1
Universitatea ,,Dunarea de Jos”
ELEMENTE DE DREPT PENAL
SI PROCESUAL PENAL
Lect.univ.dr. DRAGU CRETU
Galati- 2008
ELEMENTE DE DREPT PENAL

2
CAPITOLUL I
DREPTUL PENAL CA RAMURA DE DREPT SI ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI
Continut:
• Definirea conceptului de drept penal,în accepţiunile de ramură a dreptului, cât şi de
ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor juridice;
• Identificarea obiectului şi scopului dreptului penal - ramură a dreptului;
• Delimitarea caracterelor specifice dreptului penal;
• Înţelegerea şi definirea principiilor fundamentale ale dreptului penal.
Obiective:
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de drept penal - ramură a dreptului şi
drept penal - ştiinţă a dreptului;
• Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra obiectului şi scopului dreptului penal;
• Reprezentarea concretă a caracterelor specifice dreptului penal;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor principiilor fundamentale ale dreptului
penal;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.
Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:
• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;
• Discuţii cu specialişti din domeniu.
Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

3
I DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI
I.1. Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal
Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca
una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor
juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni desemnate
prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca ramură a dreptului, are în
vedere normele şi instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii
privite de-a lungul evoluţiei lor sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat,
într-o societate determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor,
concepţiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului penal, adică „doctrina”
dreptului penal.
Obiectul ştiinţei dreptului penal, îl reprezintă, deci, dreptul penal – ca ramură a
dreptului.
Dreptul penal, în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme
juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce atrag răspunderea
penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care
au comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale
represivă.
Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul instituţiilor
fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea
penală. Dreptul penal, în sensul arătat, are două părţi componente: partea generală şi partea
specială.
Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului penal,
condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice penale, sistemul
pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.
Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi pedeapsa ce se aplică în cazul săvârşirii ei.
In cealaltă accepţiune, ca ştiinţă, dreptul penal cuprinde ansamblul de idei, teorii şi
concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la instituţiile sale, adică
,,doctrina’’ dreptului penal.
Ca şi dreptul penal (ca ramură de drept), ştiinţa dreptului penal este unică, chiar dacă
are două părţi distincte – partea generală şi partea specială.
De asemenea, existenţa unor raporturi între dreptul penal şi alte ramuri de drept
determină acelaşi gen de raporturi şi între ştiinţa dreptului penal şi celelalte ştiinţe de ramură
normative (drept procesual penal, drept constituţional, drept civil, drept administrativ etc.) şi
nenormative (criminologie, criminalistică, psihologie judiciară, psihiatrie judiciară etc.).
I. 2. Obiectul dreptului penal
Ca ramură a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu de reglementare, adică o
anumită categorie de relaţii sociale pe care le reglementează în exclusivitate, relaţii create în

jurul şi datorită valorilor sociale de a căror necondiţionată respectare depinde însăşi existenţa
societăţii într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia.
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte
atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de
conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte
vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.
Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod obiectiv şi
legic, independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi a
dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a
grupului social.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare, fie de
conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru dreptul
penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează
să se aplice celor care le săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care
au o existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale.
I.3. - Scopul
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor
4
sociale fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.
Aşa cum se întâmplă şi în alte legislaţii penale, şi în legislaţia penală română este
prevăzut scopul dreptului penal în chiar articolul de debut al Codului penal,1 menţionându-se
care sunt valorile sociale ce sunt protejate prin normele juridico-penale, în fapt ce se
urmăreşte, în general, prin politica pe care o stabileşte şi o desfăşoară statul respectiv.
Scopul dreptului penal este consacrat, deci, în terminis, în dispoziţiile din art. 1 C.
pen.: ”Legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept.”
Aşa cum rezultă din textul legal menţionat, legea penală română ocroteşte valorile
sociale fundamentale, cum sunt: statul român cu atributele sale principale (suveranitate,
independenţă, unitate şi indivizibilitate), omul cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale
acestuia, proprietatea publică şi privată şi, în general, ordinea de drept în România.2
1 Codul penal român a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968 publicată în B. Of. nr. 79-79 bis/21 iunie 1968; a
intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969. Codul penal român a fost republicat, a suferit numeroase modificări
şi completări, dintre acestea menţionăm: Legea nr. 278/4 iulie 2006,O.U G. nr. 60/2006, Legea nr. 337/2007,
Legea nr. 58/2008.
2 In doctrina penală a fost exprimată o observaţie critică în legătură cu dispoziţiile cuprinse în art. 1 C. pen. (a se
vedea, în acest sens, G. Antoniu, E. Dobrescu, T. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, pag. 78-79). Observaţia critică pornea de la faptul că o asemenea
dispoziţie de principiu cuprinsă în art. 1 C. pen. român nu există în ţările cu o veche tradiţie democratică
(francez, italian, german), ci numai în legislaţiile fostelor ţări socialiste. O asemenea prevedere, în concepţia
legislaţiei socialiste, era menită să sublinieze caracterul de clasă al legii penale şi, implicit, opoziţia principială
faţă de concepţia opusă pe care o promovează statele care negau acest caracter al legii penale, considerând că
aceasta apără valorile sociale, în care sunt interesati deopotrivă toţi membrii societăţii şi nu numai o clasă socială
sau alta. Având în vedere - se susţine în continuare – că transformările socio-economice ce s-au petrecut în ţara
noastră au la bază o altă concepţie asupra dezvoltării societăţii, s-ar justifica, pe lângă alte argumente,
renunţarea, pe viitor, la o dispoziţie de principiu privind scopul legii penale. Pe de altă parte, o atare dispoziţie nu
are o funcţionalitate bine determinată. In doctrina penală a ultimelor decenii s-a statornicit deja o părere
majoritară, în sensul că legea penală, chiar dacă nu o prevede explicit – are ca scop apărarea valorilor sociale
fundamentale şi că, în esenţă, legea penală este un instrument de ocrotire a ordinii juridice, a bunei convieţuiri a
oamenilor în societate şi a celorlalte valori supreme. Această idee a pătruns adânc în conştiinţa specialiştior, dar
şi a destinatarilor legii penale, nemaiaparând necesar a fi subliniată în cuprinsul legii penale.

