MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ
(Ciclul I)
1
AUTORI:
Alexandru Mariț
dr. în drept, conf. univ.
Svetlana Prodan
doctor în drept, lector superior
Boris Lichii
dr. în drept, lector superior
Sergiu Mîțu
mg. în drept, lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013

I. PRELIMINARII
Profundele transformări social-economice pe care societatea le-a cunoscut în evoluţia sa au marcat, cum
era şi firesc, în mod direct şi evoluţia dreptului. O tendinţă în planul evoluţiei dreptului a fost şi este apariţia
unor norme şi instituţii noi în cadrul ramurilor de drept ce formează sistemul dreptului. Dreptul penal, la
rândul său, a fost şi el marcat de schimbările produse în realitatea socială. Ţinând seama de faptul că prin
intermediul normelor, dreptul penal protejează în modul cel mai eficace ordinea de drept şi, pe cale de
consecinţă, ordinea socială, se recunoaşte că această ramură a dreptului reprezintă în cadrul sistemului unitar
mijlocul principal de apărare a celor mai importante valori sociale.
În acest sens, problema standardizării învăţământului universitar se înscrie în contextul eficientizării
învăţământului ca sistem şi ca proces. Astăzi investiţia în învăţământ este una dintre cele mai importante. În
astfel de condiţii, standartizarea învăţământului devine o necesitate, fapt impus atât de particularităţile
funcţionării sistemului de învăţământ în cadrul societăţii, cât şi de condiţiile integrării internaţionale a ţării
noastre.
În acest context, curriculumul universitar presupune o echilibrare a planurilor şi programenlor de
învăţământ, obţinerea unor rezultate adecvate cerinţelor zilei de azi şi tendinţelor dezvoltării social-economice.
Curriculumul universitar este o premisă a asigurării calităţii procesului de învăţământ.
Curiculumul la disciplina Drept penal (Partea Generală) reprezintă un aspect inovator al învăţământului
universitar. El se axează pe trei niveluri comportamentale, cu un grad divers de complexitate: cunoaştere,
aplicare, integrare. Nivelul cunoaştere presupune acumularea cunoştinţelor teoretice, formarea bazei
conceptuale în domeniul Dreptului penal (Partea Generală). Aplicarea presupune formarea abilităţilor tipice
disciplinei Drept penal (Partea Generală), dezvoltarea capacităţilor. Integrarea presupune formarea capacităţii
de transfer al cunoştinţelor teoretice şi al abilităţilor practice în situaţii atipice, soluţionarea situaţiilor de
problemă, rezolvarea unor sarcini cu un grad sporit de complexitate, manifestarea atitudinilor personale faţă
de diverse activităţi. Nivelul comportamental de integrare constituie finalitatea procesului de învăţământ la
disciplina Drept penal (Partea Generală), formată prin realizarea obiectivelor de cunoaştere şi aplicare.
Astfel conceput, notelor de curs reprezintă faţeta incipientă a oricărei discipline universitare, prezentându-se
studentului, dar şi profesorului, ca un program de activitate propriu.
Capitolul 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE
§1. Definiţia dreptului penal
§2.Obiectul dreptului penal
§3.Scopul şi sarcinile (funcţiile) dreptului penal
§4. Sarcinile dreptului penal
§5. Dreptul penal – ca ramură de drept public
§6. Principiile dreptului penal
§7. Izvoarele dreptului penal
§8. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept
§9. Știința dreptului penal
§1. Definiţia dreptului penal
Lupta împotriva infracţionalităţii se duce, în principal, prin prevenire şi, în secundar, prin combatere.
Autorii francezi1 definesc dreptul penal ca fiind acea ramură a dreptului care determină anumite fapte sau
omisiuni considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile2, sunt autorii care afirmă că dreptul penal are ca
obiect incriminarea şi sancţionarea acelor acţiuni sau inacţiuni ce sunt de natură a crea o tulburare în
societate.
Se mai susţine3 că dreptul penal este sinonim cu legislaţia penală.
Ca o sinteză considerăm că dreptul penal constituie acea ramură de drept ce face parte din sistemul de
drept care este formată dintr-o totalitate de norme juridice ce reglementează relaţiile dintre stat şi infractor
care apar eminamente din momentul săvârşirii unei fapte social periculoase considerată drept infracţiune şi
care se mai rezumă la întreaga ordine de drept împotriva atentatelor criminale.
§2.Obiectul dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie4 raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva infracţiunilor, a
faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în vederea tragerii la
răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri penale.
1 Jean Larguier, op.cit p.138
2 G.Levasseur şi G.Stefani, op.cit. p.89
3 G.Bettiol, op. cit. p. 18
Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:
- funcţia preventiv educativă;
- funcţia sancţionatoare şi de combatere5.
2
Referitor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele remarci:.
Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere penală ce apare ca
urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii acestora (dreptul pur

4 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.18
5 Ibidem p.18
6 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997. p.14
7 V. Dongoroz, op.cit. p.88
8 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.14
9 M. Zolyneak, op. cit. p.8
10 A. Ungureanu, op. cit. p.7
3

§2. Obiectul de reglementare a ramurii dreptului penal
Obiectul dreptului penal îl constituie11 raporturile sociale ce reglementează lupta împotriva infracţiunilor,
a faptelor penale ce se nasc între stat şi infractor, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în vederea tragerii la
răspundere penală a acestuia din urmă prin aplicarea pedepselor şi a celorlalte măsuri penale.
Dreptul penal pe parcursul reglementării relaţiilor specifice realizează următoarele funcţii:
- funcţia preventiv educativă;
- funcţia sancţionatoare şi de combatere12.
Referitor la relaţiile sociale pe care le reglementează dreptul penal, se pot face următoarele remarci:.
- Relaţiile sociale, în contextul dreptului penal, au un caracter represiv, de constrângere penală ce apare
ca urmare a săvârşirii infracţiunilor, în cadrul cărora are loc tragerea la răspundere penală şi pedepsirea
infractorilor, relaţii de conflict între comandamentele legii penale şi destinatarii acestora (dreptul pur
sancţionator)13.
Legea penală îndeplineşte o funcţie normativă, neconflictuală, adică de recomandare şi pretindere a unei
anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de conţinutul prevederilor, când obligaţia legală este
respectată de către destinatarii legii penale în care se naşte un raport juridic de conformare. Acest raport
constituie dreptul societăţii de a i se conforma şi unul conflictual care constă în dreptul societăţii de a trage la
răspundere şi a sancţiona făptuitorul precum şi obligaţia corelativă de a se supune rigorilor legii penale14.
Rolul dreptului penal este unul social, de apărare împotriva criminalităţii ce constituie, de fapt, şi o
obligaţie cu caracter complex preventiv-educativă şi, în caz de nerespectare a legii penale, acea de
constrângere în urma aplicării pedepsei15.
Aşadar, specificul relaţiilor de drept penal se materializează în următoarele forme sau aspecte:
Relaţiile sociale de conformare(cooperare), de respectare a prevederilor normelor penale (adeziune dorită
şi voluntară), în cazul nerespectării dispoziţiilor penale prin săvârşirea de infracţiuni, obiectul lor îl constituie
relaţiile de conflict născute între stat şi infractori în vederea tragerii la răspundere penală a celor ce au
încălcat normele penale şi a obligării lor de a suporta toate consecinţele juridice născute din faptele
săvârşite16.
Relaţii sociale de conflict (contradicţie) sunt relaţiile sociale ce se nasc între stat şi infractor prin
săvârşirea unei infracţiuni, în vederea tragerii la răspundere penală a celor care au încălcat normele penale şi
a obligării lor la suportarea consecinţelor juridice născute din fapta penală săvârşită17.
§3.Scopul şi sarcinile (funcţiile) dreptului penal
Scopul dreptului penal este redat în art.1 al Codului penal şi anume: ―De a ocroti viaţa şi sănătatea
persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, orînduirea de stat, sistemul politic şi economic,
precum şi întreaga ordine de drept de orice atentat criminal‖.
Ca urmare a dezvoltării relaţiilor de proprietate, de finanţe, de transporturi, de agricultură, etc., în ţara
noastră se realizează relaţii sociale noi.!În procesul transformărilor amintite, un rol important îl joacă statul şi
dreptul. Statul s-a dovedit a fi un instrument eficace şi necesar care a contribuit şi contribuie la transformarea
societăţii. Un rol important îl joacă dreptul care este un instrument regulator şi normativ indispensabil.
Dreptul este chemat să reglementeze toate relaţiile sociale într-o direcţie şi într-un spirit democratic. Prin
norme de drept se prescrie conduita necesară a participanţilor în relaţiile economice, politice şi în celelalte
relaţii sociale existente sau în formare în societatea noastră. Prin norme de drept se prescrie condiţia necesară
a particularităţilor în relaţiile economice, politice şi în cazul celorlalte condiţii sociale existente sau în
formare în societatea noastră. Prin norme de drept se prescrie conduita oamenilor faţă de stat, faţă de
bunurile publice sau faţă de oameni şi drepturile acestora la proprietate,muncă, familie, etc. Cu ajutorul
dreptului toate relaţiile sunt reglementate pe o cale nouă, creîndu-se o normă de drept nouă, democratică. Cu
ajutorul normelor de drept relaţiile sociale sunt îndrumate să se desfăşoare conform dreptului. Vorbind
despre ordinea de drept democratică, înţelegem ordinea de drept umană în favoarea omului aşteptată şi dorită
de către om18.
Rolul activ al dreptului penal constă în apărarea, consolidarea şi dezvoltarea societăţii, lupta împotriva
infracţionalităţii constă, în primul rând, în prevenirea acesteia şi combaterea ei19.
Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale şi a ordinii de drept
împotriva criminalităţii şi combaterii acesteia,din care rezultă:
- funcţia de apărare (întreaga ordine de drept care implică toate valorile ocrotite prin diferite dispoziţii ale
11 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.18
12 Ibidem p.18
13 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997. p.14
14 V. Dongoroz, op.cit. p.88
15 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.14
16 M. Zolyneak, op. cit. p.8
17 A. Ungureanu, op. cit. p.7
18 Ion Oancea, ―Tratat de drept penal‖, (p.generală), Ed.‖ALL‖ 1996, p.46.
19 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «LUMINA LEX», 1997. p.6
4
legii penale);.
- funcţia de combatere cu mijloace şi în forme specifice a criminalităţii20.
Scopul dreptului penal mai rezidă şi în faptul de a pune în evidenţă caracterul său social-politic, el
apărând cele mai importante valori sociale, considerate statale la un moment dat21.
Funcţiile de apărare, de preîntâmpinare şi de reglementare educativă constituie autonomia dreptului
penal.22
S-a afirmat că dreptul penal nu constituie o ramură independentă, autonomă în cadrul dreptului, ci
dependentă de alte ramuri de drept, având un caracter complimentar, sancţionator.
Conţinutul reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal apără o categorie diversă de valoare socială de
natură politică, civilă, administrativă, din acest punct de vedere se interpretează şi interpătrunde cu celelalte
ramuri de drept. Dar odată săvârşită infracţiunea ce vătămează orânduirea de stat, dreptul de proprietate,
relaţiile de familie, se nasc relaţii de conflict între stat şi între făptuitor – reglementare ce cade în sarcina

