Igor Dolea
Drepturile
persoanei în probatoriul penal
– conceptul promovării elementului privat –
Chișinău, 2009

Monografi a a fost recomandată spre publicare
de către Senatul Universităţii de Stat din Moldova
343.13/.14
D 64
Dolea, Igor
Lucrarea apare cu sprijinul fi nanciar al ICCO
Redactor: Ariadna Strungaru
Corector: Eugenia Chiosa
Coperta: Andrei Dănilă
Machetare: Ana Burlacu, Sorin Ivasișin
Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului
privat / Igor Dolea. – Ch.: Cartea Juridică, 2009 (Tipogr. «Bons Offi ces» SRL). –
416 p.
230 ex.
ISBN 978-9975-9927-7-0 © Igor Dolea, 2009

În memoria profesorului
Eugen Martâncic

4
CUPRINS
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
CAPITOLUL I. Concepte generale de protecţie a drepturilor
în justiţia penală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
§ 1.1. Morala, dreptul, drepturile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
§ 1.2. Mecanisme de protecţie a drepturilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
§ 1.3. Esenţa probatoriului în contextul unui proces echitabil. . . . . 82
§ 1.4. Prezumţiile ca un instrument de protecţie a drepturilor
persoanei în probatoriul penal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
CAPITOLUL II. Mecanisme de asigurare a drepturilor persoanei
acuzate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
§ 2.1. Conţinutul drepturilor acuzatului în cadrul probatoriului
penal. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
§ 2.2. Elemente ale principiului egalităţii armelor în perspectiva
consolidării drepturilor acuzatului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182
§ 2.3. Dreptul la tăcere sub aspect procesual penal . . . . . . . . . . . . . 210
CAPITOLUL III. Asigurarea drepturilor persoanei prejudiciate
în cadrul probatoriului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
§ 3.1. Considerente generale privind victima în aspect
procesual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
§ 3.2. Dimensiunea: ofi cialitate și disponibilitate în asigurarea
drepturilor persoanei prejudiciate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249
§ 3.3. Conceptul justiţiei restaurative în perspectiva protecţiei
drepturilor persoanei prejudiciate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 284

5
CAPITOLUL IV. Mijloace procesuale de asigurare a drepturilor
martorului în cadrul probatoriului penal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 308
§ 4.1. Precizări terminologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 308
§ 4.2. Asistenţa juridică a martorului în cadrul probatoriului . . . . 317
§ 4.3. Imunităţile și privilegiile martorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 326
§ 4.4. Protecţia ca element de asigurare a drepturilor martorului 343
Postfaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 378
Bibliografi e. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 383

Introducere 7
Introducere
Demnitatea umană este nucleul activităţii procesuale. Persoana se ma-nifestă
nu doar ca o fi inţă biologică – demnitatea umană constituind o
valoare primordială care include aspecte obiective și subiective. Cele obiec-tive
caracterizează demnitatea ca o valoare independentă de particularităţi
ale persoanei ca un tot unitar de calităţi morale și fi zice. Cele subiective
exprimă conștientizarea de către individ a importanţei sale ca om în ge-neral,
ca persoană concretă. În probatoriul penal nu este admisibil a se
face o diferenţiere între persoane după anumite calităţi morale sau fi zice.
Actualmente persoana este un subiect și al dreptului internaţional. Un
deziderat important în asigurarea realizării conceptului drepturilor omului
constă în aplicabilitatea directă și în supremaţia normelor internaţionale
în procedura penală. Un impact determinant asupra drepturilor omului îl
exercită Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit principiului
subsidiarităţii, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie, care pre-supune
atât respectarea lor de către autorităţile naţionale, cât și înlătura-rea
consecinţelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor, trebuie să
fi e asigurată, în primul rând, de fi ecare stat contractant. În același timp,
ca regulă generală, normele juridice internaţionale privitor la protecţia
drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern. Prevederile
Convenţiei și ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate și apli-cate
în mod corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului, alcătuind împreună un bloc de convenţionalitate.
Jurisprudenţa Curţii Europene este parte componentă a sistemului naţio-nal
de drept al Republicii Moldova având forţă constituţională și suprale-gislativă,
reprezentând autoritatea de lucru interpretat.
Garanţiile procesuale sunt atât anumite mijloace de ocrotire a dreptu-rilor
incluse în categoria garanţiilor și în activitatea organelor de urmărire
penală și a instanţelor de judecată, cât și în cea a apărătorului. Drepturile
subiective ale acuzatului nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea și
libertatea de a proceda în așa fel, cum determină normele de drept. Dar
aceasta nu este sufi cient pentru ca acuzatul să poată benefi cia în toate cazu-rile
de drepturile sale, îndeosebi când apar obstacole în realizarea acestora.

