulare sau minciună. Depistarea prezenței stării de emoție poate dezvălui dezacordul dintre cele afirmate și cele petrecute în realitate. Tensiunea psihică a învinuitului sau a inculpatului este, de regulă, mult mai mare decât a celorlalte persoane. Există însă și excepții, cum ar fi recidiviștii care prezintă o stare emoțională aparent mai redusă. Stărilor emoționale le sunt specifice o serie de manifestări viscerale și somatice, precum: - accelerarea și dereglarea ritmului respirației; - răgușirea; - creșterea presiunii sangvine; - accelerarea bătăilor inimii; - contractarea mușchilor scheletici; - schimbarea mimicii pe un fond de agitație; - modificarea timpului de reacție sau de latență, caracterizat prin întârzierea răspunsului la întrebări. Dintre modurile de simulare (contrafacere) sau disimulare (ascundere) transpuse și sub formă verbală, respectiv de minciună, enumerăm: - refuzul de a vorbi sau de a recunoaște faptele care li se impută; - invocarea imposibilității de a-și aduce aminte; - prezentarea de alibiuri, fie create premeditat, fie inventate în momentul ascultării; - recunoașterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor importante; - invocarea provocării sau a unui ”moment de rătăcire”; - simularea nebuniei sau a tulburării funcțiilor unor organe de simț; - încercări de sinucidere sau de automutilare; 42
  43. 43. CRIMINALISTICĂ - retragerea declarațiilor făcute anterior, motivând că au fost obținute prin presiuni sau intimidare. Declarațiile învinuitului sau inculpatului servesc la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. 37. Trăsături de personalitate care trebuie să definească profilul psihologic al magistratului În întreaga activitate de realizare a actului de justiție, un rol deloc de neglijat îl are personalitatea magistratului. O importanță deosebită trebuie acordată procesului de autocunoaștere și de adaptare a trăsăturilor de personalitate a comportamentului procurorului sau judecătorului la fiecare situație concretă. Pe tot parcursul investigării unei fapte penale, anchetatorul este obligat să dea dovadă de corectitudine, răbdare, demnitate, înțelegere. Dintre multiplele calități care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea actului de justiție, o semnificație aparte o au: - creativitatea în gândire, în sensul că nici o faptă sau persoană nu seamănă cu alta; - capacitatea de prelucrare cu obiectivitate și simț critic a tuturor datelor, informațiilor obținute în timpul urmăririi penale; - capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată; - evitarea exgerărilor în interpretarea declarațiilor sau a poziției adoptate de învinuit sau inculpat; - controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie față de cel ascultat în calitate de învinuit sau inculpat. 38. Pregătirea ascultării învinuitului sau inculpatului și cadrul tactic al ascultării Pentru ca ascultarea învinuitului sau inculpatului să-și atingă scopul propus se impune o organizare riguroasă a acestei activități, după cum urmează: 43
  44. 44. CRIMINALISTICĂ - studierea materialelor sau a datelor existente în cauză, respectiv modul și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, probele existente în acel moment la dosar, studierea participanților, a persoanei vătămate, a martorilor. - cunoașterea personalității învinuitului sau a inculpatului, respectiv caracterul, temperamentul, aptitudinile, inteligența, mediul familial din care provine, cercul de prieteni, antecedentele penale; - Stabilirea cu precizie a problemelor care urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării; - Pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit în timpul ascultării (poze, înregistrări); - Determinarea ordinii în care se va face ascultarea (întodeauna ascultarea va începe cu cei care sunt sinceri); - Stabilirea modalității de citare a.î. să se evite contactul cu alte persoane. 39. Cadrul tactic al ascultării propiu-zise a învinuitului sau a inculpatului Ascultarea învinuitului sau inculpatului presupune 3 etape, și anume: - Identificare - Ascultare liberă - Adresarea de întrebări. Pentru a se stabili contactul psihologic cu învinuitul sau inculpatul trebuie să se creeze o atmosferă favorabilă ascultării, o atmosferă propice confesiunii, mărturisirii, pe tot parcursul audierii magistratul trebuind să adopte o atitudine demnă. Astfel, se va purta o discuție prealabilă cu întrebări care nu interesează cauza, se va verifica identitatea învinuitului sau inculpatului, după care, se va aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se va pune în vedere să declare tot ceea ce știe cu privire la faptă și învinuirea ce i se aduce. I se va cere să dea o declarație liberă și una scrisă personal. Modalitățile de audiere a învinuitului sau inculpatului se pot raporta la mai multe aspecte, respectiv: - Ascultarea învinuiților sau inculpaților se va face separat; 44