§4.Sarcinile dreptului penal
Sarcinile dreptului penal sunt:
- contribuţia la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
- asigurarea cadrului legal de realizare a funcţiei de apărare socială, care este desfăşurată de către
5
organele de stat competente.
- asigurarea dezvoltării noilor valori şi a relaţiilor sociale23.
În dispoziţiile dreptului penal, sunt reflectate realităţile economice, politice, sociale etc., din care izvorăsc
trăsăturile sale, care se caracterizează prin, cel puţin, următoarele aspecte:
1.Un prim aspect l-ar constitui faptul că raporturile sociale se nasc între stat şi persoane care săvârşesc fapte
prevăzute de legea penală şi sancţionate de aceasta.
2.Privind sancţiunile aplicate ca urmare a săvârşirii infracţiunii, există diferenţă de alte sancţiuni şi măsuri
juridice (cum ar fi sancţiuni civile, administrative sau disciplinare), deoarece acestea joacă un rol de prevenire şi
de combatere, aplicându-se de către instanţele judecătoreşti în cadrul unei forme juridice, cum ar fi procedura
penală 24.
§5. Dreptul penal – ca ramură de drept public
Dreptul penal aparţine dreptului public, întrucât realţiile ce le reglementează se stabilesc între stat şi între
făptuitor sau persoana care este destinatar al normelor penale. Dreptul civil, dreptul familiei sunt ramuri ale
dreptului privat, deoarece obligaţiile de reglementare sunt relaţiile dintre persoanele private. Dreptul penal
reglementează relaţiile ce i-au naştere între stat (purtător al autorităţii, singur în drept de a exercita
constrângerea) şi infractor. Obligaţia de reglementare este emanată în relaţiile sociale de conflict care apar în
urma sâvârşirii infracţiunilor, infracţiunile, la rîndul lor, aduc atingerea intereselor statului sau a organelor sale
ori a interesului public (mita, abuz de serviciu...).
Dreptul de a aplica sancţiunea aparţine statului, acţiunea penală este o acţiune publică ce aparţine statului
care o exercită prin intermediul organelor de competenţă în acest sens.
Caracterul unitar al dreptului penal include două categorii de norme (penală generală şi penală specială),în
funcţie de conţinutul şi obiectul reglementării lor. Normele penale generale cu sediul în partea generală consacră
asemenea noţiuni cum sunt principii, acţiunea legii penale în spaţiu şi timp, definiţia infracţiunii şi instituţiile
referitoare la aceasta, tentativa, participaţia, pedeapsa şi felurile de pedepse şi celelalte sancţiuni a dreptului
penal, circumstanţe atenuante şi agravante, instituţia de individualizare şi executare a pedepsei, într-un cuvânt,
instituţiile fundamentale ale dreptului penal (legea penală, infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunea de
drept penal).
Normele penale speciale îşi au sediul în partea specială şi au pedepse corespunzătoare după natură şi durată.
Între ele există conexiune şi un caracter unitar, ele nu pot fi divizate într-o ramură distinctivă, autonomă,
deoarece nu au existenţă desinestătătoare, aplicarea lor se face prin raportare de la unele la altele. Dispoziţiile
referitoare la tentativă, participaţie, concurs, recidivă au în vedere tipurile de infracţiuni concrete ale părţii
speciale. Regulile sociale, care formează obiectul dreptului penal sunt reglementate de cele două categorii de
norme, privind acţiunea concomitentă şi convergentă.25
În literatura străină,26 se face deosebire dintre dreptul penal ordinar (obişnuit) şi dreptul comun în materie,
care cuprinde norme penale generale şi speciale cu infracţiuni clasice, existente în toate legislaţiile penale,
aplicabile tuturor persoanelor şi anumite infracţiuni comise de anumite categorii de persoane (de exemplu,
infracţiuni militare, domeniul economic, vamal, rutier ş.a.). Caracterul unitar al dreptului penal rezultă şi din
acest raport de completare între normele generale şi speciale.
Referitor la dreptul penal în literatura străină, mai nou, s-a constatat apariţia dreptului penal internaţional şi a
dreptului internaţional penal datorită rapoturilor internaţionale dezvoltate până în prezent,ca ramuri sau
subramuri ale dreptului penal.
§6. Principiile dreptului penal
Principiile în general sunt idei directoare cu caracter genedral care călăuzesc elaborarea şi realizarea ordinii
de drept penal, acţionînd asupra sistemului de drept. În literatura de specialitate se întîlnesc principii
fundamentame şi principii instituţionale, primele determină orientarea şi organizarea dreptului pozitiv. Unele
20 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994. p.13
21 A. Ungureanu.op. cit. p.8
22 Ibidem p.17
23 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.14
24 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.8
25 M. Zolyneak, op. cit. p.142
26 M. Zolyneak, op. cit. p.148,Pierre Buzat,Jean Pinatel,op.cit.p.59

sunt denumite principii fundamentale specifice, ceea ce este sinonim cu principiile instituţionale şi principiile
fundamentale comune27.
Literatura de specialitate recunoaşte unanim principiul legalităţii şi al încriminării pedepsei, celelalte
6
principii coexistă şi coacţionează.
Se mai constată identificarea şi formularea ca cele mai reprezentative principii cum ar fi; principiul
legalităţii, umanismului şi democratismului28.
Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei are implicaţii asupra următoarelor instituţii de drept penal;
asupra aplicării legii penale în timp şi în materia izvoarelor de drept penal precum şi o importanţă deosebită mai
are şi asupra interpretării legii penale.
Pe lîngă cele menţionate adesea se întîlnesc şi următoarele principii, infracţiunea ca unic temei a răspunderii
penale, personalităţii răspunderii29 şi a egalităţii în faţa legii30. Clasificarea susmenţionată a principiilor ca
fundamentale şi simple (instituţionale) se face în raport cu întinderea reală a incidenţelor sau asupra cîmpului de
acţiune care este restrîns sau specializat.
Francezii de exemplu prevăd principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi-l consacră în art.4 al Codului
penal francez. Italienii comentează principiile dreptului penal, care sunt deja consfinţite în constituţia italiană;
acestea sunt principiul legalităţii, neretroactivităţii legii penale, principiul umanismului, principiul
responsabilităţii penale, principiul abolirii pedepsei cu moartea. Poziţiile predominante le ocupă principiile
legalităţii, egalităţii, umanismului şi personalităţii.
6.1. Principii generale.
1.Principiul legalităţii
Acest principiu presupune, că fapta chiar prevăzută de legea penală,dacă nu înruneşte trăsăturile unei
infracţiuni,nu va exista răspundere penală.
Principiu în cauză se conţinea în art.VIII al Declaraţia Universală a drepurilor omului şi cetăţeanului (din
1789), unde se prevedea, ―nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei legi, stabilită şi promulgată anterior
infracţiunii şi legal aplicată‖
Deasemenea acest principiul a fost formulat de Cesare Becaria în opera sa ―Despre infracţiuni şi pedepse‖
din 1764 şi de Montesquieu în lucrarea sa ―Despre spiritul legilor‖, precum şi de Constituţia Statelor Unite din
1774.
El presupune implicaţii privitor la interpretarea legii penale (interzice interpretarea penală prin analogie),
precum şi asupra izvoarelor dreptului penal şi asupra aplicării legii penale în timp31.
Respectiv conform acestui principiu acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, dacă faptei îi lipsesc unele
din trăsăturile de bază ale infracţiunii sau vre-un element al componenţei, sau chiar pusă în mişcare nu poate
continua şi atunci se dispune scoaterii de sub urmărire penală sau achitarea persoanei32. Una dintre cele mai
importante condiţii ale constituirii statutului de drept este respectarea strictă a legalităţii în toate sferele
activităţii ce ţine de aplicarea dreptului33.
2. Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei
Acest principiu îşi are sorgintea de la Cesare Becare din opera sa ilustră “Dei delitti e della poenae” (Despre
infracţiuni şi pedepse).
Ulterior acest principiu a fost formulat în declaraţia dreptului omului şi a cetăţeanului din 1789 (Nullum
crimen sine lege, nula poena sine lege), care serveşte un garant împotriva arbitrariului şi abuzului de tragere la
răspundere penală pentru faptele (ex novo), care la data săvîrşirii nu erau prevăzute de legea penală. Acest
principiu ca o nuanţă a democratismului şi umanismului a fost reafirmat solemn de Adunarea generală ONU din
10 decembrie 1948 în ―Declaraţia universală a drepturilor omului‖ şi în ―Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice‖ din 16 decembrie 1966, unde în art.15 al Declaraţiei se prevede ―Nimeni nu va fi
condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care în momentul cînd au fost săvîrşite nu constituiau un act delictuos
potrivit dreptului naţional sau internaţional.‖
Acest principiu mai este concretizat în art.1 şi 3 din Codul penal al RM, unde se subliniază în al.2 art.3 că ―
Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decît pe baza unei
sentinţe a instanţei judecătoreşti şi în conformitate cu legea.‖ Iar în art.22 al Constituţiei RM se declară în mod
derect că ―Nimeni nu poate fi condamnat pentru acţiuni sau inacţiuni care la momentul săvîrşirii lor nu aveau
toate elementele constitutive ale infracţiunii‖
27 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.25.
28 Vintilă Dongoroz, «Explicaţii teoretice ale Codului penal român», Ed.Academiei Române, 1938, p.64.
29 M. Zolyneak, op. cit., p.110.
30 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.47.
31 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.49.
32 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.10
33 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.24

Conform art.25 al.2 şi al.3 din ultima Constituţie a Italiei unde se prevede ―Nimeni nu poate fi pedepsit decît
în baza unei legi ce a intrat în vigoare înaintea faptei săvîrşite. Nimeni nu poate fi supus la vre-o măsură de
siguranţă decît în cazurile prevăzute de lege.‖
Astfel conform codului penal francez, unde în art.4 se prevede ―Nici o contravenţie, nici un delict şi nici o
crimă nu pot fi pedepsite cu pedepse care nu erau prevăzute de lege, înainte ca ele să fie comise.‖ După cun
vedem în contextul articolului în cauză se ilucidează şi principiul neretroactivităţii legii penale.
Codul penal belgian prevede în art.2 ―Nici o infracţiune nu poate fi pedepsită cu pedepse care nu erau
7
prevăzute de lege înainte ca infracţiunea să fie comisă.‖
După principiul legalităţii în art.3 al Codului penal al Rusiei se prevede ―Faptele penale şi pedepsele lor şi
alte măsuri penale se apreciază numai de actualul cod…‖, în al.2 se prevede ― aplicarea legii penale după
analogie nu se permite‖. În codul penal rus în art.4 se stipuşează ―persoanele, care au săvîrşit infracţiune sunt
egali în faţa legii şi sunt traşi la răspundere penală, indiferent de gen, rasă, naţionalitate, provinienţă socială,
avere şi poziţie socială, loc de trai, atitudine faţă de religie, convingeri, apartenenţă la întrunirile obşteşti şi alte
împrejurări.‖
În codul penal al României din 1864, art.2 se prevedea că ―nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată
decât în condiţiile şi temeiul legii.‖ În art.2 al codului penal actual al României se prevede, ―legea prevede care
fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor
fapte‖, în Constituţia României în art.72 se precizează, că atît infracţiunile şi pedepsele nu se pot exprima decît
în legi organice.
Situaţiile tranzitorii ce s-ar putea ivi prin succesiunea legilor penale diferite, fie cu efecte de dezincriminare
(abolitio crimens) sau de incriminare (ex novo) care sunt deasemenea reglementate prin lege.
În literatura belgiană pedepsele sunt practic puse la nivel egal indiferent de denumirea lor, aşa zisele măsuri
de ocrotire sau siguranţă, care după cum se exprimă unii autori belgieni sunt nişte pedepse penale ―deghizate‖
prinpr-o simplă mistificare de limbaj34.
Pentru a impune în evidenţă principalul său efect de neretroactivitate a legii penale sau preferat formulări
mai nuanţate, ―nullum crimen, nullum poena, sine lege praevia‖ sau ―sine legea penale anteriori‖ sau ―nulum
poena sine judicio, nullum judicium sine legea‖.Pentru o imagine mai amplă asupra problemei relatăm.
3. Principiul umanismului
În articolul 20 al CP al RM se prevede că ―Pedepsa este nu numai o osîndă pentru infracţiunea săvîrşită,ci are
drept scop corectarea şi reeducarea condamnaţilor în spiritul atitudinii cinstite faţă de muncă,executării stricte a
legilor, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,cît şi din partea altor
persoane.
Pedeapsa nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau înjosirea demnităţii omului‖, unde şi se conţine
esenţa principiului umanismului.
Umanismul unei societăţi democratice este reflectat şi în dispoziţiile dreptului penal,care presupune nu
numai grija pentru cei care au încălcat legea, ci şi pentru ceilallţi membri ai societăţii care au respectat-o şi care
sunt victime ale infracţiunii. Deci faţă de întreaga societate, care trebuie să fie apărată împotriva infracţiunilor.
Ca atare legea penală pretinde membrilor societăţii să aibă o conduită căreia aceştea i se pot conforma35. După
cum s-a menţionat şi mai sus privitor la art.20 al codului penal, caz concret al aplicării principiului umanismului
mai sunt şi alte situaţii unde legea exteriorizează şi alte aspecte ale principiului umanismului, de exemplu
prevede posibilitatea executării pedepsei fărăr privaţiune de libertate (cînd infractorul condamnă cu suspendarea
executării pedepsei art.43 Cod penal prin dispoziţiile căreia se urmăreşte să fie ajutaţi şi să se îndrepte cei
condamnaţi, să se creeze condiţii ca aceştea să se reîntegreze cît mai repede posibil în viaţa socială.
Deasemenea este posibilitatea de absolvire a răspunderii penale cu atragerea la răspundere administrativă
art.48-1 Cod penal RM, art.42, (aplicarea pedepsei mai uşoare decît cea prevăzută de lege), art.51, (eliberarea
condiţionată înainte de termin şi înlocuirea pedepsei cu alta mai blîndă). Chiar şi aplicarea art.54 CP al
RM,(stingerea antecedentelor penale) şi art.55 CP al RM, (aplicarea măsurilior de constrîngere cu caracter
medical) şi art.59 CP al RM, (aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor) constituie deasemenea cazuri concrete de aplicare a principiului umanismului în contextul
legislaţiei noastre şi nu în ultimul rînd abolirea pedepsei cu moartea la noi în republică.
6.2. Principii instituţionale (speciale)
1. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
Răspunderea persoanei este personală şi nu poate fi transferată asupra altei persoane,survenirea morţii
infractorului stinge raportul juridic penal.Infractorul este singurul titular al obligaţiei de a răspunde,moartea face
34 I.Consant,op.cit,p.26
35 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.16