Enumerarea valorilor sociale ce sunt apărate prin legea penală împotriva infracţiunilor
fiind exemplificativă, permite să fie cuprinse şi alte valori sociale, ce au fost consacrate prin
Constituţia României1 din 1991, valori ale statului de drept.
Prin dispoziţia menţionată (art. 1 C. pen.) se subliniază rolul activ al dreptului penal în
5
apărarea, consolidarea şi progresul societăţii româneşti.
I.4. Caracterele dreptului penal
În literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la caracterele
(trăsăturile caracteristice) dreptului penal.
Unii dintre autori au menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul
de drept public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori se
referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.
• Autonomia dreptului penal
Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul penal are
un obiect specific de reglementare – relaţiile de apărare socială.
Totodată, dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită şi de
sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri
educative).
Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a sublinia
netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal. Potrivit acestei teze
susţinuta în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu ar reglementa relaţii sociale proprii,
ci doar relaţii de sancţionare şi ar avea, deci, un caracter subsidiar, auxiliar, complementar
altor ramuri de drept (Karl Binding).
În această concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte ramuri de
drept şi dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când sancţiunea din norma
intrapenală încălcată nu ar fi îndestulătoare pentru stabilirea ordinii de drept încălcate.
Teoria caracterului pur sancţionator (subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost
combătută în literatura juridică de specialitate, susţinându-se teza contrarie – că dreptul penal
este nu numai sancţionator, ci şi normativ.
Caracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de reglementare,
relaţiile de apărare sociala şi care nu fac obiectul altei reglementări.
Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de celelalte
ramuri de drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor periculoase din acele
domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal ocroteşte, adeseori, interese ce nu sunt
ocrotite de alte ramuri de drept. Spre exemplu, ocroteşte respectul cuvenit morţilor prin
incriminarea faptei de profanare de morminte (art. 319 C. pen.); ocroteşte sentimentul de milă
prin incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau
integritate corporală este în primejdie şi care este lipsită de putinţa de a se apăra (art. 315 C.
pen.).
S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă recunoaşte
un interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de conduită în raport cu acel
interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de netăgăduit că normele penale cuprind reguli de
conduită care nu se regăsesc în alte norme juridice.
Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile patrimoniale
sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de dreptul familiei, raporturile de
muncă de dreptul muncii ş.a.m.d., iar pentru încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt
prevăzute în dreptul penal norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar,
1 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3/22.10.2003.

complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, încălcările grave din aceste
domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul familiei ori de dreptul muncii
etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea acestora în normele sale contribuie la
prevenirea săvârşirii lor, iar, în caz de încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii
încălcate prin aplicarea de sancţiuni specifice.
Aşadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un ansamblu de
norme ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor sociale, obligând pe
destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor fapte (norme prohibitive), fie să
efectueze anumite activităţi (norme onerative).
• Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate
instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale, care sunt
imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care conflictul de drept penal este
adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o acţiune publică;
• Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi cele din
6
partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.

7
II DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢEI DREPTULUI
II.1. Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal joaca un rol important în perfecţionarea reglementărilor juridice
a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Normele dreptului penal îşi
găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt explicate, argumentate şi
motivate pe plan teoretic.
Spre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului penal
este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul cunoştinţelor privitoare la
fenomenele juridico-penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să
explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească
metodele de investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.
II. 2. - Obiectul ştiinţei dreptului penal
Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi reglementărilor
care alcătuiesc dreptul penal.
Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde unor
problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.
Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai puţin
însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la istoria dreptului penal
român, adică la reglementările anterioare legii penale în vigoare. De asemenea, sunt făcute
referiri şi la dreptul comparat, adică la experienţele altor ţări.
II. 3. - Ştiinţele penale (criminale)
Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-umaniste,
altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare fenomenul complex al
infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a
mijloacelor de prevenire şi combatere a acestuia. Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau
criminale studiază fenomenul criminalităţii ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele
juridice care îl studiază ca fenomen juridic.
Cea mai importanta dintre disciplinele care au ca obiect cercetarea fenomenului
criminalităţii este criminologia. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate,
criminologia1- situată la graniţa dintre ştiinţele penale, sociologie, psihologie, statistică,
medicină sau alte discipline apropiate – este în egală măsură o ştiinţă a trecutului, prezentului
şi a viitorului, este o ştiinţă despre om şi pentru om, o ştiinţă care, concomitent cu studiul
maladiei, propune profilaxia necesară, tratamentul de combatere a criminalităţii şi ulterior de
reinserţie sociala a foştilor infractori.
S-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă complexă interdisciplinară, ce
înglobează în obiectul ei de studiu şi alte discipline, considerate la început discipline separate
în cadrul disciplinelor penale, ca de exemplu, antropologia criminală, sociologia criminală,
psihologia criminală, etnografie şi demografie criminală, statistică penală.
Cercetarea mijloacelor de reacţiune antiinfracţională formează obiectul unei alte grupe
de ştiinte penale, şi anume: penologia şi ştiinţa penitenciara.
Penologia este ştiinţa care se ocupă de studiul pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de
drept penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi reprimarea faptelor periculoase,
precum şi de elaborare a unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian
1 Lat. crimen – crimă, infracţiune; lat. logos – ştiinţă.

Pop scria că penologia este ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor
antisociale declarate infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.
Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a penitenciarelor ca
8
locuri de executare a pedepselor privative de libertate.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi
prevenirii faptelor antisociale.
Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de
specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra
destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.
Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de cultură
profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea aprofundată şi
nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi
a evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă
a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.
Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr, amprente
etc.), pentru identificarea acestuia.
Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica penală,
înţeleasă ca disciplina complexă şi eminamente practică, ce are ca obiect studiul tuturor
datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de ştiinţele juridico-penale şi elaborarea,
pe aceasta bază, a celor mai adecvate orientări, principii, metode şi mijloace recomandate
legiuitorului, care elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice
aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de prevenire a
infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină aparţine deopotrivă ştiinţelor
penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul său este în continuă creştere în societatea
contemporană.