8 Introducere
Drepturile persoanei sunt un factor esenţial care stabilește obiectivele,
conţinutul și forma activităţii procesuale în cauzele penale. Nu drepturile
persoanei trebuie să se conformeze intereselor descoperirii infracţiunii și
urmăririi penale, a procesului penal în general, dar rigorile procesual pe-nale
trebuie să se conformeze la maximum drepturilor persoanei. Această
teorie exprimă esenţa unei noi metodologii de cercetare și reformare a
procesului penal.
Drepturile și libertăţile persoanei determină conţinutul legilor. Aceste
prevederi capătă o actualitate deosebită în practica Curţii Constituţionale.
Dezvoltarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale este o realitate care nu
trezește îndoieli. În special, în faţa Curţii Constituţionale, pe lângă alte
deziderate, stă și elaborarea unui concept de proporţionalitate în raportul
stat – persoană, inclusiv, poate îndeosebi, în procesul penal. Măsura pro-porţionalităţii
este faptul că în cazul aplicării unei norme juridice sau al
interpretării acesteia decizia pronunţată să fi e raţională, justă și echitabilă.
Consecinţele răspunderii trebuie să fi e proporţionale cu situaţiile care au
determinat răspunderea. În cazul existenţei mai multor posibilităţi de in-terpretare
a unei legi sau acţiuni, urmează a fi aleasă acea care lasă cât mai
multă libertate cetăţeanului. Trebuie să se ţină cont de faptul că urmările
preconizate ale măsurilor statale nu trebuie să fi e mai împovărătoare decât
avantajele scontate, ceea ce înseamnă că trebuie respectată formula: „cu
cât mai avansată este măsura care afectează bunăstarea individuală, cu atât
mai fundamentate trebuie să fi e temeiurile care vor sta la baza imixtiunii”.
Principiul proporţionalităţii se realizează având în faţă anumite obiective.
În primul rând, este necesar a determina dacă scopul legal normativ și
măsura pentru realizarea acestui scop sunt legale, trecând așa-numitul test
al legitimităţii. Testul legitimităţii presupune constatarea faptului că scopul
urmărit de stat este legitim, adică dacă într-adevăr este justifi cat, și că mă-surile
respective întreprinse de stat sunt admisibile legal. În al doilea rând,
este necesar a controla calitatea măsurilor menţionate și a determina dacă
între scop și măsură există o proporţionalitate adecvată. Calitatea măsurilor
trebuie să fi e controlată în baza criteriilor de potrivire și necesitate.
În probatoriu proporţionalitatea se manifestă în situaţia aplicării proce-deelor
probatorii care aduc anumite limitări libertăţii individuale. În aceste

Introducere 9
cazuri, legiuitorul a pus în sarcina altui subiect, decât cel care efectuează
urmărirea penală, adică judecătorului de instrucţie, determinarea propor-ţionalităţii
între fapta comisă și libertatea restrânsă în urma procedeului
probatoriu. Principiul proporţionalităţii trebuie utilizat în toate cazurile
când se constată necesitatea unor ingerinţe. Orice amestec trebuie să se
bazeze pe prevederi legale. În caz contrar, adică în situaţia când prevederile
sunt vagi și imprecise, acestea pot genera, în primul rând, nesiguranţă între
subiecţii procesuali, în al doilea rând, abuzuri ale organelor responsabile
pentru aplicarea normelor, iar în al treilea rând, restricţiile trebuie să fi e
determinate de necesitatea protejării unor valori, cum ar fi , de exemplu,
securitatea publică sau alte drepturi ale persoanei. În al patrulea rând, re-stricţiile
nu trebuie să fi e o privare a persoanei de drepturile sau libertăţile
esenţiale și, în al cincilea rând, restricţiile trebuie să fi e necesare într-o
societate democrată.
O importanţă primordială capătă și perspectiva utilizării jurisprudenţei
naţionale în activitatea subiecţilor procesuali. Cu toate că în majoritatea
ţărilor cu sistem de drept continental legea este considerată ca unic izvor
al dreptului sau ca unul esenţial, în același timp, precedentul este viabil,
pornindu-se de la premisa că asupra dreptului statelor membre ale Con-siliului
Europei infl uenţează jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului a cărei esenţă constă în utilizarea precedentelor. Este certă poziţia
superioară a legiuitorului faţă de instanţă în ceea ce privește ela borarea
normelor de drept; legiuito rul nu este în stare să prevadă totalitatea as-pectelor
juridice ale normei elaborate, misiunea de a defi ni tiva norma
rămânând a fi pusă în seama instanţei, vitalitatea procesului de cristalizare
a normei juri dice fi ind condiţionată de instituţia precedentului judiciar.
Precedentul are capacitatea de a suplini lacunele în drept, fi ind mai mult
prompt decât un act normativ. Este necesar a lua în consideraţie și faptul
că precedentul, situând pe aceeași treaptă puterea legislativă, execu tivă și
judecătorească, asigură fi ecărei vocaţia de a crea izvoare de drept. Prece-dentul
judiciar poate fi mai simplu de modifi cat în cazul apariţiei nece-sităţii
sociale de schimbare a elementului normativ prin adoptarea unei
noi hotărâri. Precedentul judiciar este mult mai fl exibil în comparaţie cu
legea, fapt ce denotă stabilitate.