să dispară legătura juridică stabilită între infractor şi stat.Neexluzînd posibilitatea de a continua această legătură
în raport cu alte persoane participante la comiterea faptei.
Pedeapsa este un mijloc de constrîngere şi mijloc de reducare.
Principiu este subînţeles fără a fi prevăzut în mod direct şi expres (expressis verbis).
Dreptul nostru penal nu admite răspunderea colectivă.În virtutea căruia ar urma să răspundă din punct de
vedere penal nu numai infractorul,ci şi prin legături de rudenie sau de altă natură legate de un grup de persoane.
Astfel complotul în scopul de a pune mîna pe putere ca modalitate a trădării de patrie(art.61 CP al RM)nu
constituie o formă a răspunderii colective,dar fiind supuşi răspunderii penale toţi cei care au întrat într-o
asemenea grupare sau asociaţie.
2. Principiul vinovăţiei
Potrivit art.3 CP al RM, răspunderii şi pedepsei penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea
infracţiunii, adică persoana care a săvîrşit intenţionat sau din imprudenţă o faptă social periculoasă prevăzută de
lege. Aceasta înseamnă, că nici o faptă săvîrşită cu nevinovăţie, oricît de grave consecinţe vor surveni nu poate
fi examinată ca infracţiune.
Principiul nu există infracţiune fără vină presupune deasemenea şi responsabilitatea personală a persoanei
fizice care a atins vîrsta de la care se aplică răspunderea penală.
Dacă s-ar incrimina fapte al cărui pericol social persoana nu l-ar putea şi nu ar trebui să-l prevada ,pedeapsa,
la rîndul ei nu ar avea la bază scopul educativ şi preventiv şi, ca consecinţă, răspunderea penală se va transforma
într-o răspundere obiectivă (similar unor state occidentale Germania, SUA, Franţa), ceea ce este străin teoriei şi
practicii noastre judiciare. Incriminarea subiectivă este cea mai elimentară condiţie pentru aprecierea
comportamentului uman în genere şi a celui infracţional în concret.
În literatura de specialitate sau mai elucidat şi alte categorii de principii fie generale sau speciale
(instituţionale), principiul democratismului, principiul egalităţii, echităţii sociale, internaţionalismului şi din cele
speciale asemenea principii cum ar fi, infracţiunea singurul temei al răspunderii penale, incriminarea ca
infracţiuni a faptelor ce reprezintă un anumit grad de pericol social, principiul individualizării răspunderii şi
sancţiunii penale, principiul inevitabilităţii pedepsei, principiul apărării sociale, patriotismului, siguranţei
răspunderii penale, principiul conform căruia simpla intenţie sau gînd nu se pedepseşte (cogitationis poena
nemo paitur), principiul unităţii infracţiunii şi a parificării sau diversificării pedepsei, principiul caracterului
obligatoriu al prescripţiei răspunderii penale, principiul eliminării pedepsei cu moartea, etc.
Fără a le considera incorecte ne limităm la explicarea principiilor dezvăluite mai sus şi doar la enumerarea
8
celorlalte.
§7. Izvoarele dreptului penal
Izvor al dreptului penal este forma de exprimare a normelor juridice în vigoare. În întreaga lume drept
izvoare ale dreptului penal sunt recunoscute legile, precedentul judiciar, dreptul cutumiar, dreptul canonic şi
dreptul musulman.
1. Legile sau legislaţia
Legile sau legislaţia stau la baza dreptului penal ca izvor în majoritatea ţărilor lumii. Acest principiu de
obicei este aplicabil statelor din sistemul de drept romano-germanic. În şirul diferitelor acte normative de obicei
pe prim plan este situată constituţia, unde sunt formulate principiile generale cu privire la drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, inviolabilitatea persoanei, dreptul cetăţeanului de a fi apărat în judecată, obligaţiunea cetăţenilor să
respecte legea, legitimă apărare. Defectul retroactiv al legii mai favorabile, prezumţia nevinovăţiei ş.a.
Codul penal este unicul act juridic jeneralizator care include într-o formă sistematizată toate normele
legislaţiei penale a ţării. Ca regulă el este adoptat de organul suprem al puterii legislative a ţării. În condiţiile
statului nostru el este adoptat, pus în funcţiune, modificat sau completat numai de organul suprem al puterii
legislative – Parlamentul RM.
Pentru prima dată codul penal a fost elaborat şi adoptat în 1810 pe timpurile lui Napolion 1, ulterior după
modelul acestui cod au fost elaborate şi adoptate aproape toate codurile penale ale lumii.
2. Convenţiile internaţionale care conţin dispoziţii penale
În anumite condiţii, pot fi calificate drept izvoare ale dreptului penal şi pactele,tratatele, convenţiile
internaţionale ce vizeazâ problemele combaterii criminalitaţii, semnate şi ratificate de Republica Moldova,însă
trebuie luat în consideraţie faptul că contractele şi convenţiile la care a aderat ţara noastrâ(le-a ratificat) cu
privire la criminalizarea unor fapte socialmente periculoase,care aduc prejudicii grave intereselor generale ale
umanitâţii(lupta cu falsificarea de bani,lupta cu terorismul,genocdul etc.).Dar indirect pot fi considerate izvoare
ale dreptului penal, deoarece,în virtutea circumstanţelor de ordin internaţional,statul nostru adoptă norme
juridico-penale respective, care ulterior devin parte inalienabilă a Codului penal al Republicii Moldova,adicâ
devin legislaţie naţională.

3. Hotărârile Curţii Supreme de Justiţie
În practica judiciară a republicii o deosebită importanţă pentu perceperea nediferenţiată şi aplicarea anumitor
norme ale legislaţiei penale au hotârîrile îndrumâtoare ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova, care sunt cu titlu de îndrumare şi uniformizare pentru organele de justiţie ale ţarii noastre , însă ele, cu
toate câ sînt foarte importante, nu pot servi drept izvoare ale dreptului penal.
4. Izvoarele de drept în alte sisteme de drept
4.1. Precedentul judiciar
Despre precedentul judiciar în calitate de izvor al dreptului penal se vorbeşte în cazul, cînd judecata la
pronunţarea sentinţei se bazează pe hotărîrea judecătorească cu privire la un dosar penal asemănător.
Precedentul judiciar rămîne un izvor însemnat pentru sistemul anglo-saxonic. El este aplicat în Anglia, precum
şi în unele state foste subiecte al expansiunii coloniale ale Angliei. Precedentul judiciar constă în aceea, că
hotărîrile judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti superioare, care stabilesc anumite principii juridice
referitor la colcul concret sunt obligatorii pentru instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare care cercetează
cazuri asemănătoare, curţile de apel în cadrul acestui sistem soluţionează problemele desinestătător. Esenţa
acestui sistem constă nu în hotărîrea judecătorească, ci motivarea hotărîrii asemănătoare sau relativ
asemănătoare.
Un alt izvor de drept penal al Angliei este aşa numitul drept statutar, adică sistemul de legi şi acte
subordonate legii cu privirea la pedepsele pentru infracţiuni publicate într-o perioadă de 800 ani, din sec al VII
pînă în sec. XX. Al treilea izvor al dreptului penal al Angliei îl constituie operele juriştilor clasici, de exemplu
tratatele lui Gllenevil şi Breakton din 118736.
4.2. Dreptul cutumiar
Dreptul cutumiar este tradiţional pentru ţările în dezvoltare ale Africii, Asiei. El reprezintă o totalitate de
obiceiuri juridice, care sunt generale şi obligatorii şi sunt sancţionate de stat. Pînă în prezent el funcţionează în
sfera relaţiilor sociale şi influenţează formarea sistemelor naţionale de drept, nivelul conştiinţei juridice şi
ordinea de drept.
Acest drept a existat în multe ţări precoloniale ale Asiei şi Africii. El continua să funcţioneze şi cînd aceste
ţări au devenit colonii, însă cu unele limitări, fiind pusă condiţia că el să nu contrazică legislaţia colonială.
Primii paşi privind crearea sistemului de drept naţional în ţările eliberate de sub jugul colonial era spre
sistematizarea normelor dreptului cutumiar. În prezent dreptul cutumiar se dizolvă şi se reduce continu în
normele de drept codificat. Trebuie luat în consideraţie faptul, că tradiţiile, obiceiurile nu dispar fără urmă după
ce îşi pierd caracterul lor juridic37.
4.3. Dreptul canonic
Dreptul canonic este dreptul care se conţine în canoanele bisericeşti, stabilite de biserică pe parcursul
secolelor la structura ecliziastică, instituţiile clericale, jurisdicţia pentru persoanele duhovniceşti. El conţine
normele dreptului penal cu privire la combaterea infracţiunilor care atentează la bazele religiei (aşa numitele
erezii) şa ale procedurii judiciare cu privire la dosarele religioase şi judecata inchizitorială.
4.4. Dreptul musulman (şariatul)
Acest drept a apărut în Califatul arab în secolele VII-X şi este parte componentă a islamului. Dreptul
musulman este bazat pe normele cărţii sfinte pentru musulmani – Coranul, care reprezintă o înregistrarea
maximelor fondatorului religiei musulmane Mahommed. De rînd cu altele, dreptul musulman conţine normele
dreptului penal şi procedurii judiciare.
În prezent în majoritatea ţărilor musulmane şariatul este înlocuit cu codul penal de tip european, însă rămîne
şi pînă azi izvorul principal al dreptului penal în Arabia Saudită, Republica Yemen, Sultanul Omman şi în unele
cnezate ale Golfului Persic.
În ultimul timp în Iran, Afganistan, Sudan, Pachistan este o tendinţă tot mai accentuată de renaştere a unor
principii şi norme ale dreptului musulman, inclusiv celui penal.
După cum s-a expus mai sus pentru sistemul nostru romano-germanic principalul izvor al dreptului în
general îl constituie legea, deasemenea şi în contextul şi cadrul dreptului penal principalul izvor al dreptului îl
constituie legea penală
§8. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept
Orice lezare adusă valorilor prevăzute şi ocrotite prin normele de drept, constituie un ilicit juridic. Fiecare
încălcare prezintă un anumit grad de pericol social neuniform. Cel mai accentuat grad de pericol îl prezintă
ilicitul penal, care lezează cele mai importante valori sociale sau unele aspecte ale acestora, consecinţele sunt
36 Ion Macari «Drept penal al R.Moldova» (p.generală), Ed.Chişinău, 1999, p.33.
37 Ibidem, p.34.
9