9
III PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
III. 1. Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal
În literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale fiecărei
ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru autonomia respectivei
ramuri în cadrul sistemului dreptului.
In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de
bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate
normele şi instituţiile dreptului penal.
Principiile fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare
generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal.
Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile fundamentale
şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă restrânsă la anumite laturi ale
reglementării juridico-penale. Pe de altă parte, principiile instituţionale sunt subordonate atât
principiilor fundamentale, cât şi principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul
instituţiilor la care se referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm
principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 3-6 C. pen.) iar în
materia aplicării legii penale în timp – principiul activităţii legii penale etc.)
III. 2. Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal
Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera principiilor
fundamentale ale dreptului penal.
Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile fundamentale ale
sistemului de drept în general (democratismul, legalitatea şi umanismul)1. Alţi autori de drept
penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale trebuie incluse nu numai principii
comune întregului sistem de drept, dar şi principii proprii dreptului penal, ca ramură a
sistemului de drept, deoarece tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.
1 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 7.
In concepţia profesorului V. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept
şi se înscrie în sfera principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca
fundamentale pentru dreptul penal, numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal,
dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului
penal, este convenţională, deoarece modul cum le caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a
separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…). S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul
V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal ar putea fi discutată, deoarece a
fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu (coordonator) E.
Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2003, p. 43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii
fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte
conţinutul principiilor fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal.
Aceştia au păstrat caracterizarea principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii
reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că
servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au
abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice dreptului penal (pe când profesorul
V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal). Or, principiile specifice
dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în toate
instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme
sau instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal
(infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.

Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au preluat sau
au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori au viziuni diferite în
privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite convenţional, principiile
fundamentale)
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii
10
de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:
• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă;
• Principiul răspunderii penale subiective;
• Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară,
obiectivă:
• Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale;
• Principiul răspunderii penale personale;
• Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare;
• Principiul individualizării judiciare a sancţiunii;
• Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori.
Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa exercitată
de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general (umanismul, egalitatea
cetăţenilor în faţa legii etc.) ca şi influenţa unor principii de politică penală (cel al prevenirii
săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de
principii care dă caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.
III. 3. Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi
măsurilor de siguranţă
In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate
din acest domeniu trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta.
Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele mai
multe ori sau să facă ceva), cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în caz de nerespectare a
legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept
penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se facă în deplină conformitate cu legea.
Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea
penală (pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii îmbracă trei laturi:
• legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
• legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă (nulla
poena sine lege);
• legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).
Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al dreptului
penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa lucrare “Despre
infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" de la 10
decembrie 1948 precum şi în "Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice",
adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi
drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane pentru fapte
neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii faptei.

Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea
expresă atât în Constituţia din 19911 , cât şi în art. 2 din Codul Penal român în vigoare. Astfel,
în timp ce Constituţia prevede în art. 23 alin. 12 că: “Nici o pedeapsa nu poate fi stabilită sau
aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, iar prin art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege
organică se reglementează [,..] infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, art. 2
din Codul Penal recurge la o formulare mai amplă şi anume: "Legea prevede care fapte
constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul
săvârşirii acestor fapte".
1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege" (nullum
crimen sine lege), conform căreia nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere dacă fapta
săvârşită, la momentul respectiv, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are
repercusiuni asupra unor instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea
penală se aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege ca
infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot creea, adăuga sau
suprima infracţiuni sau elemente din lege).
2. Legalitatea sancţiunilor, ce se aplică în cazul săvârşirii unor fapte prevăzute de
legea penală, ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine lege" (nu există niciodată pedeapsă
fără lege), conform acestui principiu o persoană nu poate primi pentru fapta săvârşită decât
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.
Potrivit art. 2, teza a II-a, Codul penal precizează că legea penală prevede pedepsele ce
11
se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua, în cazul săvârşirii unor infracţiuni.
Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de
legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia de a determina
un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite ale cauzelor legale generale sau speciale de
nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a criteriilor generale şi limitelor, potrivit
cărora se va realiza individualizarea judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte
pe judecător, acesta nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege
pentru fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile, în care urmează să fixeze
sancţiunea de drept penal.
III. 4. Principiul răspunderii penale subiective
Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi trasă la
răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea penală cu vinovăţie.
Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii;
aşadar, dacă o faptă se săvârşeşte fără vinovăţie, ea nu constituie infracţiune şi, neexistând
infracţiune, nu există nici răspundere penală.
Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce a
încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că fapta săvârşită îi este
imputabilă inculpatului şi din punct de vedere psihic, adică a fost comisă cu vinovăţie şi că
deci există răspundere subiectivă.
Din definiţia legală dată infracţiunii în Codul penal român reiese că vinovăţia
constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor din art. 17 alin. 1 C. pen.,
infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală.
1 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 3/22.10.2003.

III. 5. Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă
Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru gândurile
sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri, dorinţe ar putea fi probate
cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a proceselor psihice.
O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării sale
exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material pedepsibil (act
preparator, tentativă, faptă consumată).
12
Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor sociale.
III.6. Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale
Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale este
reflectat în dispoziţiile din art. 17 alin. 2 C. pen.1 Dacă fapta comisă, deşi este prevăzută de
legea penală nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va exista nici răspundere penală. Pe
plan procesual penal, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în
mişcare, nu mai poate fi exercitată, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală sau
achitarea. 2
III.7. Principiul răspunderii penale personale
Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, ceea ce
înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârşit infracţiunea, măsurile penale
se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte prevăzute de legea penală şi prezintă pericol
social ce trebuie înlăturat.
Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată
răspunderea penală pentru fapta altuia.
Art. 2 C. pen. se referă la pedepsele ce se aplică infractorilor3, iar art. 72 C. pen. se
referă la persoana infractorului.4
Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006
presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii penale, dar şi o altă
abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal (participaţia penală, circumstanţele
atenuante şi agravante, concursul de infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară etc.).
III.8. Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare
Acest principiu este reflectat în dispoziţiile din art. 52 alin. 1 C. pen.5 Pedeapsa nu
poate să nu implice o anumită suferinţă, un rău pe care îl suferă condamnatul şi care poate să
se răsfrângă asupra libertăţii, patrimoniului, timpului liber, prestigiului social ş.a.m.d., însă ea
trebuie aplicată în raport cu fapta comisă şi cu vinovăţia făptuitorului; în acest fel, pedeapsa
devine convingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a infractorului şi
de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii penale.
1 Art. 17 alin. 2 C. pen.: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.
2 Art. 11 pct. 1, lit. b, în ref. la art. 10 lit. b C. proc. pen.; art. 11 pct. 2 lit. a în ref.la art. 10 lit. b C. proc. pen.
3 Art. 2 C. pen. “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile
ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.
4 Art. 72 alin. 1 C. pen.”La stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a
acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de
persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.”
5 Art. 52 alin. 1 C. pen. “Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.
Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. “