10 Introducere
Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal nu va fi efectivă
doar prin declararea drepturilor persoanei ca o valoare supremă, chiar
prevăzute în lege. Sunt necesare mecanisme de asigurare a acestora. Fără
aceste mecanisme și în lipsa unor garanţii procesuale asigurarea drepturi-lor
persoanei va rămâne doar declaraţie. În materie de probatoriu capătă
importanţă garanţiile cu titlu de sancţiuni procesuale.
Părţile trebuie egalate în dreptul lor de a obţine probe. Nu este pus sub
semnul întrebării dreptul, dar și obligaţia statului de a avea un rol activ în
această activitate, fapt condiţionat atât de pericolul social al infracţiunii,
cât și de principiul ofi cialităţii ce derivă din aceasta. Alţi subiecţi participă
în acest proces în calitate de deţinători de drepturi și, evident, pot avea un
rol activ. Drepturile subiecţilor procesuali se coraportează cu prezumţia
de nevinovăţie și sarcina probei. Acuzarea este obligată de a proba faptele
invocate în defavoarea învinuitului, ceea ce înseamnă că neprobarea sau
probarea contaminată de dubii duce la nulitatea probei. În acest aspect,
sarcina de a răsturna dubiile și prezumţia de nevinovăţie revine acuzării.
Instanţa nu are dreptul de a se implica în acest proces, nici chiar pentru
a verifi ca prin acţiuni procesuale care ar avea drept consecinţă adminis-trarea
probelor noi. Dubiul în ceea ce privește vinovăţia persoanei va fi
funcţionabil atâta timp cât acuzarea, prin mijloace procesuale legale, nu
îl va înlătura. Alta este situaţia părţii apărării care nu dispune de mijloace
procesuale egale cu ale părţii acuzării și, în acest aspect, instanţa poate
efectua acţiuni procesuale din ofi ciu cu scopul verifi cării probei propuse
de către apărare. Instanţa nu trebuie privată de dreptul de a efectua acţiuni
procesuale în scopul verifi cării probelor prezentate de părţi, însă această
atribuţie poate fi realizată doar în ceea ce privește verifi carea probelor pre-zentate
de apărare. Însă referitor la probele prezentate de acuzare, acestea
se ciocnesc de inadmisibilitate în cazul apariţiei unor dubii, fapt determinat
de principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Actualmente în legislaţia procesuală se întâlnesc norme poliţienești
care pot contribui la limitarea drepturilor subiecţilor procesuali.
Poartă un caracter specifi c rolul apărătorului în probatoriu. Apărătorul
participă în probatoriul penal fără a purta sarcina probei. Neexecutarea sau
executarea vicioasă de către organul de urmărire a atribuţiilor sale în pro-

Introducere 11
batoriu are ca sancţiune inadmisibilitatea sau neutilitatea probelor, această
sancţiune fi ind aplicabilă doar pentru partea acuzării și nu a apărării, care
este protejată de prezumţia de nevinovăţie. Învinuitul nu poate fi condam-nat
în urma pasivităţii apărătorului în cadrul probatoriului. Actualmente
nu există un mecanism procesual conturat care ar garanta posibilitatea
excluderii fi zice a datelor neadmise ca probe. În acest aspect, una dintre
soluţii poate fi acordarea unor atribuţii judecătorului de instrucţie, cu
respectarea principiului proporţionalităţii între atribuţiile judecătorului de
instrucţie în procedura prejudiciară și independenţa organului de urmărire
penală și a procurorului în administrarea probelor.
Potrivit Codului de procedură penală, se lărgesc drepturile părţilor
de a avea acces la piesele dosarului în faza de urmărire. Avocatul dispune
atât de dreptul de a participa la orice acţiune procesuală efectuată cu
participarea persoanei pe care o apără, cât și să ia cunoștinţă de proce-sele-
verbale ale acţiunilor efectuate cu participarea lui. Este evident și
indubitabil faptul că sarcina probei este pusă pe acuzare. Legislatorul a
făcut un pas spre asigurarea principiului egalităţii armelor în procesul
penal, extinzând, deși insufi cient, drepturile apărătorului de a participa
în probatoriul penal. Important pentru aprecierea respectării princi-piului
egalităţii armelor este modul în care instanţa înţelege să menţină
„echilibrul” necesar desfășurării unui proces echitabil, în special în pri-vinţa
comunicării între părţi a tuturor pieselor dosarului care vor servi
la adoptarea deciziei. Or, în situaţia în care probatoriul este guvernat de
principiul ofi cialităţii, respectarea principiului egalităţii armelor poate
fi pusă sub semnul întrebării. Atunci însă când părţile propun anumi-te
date în calitate de probe, iar organul de urmărire penală determină
pertinenţa, concludenţa și utilitatea acestora, adică cunoaște esenţa lor
informatică, principiului dat i se aduce atingere. Nu putem vorbi în acest
sens despre concurenţa între interesele private și publice în procesul pe-nal.
De exemplu, prin lărgirea dreptului acuzatului sau apărătorului de a
administra probe nu se cauzează prejudiciu interesului public, deoarece
realizarea acestui drept nu prejudiciază calitatea urmăririi penale. Iar
prin acordarea victimei dreptului de a avea un rol mai activ în probatoriu
nu se prejudiciază interesele acuzatului.