mai grave decît toate celelalte cazuri de ilicit juridic. Se deosebesc atît prin mijloacele cît şi metodele prin care
se ocrotesc diversele valori sociale sau unele aspecte ale acestora38.
1. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional
Dreptul penal are o legătură strînsă cu dreptul constituţional, care stabileşte prin normele sale valorile sociale
esenţiale pentru configurarea ordinii de drept în ansamblul ei. Reglementarea juridico-penală trebuie să
purceadă în orientarea întregii sale activităţi normative de pe poziţiile asigurării transpunerii specifice a
principiilor şi valorilor constituţionale care consacră reglementarea juridică intervenită în ocrotirea nemijlocită a
unor norme de drept constituţional instituind infracţiuni şi pedepse pentru protejarea unor drepturi39.
Dreptul penal are legătură cu dreptul constituţional, şi prin faptul că acesta consacră unele principii
fundamentale ale dreptului penal (principiul legalităţii pedepsei, instituţia extradării), deasemenea consacră
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, libertatea şi inviolabilitatea persoanei asigurată prin
incriminarea faptei de arestare ilegală şi cercetare abuzivă, inviolabilitatea domiciliului, dreptul incriminat prin
infracţiunea violarea de domiciliu, secretul corespondenţei, că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel
de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant40.
2. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal
Dreprul penal are o strînsă legătură cu dreptul procesual penal. Dreptul penal este acea ramură de drept
material care determină prin normele sale faptele ce constituie infracţiuni şi sancţiunile, condiţiile de aplicare şi
executare a lor. Dar descrierea faptelor ce constituie infracţiuni şi identificarea infractorului precum şi
determinarea vinovăţiei şi determinarea aplicărei pedepsei are loc prin intermediul organelor judiciare pe calea
procesului penal ce se desfăşoară în faţa organelor judiciare în activitatea de urmărire şi judecată. Legătura
organică şi funcţională conduce la o legătura indisolubilă între aceste două ramuri. Eficienţa dreptului penal este
condiţionată totodată şi de eficienţa dreptului procesual penal. Raportul juridic penal (conflictual) se precizează
şi definitivează prin raportul juridic procesual penal. Instituţii ca amnistia, plîngerea prealabilă, reabilitarea,
extrădarea, expulzarea, etc. au o alcătuire mixtă dintre normele penale şi cele procesual penale41.
Dreptul procesual penal şi dreptul penal sunt aşa de strîns legate între ele ca de exemplu tipurile şi formele de
plantă cu planta în sine, formele animalelor cu carnea şi sîngele acestora, astfel unul şi acelaş spirit trebuie să
influenţeze procedura penală (procesul penal) cu legea penală, deoarece procesul este forma de viaţă a legii
penale aşa dar forma de exprimare a vieţii interioare a acesteia.
3. Legătura dreptului penal cu dreptul administrativ
Dreptul penal reglementează infracţiunile prin care se aduc atingere activităţii organelor de stat (inclusiv cele
administrative) abuzul de serviciu, neglijenţa în serviciu, sau infracţiuni contra autorităţii în mod direct42 sau
cum ar fi cazul infracţiunilor contra statului.
4. Legătura dreptului penal cu dreptul civil, dreptul familiei
Dreptul penal are legătură cu dreptul civil prin faptul că unele instituţii de bază ale dreptului civil cum ar fi:
proprietatea, sunt reglementate într-un capitol aparte a dreptului penal în partea specială cum ar fi: infracţiuni
contra proprietăţii.(furtul,tîlhăria,escrocheria,şantaj,delapidare.etc)
Dreptul penal mai are legătură şi cu alte ramuri private ale dreptului cum ar fi dreptul familiei, dreptul
10
muncii, etc.
Legătura dreptului penal cu alte ştiinţe nenormative
1. Legătura dreptului penal cu teoria generală a dreptului
Cu Teoria generală a dreptului legătura se constată prin faptul că ea exprimă şi prezintă prin sine baza
teoretică a dreptului penal ca şi altă bază a altor obiecte şi în acelaş timp ea singură se bazează pe conceptul
aceloraş discipline cum ar fi bunăoară chiar dreptul penal43.
2. Legătura dreptului penal cu filozofia
Cu filozofia legătura se explică prin faptul, că metodica de bază de cercetare a conceptului este dialectica şi
materialismul istoric, sau o parte a conceptelor cum ar fi de exemplu baza răspunderii penale, raportul penal sau
legătura cauzală, este studiată de pe poziţiile exprimate mai sus44.
3. Legătura dreptului penal cu penologia
38 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.8
39 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.24
40 M. Zolyneak, op. cit., p.124
41 Ibidem.
42 Augustin Ungureanu Drept penal român (p.generală), Ed.Lumina LEX Bucureşti 1995, p.10
43 А.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.Б. Максимова. Уголовное право (часть общая, особенная). Москва, Из «Юриспруденция». 1999г., ст.9.
44 А.Д. Гаухмана, Л.М. Колодкина, С.Б. Максимова. Уголовное право (часть общая, особенная). Москва, Из «Юриспруденция». 1999г.,
ст.11.

Ştiinţa penetenciară studiază problemele ridicate de executarea pedepselor definitive, a pedepselor şi
sancţiunilor privative de libertate cu modalităţile lor de executare în regim penetenciar, în regim de semilibertate
sau de libertate totală şi celorlalte categorii de pedepse şi sancţiuni neprivative de libertate, certetează sistemul
de sancţiuni şi modalităţile lor de executare, studiind experimentarea executării pedepselor, dificultăţile care le
ridică alte sau anumite sancţiuni, eficienţa şi neeficienţa lor, prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni, limitarea
stării de recidivă45.
4. Legătura dreptului penal cu criminologia
Legătura dreptului penal cu criminologia. Aceasta constă în acea că criminologia ca ştiinţă socială nejuridică,
la rîndul ei studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii geneza acestui fenomen, formele sale de manifestare,
dinamica sa, precum modurile şi mijloacele de combatere a acestuia în scopul limitării sale.
5. Legătura dreptului penal cu criminalistica,
Săvîrşirea unei infracţiuni impune descoperirea rapidă a faptei şi a persoanei infractorului, la descoperirea
faptei şi identificarea infractorului se presupun folosirea unor metode perfecţionate, criminalistica este o ştiinţă
ce elaborează metodele tehnico-ştiinţifice şi tactice şi mijloacele corespunzătoare în vederea descoperirii
infracţiunilor, identificării infractorilor şi prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni46.
6. Legătura dreptului penal cu medicina legală şi psihiatria judiciară
Legătura dreptului penal cu medicina legală este determinată de necesitatea calificării şi incadrării
corespunzătoare a unor infracţiuni contra vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanei şi infracţiunile
referitoare la viaţa sexuală. Cu ajutorul medicinii legale se poate stabili cauza morţii sau vătămării integrităţii
corporale, durata îngrijirilor medicale, în funţie de felul şi natura traumatismului provocat. Concluziile medico-legale
pot fi hotărîtoare pentru aprecierea juridico-penală şi pentru justa calificare a acestora, expertiza medico-legală
aduce elemente în probarea intenţiei.
Ştiinţa dreptului penal are legătură şi cu psihiatria, ştiinţa în cauză se ocupă cu studiul bolilor mintale a
nevrozilor şi maladiilor psihice. Iresponsabilitatea constituie o cauză care exclude caracterul penal al faptei,
persoana iresponsabilă nu acţionează cu vinovăţie. Chiar dacă fapta este prevăzută de legea penală dar săvîrşită
fără vinovăţie fapta nu constituie vinovăţie şi nu atrage răspunderea penală. Iresponsabilitatea pune problema
limitelor dintre penal şi extrapenal47.
§9. Știința dreptului penal
Ştiinţa dreptului penal constă dintr-un sistem de cunoştinţe despre dreptul penal, care este obiectul său de
studiu sub aspectul adoptării normelor care îl compun, al cauzelor care le-a determinat, modul cum acestea se
realizează în practică prin analiza activităţii juridice în aplicarea normelor penale. Studiază legea penală în
privinţa incidentei ei în spaţiu şi timp, infracţiunea, sancţiunea şi răspunderea penală, precum şi tipurile de
infracţiuni prevăzute în partea specială a codului penal sau în legi speciale48.
Dreptul penal atît ca ramură a sistemului de drept cît şi ca ramură a ştiinţei juridice denumite în acest fel
reprezintă un sistem de cunoştinţe exprimate în concepte, definiţii, teorii, principii, dezvoltări teoretice,
privitoare la dreptul penal ca ramură a sistemului de drept49.
Dreptul penal cuprinde ansamblul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridice penale, exprimate prin
diverse concepţii, teorii, idei, cu privire la legitimitatea, conţinutul şi funcţiile dreptului penal, precum şi la
metodele şi mijloacele specifice de apărare socială şi combatere a criminalităţii50. Ca ramură a ştiinţelor juridice
se va ocupa de instituţiile răspunderii penale şi a pedepsei penale cu întreaga lor problematică.
Cercetarea ştiinţifică-penală nu se va putea limita la studierea conţinutului normelor dreptului penal în sine,
practicînd o viziune strict normativistă şi tehnicistă, va trebui să se implice la studierea comandamentelor
sociale pe care le exprimă valorificarea datelor şi ideilor furnizate de ştiinţele limitrofe (sociologia,
criminologia, psihologia, statistica) contribuind la fundamentarea teoretică a principalelor direcţii ale politicii
penale51. Conform (V.Manzini) dreptul penal poate fi luat în consideraţie după trei aspecte
1. ştiinţa normativă
2. ca ştiinţă a fenomenului psiho-social şi ştiinţă fenomenologică
3. a adaptării mijlocului la scop, doctrina teliologică (politica penală)
Potrivit (G.Stefani, G.Levasseur) ştiinţele care studiază infracţiunea şi infracţiunile sub un alt aspect decît cel
juridic sunt grupate în afara dreptului penal în ştiinţe criminologice şi criminalistice.
45 M. Zolyneak, op. cit., p.111.
46 Ibidem 114.
47 M. Zolyneak, op. cit., p.125.
48 Matei Basarab. Drept penal (partea generală). Vol.I, Ed. «Lumina LEX», 1997, p.19.
49 .M. Zolyneak, op. cit., p.118.
50 C. Bulai. Manual de drept penal (partea generală), Ed. «ALL», 1997, p.21.
51 N. Giurgiu. Infracţiunea, Ed. ―GAMA‖, Iaşi, 1994, p.20.
11