  45. 45. CRIMINALISTICĂ - Învinuitului sau inculpatului i se pune în vedere că poate să dea sau nu declarație, iar dacă dă să declarea tot ceea ce știe; - Audierea nu va începe niciodată cu citirea sau reamintirea declarației date anterior. În faza adresării de întrebări, organul judiciar va putea adresa întrebări cu privire la faptă și la probele administrate în cauză. Aceste întrebări pot fi cu caracter de verificare, completare, precizare sau de detaliu. În nici una dintre situații nu se vor adresa întrebări sugestive. Poziția învinuitului sau inculpatului cu privire la învinuire poate lua următoarele forme: - de recunoaștere sinceră; - de respingere a învinuirii și de probare a lipsei temeiniciei acesteia; - de disimulare a adevărului; - de refuz în a face declarații. În ceea ce priv. procedeele de ascultare, evidențiem: - tactica ascultării repetate – este aplicată în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii și mincinoase; - tactica ascultării încrucișate – se aplică atunci când interogatoriul este efectuat de 2 sau mai multe persoane; - tactica întâlnirilor surpriză . Procedeele tactice de ascultare se împart în 2 mari categorii, respectiv: - procedeul ascultării progresive – atunci când învinuitului sau inculpatului i se prezintă gradual probele, începând cu datele despre care știe că se află în posesia anchetatorului și terminând cu cele despre care nu știe că se află în posesia organului judiciar - procedeul ascultării frontale – când învinuitului sau inculpatului i se prezintă din primul moment probele importante. 40. Indicatori psihofiziologici ai emoției care se folosesc în testările poligraf Tehnica de investigare care detectează emoția se bazează pe următoarele elemente: în momentul simulării individul prezintă o serie de manifestări emoționale care nu pot fi controlate în momentul ascultării. 45
  46. 46. CRIMINALISTICĂ Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emoționale, folosiți de actualele tehnici de detectare a sincerității sau nesincerității, sunt consecința unor procese fiziologice, cum ar fi: - modificările activității cardiovasculare - modificarea caracteristicilor normale ale respirației - modificarea caracteristicilor normale ale vocii - modificarea caracteristicilor scrierii. Dintre mijloacele tehnico-științifice de detectare a tensiunii emoționale folosite de către organele de cercetare penală, amintim: - poligraful sau ”deterctorul de minciuni” – instrument care înregistrează sub formă grafică 3 indicatori de bază și modificările fiziologice tipice strărilor de stres: tensiunea arterială și pulsul, respirația, rezistența electrodermică și contractura musculară; - detectorul de stres emoțional în voce, care se folosește împreună cu poligraful și care detectează tensiunea psihică; - detectorul de stres emoțional în scris, care înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflate într-o stare de tensiune psihică. 41. Organizarea și desfășurarea testării la poligraf Întregul proces de desfășurare a testării stărilor emoționale se desfășoară în 3 etape, respectiv: pregătirea, testarea propiu-zisă și interpretarea rezultatelor. Pregătirea testării necesită studierea materialului cauzei, în părțile în care îl privesc pe cel ascultat și cunoașterea personalității acestuia. Este obligatorie efectuarea unui examen medical, deoarece una dintre condițiile obligatorii de testare este integritatea stării fizice și psihice a celui ce urmează a fi testat. O altă cerință este și aceea că persoana care urmează să fie examinată să nu fi fost supusă anterior unor interogări îndelungate. Testarea se va face doar cu consimțământul scris al persoanei ce urmează a fi examinată. Între pregătirea și testarea propiu-zisă există și o etapă intermediară denumită dialogul pre-test. I se dau explicații referitoare la principiile de funcționare a aparaturii și la drepturile pe care le are în legătură cu acest procedeu. De asemenea, se va face un instructaj privind modul de comportare pe timpul examinării. Subiectul trebuie să stea relaxat în 46