III. 9. Principiul individualizării judiciare a sancţiunii
Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune ca stabilirea şi aplicarea
sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, periculozitatea
infractorului şi de necesităţile de îndreptare ale acestuia. Individualizarea poate fi legală,
judiciară şi administrativă.
Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea în norma de
incriminare a speciei de pedeapsă şi a limitelor speciale ale pedepsei, a măsurilor penale etc.,
în funcţie de gradul de pericol social abstract al faptei comise.
Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând în
stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se în vedere
pericolul social concret al faptei comise, persoana infractorului, împrejurările care atenuează
sau agravează răspunderea penală şi de contribuţia fiecărui participant la săvârşirea
infracţiunii.1 De asemenea, se poate individualiza, în condiţiile legii, şi modul de executare a
pedepsei (suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, într-o închisoare militară, în regim de
detenţie, amenda penală).
III.10. Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori
In Titlul V denumit „Minoritatea” (art. 99-1101 C. pen.) legiuitorul penal a instituit un
sistem special de sancţiuni ce pot fi aplicabile minorului infractor, în baza principiului
sancţionării diferenţiate a infractorilor minori faţă de cei majori. Acest sistem special de
sancţiuni este alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Această reglementare mixtă a ţinut
seama de personalitatea minorului şi de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a
creat pentru infractorii minori un sistem sancţionator diferit de cel al infractorilor majori, pe
considerentul că aceştia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate face mai bine şi mai
eficient faţă de infractorii majori.
In principiu, pentru faptele lor antisociale, minorilor infractori li se aplică numai
măsuri educative. Art. 100 alin. 2 C. pen., prevede că: „Pedeapsa se aplică numai dacă se
apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.”
Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput în aşa fel încât sancţiunile
aplicate să nu împiedice desăvârşirea pregătirii şcolare a infractorilor minori, asigurându-li-se
şi condiţii de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.
III.11. Principiul umanitar
Unul din dezideratele lumii moderne este apărarea drepturilor fundamentale ale
omului. Drept urmare, incriminarea şi sancţiunea prevăzute de legea penală trebuie să
urmărească respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Acest lucru presupune, pe de o parte ca legea penală să asigure o protecţie a persoanei
fizice prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale,
sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei etc., iar pe de altă parte, constrângerea penală
trebuie să aibă un caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică,
asistenţă medicală, demnitatea acestuia.
Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi tendinţa
majorităţii legislaţiei moderne de a institui în favoarea infractorilor un regim important de
drepturi şi garanţii procesuale.
Executarea pedepsei, în orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin,
13
reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.
1 Art. 72 C. pen.; art. 27 C. pen. “Instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu
intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72“.

III.12. Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social
Principiul incriminării numai a faptelor, care prezintă un anumit grad de pericol social
este consacrat de art. 17 alin. 1 teza I din Codul Penal, potrivit căruia infracţiunea este fapta
care prezintă pericol social, şi de art. 18 Cod penal şi art. 181 Cod penal care precizează ce se
înţelege prin pericol social în sensul legii penale şi, respectiv, descrie noţiunea faptei, care nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Regula pe care o impune acest principiu este de a fi sancţionate numai acele acţiuni
sau inacţiuni, care prezintă un grad de pericol social suficient de mare ca să impună o reacţie
prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.
III.13. Egalitatea în faţa legii penale
Întreaga legislaţie modernă urmăreşte eliminarea discriminărilor de orice fel. La nivel
internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi obligaţia de a elimina din
reglementările interne orice fel de discriminări. Şi legea penală urmăreşte aceleaşi tendinţe,
înfăptuirea justiţiei penale excluzând imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea
legii penale. Toţi membrii societăţii se află într-o poziţie de egalitate faţă de prevederile legii
penale, atât în calitate de beneficiari ai protecţiei penale cât şi de destinatari ai exigentelor
acesteia.
III. 14. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală
Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita prevenţie
generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse în cauze penale concrete, se realizează
prevenţia specială.
Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale cât şi
14
prin pedepsirea celor ce-au încălcat prevederile imperative ale legii penale.
De asemenea, măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să completeze
procesul de prevenţie a fenomenului infracţional, proces ce e mult mai complex, incluzând şi
măsuri de ordin social şi economic, pornind de la studierea şi identificarea cauzelor şi
condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea unor infracţiuni.
Rezumat:
Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca
una dintre ramurile sistemului dreptului; cât şi ştiinţă a dreptului penal – ramură a ştiinţelor
juridice, care studiază respectiva ramura a dreptului.
Dreptul penal, în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme
juridice care statuează faptele ce constituie infracţiuni , condiţiile ce atrag răspunderea penală,
pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au
comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale
represivă.
In cealaltă accepţiune, de ştiinţă a dreptul penal, cuprinde ansamblul de idei, teorii şi
concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept şi la instituţiile sale, adică ,,doctrina’’
dreptului penal.
Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât
relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict între
titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau
periculoase împotriva acestor valori
Scopul dreptului penal îl constituie apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale
fundamentale specifice perioadei istorice parcurse de către societatea românească.

În ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de
bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate
normele şi instituţiile dreptului penal.
Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii
15
de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:
• Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a
măsurilor de siguranţă;
• Principiul răspunderii penale subiective;
• Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă;
• Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale;
• Principiul răspunderii penale personale;
• Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de
reeducare;
• Principiul individualizării judiciare a sancţiunii;
• Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori.
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 1, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la noţiunea de „drept penal”, obiectul şi scopul dreptului penal, principiile
fundamentale ale acestei ramuri de drept.
Recomandări bibliografice:
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicata în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.
Teme de control (conform calendarului disciplinei):
Obiectul şi scopul dreptului penal

16
TESTE DE AUTOEVALUARE
1.Dreptul penal cuprinde un ansamblu de norme juridice care:
a) statuează faptele ce constituie infracţiuni;
b) pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au
comis infracţiuni;
c) se referă la regulile sau principiile dreptului penal.
2. Ştiinţa dreptului penal cuprinde:
a) ansamblul de idei, teorii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept;
b) ansamblul de concepţii privitoare la dreptul penal ca ramura de drept;
c) instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială.
3.Obiectul dreptului penal îl formează:
a) relaţiile de apărare socială;
b) relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale;
c) relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au
săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.
4. Scopul dreptului penal este consacrat :
a) în dispoziţiile din art. 1 C. pen.;
b) în literatura de specialitate;
c) în dispoziţiile din art. 2 C. pen.
5. Principiul legalităţii îmbracă următoarele laturi:
a) legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);
b) legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă (nulla poena sine
lege);
c)legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).
RĂSPUNSURI:
1.a,b
2.a,b
3.a,b,c
4.a
5.a,b,c

17
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI PENAL
Obiectivele specifice capitolului:
• Definirea conceptului de izvor de drept penal;
• Identificarea izvoarelor dreptului penal;
• Definirea conceptului de lege penală;
• Delimitarea categoriilor de legi penale;
• Definirea conceptului de normă penală;
• Delimitarea categoriilor de norme penale;
• Înţelegerea şi definirea procesului de interpretare a legii penale.
Rezultatele aşteptate:
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de izvor de drept penal, lege penală şi
normă penală;
• Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra noţiunilor de izvor de drept penal, lege
penală şi normă penală;
• Reprezentarea concretă a noţiunilor de izvor de drept penal, lege penală şi normă
penală;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.
Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:
• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului
• Discuţii cu specialişti din domeniu
Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 2 ore

18
I IZVOARELE DREPTULUI PENAL
I.1. - Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale
dreptului penal
În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se
distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi externe, directe şi indirecte. Problema
conceptului de izvor de drept fiind obiect de studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului,
vor fi abordate doar aspectele care privesc izvoarele de drept penal.
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror cuprins se
stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica în cazul încălcării
acestor norme, condiţiile în care este antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte
normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare şi aplicarea dreptului
penal. În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr.
Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca izvor
imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi convenţiile internaţionale.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi doar legile
penale - în accepţiunea dispoziţiilor din art. 141 C. pen.1
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl
va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele–legi şi decretele
încă în vigoare.
În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de drept, în
general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul penal, întrucât conţine
dispoziţii, ce vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestor ramuri de drept şi
consacră drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora
dreptul penal le creează cadrul necesar pentru a fi respectate.
Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie Codul
penal, care cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii generale (partea
generală), precum şi norme cu caracter special (partea specială).
În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai restrânsă,
cum ar fi Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor sau Legea nr. 302 din 2004,
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Specific acestor legi este că
ele au un domeniu de aplicare mai restrâns şi că vin să completeze cadrul normativ general
fixat de Codul Penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru. Ele au mai fost numite în
literatura juridică şi legi complinitoare.
În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se întâlnesc şi
în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii cu caracter penal, legi ce
vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul
funciar, regimul vamal, protecţia mediului, etc. instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii
sancţiuni penale proprii.
Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile
internaţionale.
În doctrina penală, se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale care
constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele şi convenţiile referitoare
la asistenţa juridică internaţională) şi cele care constituie izvoare indirecte, mediate, categorie
1 Art. 141. Legea penală
Prin "lege penală" se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.

în care intră tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe
plan intern anumite fapte socialmente periculoase.
Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în urma
adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură excepţie, în art. 20
alin. 2 al Constituţiei, prin care se dă prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de
neconcordanţă cu legile interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale
ale omului, cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.1
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă utilizarea
acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat excepţionale, care
justifică o intervenţie de urgenţă din partea puterii executive.
În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept
penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie izvor de drept penal,
pornindu-se de la două argumente. Primul vizează deciziile Curţii Constituţionale prin care
sunt soluţionate excepţiile de neconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor
dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare,ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau
din oficiu de către instanţa de judecată .Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea
unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este
definitivă şi obligatorie.2 Al doilea argument vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În astfel de
cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor
judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea
dată problemelor de drept soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti atunci
când se vor mai confrunta cu situaţii similare.3
1 Articolul 20 Constituţia României (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
2 Articolul 147 Constituţia României (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca
fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este
obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.
(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului
146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul
internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile
sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
3 Art. 4142 C. proc. pen ,,(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
direct, sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel şi ale parchetelor de pe lângă acestea au
obligaţia, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg
teritoriul ţării, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au
primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
(2) Cererile de recurs în interesul legii se soluţionează de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care
se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum şi pe pagina de
Internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acestea se aduc la cunoştinţă instanţelor şi de Ministerul Justiţiei.
(3)Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu
privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
pentru instanţe.”
19