J.Largueir susţinea, că ştiinţa dreptului penal o formează ştiinţa penitenciară, criminologia, criminalistica şi
politica criminală care fac parte din sfera mai largă a conceptului de ştiinţe criminale, care exced dreptul penal
reprezentînd simple ştiinţe anexe ale acestuia.
Obiectul ştiinţei dreptului penal
Îl formează totalitatea relaţiilor ce iau naştere în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii,
obiectul ştiinţei dreptului penal îl formează ansamblul normelor juridice penale al tuturor instituţiilor şi al
reglementărilor ce alcătuiesc dreptul penal. Ştiinţa dreptului penal îl formează dispoziţiile, instituţiile, conţinutul
normativ, condiţiile de rezistenţă, principiile ce le guvernează, conceptele, normele ce incriminează diferite
categorii de infracţiuni, fundamentîndu-le din punct de vedere teoretic, ce se face cu respectarea succesiunii
prevăzute în sistemul legii penale, izvoarele dreptului penal, legea penală, norma penală, structura şi clasificarea
normelor, interpretarea legii penale, noţiunea de conţinutul (componenţa) de infracţiune, raportul de cauzalitate
a dreptului penal.
Partea specială supune analizei infracţiunile prevăzute în normele speciale de incrimanare grupate după
anumite criterii ştiinţifice referitoare la valorile care le vatămă.
Ştiinţa dreptului penal poate face unele referiri istorice la elemente noi intervenite în disciplinile unei materii,
necesitatea modificării sau apariţiei unor alte reglementări determinate de schimbările social economice, care
impun modificări sau novaţii în legislaţie, ştiinţa dreptului penal poate face unele referiri la dreptul penal al altor
state, a privi reglementările exprimate în contextul multiplelor disciplinări ale aceleiaşi materii prilej cu care
poate observa asemănări şi diferenţieri de reglementare şi evedenţierea astfel a unor legislaţii mai superioare în
raport cu altele, în vederea perfecţionării se poate propune ca model o reglementare străină care trebuie adaptată
la condiţiile specifice ţării noastre, prin prisma eficienţei în contextul condiţiilor proprii de dezvoltare un
îndrumar de mare valoare în activitatea organelor juduciare în operaţiunea de aplicare a legii penale şi examenul
teoretic al practicii judiciare pentru a constata felul cum au fost interpretate dispoziţiile penale de către organele
judiciare, soluţiile adoptate de către acestea iar în cazul cînd soluţiile adoptate de către acestea nu sunt conforme
cu legea să releve orientarea justă, să dezvăluie sensul şi inţelesul exact al dispoziţiilor ce au generat interpretări
eronante.
Dacă aceste interpretări au fost datorită neclarităţilor textelor sau insuficienţei cadrului legal interpretat se
poate de făcut propuneri de perfecţionare a legii în sensul refolmurării textelor, a modificării şi complectării
acestora, chiar şi a întroducerii unor noi dispoziţii de natură a crea în cadrul legal mai adecvat necesităţilor
practice.
II. Plan de seminar
1. Noţiunea de drept penal: concept şi caracterizare;
2. Importanţa şi nesecitatea dreptului penal în cadrul ştiinţelor juridice;
3. Caracterele dreptului penal;
4. Obiectul dreptului penal: definiţie şi opinii;
5. Scopul dreptului penal;
6. Subramurile dreptului penal.
7. Funcţiile dreptului penal;
8. Legătura dreptului penal cu dreptul constituţional;
9. Legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal;
10. Legătura dreptului penal cu dreptul civil;
11. Legătura dreptului penal cu dreptul familiei;
12. Ştiinţa dreptului penal: concept şi importanţă
13. Obiectul ştiinţei dreptului penal;
14. Scurtă prezentare a ştiinţelor penale;(sub formă de referat).
Literatura recomandată:
1. Codul penal al Republicii Moldova din 2002. M.O. 13.09.2002
2. S.Botnaru A.Şavca ş.a. - Dr.Penal, partea generală,Chişinău 2005, Ed. pag.9-39
3. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui Borodac A. – Chişinău, 1994, p.4 – 21.
4. Bulai Costică. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 2001, p.2 – 14. Orice altă ediţie
12
românească.
5. Российское уголовное право. Общая часть. Под ред. В.Н. Кудрявцева и А.В. Наумова,
Москва, 1997, с.3 – 33. Orice altă ediţie rusească.
6. Barbîneagră A. Berliba V., Gurschi C. HolbanV. Popovici T. Ulianovschi Gh. Ulianovschi
X., Ursu N., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, pag. 12-20

13

14
Capitolul 2. Legea penală
Scopul lecţiei: iniţierea în noţiuni generale a problemei vizând importanţa şi necesitatea studierii legii
penale, transmiterea unor informaţii suplimentare referitor la problema vizată.
Subiecte:
§1.Noţiunea, importanţa şi interpretarea legii penale;
§2.Modalităţile legilor penale;
§3.Aplicarea legii penale în timp. Principiul retroactiv al legii penale.
§4.Aplicarea legii penale în spaţiu.
§5.Sistemul legii penale şi structura normelor juridico-penale;
§6.Interpretarea legii penale.
§1.Noţiunea, importanţa şi interpretarea legii penale;
Noţiunea, importanţa şi trăsăturile caracteristice ale legii penale. Codul penal – unica lege penală a
Republicii Moldova. Constituţia Republicii Moldova şi actele internaţionale la care Republica Moldova este
parte ca izvoare ale dreptului penal. Sistemul legii penale.
Dreptul nu este altceva decât sistemul normelor juridice, adică al regulilor de conduită impuse de puterea
publică şi destinate asigurării ordinii în societate.
Dar, pentru a-şi ajunge finalitatea, regulile de conduită trebuie să conţină totdeauna o comandă, un ordin, o
punere în vedere prin care se cere să se facă ceva (jussum), să nu se facă ceva (vettum) sau să se facă în anumite
condiţii (permissum).
Norma juridică este definită în Teoria generală a dreptului ca o regulă generală de conduită, instituită şi
sancţionată de stat, asigurată în aplicarea ei, la nevoie, de forţa de constrângere a statului.
Din cele expuse mai sus se pot desprinde careva trăsături specifice normelor juridice, spre deosebire de
normele de conduită. În primul rând, normele juridice sunt proclamate şi impuse de puterea publică. În al doilea
rând, norma juridică are un caracter categoric şi obligatoriu, precum şi o sancţiune determinată precis şi certă de
realizare. Şi, în sfârşit, realizarea normelor juridice este realizată de o triplă intervenţie a puterii publice: de
puterea legislativă, pentru aplicarea corectă şi executivă, pentru vegherea la respectarea normei şi la executarea
sancţiunilor sale.
Norma juridică de drept penal, având ca finalitate reglementarea apărării sociale contra criminalităţii prin
mijloace de drept penal, nu şi-ar putea atinge această finalitate dacă nu ar institui şi ea reguli de conduită
specifice, vizând acţiunile sau inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile ce le sunt aplicabile, deci
reglementând reguli de conduită cu o comandă precisă şi o sancţiune certă.52
Deci, în esenţă, norma de drept penal se va subordona structurii generice a oricărei norme juridice, dar, în
acelaşi timp, va prezenta şi unele particularităţi proprii.
Ca o consecinţă a celor expuse mai sus, legea penală constituie actul legislativ adoptat de Parlamentul
Republicii Moldova, care conţine norme de drept, ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului
penal, determină care anume acţiuni socialmente periculoase constituie infracţiuni penale şi le determină
pedepsele, ce urmează a fi aplicabile faţă de persoanele vinovate de săvârşirea lor.53
Legislaţia penală se împarte în două părţi: partea generală şi partea specială.
În legislaţia penală în vigoare partea generală se împarte în următoarele capitole: dispoziţii generale,
infracţiuni, pedepse, aplicarea pedepsei şi absolvirea de pedeapsă, măsurile de constrângere cu caracter medical
şi educativ.
Partea specială a Codului penal include, la rândul său, categoriile concrete de infracţiuni cu indicarea
pedepselor respective.
La săvârşirea de infracţiune sau de o faptă socialmente periculoasă se conduce atât de normele părţii
generale, cât şi de normele părţii speciale. Deci, partea generală şi partea specială ale Codului penal sunt
interdependente şi nu pot fi aplicate una fără alta.
Atât partea generală cât şi partea specială cuprind articole asupra unei întrebări concrete. Articolul, la rândul
său, mai poate fi împărţit în părţi cu o importanţă de sine stătătoare.
§2.Modalităţile legilor penale;
52 Nr. 1. pag. 52.
53 Nr. 2. (Borodac) pag. 29.

Dreptul penal este forma exterioară constituită din acte normative (legi organice) care reglementează ce fapte
constituie infracţiuni şi sancţiunile ce se aplică în cazul săvârşirii lor. În tratate sau convenţii internaţionale pot
fi, uneori, cuprinse dispoziţii penale şi acestea sunt forme de exprimare a dreptului penal numai după ce au fost
ratificate de către Parlamentul Republicii Moldova.
Clasificarea legilor penale se face după următoarele criterii şi anume: după domeniul său, întinderea legii,
15
după durata legii şi după caracterul legilor.
1.După domeniul de aplicare a legilor penale, acestea pot fi generale şi speciale.
a) Codul penal este o lege unitară şi sistematizată în care se conţine majoritatea normelor de drept penal şi
care este adoptată printr-o lege organică,fiind o lege cu caracter general.
a) Normele cu caracter penal mai pot fi cuprinse şi în legi penale speciale sau legi speciale
nepenale, care conţin şi dispoziţii penale.
2.După caracterul duratei de aplicare, sunt legi penale nedeterminate în timp şi legi cu durată limitată sau
temporare.
a) Legi nedeterminate în timp sunt legile care produc efecte pentru o perioadă nelimitată în timp
la momentul adoptării, chiar dacă sunt modificate pe parcurs, durata lor nu este afectată.
b) Legi cu durată determinată sau temporare sunt legile care au aplicabilitatea limitată în timp.
3.După caracterul legilor, legile penale se subîmpart în legi ordinare şi legi penale excepţionale.
a) Legile penale ordinare sunt legile adoptate în condiţii social- economice şi politice normale
sau obişnuite;
b) Legile penale excepţionale sunt acele legi care sunt adoptate în condiţii neordinare sau
excepţionale ori alte împrejurări deosebite (război, calamităţi naturale, etc).
4.După caracterul corelaţiei dintre ele, acestea sunt:
a.Legi penale generale care, de obicei, sunt mai stabile şi de o mai lungă durată.
b.Legi penale speciale care, la rîndul lor, se car`cterizează prin faptul că sunt mai schimbătoare,mai
trecătoare şi de o durată mai scurtă de timp în care funcţionează.
5.După specificul lor, legile se împart în:
a.Legi penale integrale;
b.Legi nepenale cu unele dispoziţii penale(cum ar fi legi privind circulaţia pe drumurile publice,legi privind
regimul vamal).
Legea penală în Republica Moldova
Legea penală constituie actul legislativ adoptat de către Parlamentul Republicii Moldova, care conţine norme
de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal, determină care anume acţiuni
socialmente periculoase constituie infracţiuni penale şi le stabileşte pedepsele ce urmează a fi aplicate faţă de
persoanele vinovate de săvârşirea lor.
Din definiţie rezultă un şir de principii:
a) Legile penale sunt adoptate de către Parlamentul Republicii Moldova;
b) Legea penală stabileşte principiile generale, temeiurile şi condiţiile răspunderii penale, dezvăluie
noţiunile generale şi instituţiile dreptului penal, de exemplu, noţiunea despre infracţiune, complicitate,
iresponsabilitate ş.a.;
c) Legea penală determină sfera de acţiuni socialmente periculoase, indicând, totodată, trăsăturile lor
caracteristice şi stabileşte măsurile concrete de pedeapsă, aplicate de judecată faţă de persoanele care au săvârşit
infracţiuni prevăzute de Legea penală.
Legea penală exprimă voinţa poporului şi serveşte ca un mijloc important de apărare a ordinii de drept
împotriva atentatelor criminale. Ele reflectă ideile politice, juridice, morale ale întregii populaţii a Republicii
Moldova.
Acest lucru se manifestă în participarea activă a cetăţenilor la elaborarea şi discutarea proiectelor de lege, iar
după adoptare - în aplicarea lor în viaţă.54
Conceptul de lege penală este examinat în doctrina penală în două sensuri:
Într-un sens larg (cato senso) conceptul de lege penală pe care îl are în vedere legiuitorul în predispoziţiile
art.141 C. P Român.
În alt sens, conceptul de Lege penală desemnează actul normativ emis de către Parlament după o procedură
specială şi care conţine norme de drept penal.55
Legea, compusă dintr-un ansamblu de norme, este forma de exprimare a dreptului penal, deoarece ea prevede
care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se pot aplica în cazul săvârşirii acestor!fapte.
54 Borodac A. ,, Drept penal‖ partea generală pag. 29-30
55 I. Macarie ,,Drept penal ― partea generală pag 43,