12 Introducere
Adevărul în procesul penal poate fi analizat, în opinia noastră, numai în
măsura în care părţile au fost pătrunse de sentimentul certitudinii, luând
în consideraţie vechiul postulat, potrivit căruia totul este relativ în justiţie.
În acest aspect, sunt necesare instrumente procesuale care ar contribui la
creșterea certitudinii. Dezvoltarea rolului părţilor în probatoriu, prin care
se reduce cel predominant al statului, se prezintă ca o prerogativă esenţi-ală.
Pornind de la acest obiectiv, se impune necesitatea de a determina în
doctrină unele reguli directoare în ceea ce privește revederea fenomenului
adevărului în probatoriul penal. Printre acestea ar fi de menţionat instituţi-ile
procesuale care determină imposibilitatea pornirii din ofi ciu a urmăririi
penale în lipsa plângerii prealabile, retragerii plângerii prealabile, împăcării
părţilor sau instituţia non reformatio in pejus, utilizată în căile de atac.
Părţile participante la judecarea cauzei au drepturi egale, fi ind învestite de
legea procesual penală cu posibilităţi egale pentru susţinerea poziţiei lor.
Or, în cazul când legea acordă avantaj unei părţi prin stipularea dreptului
acesteia de a aprecia probele, se afectează echitatea procesului.
Rămâne controversată problema propriei convingeri la aprecierea pro-belor.
Problema aprecierii probelor în aspectul drepturilor persoanei a
determinat promovarea în legislaţia naţională a regulii fructul pomului
otrăvit. Potrivit acesteia, proba se recunoaște ca inadmisibilă dacă a fost
obţinută în baza altei probe, obţinute cu încălcarea prevederilor legale.
În aspectul dreptului procesual penal naţional doctrina fructul pomului
otrăvit este aplicabilă în corespundere cu principiul legalităţii și loialităţii
probelor, prin regula excluderii probelor, promovată de către Curtea Euro-peană
a Drepturilor Omului. Principiile date stabilesc unele impedimente
pentru a admite probele în procesul penal.
În probatoriul penal un rol esenţial îl pot juca prezumţiile în perspec-tiva
protecţiei drepturilor subiecţilor procedurali, având rolul de factor de
abţinere de la eventualele abuzuri. Prezumţiile vor exercita impact asupra
protecţiei drepturilor persoanei în măsura în care vor fi promovate de către
sistemul judiciar și Curtea Constituţională. Pentru dezvoltarea instituţiei
prezumţiilor, opţiunea de a recunoaște hotărârile judecătorești ca izvor de
drept în procesul penal se întemeiază pe argumentul că prezumţiile care
sunt recunoscute în jurisprudenţă asigură o unilateralitate și stabilitate

Introducere 13
necesară pentru determinarea obiectului probaţiunii și aprecierea pro-belor.
Prezumţiile pot apărea doar în urma unei experienţe acumulate, a
unui material, a unor fapte, ceea ce creează anumite condiţii de elaborare,
de „naștere” a acestora. Prezumţiile, de fapt, pot lua naștere în activitatea
judiciară. O prezumţie recunoscută de o instanţă superioară poate fi ac-ceptată
de cea inferioară fără a motiva o asemenea atitudine. Respingerea
unei asemenea prezumţii trebuie motivată invocându-se neconcordanţa
dintre circumstanţele concrete ale cauzei. În situaţia de confl ict între pre-zumţii,
ca adevărată trebuie recuno