  47. 47. CRIMINALISTICĂ scaun, să fie atent la întrebările adresate și să răspundă la acestea cu ”da” sau ”nu”. Testarea propiu-zisă constă în adresarea de întrebări scurte, clare și precise, la care subiectul va răspunde cu ”da” sau ”nu”. Testele conțin, de regulă: - întrebări neutre - întrebări de control, pentru stabilirea răspunsurilor afirmative și negative - întrebări cu conținut afectogen, adică referitoare direct la faptă, de regulă, chestionarul conținând 10 întrebări. Interpretarea diagramei, adică a rezultatelor testării, se efectuează pe baza comparării caracteristicilor de traseu ale răspunsurilor sincere la întrebări neutre. Cel care examinează trebuie să dispună de modele de răspunsuri sincere și nesincere, ultimele fiind obținute prin intermediul întrebărilor de control. 42. Tactica efectuării percheziției Percheziția este un act procedural – efectuat frecvent în practică – destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă urme ale unei infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului. Efectuarea percheziției are la bază atât normele procesual penale, cât și aspectele tactice criminalistice. Percheziția trebuie autorizată de judecător, numai după începerea urmăririi penale. Deplasarea și intrarea la locul percheziției Percheziția trebuie să fie astfel organizată încât să asigure caracterul inopinat al acțiunii. Persoana percheziționată trebuie să fie surprinsă și să nu i se dea posibilitatea să înlăture, să distrugă obiectele sau înscrisurile vizate. Deplasarea la locul percheziției se va efectua cu autoturismele din dotare, care, însă, nu vor fi oprite în dreptul imobilului unde urmează a se efectua percheziția. În situația în care percheziția urmează a se efectua într-un bloc cu mai multe etaje, liftul va fi oprit cu un etaj mai sus sau mai jos de palierul 47
  48. 48. CRIMINALISTICĂ unde este amplasat apartamentul, iar o parte din membrii echipei vor trebui să păzească intrările și ieșirile din imobil pentru a se evita părăsirea de către persoana vizată a locului percheziției. Intrarea la locul percheziției se va face potrivit particularităților fiecărui caz în parte. Se sună sau se bate la ușă, după care membrii echipei se vor așeza în așa fel încât să nu fie văzuți. Dacă nu răspunde nici o persoană, se va verifica dacă este sau nu cineva acasă. Dacă refuză să deschidă, intrarea se va face prin forțare, iar deschiderea ușii se va face în prezența unui reprezentant al persoanei percheziționate sau al unui vecin cu capacitate de exercițiu. La efectuarea percheziției este obligatorie prezența martorilor asistenți, precum și a apărătorului ales. În cazul percheziției efectuate la locul de muncă, aceasta se va efectua în prezența conducătorului unității, care trebuie să permită accesul organelor judiciare în incinta unității. 43. Primele măsuri luate la locul percheziției După intrarea la locul percheziției, cel care conduce echipa se va legitima și va prezenta autorizația dată de judecător. Înainte de începerea percheziției propiu-zise, se impune luarea unor măsuri cu caracter preliminar, respectiv: - inspectarea rapidă a locului percheziționat, pentru a se evita distrugerea bunurilor, a înscrisurilor sau prevenirea eventualelor semnalizări din exterior; - luarea măsurilor de contracarare a oricăror acțiuni violente, - strângerea tuturor persoanelor găsite la locul percheziției într-o singură încăpere și legitimarea acestora; - studierea atentă și familiarizarea cu locul ce va fi percheziționat, în vederea cunoașterii exacte a topografiei și caracteristicilor sale, prilej cu care se verifică și datele inițiale deținute de organul de urmărire penală. Persoanei la care se face percheziția i se va cere să dea explicații referitoare la destinația fiecărei încăperi, la cei care le locuiesc sau le folosesc, precum și cu privire la mobilierul, aparatele sau instalațiile existente la locul respectiv. 44. Reguli tactice aplicate în efectuarea percheziției propiu-zise 48

×