Prin lege penală înţelegem orice dispoziţie care se află într-o lege sau decret, iar prin legislaţia penală,
totalitatea dispoziţiilor penale indiferent de sediul lor – cod penal, lege specială penală, sau nepenală cu
dispoziţii penale.56
§3.Aplicarea legii penale în timp. Principiul retroactiv al legii penale.
Acţiunea legii penale în timp. Timpul săvîrşirii faptei. Momentul intrării în vigoare a legii penale. Efectul
retroactiv al legii penale. Limitele efectului retroactiv ale legii penale. Suspendarea acţiunii legii penale.
Circumstanţele în urma cărora legea penală expiră (îşi pierde puterea legitimă).
Aplicarea legii penale în spaţiu. Locul săvîrşirii faptei. Noţiunea teritoriului Republicii Moldova. Aplicarea
legii penale în raport cu faptele săvîrşite în afara teritoriului ţării de către cetăţenii Republicii Moldova, apatrizi
şi cetăţenii străini. Extrătarea.
În conformitate cu prevederile art. 8 din Codul penal al Republicii Moldova Caracterul infracţional al faptei
şi aplicarea pedepsei pentru ea se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii acesteia. Potrivit
acestei dispoziţii o persoană poate fi trasă la răspundere, după acea lege penală, care era în vigoare la momentul
săvârşirii infracţiunii. Deci, eficienţa legii se dobândeşte odată cu intrarea ei în vigoare. De regulă, intrarea în
vigoare se face prin intervenţia puterii executive, care realizează publicarea legii în baza promulgării ei de către
şeful statului. De observat însă că momentul adoptării legii şi momentul intrării ei în vigoare, de regulă, nu
corespund. Ordinea de publicare şi de intrare a legilor în vigoare pe teritoriul Republicii Moldova e
reglementată de Legea Republicii Moldova din 15 februarie 1991 Despre ordinea publicării şi intrării în
vigoare a legilor Republicii Moldova, a hotărârilor şi a altor acte adoptate de Parlamentul Republicii Moldova,
de ordinele lui şi de Preşedintele Republicii Moldova. Această lege stabileşte o ordine unică de intrare în
vigoare a legilor penale publicate, după cum urmează:
a) termenul de intrare în vigoare nemijlocit este arătat în text;
b) dacă termenul de intrare în vigoare nu este indicat în text, atunci ea intră în vigoare pe întreg
teritoriul Republicii Moldova după expirarea termenului de 10 zile după publicarea ei;
c) ca excepţie (în caz de calamităţi naturale, stare de război ş. a.), o lege, dacă este indicat, intră în
vigoare prin telegraf, radio sau este expediată organelor de stat corespunzătoare, din momentul adoptării de
aceste organe a textului oficial al telegramei, radiogramei.
Efectul retroactiv al legii penale.
În procesul schimbărilor din viaţa socială este posibil ca o anumită faptă, care a fost, la un moment dat
sancţionată de legea penală, să-şi piardă nocivitatea sub limita unor cerinţe de a mai fi menţinută în planul
sancţionării, situaţie în care se procedează la scoaterea ei din câmpul legii penale.
În acest caz, legea penală adoptată ulterior acţionează în mod diferit în stabilirea răspunderii penale pentru
faptele săvârşite până la intrarea ei în vigoare. Ea poate să atenueze, precum şi să agraveze pedeapsa sau, în
genere, să nu recunoască acţiunile în cauză ca ilegale şi pasibile de pedeapsă. De aceea, s-a admis principiul
retroactivităţii legii, actualul Cod penal dându-i formulare în art. 10 C.P.R.M.
1. Principiul activităţii legii penale.
Aplicarea legii penale în spaţiu implică prin natura lucrurilor raportarea acesteia şi la categoria de timp,
deoarece este de neconceput faptul ca legea penală – ca instrument de apărare şi consacrare a acelor mai
importante valori sociale, materiale şi spirituale ale unei societăţi de pe un anumit teritoriu – să nu aibă o
evoluţie în timp, pentru ca să corespundă mereu realităţilor existente în societatea dată.
În codul penal al Republicii Moldova s-a creat un cadru legal distinct de reglementare a aplicării în timp a
legii penale naţionale, reglementare care, prin întinderea şi complexitatea sa este menită să rezolve multiplele
probleme pe care le ridică, în practică, aplicarea în timp a legii penale.
Astfel, A. Borodac, la fel ca şi I. Macari, ne spune că ―principiul general de aplicare a legii penale în timp e
stabilit în art.6 alin.1 C.P.‖44, unde se menţionează: ―Caracterul infracţional al faptei şi aplicarea pedepsei pentru
ea se stabileşte de legea care era în vigoare la momentul săvârşirii acestei fapte‖.
În literatura juridică acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul activităţii legii penale, iar din
formularea lui, potrivit opiniei autorilor sus menţionaţi, rezultă că: ―faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune
se aplică legea penală, care era în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii‖45
Privită sub acest aspect, aplicarea legii penale în timp nu ridică alte probleme decât acelea legate de
determinarea limitelor de timp ale activităţii sale, pe de o parte, şi de stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, pe de
altă parte. Este important deci să se determine care este legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei
social periculoase.
În acest scop, urmează să se determine datele şi modalităţile intrării legii penale în vigoare şi momentul
16
suspendării acţiunii ei.
56 ,,Educaţie referitoare la lege‖//Noi şi legea nr.11 din 2000
44 A. Borodac, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1994, pag.39; I. Macari, Drept penal. Partea generală, Chişinău 1999,pag.45.
45 A.Borodac, idem, pag.39; I.Macari, idem, pag.45

Determinarea momentului de intrare în vigoare a unei legi joacă un rol important atât pentru activitatea de
legiferare cât şi pentru activitatea de transpunere în viaţă (de aplicare) a legii, deoarece numai legea intrată în
vigoare are forţă juridică şi, prin urmare, anume de ea trebuie să se conducă şi s-o respecte toţi cei cărora ea le
este adresată.
Momentul de intrare în vigoare a unei legi penale nu trebuie identificat cu momentul adoptării legii de către
autoritatea legiuitoare a ţării şi anume Parlamentul Republicii Moldova, deoarece momentul de adoptare a legii
penale de către legislativ marchează doar apariţia legii, dar nu şi începutul ei de acţiune. De la această dată
legea există, dar nu are încă forţă juridică.
Constituţia Republicii Moldova stabileşte prin normele sale faptul că pentru ca o lege ce a fost adoptată de
către Parlament să capete forţă juridică, deci să poată fi aplicată, ea trebuie, mai întîi de toate, să fie promulgată
de către Preşedintele Republicii Moldova, iar după aceasta să fie publicată în Monitorul oficial al Republicii
Moldova. Dintre aceste două momente, potrivit art.76 al Constituţiei Republicii Moldova, anume publicarea
textului legii în Monitorul oficial marchează momentul intrării în vigoare a unei legi noi.
Faptul dat rezultă şi din prevederile Legii Republicii Moldova ―Cu privire la ordinea publicării şi intrării în
vigoare a actelor oficiale‖ din 6 iulie 1994 care în pct.1 al art.1 menţionează că: Legile şi alte acte ale
Parlamentului Republicii Moldova, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, documentele internaţionale,
hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului, actele normative ale ministerelor, departamentelor şi Băncii Naţionale a
Republicii Moldova (acte oficiale) se publică în Monitorul oficial al Republicii Moldova‖, iar pct. 4 al aceluiaşi
articol se stabileşte că : ―documentele oficiale, în afară de cele internaţionale, intră în vigoare din ziua publicării
în Monitorul oficial al Republicii Moldova.‖
Deci , am putea spune că atât norma constituţională cât şi dispoziţiile legii sus citate stabilesc faptul că o
lege, iar, prin urmare, şi legea penală, intră în vigoare (capătă forţă juridică) la momentul publicării în Monitorul
oficial al Republicii Moldova.
Constituţia Republicii Moldova prin art. 76 stabileşte, la fel, faptul că o lege poate intra în vigoare şi la o dată
17
prevăzută expres în textul legii.
N. Popa, dezvăluind conţinutul acestei prevederi constituţionale în manualul său ―Drept Parlamentar,‖ ne
spune că : ―data stabilită pentru intrarea legii în vigoare prevăzută în conţinutul său nu poate fi decât posterioară
momentului publicării legii‖46. Deci în aceste cazuri de intrare în vigoare a unei legi, faptul publicării ei în
Monitorul oficial nu determină momentul acţiunii legii, acesta coincizând cu data expres stabilită în lege.
Potrivit celor arătate am putea spune că Constituţia Republicii Moldova stabileşte două modalităţi de intrare
în vigoare a legilor, una comună (generală) pentru toate legile, caracterizată prin faptul că legea devine activă
din momentul publicării în Monitorul oficial, şi una extraordinară – când legea devine activă din momentul
expres stabilit în corpul ei.
Majoritatea autorilor 47 susţin faptul că modalitatea extraordinară de intrare în vigoare a legilor penale
caracterizează legile penale mai importante, pentru a căror recunoaştere de către cetăţeni şi de organele
interesate se cere timp, datorită dimensiunilor lor sau a reglementărilor cu totul noi pe care le cuprind. Astfel, M.
Zolyneak ne spune că: ―intervalui de timp lăsat însăşi de organul legiuitor pentru cunoaşterea legii garantează o
conduită corectă a cetăţenilor, prin observarea cerinţelor ei, pe de o parte, şi implică posibilitatea respingerii
obiectului necunoaşterii legii de către cei vinovaţi, în faţa instanţelor de judecată, pe de altă parte‖.48
Intrarea legii penale în vigoare prin modalităţile anunţate mai sus determină deci momentul din care o lege
capătă forţă juridică, iar, prin urmare, din momentul dat de ea trebuie să se conducă, s-o execute şi s-o respecte
organizaţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţenii.
De regulă în corpul legii penale nu se prestabileşte durata de acţiune a legii – de exemplu, durata de acţiune a
Codului Penal în vigoare – ci aceasta va putea fi apreciată abia la ieşirea din vigoare a respectivei legi.
Există însă şi legi temporare, adică acţionează pe un anumit interval de timp determinat, legate cu diferite
situaţii şi fenomene social-politice, calamităţi naturale şi epidemii. La aceste legi durata de acţiune este fixată în
cuprinsul legii, sau este determinată de durata de existenţă a cauzelor ce au determinat adoptarea lor.
Cât priveşte momentul suspendării acţiunii legii penale vom spune că legea penală, ca şi orce alt eveniment
sau fapt din lumea reală, este supusă acţiunii timpului. Adoptarea ei a fost determinată de anumite necesităţi
sociale, însă timpul trece, societatea, iar, prin urmare, valorile şi relaţiile din societatea dată se modifică, se
schimbă, astfel încît s-ar putea ivi situaţia ca unele valori sau relaţii ce erau apărate de legea penală să nu mai
existe, să dispară sau să se modifice, iar aceasta înseamnă că legea penală adoptată în trecut nu mai corespunde
realităţii, deci ea ar trebui, la fel, să dispară sau să cedeze locul unei legi noi.
Momentul final al duratei de acţiune a legii este ieşirea din vigoare. Cea mai cunoscută modalitate de ieşire
din vigoare, în practica legislativă, este abrogarea. Alături de abrogare majoritatea autorilor49 numesc şi
46 N. Popa, Drept Parlamentar, Chişinău 1999, pag. 99.
47 M. Zolyneak, Drept penal.Partea generală, vol.I. Iaşi 1994, pag.124; M. Covaliov, idem, pag.37.
48 M. Zolyneak, idem, pag.124.
49 A. Borodac, idem, pag.40; I. Macari, idem, pag.45; C. Barbu, idem, pag.156.