În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie, considerăm
20
că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.
II LEGEA PENALĂ
II.1. Noţiunea de lege penală
Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii
penale. Este, în această accepţiune, lege penală, Codul Penal sau Legea nr. 302 din 2004,
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor
penale1 şi în sens restrâns, în accepţiunea art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin lege penală
se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”2.
Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73
din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin. 1).
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă
se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin. 3).3
II. 2. - Categorii de legi penale
În funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau caracterul
lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucru ajutând la o mai bună cunoaştere a
acestora şi o mai bună interpretare şi aplicare.
Astfel:
A) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:
• legi generale;
• legi speciale.
Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale obişnuite, ce cuprind
norme penale generale şi speciale, cu valoare de principii ,precum şi majoritatea normelor
incriminatorii.(ex: Codul penal român).
1 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal.
2 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală.
3 Articolul 73 Constituţia României:
(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor,
stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e)
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau
totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul
funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general
al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice
locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile
de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul
general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la dreptul
comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii speciale de drept penal sau
incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu.
În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este de cea
mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care
derogă sau completează legea generală, legea specială are întâietate.
21
B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în:
• legi penale ordinare;
• legi penale excepţionale.
Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii normale de
desfăşurare a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.
Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate de situaţii
excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă de la dreptul comun şi care
vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare), fie asprirea răspunderii penale pentru cele
existente.
C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:
• legi cu durată nedeterminată;
• legi cu durată determinată.
Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt cele în al căror cuprins nu
este prevăzută perioada lor de aplicare.
Legile de aplicare cu durată determinată (temporare) sunt cele care au o aplicabilitate
limitată de existenţa situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada de aplicabilitate poate fi
determinată în cuprinsul legii, prevăzându-se concret termenul cât legea este în vigoare sau
după situaţia ce a generat-o şi anume la încetarea acesteia.
III - NORMA PENALĂ
III.1. Conceptul de normă penală
Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care
"prescrie anumite drepturi şi obligaţii".
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra
criminalităţii, instituie prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate
infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.
Se poate remarca faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice
penale includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar
momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte norme, din alte ramuri de drept, care devin
incidente din momentul nerespectării lor sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea
normei respective. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.

III.2. Structura normei penale
În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor de literatură juridică sunt foarte
diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede doar ipoteza (descriind
fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi dedusă din conţinutul ipotezei.
Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o ipoteză,
cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin expresia comună tuturor
normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică pedeapsa".
Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar dispoziţia
22
şi sancţiunea.
Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc şi în
norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta incriminată, sancţiunea
constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma respectivă, iar dispoziţia rezultă
implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită în toate textele incriminatoare.
III.3. Categorii de norme penale
Normele juridice penale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază între ele,
permiţând clasificarea lor în funcţie de conţinutul normativ propriu şi al structurii. În acest
sens, ştiinţa dreptului penal distinge mai multe categorii de norme:
- Norme penale generale şi speciale, în funcţie de conţinutul şi sfera de incidenţă.
Normele penale generale cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală privind
condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale. Ele sunt de cea
mai largă aplicaţiune şi sunt cuprinse, de regulă, în partea generală a Codului penal şi, rareori,
în unele legi speciale.
Normele penale speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune
şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de fapte. Ele sunt înscrise, de
regulă, în partea specială a Codului penal dar, în multe situaţii, şi în unele legi speciale.
- Norme penale prohibitive şi norme penale onerative – în funcţie de structurarea
infracţiunilor în comisive şi omisive.
Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc, ca
regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în conţinutul textului
respectiv.
Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de
conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de natură să
producă urmări socialmente periculoase.
- Norme penale complete şi norme penale divizate - în funcţie de elementele ce sunt
cuprinse în structura normei penale.
Normele penale complete (unitare) cuprind toate elementele unei norme (ipoteza,
dispoziţie, sancţiune).
Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structura completă în acelaşi text
de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al aceleiaşi legi sau chiar
în alt act normativ.
- Norme penale de incriminare cadru (în alb) şi norme de trimitere sau referire.

Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de incriminare
cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă
ulterior, prin alte acte normative.
Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia
sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă din alte norme la care fac
trimitere (exemplu: art.212 alin. 2 Cod Penal; art.264 alin.2 Cod penal etc.), devenind apoi
independente faţă de acestea.
Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând împrumutul unor
elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art.255 Cod Penal cu referire la
art.254 Cod penal; art.290 Cod penal cu referire la art.288 Cod penal etc.), dar rămân legate
de norma care le-a completat.
23
IV INTERPRETAREA LEGII PENALE
IV.1. Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale
În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul legalităţii
incriminării însuşi, în măsura în care impune nişte particularităţi în materia interpretării
normelor de drept penal, obligă la studierea şi însuşirea acestora, cunoaşterea temeinică a
problematicii respective constituind una dintre cele mai însemnate preocupări ale unei aplicări
corecte a normelor de drept penal.
Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire a
conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit
voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.
În procesul de cunoaştere teoretică şi practică a prescripţiunilor legale, interpretarea
legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru o mai bună încadrare
juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de fapt în cadrul legal fixat prin
normele juridice penale.
IV.2. Felurile interpretării
Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de
teoreticienii dreptului penal.
Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea penală şi
constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau expresii din legea penală.
Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de instanţă, prin
încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege care incriminează fapta ca
infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă.
Un rol important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asigură o
interpretare unitară a legilor penale.

Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal în
tratate, cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai ales interpretarea
judiciară.
IV.3. Metode de interpretare
Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională,
24
sistematică, prin analogie.
Interpretarea literală sau textuală
Această metodă de interpretare foloseşte analiza conţinutului şi sensului legii penale
cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul cuvintelor), stilistic (modul de
exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază).
Interpretarea logica sau raţională
Interpretarea logică urmăreşte să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin folosirea
unor procedee logice, a raţionamentelor.
Printre raţionamentele folosite se numără:
¾ Raţionamentul "a fortiori” care se întemeiază pe argumentul că dacă legea
penală interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult şi invers, dacă legea penală permite
mai mult, ea permite implicit şi mai puţin;
¾ Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice sau
sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă în condiţii diferite
decât cele limitativ prevăzute;
¾ Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este
exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde, inadmisibile,
contrare spiritului legii;
¾ Raţionamentul "a pari” care se sprijină pe argumentul că unde există aceeaşi
raţiune sau situaţie trebuie să prevaleze aceeaşi soluţie.
Interpretarea istorico-juridică
Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se
interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic şi juridic existente în
momentul adoptării legii.
În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu:
¾ lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al legii
penale), discuţiile parlamentare care au precedat adoptarea legii;
¾ dispoziţiile din legile penale anterioare;
¾ dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie;
¾ materialul doctrinar şi de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra operei
legislative.
Interpretarea sistematică
Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreşte stabilirea
înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau implicite pe care le are cu
alte norme penale din aceeaşi lege sau din alte acte normative din cadrul sistemului juridico-penal,
relevând principiile care guvernează materia cercetată.