modificarea legii penale; expirarea termenului de acţiune a legii indicat nemijlocit în lege; schimbarea sau
dispariţia condiţiilor şi circumstanţelor existenţa cărora necesita aplicare legii.
Principala modalitate de ieşire din vigoare a unei legi o constituie abrogarea, care constă în scoaterea din
vigoare a unei legi anterioare prin intermediul unei altei legi. Csoaterea din vigoare trebuie manifestată într-un
act normativ cu forţă juridică asemănătoare legii abrogate, adoptat de autoritatea leguitoare cu respectarea
aceleiaşi proceduri.
Astfel, întrucât Constituţia Republicii Moldova prin art. 72 litera ―n‖ include legile penale în categoria
legilor organice, vom spune că o lege penală poate fi abrogată numai printr-o altă lege organică, adoptată cu o
majoritate absolută a voturilor deputaţilor Parlamentului.
Abrogarea unei legi anterioare se poate face printr-o dispoziţie finală cuprinsă în corpul legii care succede
celei abrogate, sau printr-o lege specială care însoţeşte noua lege ce intră în vigoare.
După modul de manifestare abrogarea poate fi expresă sau tacită . Abrogarea se consideră că este expresă
atunci când legea nouă sau legea de punere în aplicare a reglementării care succede prevede expres că se abrogă
legea sau legile anterioare. Astfel, spre exemplu, Legea de punere în aplicare a Codului Penal din 1961, adoptată
la 31 martie 196149a prevăzut expres ăn conţinutul său că la data de 1 aprilie 1961 când va intra în vigoare
Codul Penal se vor considera anulate o serie de acte normative: Legea din 4 februarie 1948 a U.R.S.S. ―Despre
răspunderea penală pentru furtul averei de stat şi obşteşti‖; Ucazul de la 4 ianuarie 1949 al Prezidiului
Sovietului Suprem al U.R.S.S. ―Despre mărirea răspunderii penale pentru viol‖; Ucazul de la 10 ianuarie 1955
al Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. ―Despre răspunderea penală pentru furtul mărunt al averei de stat şi
obşteşti‖etc.
Uneori, abrogarea expresă poate avea un caracter general, în sensul că se include în noua lege o clauză
generală de abrogare care prevede că ―se abrogă orice lege sau dispoziţie contrară prezentei legi‖. Această
tehnică se foloseşte cînd abrogarea se extinde asupra mai multor dispoziţii cuprinse în aceeaşi lege sau legi
diferite. Pentru a nu se indica toate legile sau textele de legi, adesea ori destul de numeroase şi cu sedii diferite,
ceea ce ar constitui o operaţiune greoaie de selectare a tuturor reglementărilor din legislaţia penală, cât şi pentru
a nu-i scăpa legiuitorului vreo indicaţie de lege sau text care, venind în contradicţie cu legea nouă, ar naşte
întrebarea, dacă nu a fost abrogată ca şi celelalte indicate, legiuitorul foloseşte mai rar şi acest mod general,
indeterminat de abrogarea expresă.
Abrogarea tacită există în situaţiile când noua lege, fără a prevedea expres că legea anterioară sau unele
dispoziţii ale ei se abrogă, reglementează aceeaşi materie, diferit, luînd locul reglementării vechi în virtutea
principiului ―lex posterior derogat prior‖, adică legile posterioare le anulează pe cele anterioare.
O altă clasificare a abrogării expusă în literatura juridică de specialitate se face după volum. Astfel
majoritatea autorilor ne vorbesc despre abrogarea totală sau parţială.
Abrogarea este totală când are loc scoaterea integrală a legii din vigoare, şi abrogarea este parţială cînd legea
scoate din vigoare anumite capitole, articole sau dispoziţii.
O altă modalitate de ieşire din vigoare a unei legi penale este modificarea, care constă în schimbarea prin
suprimare, completare sau înlocuire a unor dispoziţii din lege sau ale unor părţi ale acestora. Efectuînd un studiu
asupra Codului Penal în vigoare putem menţiona faptul că modificarea este cea mai răspîndită şi cea mai
fregvent utilizată modalitate de ieşire din vigoare, a unei legi penale. Astfel, spre exemplu, prin legea Nr.205 –
XIV din 25 noiembrie 1998 ce a exclus din categoria pedepselor penale ―munca corecţională fără privaţiune de
libertate‖, au fost modificate sancţiunele la un şir de articole (ex. art. 91; 92;93 etc ) ce prevedeau această
modalitate de pedeapsă.
În cazul legelor temporare data ieşirii din vigoare este data când se împlineşte termenul prevăzut chiar în
18
legea respectivă. În cazul dat avem o autoabrogare.
Cât priveşte normele ce au fost adoptate în legătură cu anumite situaţii şi fenomene social-politice, calamităţi
naturale şi epidemii, în literatura de specialitate se vorbeşte că termenul lor de acţiune se suspendă la data când
încetează starea excepţională care a prilejiuit adoptarea ei. Însă, întrucît în unele cazuri este greu de stabilit data
concretă de încetare a acestor stări excepţionale, de organele competente se primeşte o lege în care se
menţionează despre anularea normei date.
Pierderea puterei de lege înseamnă că din momentul dat ea nu poate fi aplicată. Momentul (data) ieşirii din
vigoare a legii vechi coincide, potrivit celor arătate mai sus, cu momentul de intrare în vigoare a legii noi ce o
abrogă, o modifică sau o înlocuieşte pe cea veche.
Timpul intrării în vigoare a legii noi nu ne vorbeşte însă despre faptul care lege – cea veche sau cea nouă –
trebuie aplicată faţă de fapta social periculoasă săvârşită, deoarece infracţiunea ca fenomen ce se află în raport
direct cu categoria de timp, poate să se producă atât sub acţiunea unei singure legi, cât şi sub acţiunea a două sau
a mai multor legi. De aceea vom spune că pentru a înţelege mai bine esenţa principiului de activitate a legii
50Legea din 31 martie 1961, ―Despre punerea în aplicare a Codului Penal şi Codului de Procedură Penală ale R.S.S.Ucrainene‖, publicat în Veştile
Sovietului Suprem al R.S.S.M. Nr. 10 din 31 martie 1961.

penale, pe lîngă determinarea momentului de intrare şi ieşire din vigoare a unei legi penale, se cere a fi
determinat şi momentul (timpul) săvârşirii infracţiunii, pentru a se vedea dacă aceasta este sau nu în limitele de
timp în care a activat legea penală.
Codul Penal în vigoare nu cuprinde dispoziţii speciale cu privire la definirea timpului săvârşirii infracţiunei,
însă conducîndu-ne de alin.I al art.6. C.P.care ne spune că: ―caracterul infracţional al faptei şi aplicarea pedepsei
pentru ea se stabileşte de legea care era în vigoare la momentul săvîrşirii acestei fapte‖, vom spune că, drept
―timp al săvîrşirii infracţiunei‖ este considerat timpul cînd sa realizat fapta social periculoasă (avîndu-se n
vedere că în limitele de acţiune a unei legi sa realizat întregul conţinut al infracţiunei, adică s-a realizat atît
activitatea infracţională (acţiune, inacţiune ), că şi s-a produs şi rezultatul cerut de textul de incriminare).
Situaţii specifice în determinarea timpului săvîrşirii infracţiunei apar însă în cazurile cînd acţiunea
infracţională esre săvîrşită în timpul legii vechi, iar rezultatul (de ex. moartea victimei) s-a produs în timpul
acţiunei legii noi. În astfel de cazuri se pune problema : care moment – cel al săvîrşirii acţiunei (inacţiunei)
infracţionale sau cel al producarii rezultatului - trebuie considerat ca timpul săvîrşirii infracţiunii. Asemenea
probleme apar şi atunci cînd suntem în prezenţa infracţiunilor continue şi prelungite.
Teoria dreptului penal nu ne dă răspuns la această întrebare ea spune că pentru ca să existe o componenţă de
infracţiune trebuie să recunoaştem toate semnele laturii obiective a componenţei de infracţiune. Deaceea, în
privinţa determinării timpului săvîrşirii infracţiunei trebuie să ţinem cont de faptul, dacă infracţiunea este dintre
cele zise materiale(de rezultat) sau formale (de atitudine, de simpla acţiune), continue sau prelungite.
Astfel majoritatea autorilor 51 consideră că la infracţiunele formale timpul săvârşirii infracţiunii coincide cu
realizarea conduitei umane, deci infracţiunele formale se consideră consumate din chiar momentul săvîrşirii
acţiunei sau inacţiunii. De exemplu, depoziţia mincinoasă (art.197) este consumată din momentul facerii
depoziţiei mincinoase.
Cît priveşte determinarea timpului săvârşirii infracţiunilor materiale, până în prezent în literatura de
specialitate nu s-a format o părere unică. Astfe, unii autori ca M.Blum, A.Tille52 consideră că (aplicându-se
principiul activităţii legii penale) timpul săvîrşirii infracţiunilor materiale coincide cu momentul realizării
conduitei umane, adică cu realizarea activităţii, fără a se lua în consideraţie timpul producerii rezultatului. De
exemplu, în caz de omor, săvârşirea infracţiunii coincide cu activitatea de ucidere, indeferent de momentul când
s-a produs moartea victimei.
Această teză, în cele din urmă, şi-a găsit reflectare în Codul Penal al Federaţiei Ruse din 1996, care în alin.2
al art.9 stabileşte că ―timpul săvîrşirii infracţiunei este considerat timpul realizării acţiunei (inacţiunei) social
periculoase, indeferent de faptul cînd s-a produs rezultatul).
Alţi autori ca, M.Covaliov, N.Durmanov53 consideră că infracţiunele materiale se consumă din momentul
cînd sau produs consecinţele infracţionale, deoarece, ne spune N.Durmanov ―anume consecinţa este rezultatul
care a transformat acţiunea sau inacţiunea în lumea obiectivă, şi este un semn foarte important al laturei
obiective la infracţiunele materiale‖.
Cu opinia acestor penalişti este de acord şi autorul român C.Barbu care, expunîndu-şi opinia despre criteriul
de determinare a timpului săvîrşirii infracţiunei pentru infracţiunele materiale înaintat de primul grup de autori
ne spune că: ―acest criteriu este greşit, pentru că atît timp cît nu s-a realizat întregul conţinut al infracţiunii,
adică pînă ce la capătul activităţii fizice integrale nu s-a produs rezultatul material cerut de textul de incriminare,
nu poate fi vorba de o infracţiune consumată, ci numai despre o tentativă‖.54
Bazîndune pe teza anunţată mai sus şi anume că, pentru ca să existe o componenţă de infracŢiune trebuie să
recunoaştem toate semnele laturii obiective, considerăm că al doilea criteriu de determinare a timpului săvîrşirii
infracţiunilor materiale expus de N.Durmanov şi C.Barbu este mai veridic şi de aceea anume acest criteriu
trebuie să fie utilizat la determinarea timpului săvîrşirii infracţiunilor materiale, iar prin urmare faţă de
infracţiunile materiale se va aplica legea care era în vigoare în momentul cînd s-a produs rezultatul infracţional.
În cazul infracţiunilor continuie şi prelungite, ce se caracterizează prin aceea că activitatea infracţională la
acesta infracţiuni durează în timp, majoritatea autorilor sunt solidari în ceea ce priveşte determinarea timpului
săvîrşirii infraciunii, considerînd că infracţiunile continuie se consumă din momentul încetării acţiunii sau
inacţiunii infracţionale (de exemplu, la purtarea au păstrarea ilegală a armelor(art.227 C.P.) infracţiunea se
consideră consumată din momentul autodenunţării sau datorită unor evenimente care împiedică săvîrşirea
infracţiunii (intervenţia organelor de drept), iar la cele prelungite ce se caracterizează prin săvîrşirea prin intenţie
a două sau mai multe infracţiuni identice comise cu un singur scop, şi care alcătuiesc în ansamblu o infracţiune
(de exemplu, art.123 C.P. sustragerea din avutul proprietarului prin delepidare), din momentul săvîrşirii ultimii
acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
51 M.Covaliov, idem, pag.37.C.Barbu, idem, pag.164; A.Ungureanu, idem, pag.42.
52 A.Tille, Vremea. Prostranstvo. Zacon, Moscva 1966, psg.64; M.Blum, Voprosî deistvia sovetscogo ugolovnogo zacona vo vremeni. Ucionîe
19
zapischi, Riga 1962, pag. 16-17.
53 M.Covaliov, Curs sovetscogo ugolovnogo prava, Moscva 1972, pag.89; N.Durmanov, Sovetschii ugolovnîi zacon, Moscva 1967, pag.251.
54 C.Barbu, idem, pag.164.

Pentru aceste infracţiuni se pune problema care lege se va aplica atunci cînd au început sub imperiul unei
legi şi au continuat sub imperiul alteia, ipoteza fiind că ambele legi incriminau fapta. Majoritatea autorilor sunt
de acord că în aceste cazuri, activitatea ilicită efectuindu-se şi sub imperiul legii noi,această lege va fi totdeauna
aplicabilă, fiindcă, făcînd abstracţie de ceea ce s-a petrecut sub legea veche, este suficientă activitatea ilicită
penală efectuată sub legea nouă. Infracţiunea avînd un caracter unitar, nu poate fi scindată şi nu pot fi privite
separat actele anterioare şi cele posterioare legii noi şi nici făcută socoteala în ce timp s-a săvîrşit cea mai mare
parte a infracţiunii, ci va primi aplicare legea din momentul cînd infracţiunea s-a consumat.
O altă întrebare de mare importanţă este aceea despre înfăptuirea acţiunii de către complici. În privinţa lor
momentul înfăptuirii acţiunii se determină de acţiunile autorului, dar nu de acţiunile complicilor (ex.de creare a
condiţilor de săvîrşire a infracţiunii), deoarece faptele lor desine stătătoare îşi găsesc expresia în acţiunile
autorului.
Potrivit celor arătate mai sus concluzionăm că regula generală de eterminare a legii aplicabile faţă de o
infracţiune sau alta, potrivit principiului activităţii legii penale, constă în raportarea momentului intrării în
vigoare a unei legi penale noi cu momentul consumării infracţiunii. Dacă momentul consumării infracţiunii a
survenit anterior momentului de intrare în vigoare a noii legi, atunci faţă de infracţiunea dată se aplică legea
veche, iar dacă momentul consumării infracţiunii a survenit în perioada de acţiune a noii legi penale – se aplică
noua lege, indeferent de faptul dacă această infracţiune este materială, continuă sau prelungită.
De asemenea vom spune că întrucît momentul consumării infracţiunii pentru diferite categorii de infracţiuni
este diferit, este foarte greu de a da o difiniţie generală cu privire la noţiunea de ―timpul săvîrşirii infracţiunii‖,
deoarece după cum am văzut chiar şi definiţia dată de legiuitorul rus în noul Cod Penal al Federaţiei Ruse, nu
este perfectă, de aceea considerăm mai rezonabilă iniţiativa membrelor grupului de lucru ce au elaborat
proiectul noului cod penal de a include în normele lui dispoziţii cu privire la momentul consumării infracţiunii
pentru diferite categorii de infracţiuni, după acest moment putîndu-se uşor stabili timpul săvîrşirii infracţiuni.
Generalizînd cele arătate mai sus vom spune că, aplicarea în timp a legei penele după principiul activităţii,
este modalitatea obişnuită, normală de acţiune a legii penale în timp; modalitate ce ne arată că legea penală are o
forţă activă limitată la timpul cît este în vigoare, şi că produce efecte numai pentru viitor; modalitate ce cere ca
legea penală, pe toată durata existenţei sale, să aibă o aplicare imediată, obligatorie, integrală şi continuă.
Momentul săvîrşirii infracţiunilor este important, deoarece în funcţie de acesta se stabileşte dacă fapta a
fost săvîrşită în timp ce o lege era în vigoare, deci intră sub incidenţa ei şi limitele ei de acţiune.
Infracţiunile materiale şi cele formale se consumă la momente diferite, cele materiale la momentul producerii
rezultatului (se mai numesc şi de rezultat) iar cele formale la momentul începerii acţiunii, momentul creării
stării de pericol (se mai numesc de pericol).
Infracţiunile continuate, continue şi deobicei, care se caracterizează printr-o perioadă mai mare de timp şi
actele de executare au început sub imperiul unei legi dar sau prelungit sub al alteia se va aplica legea nouă,
fiindcă infracţiunea s-a comis cînd aceasta era în vigoare şi era activă.
Momentul săvîrşirii actului de instigare,precum şi al complicităţii anterioare executării faptei de către autor,
este considerat acela al comiterii acţiunii.Deoarece există o unitate de infracţiune în caz de
participaţie.Instigarea şi comlicitatea, ca acte de participaţie capătă semnificaţie penală numai din momentul
trecerii la executarea acţiunii.Cînd s-a ―instigat‖sau au existat acte de ‖complicitate‖ anterioare la o faptă care
încriminată, dar cînd s-a comis acţiunea, acestea nu vor fi socotite ca acte de participaţie57. În cazul
infracţiunilor comlexe,infracţiunile care o compun sînt indivizibile,se aplică dispoziţiile care incriminează fapta
comlexă în întregul ei58.
2. Principiul retroactivităţii.
În paragraful precedent am arătat că legile penale sunt active, adică se aplică numai pentru timpul cît se află
în vigoare, aceasta fiind situaţia normală, obişnuită de existenţa a legii penale, cînd fapta este săvîrşită sub
imperiul unei legi şi condamnarea este aplicată, executată şi îşi produce toate consecinţele sub aceeaşi lege,
adică raportul juridic începe şi îşi epuizează toate efectele sub una şi aceeaşi lege.
Cel mai adesea însă, atunci cînd o lege intră în vigoare găseşte neipuizate o serie de relaţii sociale sau
raporturi juridice născute sub imperiul unei legi vechi şi care urmează să primească o soluţionare sub imperiul
legii noi. De asemenea, după ieşirea din vigoare a unei legi, continuă să existe raporturi sociale sau juridice care
au luat naştere în timpul cît aceasta era în vigoare şi care nu şi-au găsit rezolvarea pînă la abrogarea ei. În
asemenea cazuri datorate faptului că infractorii nu au fost descoperiţi, urmăriţi sau judecaţi definitiv sub
imperiul unei legi, ori nu au executat complet pedeapsa sub imperiul acelei legi, sau deşi au executa-o aceasta
mai produce încă anumite consecinţe, iau naştere situaţii intermediare, de trecere de la o lege la alta. Aceste
situaţii sunt denumite în literatura de specialitate – conflictul legilor în timp, sau situaţii tranzitorii.
20
57 Ibidem,, p.92.
58 Ibidem, p.93

În asemenea situaţii de trecere legea penală adoptată ulterior, în dependenţă de transformările ce au loc în
societate, poate să acţionaze în mod diferit la stabilirea răspunderii penale pentru faptele săvîrşite pînă la
intrarea ei în vigoare, adică ea poate atît să atenueze, cît şi să agraveze pedeapsa sau, în genere, să nu recunoască
acţiunile în cauză ca ilegale şi pasibile de pedeapsă penală. Astfel, apare întrebarea: care lege trebuie aplicată
faţă de persoana care a săvîrşit fapta socialmente periculoasă, cea veche sau cea nouă? Privită din punct de
vedere al principiul activităţii întrebarea dată ar putea fi formulată în felul următor: îşi răsfrînge oare legea
penală nouă acţiunea sa asupra faptelor săvîrşite pînă la intrarea ei în vigoare?
A.Borodac menţionează că ―un răspuns clar la această întrebare ne dau alin.2 şi 3 ale art.6 C.P.‖ bineînțeles
din vechiul Cod penal.55 Astfel alin. 2 al art. 6 ne spune: ―Legea care înlătură pedeapsa pentru o faptă sau care
uşurează pedeapsa, are efect retroactiv, adică se extinde deasemenea şi asupra faptelor săvîrşite pînă la emiterea
ei.‖, iar în alin. 3 al aceluiaşi articol e specificat faptul că: ―Legea care stabileşte pedeapsa pentru o faptă sau
agravează pedeapsa nu are efect retroactiv.‖
Fiind consacrate nemijocit chiar în normele legii penale, putem afirma că aceste răspunsuri au valoarea de
21
principii de aplicare a legii penale în timp.
Problema retroactivităţii legii penale, a frămîntat minţile sevanţilor jurişti încă din antichitate. Bunăoară încă
Ciceron spunea că legea poate să fie retroactivă numai atunci cînd face faţă moralei care domină în societate.
Astfel încă în Roma antică era cunoscut efectul retroactiv al legii penale, el rezultînd din noţiunea ―crimen
extraordinari‖, adică crima extraordinară gravă, ce putea fi sancţionată şi ulterior comiterii ei. În perioada
Republicii, Adunarea populară avea dreptul să pedepsească faptele care mai înainte nu erau sancţionate.56
În pretent savanţii jurişti definesc retroactivitatea legii penale ca răspîndirea puterii legii noi şi asupra
faptelor care au fost săvîrşite şi pînă la intrarea ei în vigoare.
Investirea legii noi ce înlătură pedeapsa pentru o faptă sau care uşurează pedeapsa cu putere retroactivă, este
argumentată de majoritatea autorilor prin faptul că în sînul societăţii permanent au loc schimbări de caracter
economic, social, politic etc, schimbări ce influienţează direct asupra condiţiilor de viaţă, iar aceasta la rîndul
său ar putea atrage şi modificarea pericolului social al unor fapte. Astfel s-ar putea ivi situaţia ca o anumită
faptă, care era la un moment dat incriminată şi sancţionată de legea penală să-şi piardă sau să-şi micşoreze
pericolul social, situaţie în care legislativul, ca unică autoritate ce deţine dreptul de a edicta legi, conducîndu-se
de principiile generale ale dreptului, ar trebui să recurgă la scoaterea din sfera ilicitului a faptei respective printr-o
lege nouă de dezincriminare sau să înlocuiască legea veche cu una nouă, mai blîndă.
În acest sens C.Barbu declară că ―aplicarea faţă de o persoană a legii de la data săvîrşirii faptei, lege care,
intre timp, fie că a fost dezincriminizată, fie că a fost înlocuită cu o lege mai blîndă, ar ficontrar principiului
legalităţii şi umanismului.57
Deci legea penală stabileşte două situaţii cînd o lege nouă poate avea putere retroactivă, şianume cînd o
dezincriminează pe cea veche, sau cînd deşi reglementează aceleaşi relaţii sociale stabileşte o pedeapsă mai
blîndă decît cea veche.
Astfel, cît priveşte puterea retroactivă a legii ce înlătură caracterul penal pentru o faptă majoritatea autorilor
58 justifică retroactivitatea ei prin faptul că pedepsa, ca trăsătură esenţială ce deosebeşte infracţiunea de alte
încălcări de lege, trebuie să fie prevăzută de legea penală atît la naşterea raportului penal cît şi la stingerea lui.
Deci, în situaţia cînd legea nouă a intervenit pînă la stingerea raportului penal şi nu mai stabileşte pentru fapta
dată o pedeapsă penală, fapta dată nu mai este considerată ca infracţiune, iar prin urmare aplicarea pedepsei
prevăzute de legea veche ar fi contrară principiilor dreptului penal.
Astfel, spre exmplu, prin legea Republicii Moldova din 4 august 1992 ―Despre întroducerea schimbărilor şi
completărilor în unele acte legislative‖ din Codul Penal au fost excluse articolele 160/4 (încălcarea legilor
comerţului) şi art. 161 C.P. (specula), toate fiind transferate în categoria delictelor administrative.
Cât priveşte cea dea doua situaţie, când ambele legi incriminează una şi aceeaşi faptă, pentru ca instanţa de
judecată să constate că legea nouă este mai mai blândă ca cea veche, trebiue, mai întîi de toate, ―de comparat
sancţiunile fostei şi ale noii legi‖. Astfel, A.Borodac menţionează că: ―Noua lege penală va fi mai blîndă în
următoarele cazuri: a) când, ea micşorează limitele minimale sau maximale ale pedepsei; b) când neschimbînd
limitele pedepsei de bază, renunţă la pedeapsa suplimentară; c) când conţine o sancţiune alternativă ce dă
posibilitate judecăţii de a numi o pedeapsă mai blândă‖59.
Penaliştii români consideră însă că numai aceasta nu este destul.mai trebue să se ţină seama şi de toate
normele şi instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a teritoriului: cauzele de
agravare şi de atenuare a pedepsei, pedepsele complimentare, dispoziţiie privitoare la tentative, la participaţie
etc. La soluţionarea practică a problemei, se recomandă examinarea mai întâi, a condiţiilor privitoare la temeiul
55 A.Borodac, idem,pag.40.
56 M.Zolyneak, idem, pag.130.
57 C.Barbu, idem. pag. 173
58 C. Barbu, idem, pag. 203; A.Ungureanu, idem, pag.45; A.Borodac, idem, pag.41.
59A. Borodac, idem, pag.41.