Interpretarea prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseşte într-o mai
mică măsura în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi penale cu ajutorul
altor norme care sunt asemănătoare.
În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se confundă cu
extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea legii penale la fapte care nu
sunt incriminate.
IV.4. Rezultatele şi limitele interpretării
În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii distincte:
A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi, există
o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată în lege,
rezultatul interpretării fiind declarativ;
B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe decât
25
rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;
C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin decât
rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;
Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoaşterea, iar nu
crearea normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de strictă interpretare,
potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici extins şi nici restrâns prin interpretare
Rezumat:
Izvoarele dreptului penal sunt acele acte juridice, al căror cuprins stabileşte: fapte, ce
constituie infracţiuni aplicabile, în cazul încălcării acestor norme, condiţiile, în care este
antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative obligatorii în procesul de
elaborare şi aplicare al dreptului penal. În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului
penal sunt mai restrânse ca număr.
În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl
va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele – legi şi
decretele încă în vigoare. Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său
norme, dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală: Codul Penal sau Legea nr.
302 din 2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală .
Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor
penale, şi în sens restrâns, în accepţiunea dată de art. 141 Cod Penal, potrivit căruia „prin
lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”.
Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73
din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin.1).
Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă
se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin. 3).
Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care
"prescrie anumite drepturi şi obligaţii".
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra
criminalităţii, instituie prin regulile de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate
infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.
Se poate remarca faptul că sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice
penale, includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente din chiar

momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte care devin incidente din momentul
nerespectării lor. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 2, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la noţiunile de izvor de drept penal , lege penală şi normă penală.
Recomandări bibliografice:
LEGISLATIE
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicata în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicata în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.
Teme de control(conform calendarului disciplinei):
Legea penală, principalul izvor al dreptului penal. Categorii de legi penale.
26
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Constituie izvoare de drept penal:
a) Constituţia României, Codul penal, legile complinitoare;
b) Codul penal, legile complinitoare, jurisprudenţa;
c) Constituţia României, Codul penal, legile nepenale care conţin dispoziţii cu caracter penal.
2. Normele penale prohibitive stabilesc, ca regulă de conduită:
a) abţinerea de a săvârşi fapta;
b) obligaţia de a face sau de a acţiona;
c) abţinerea de a săvârşi fapta şi, în unele situaţii, obligaţia de a face sau de a acţiona.
3. Dacă există o concordanţă perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată
în lege:
a) interpretarea este extensivă;
b) rezultatul interpretării este declarativ;
c) interpretarea este restrictivă.
RĂSPUNSURI:
1.a, c
2.a
3.b

27
CAPITOLUL III
RAPORTUL JURIDIC PENAL
Obiectivele specifice capitolului:
• Definirea conceptului de raport juridic penal;
• Identificarea elementelor raportului juridic penal;
• Definirea elementelor raportului juridic penal;
• Delimitarea categoriilor de raporturi juridice penale;
• Delimitarea momentelor privind naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic
penal.
Rezultatele aşteptate:
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor de raport juridic penal;
• Explicarea şi interpretarea concepţiilor asupra elementelor raportului juridic penal;
• Reprezentarea concretă a elementelor raportului juridic penal;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a momentelor privind naşterea, modificarea şi
stingerea raportului juridic penal;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.
Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:
• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului;
• Discuţii cu specialişti din domeniu.
Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului : 2 ore

28
I RAPORTUL JURIDIC PENAL
I.1. Noţiune. Trăsături
Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului
infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.
În doctrina românească, problema raportului juridic penal a fost abordată pentru prima
dată de către prof. V. Dongoroz, care, în cursul său din 1939, afirma că, din chiar momentul
intrării lor în vigoare, normele de drept penal dau loc unui raport juridic de "conformaţiune",
de "sumisiune benevolă", în care găsim, pe de o parte, societatea care pretinde o anumită
conduită, şi, pe de altă parte, membrii colectivităţii care înţeleg să-şi conformeze conduita
după preceptul normelor penale; când norma penală este violată, se naşte un nou raport juridic
- de contradicţie ( de conflict), în care găsim, pe de o parte societatea a cărei voinţa a fost
înfrântă, iar pe de alta parte infractorul care nu a voit să-şi conformeze conduita normei
penale; şi, în sfârşit, când faptul penal este urmărit în justiţie, se naşte al treilea raport juridic,
raportul procesual, în care găsim, iarăşi, faţă în faţă, societatea care reclamă aplicarea
sancţiunii şi infractorul care trebuie să se justifice sau să primească pedeapsa. În toate
planurile, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin intermediul căreia se
realizează normele cu caracter penal, indiferent dacă aplicarea lor în viaţa socială, este de tip
preventiv sau represiv.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în
cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă, ci prin exprimarea imperativă a voinţei
sociale.
Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa
legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.
I.2. Elementele raportului juridic penal
Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe
elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.
2.1. Subiecţii raportului juridic penal
Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport în
calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai prevederilor legii penale.
În ceea ce priveşte subiecţii raportului juridic penal de conformare aceştia sunt, pe de
o parte, statul care, din momentul intrării în vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să
impună respectarea acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se
abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.
Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul juridic
penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul, în principal, şi persoana
fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de altă parte, destinatarul normei
incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să răspundă penal.(infractorul -
persoană fizică sau juridică).
2.2. Conţinutul raportului juridic penal
Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.
În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al apărării
sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele prohibitive sau onerative şi

obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a face cunoscut conţinutul normelor penale. În
ceea ce priveşte persoanele fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în
raportul juridic penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe care legea
o stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de drept prevede sub
ameninţarea constrângerii penale.
În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la răspundere
penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare, în strictă
conformitate cu legea, respectându-se principiul legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ,
persoana fizică sau juridică care a săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal,
suportând sancţiunile penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să
respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune decât cea care
decurge din normele penale referitoare la individualizarea răspunderii penale.
2.3.Obiectul raportului juridic penal
Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte
subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul
raportului juridic.
Astfel, obiectul raportului juridic penal de conformare constă în atitudinea de
conformare, de cooperare recomandată destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie
pentru toate persoanele fizice şi juridice.
În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor sunt
diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi executarea pedepsei
principale, a pedepsei accesorii şi complimentare, a măsurilor educative.
Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului penal este format din pedeapsă şi
celelalte măsuri penale stabilite prin lege, prevăzute să fie aplicate ca urmare a săvârşirii
faptei respective.”
Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita
infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de conformare şi să
suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi încălcări". În sfârşit, într-o a patra
opinie se susţine că "obiectul este format din conduita care urmează să fie obţinută în cadrul
său şi cu privire la care sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile subiectelor".
I.3. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal
3.1. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare.
Natura raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în vigoare a
normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor acelui
raport juridic penal.
Durata de desfăşurare a acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia
raporturilor ce decurg din legile temporare care prevăd expres data la care vor înceta sau ieşi
din vigoare.
Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a
modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin extinderea, fie prin
restrângerea obligaţiei de conformare.
Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din vigoare a
29
legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.
3.2. Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict
Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei infracţiuni,
încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există sau îi lipseşte unul din

elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate declanşa un raport juridic penal de
conflict.
Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin sau
operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, cauzele care
înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării.
Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care părţile, adică
subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit drepturile şi obligaţiile ce s-au
născut în cadrul raportului. Unii autori consideră că raportul juridic penal se stinge în
momentul în care pedeapsa aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi
autori opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în care
intervine reabilitarea.
Rezumat:
Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului
30
infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.
Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în
cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă ,ci prin exprimarea imperativă a voinţei
sociale.
Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa
legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.
Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe
elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Concluzii:
Prin parcurgerea conţinutului informativ al capitolului 3, aţi dobândit cunoştinţe
referitoare la noţiunea de raport juridic penal.
Recomandări bibliografice:
LEGISLAŢIE:
1. Constituţia României, 1991, modificata şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003;
2. Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări şi
completări:
- Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005;
- Legea nr.278/04-07-2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006;
- O.U.G. nr .60/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008.
DOCTRINĂ:
Boroi, Al. – Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura All Beck, 2006;
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., - Drept penal român. Partea generală, Bucureşti, Editura
Universul Juridic, 2004, 2005.
Teme de control (conform calendarului disciplinei)

31
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Subiecţii raportului juridic penal de conformare sunt:
a) statul;
b) persoanele fizice care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa
legii penale;
c) persoanele juridice care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub
incidenţa legii penale.
2. Raportul juridic penal de conflict se naşte:
a) în momentul comiterii unei infracţiuni;
b) la data intrării în vigoare a legii penale;
c) în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare.
3. Obiectul raportului juridic penal de conformare constă:
a) în atitudinea de cooperare recomandată destinatarilor normei penale;
b) în aplicarea şi executarea sancţiunilor penale (pedepselor);
c) în aplicarea şi executarea măsurilor educative.
RĂSPUNSURI:
1. a, b, c;
2. a;
3. a.

32
CAPITOLUL IV
APLICAREA LEGII PENALE IN SPAŢIU
Obiectivele specifice modulului:
• Definirea conceptului aplicării legii penale;
• Identificarea elementelor în raport de care se aplica legea penală;
• Definirea conceptului aplicării legii penale în spaţiu;
• Identificarea conţinutului şi sensului noţiunilor de teritoriul ţării şi infracţiune
săvârşită pe teritoriul ţării;
• Definirea principiului teritorialităţii şi excepţiile de la aplicarea acestui principiu;
• Identificarea principiilor aplicării legii penale române în cazul infracţiunilor comise în
străinătate (principiul personalităţii; principiul realităţii; principiul universalităţii);
• Definirea conceptului de cooperare judiciară internaţională în materie penală şi
implicaţiile acestuia.
Rezultatele aşteptate:
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor aplicării legii penale în spaţiu;
• Explicarea şi interpretarea principiilor aplicării legii penale în spaţiu;
• Reprezentarea concretă implicaţiilor acestei instituţii;
• Cunoaşterea şi utilizarea adecvată a instrumentelor ce ţin de cooperarea judiciară
internaţională în materie penală;
• Pregătirea fundamentală pentru interpretarea şi utilizarea noţiunilor din celelalte
module.
Competenţele dobândite ca urmare a parcurgerii capitolului:
• Realizarea de referate cu privire la problematica capitolului
• Discuţii cu specialişti din domeniu
Timpul mediu necesar pentru asimilarea capitolului: 3 ore

33
I APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
I.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor
sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în
străinătate), de către cetăţeni români sau străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică
probleme când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori
interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine în
concurs cu aplicarea unei alte legi străine.
Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la
problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc
infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când:
• fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află
în ţară;
• când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate;
• când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean
român sau apatrid cu domiciliul România;
• când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori apatrid
care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor
români;
• când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia
s-au refugiat pe teritoriul României.
Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în Codul penal (art. 3-9) au fost consacrate
reguli cu valoare de principii, acestea fiind:
a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României,
b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii
penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre.
Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă aplicarea
legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului
României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea
criminalităţii.
Principiul teritorialităţii legii penale, este consacrat în art. 3 din Codul penal” Legea
penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este exclusivă şi
necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale,
aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române
indiferent de calitatea făptuitorului (cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau
străinătate).
Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor
suveranităţii şi independenţei ţării.
Conform art. 3 din Codul penal, legea penală se aplica infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse în art. 3 C. pen. impune aplicarea
exclusivă şi necondiţionată a legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul
României, indiferent de calitatea făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără
cetăţenie domiciliată în România sau în străinătate. Daca făptuitorul este cetăţean strain sau
apatrid domiciliat în străinătate el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai