O slideshow foi denunciado.
Seu SlideShare está sendo baixado. ×

Teoria educatiei fizice si sportului

Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”
           CLUJ - NAPOCA
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT



            IOSIF SANDOR

...
CUVÂNT INTRODUCTIV
          Acest suport de curs se adresează studenţilor din domeniul
învăţământului superior de educaţi...
suficiente pentru examenele mai sus menţionate, având în vedere că, în
general, examenele solicită, pe lângă „Teoria educa...
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Anúncio
Próximos SlideShares
Curs tmefs
Curs tmefs
Carregando em…3
×

Confira estes a seguir

1 de 152 Anúncio

Mais Conteúdo rRelacionado

Quem viu também gostou (20)

Anúncio

Semelhante a Teoria educatiei fizice si sportului (20)

Teoria educatiei fizice si sportului

  1. 1. UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT IOSIF SANDOR BAZELE GENERALE ALE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI SUPORT DE CURS Uz intern CLUJ-NAPOCA 2008
  2. 2. CUVÂNT INTRODUCTIV Acest suport de curs se adresează studenţilor din domeniul învăţământului superior de educaţie fizică şi sport, specialiştilor domeniului ce doresc să se autoperfecţioneze. Am încercat să îl concepem ca pe o sinteză a studiilor din domeniu publicate anterior de către mai mulţi teoreticieni de înaltă valoare ştiinţifică, distinşi profesori şi intelectuali printre care aş aminti aici doar pe Ion Şiclovan, Gheorghe Cârstea, Adrian Dragnea, a căror cursuri, student fiind, am avut onoarea şi plăcerea să le urmez. Având punct de plecare programa de învăţământ, am ţinut cont de tendinţele dezvoltării domeniului, de structura anilor de studii conform „Planului Bologna‖, ca şi de volumul de ore prevăzut în programă. Astfel, unele probleme sunt tratate mai pe larg, altele sunt doar menţionate. Multe din problemele domeniului educaţiei fizice şi sportului sunt aprofundate în cadrul altor discipline desfăşurate atât sub nivel de Licenţă cât şi la studiile Masterale. Aceste sinteze încearcă să înzestreze pe viitorul specialist în educaţie fizică si sport cu cunoştinţele necesare desfăşurării activităţii, să-l ajute să înţeleagă esenţa studiul teoretic ca o condiţie sine-qua non a reuşitei profesionale. Foarte mulţi absolvenţi de liceu, sportivi cu diferite categorii de clasificare, în momentul în care se înscriu la o facultate ce are ca profil Educaţia fizică şi sportul, cred că acolo se vor desfăşura doar lecţii practice. Ceea ce dânşii vor descoperi odată admişi este că, în cadrul acestor instituţii se realizează o fundamentare ştiinţifică a activităţii practice. Aprofundând acest curs, ei vor înţelege că practica nu poate exista fără TEORIE, precum nici teoria nu se poate lipsi de PRACTICĂ. De informaţiile găsite în acest curs se pot folosi şi diferite categorii de licenţiaţi care doresc să aprofundeze studii Masterale în cadrul unei Facultăţi cu profil de Educaţie Fizică şi Sport, precum şi cei ce, activând în domeniul nostru, au de susţinut diferite examene pentru ocuparea unui post în învăţământ sau pentru obţinerea definitivatului în învăţământ şi a gradelor didactice. Informaţiile din acest curs nu sunt 3
  3. 3. suficiente pentru examenele mai sus menţionate, având în vedere că, în general, examenele solicită, pe lângă „Teoria educaţiei fizice şi a sportului‖ şi cunoştinţe ce au ca obiect de studiu „Metodica‖ specialităţii. Bibliografia este mult mai vastă ceea ce demonstrează încă o dată nivelul dezvoltării ştiinţei educaţiei fizice si sportului, a cercetării din domeniul nostru de activitate. Doresc să închei aceste rânduri cu dorinţa ca cititorul, cel ce studiază acest curs, viitorul specialist să îşi formeze o concepţie nouă în ceea ce priveşte activităţile de educaţie fizică şi sport în conformitate cu noile orientări pe plan naţional şi mondial ce au în vedere activitatea ştiinţifică, şi să fie un ghid în permanenta căutare a ceea ce este nou, actual şi modern în activitatea sa. AUTORUL 4
  4. 4. CUPRINS Cuvânt introductiv / 3 1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 8 1.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi sportului / 9 1.2. Obiectul de studiu al TEFS / 10 1. 3. Sarcinile TEFS / 11 1.4. Probleme abordate de TEFS / 11 2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 13 2.1. Educaţia fizică / 13 2.2. Sportul / 23 2.3. Antrenantul sportiv / 33 2.4. Cultura fizică / 34 2.5. Mişcarea sau motricitatea omului / 36 2.6. Act motric / 37 2.7. Acţiune motrică / 37 2.8. Activitate motrică / 37 2.9. Dezvoltarea fizică / 38 2.10. Capacitatea motrică / 38 3. Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale / 41 3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului / 41 3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului / 42 3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport / 44 3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului / 45 4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului / 49 4.1. Mijloacele specifice / 49 4.1.1.Exerciţiul fizic / 49 4.1.2. Măsurile de refacere a capacităţii de efort / 56 4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate / 57 5
  5. 5. 4.2. Mijloace asociate / 58 4.2.1. Factorii naturali de călire / 58 4.2.2. Condiţiile de igienă / 58 4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei /58 5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport / 59 5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport / 60 5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport / 62 6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport / 64 6.1. Cunoştinţele de specialitate / 64 6.2. Indicii morfo-funcţionali / 65 6.3. Calităţile motrice / 65 6.3.1. Viteza / 68 6.3.2. Îndemânarea / 72 6.3.3. Forţa / 77 6.3.4. Rezistenţa / 82 6.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea / 90 6.4. Deprinderile motrice / 92 6.5. Priceperile motrice / 96 6.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei / 97 6.7. Componentele (parametrii) efortului / 97 6.8. Programa de Educaţie Fizică / 99 7. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv / 101 7.1.Principiul participării conştiente şi active / 103 7.2.Principiul intuiţiei / 104 7.3.Principiul accesibilităţii / 105 7.4. Principiul sistematizării şi continuităţii / 107 7.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice / 108 6
  6. 6. 7.6. Principiul însuşirii temeinice / 109 8.Metodele în Educaţie Fizică şi Sport / 111 8.1. Metode de instruire propriu-zisă / 112 8.1.1. Metodele verbale / 112 8.1.1.1.Expunerea verbală / 112 8.1.1.1.1. Povestirea / 113 8.1.1.1.2. Explicaţia / 113 8.1.1.1.3. Prelegerea / 113 8.1.2.2. Conversaţia / 114 8.1.2.3. Studiul individual / 114 8.1.2.4. Brain storming-ul / 114 8.1.2. Metodele intuitive / 114 8.1.2.1. Demonstraţia / 114 8.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi / 115 8.1.3. Metodele practice / 115 8.1.3.1. Exersarea / 115 9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport / 116 9.1. Autonomia în educaţie fizică si sport / 117 9.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport / 122 9.3. Modelarea / 123 9.4. Instruirea programată / 126 9.5. Algoritmizarea / 128 9.6. Problematizarea / 131 10. Ereditatea şi mediul / 133 10.1. Aptitudinile motrica / 137 10.2. Talentul / 140 Bibliografie 7
  7. 7. 1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului Aspecte privind necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a domeniului educaţiei fizice şi sportului Teoriile ştiinţifice s-au dezvoltat în secolul al XXI-lea într-un ritm neprevăzut. Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi prin excelenţă practice şi tocmai de aceea Teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să se alinieze la regulile noii epistemologii, contribuind decisiv la integrarea sa în conceptul general al ştiinţelor. Aspecte comune ce ies la iveală din analiza „teoriilor‖ educaţiei fizice şi sportului, ale autorilor străini şi români, rezultă câteva note comune exprimate sub forme relativ diferite: - aserţiuni asupra obiectivelor şi scopurilor educaţiei fizice şi sportului care să mobileze un anumit tip de personalitate; - norme cu caracter metodologic, etic, educativ şi organizatoric, care să stea la baza activităţilor de educaţie fizică şi sport; - structura sistemelor de educaţie fizică şi sport din diferite ţări, racordată la sistemele politico-ideologice; - noţiuni şi concepte mai mult sau mai complet definite, în funcţie de profilul pregătirii profesionale a autorilor; - înţelegerea educaţiei fizice şi sportului ca procese instructiv - educative. 8
  8. 8. 1.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei fizice şi sportului 1. Inversarea raportului dintre abordarea reducţionistă şi cea holistă. Abordarea educaţiei fizice şi sportului trebuie făcută în sistem, ca activităţi convergente. Orice altă abordare duce la empirism. 2. Abandonarea vechii dihotomii cunoaştere cantitativă (ştiinţifică) - cunoaştere calitativă (non-ştiinţifică). Pentru realizarea progresului se utilizează metodologiile de cunoaştere şi interpretare globală, fără a se renunţa la adevăruri desprinse prin alte metode care le fundamentează. 3. Acceptarea hazardului ca principiu explicativ. 4. Dezvoltarea unei viziuni constructiviste asupra ştiinţei în general şi a teoriei educaţiei fizice şi sportului în special. 5. Extinderea cunoaşterii ştiinţifice la fenomenele subiective, culturale şi istorice care apropie ştiinţa de cunoaşterea artistică. 6. Interdependenţa dintre ştiinţă în general şi ştiinţă în particular. 7. Schimbări notabile în limbajul ştiinţelor: - accentuarea caracterului pragmatic al enunţurilor ştiinţifice; - prezentarea diferenţelor în sens terapeutic dintre limbajul comun şi cel artificial – ştiinţific; - utilizarea noilor concepte şi limbaje inter-ştiinţifice. 9
  9. 9. Condiţii minimale pentru ca o ştiinţă să fie recunoscută: - să aibă domeniu sau obiect propriu de investigare; - să posede o axiomatică proprie; - să posede un nivel de integrare teoretică şi conceptuală; - să aibă metode proprii (în sens larg); - să posede o epistemologie internă ; - să aibă contingente istorice bine conturate. Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă este o legătură dialectică. Ea se situează la graniţa dintre ştiinţele biologice şi cele sociale având relaţii de parţială dependenţă faţă de biologie, medicină, antropologie, sociologie, psihologie, ştiinţele educaţiei şi instrucţiei. 1.2. Obiectul de studiu al TEFS Obiectul de studiu al Teoriei educaţiei fizice şi sportului îl constituie: - activităţile de educaţie fizică, relaţiile dintre acestea, sistemul de reglare şi transformare a informaţiilor specifice, principiile care le generează şi finalităţile, pe de o parte şi cele sportive, pe de altă parte; - determinarea şi explicarea aparatului noţional; - descrierea şi clasificarea activităţilor motrice; 10
  10. 10. - să stabilească notele comune şi diferenţiale, metodele şi mijloacele ce le sunt proprii; - aspecte care ţin de structură şi organizare. 1. 3. Sarcinile TEFS Sarcinile TEFS se desprind din cele 3 funcţii principale: Cognitivă: - de analiză permanentă a tuturor aspectelor domeniului; - de explicare a noutăţilor apărute; - de prezentare a idealului, funcţiilor şi obiectivelor în raport cu comanda socială; - de prezentare a celor mai eficiente forme de organizare. Normativă: - de înarmare a celor care conduc acest proces cu norme, reguli, legi şi cerinţe necesare activităţii de educaţie fizică şi sport. Tehnică: - de însuşire de către specialişti a unor tehnologii noi de predare, iar a beneficiarilor (elevi, studenţi, sportivi) de tehnici noi de învăţare. 1.4. Probleme abordate de TEFS T.E.F.S. abordează următoarele: - noţiunile fundamentale din domeniu; 11
  11. 11. - educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale; - originea şi esenţa educaţiei fizice şi sportului; - idealul, funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului; - sistemul de educaţie fizică şi sport din ţara noastră; - sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului; - exerciţiul fizic-mijloc de bază; - componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport; - metodele şi principiile de instruire. 12
  12. 12. 2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului 2.1. Educaţia fizică Concepţia despre educaţia fizică reprezintă valorificarea conceptului de educaţie fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale anumitor societăţi. Concepţia despre educaţia fizică se desprinde din concepţia generală asupra vieţii unei societăţi, diferită de la o epocă la alta, de la o ţară la alta. Conform legii educaţiei fizice şi sportului "prin educaţie fizică şi sport se înţeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă şi de a asigura condiţiile de practicare a acestora". După I. Şiclovan "educaţia fizică reprezintă un proces deliberat construit şi dirijat în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice a oamenilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, sex, 13
  13. 13. cerinţele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale profesiilor şi menţinerea condiţiei fizice". Particularităţi: - educaţia implică, presupune activitate - se desfăşoară ca proces bilateral, unde este necesară prezenţa celor doi factori: educatorul şi educaţii; - urmăreşte "cultivarea", creşterea, educarea, formarea, învăţarea, consolidarea, perfecţionarea capacităţilor fizice ale oamenilor; - este proces instructiv-educativ. Educaţia fizică este: - fiziologică prin natura exerciţiilor; - pedagogică prin metodă; - biologică prin efecte; - socială prin organizare; - accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective diferenţiate pentru fiecare eşalon. Subsisteme: - educaţia fizică a tinerei generaţii: - învăţământul preşcolar; - învăţământul primar; - învăţământul gimnazial; - învăţământul liceal; 14
  14. 14. - învăţământul tehnico-profesional; - învăţământul special; - educaţia fizica profesională; - educaţia fizică a vârstnicilor; - educaţia fizică militară; - autoeducaţia (activitatea independentă). Note definitorii ale educaţiei fizice: - dispune de un sistem de mijloace şi metode, tehnologii de predare, diferenţiate conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor de subiecţi; - răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi capacităţii, motrice în vederea satisfacerii solicitărilor proprii diferitelor profesiuni şi menţinerii îndelungate a unei bune condiţii fizice; - îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia în vederea formării unei personalităţi complete evoluate şi armonioase. - este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv - educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii calităţii vieţii. - cuprinde un complex de stimuli ce influenţează procesele de dezvoltare somato - funcţională, motrică şi psihică. 15
  15. 15. - se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi. - se constituie ca un ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor sale. - este un sistem complex de instrumente care se exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio-culturală. - implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu caracter mixt, care vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, capacitatea de efort, intr-o sinteză a acţiunii multilaterale a acestei activităţi. - se constituie ca o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în special pentru cei cu nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe). Obiectivele educaţiei fizice Obiectivele educaţiei fizice anticipează rezultatul educaţiei în termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei anumite secvenţe sau etape de învăţare. Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează influenţarea personalităţii în ansamblul ei. Conţinutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activităţii 16
  16. 16. educaţionale. Educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de complexitatea şi diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea anterior prezentată, a punctelor de vedere bio-psiho-sociale. După gradul de generalitate: a) Obiectivele generale evidenţiază esenţa educaţiei fizice, dimensiunile comune ale subsistemelor acesteia. b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare a obiectivelor generate la nivelul subsistemelor educaţiei fizice. c) Obiectivele intermediare acţionează la nivelul ciclurilor de învăţământ, anilor de studii, etc. d) Obiectivele operaţionale vizează comportamentele imediate, observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activităţi, lecţii, şedinţe. Obiectivele generale (aşa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E. Firea, A. Dragnea, Gh. Mitra, A. Mogoş ) sunt: - menţinerea unei stări optime de sănătate; - favorizarea dezvoltării fizice armonioase; - dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea calităţilor motrice de bază şi formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice, de bază, utilitar - aplicative şi specifice unor ramuri de 17
  17. 17. sport; - formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice; - dezvoltarea armonioasă a personalităţii. . Obiective de dezvoltare structural - funcţională a organismului. Acestea se referă la: - armonia între indicii somatici şi funcţionali; - armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii de indici; - menţinerea unui tonus muscular optim ; - formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte; - prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice; - combaterea excesului ponderal şi a obezităţii. Obiective în plan motric - dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenţă cardio- vasculară, rezistenţă musculară, forţă, mobilitate supleţe, compoziţie corporală); - dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacţie, viteză); - formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifică unor ramuri şi probe sportive; 18
  18. 18. - îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea marilor funcţii. Obiective psihomotorii (după V. Horghidan) - dezvoltarea schemei corporale în două direcţii: • ca reper în reglarea mişcărilor; • ca nucleu al imaginii de sine . - dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale; - dezvoltarea echilibrului static şi dinamic; - realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară; - formarea coordonatelor de timp ale mişcării: r itm, tempou, durată, elemente ce conferă eficienţă mişcării; - dezvoltarea lateralităţii şt armoniei laterale; - formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele; - educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă; - dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică. Obiective cognitive - dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea informaţiilor sub diverse forme); 19
  19. 19. - dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate, pornind de la aceleaşi date, originalitate - "producţie divergentă". Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv - formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice în creşterea calităţii vieţii; - echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea agresivităţii, derulare etc); - educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair-play), respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc); - educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii mişcărilor şi a esteticii corporale); - dezvoltarea capacităţii de autoreglare la nivelul comportamentului global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverenţă, dârzenie etc). Scopul şi finalităţile educaţiei fizice Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal. Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi specifice şi vizează finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului 20
  20. 20. educaţiei fizice trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992): - concordanţa cu idealul educaţiei fizice; - depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual şi practic (praxiologic); - valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi necesităţilor interne ale subsistemelor educaţiei fizice; - deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative. Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă: - un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de acţiune într-o perioadă istorică definită; - un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung. Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a autonomiei, eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi social. Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social. 21
  21. 21. Aceste finalităţi sunt reprezentate de: 1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice. 2. Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale organismului. 3. Indicii superiori ai calităţilor motrice - viteză, rezistenţă, forţă, mobilitate, coordonare. 4. Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar - aplicative şi specifice ramurilor de sport. 5. Capacitate de efort crescută. 6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală, volitivă). 7. Integrare superioară în mediul natural şi social. Formele de organizare a educaţiei fizice Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ care şi-a dovedit eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă organizarea pe clase şi lecţii. Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte: a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput, desfăşurat în forme instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul specialiştilor care dirijează acest demers. Acest proces se bazează pe programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de studii; 22
  22. 22. b. ca activitate independentă de timp liber, care se bazează pe sistemul de cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale însuşite în cadrul procesului menţionat anterior. Aceste forme de organizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al educaţiei fizice; 2.2. Sportul M. Epuran (1990) – „Sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul, timpul, gravitaţia, cu natura, cu alţii şi cu sine‖. Sportul constituie o activitate socială, îndreptată spre perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, dezvoltându-se ca urmare a Jocurilor Olimpice. Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr -un ansamblu de acţiuni motrice, diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe ca: record, depăşire proprie sau a partenerului. Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică si confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Sportul este o structură de activităţi motrice codificate şi regii instituţionalizate corespunzătoare practicării diferitelor forme de competiţii sportive, după reguli oficiale, între doi sau mai mulţi 23
  23. 23. protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi. Sportul desemnează o activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv. Sportul se prezintă ca mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi comportamentelor social-personale apreciate în plan cultural. Caracteristici, asemănări şi deosebiri faţă de educaţia fizică: - este un domeniu complex atât ca structură, cât şi ca funcţii sociale incluzând un sistem de exerciţii fizice diversificate (pe ramuri de sport); - deşi are caracter formativ, urmăreşte în special valorificarea maximă a talentelor şi aptitudinilor oamenilor spre diferite ramuri de sport; - trăsătura lui principală este competiţia; - fiecare ramură de sport cuprinde structuri şi tehnici proprii faţă de educaţia fizică, care include un sistem larg de exerciţii fizice; - educaţia fizică este obligatorie, pe când sportul este benevol; - aceste domenii se întrepătrund, intercodiţionează; - educaţia fizică formează cunoştinţe, deprinderi şi calităţi necesare sportului; - de asemenea şi elementele din ramurile de sport modernizează conţinutul educaţiei fizice (tehnica sportivă); 24
  24. 24. - cele două domenii nu se identifică; - sportul este condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al societăţii. Obiectivele Sportului I. Sport de performanţă Maximizarea performanţelor prin: - dezvoltarea aptitudinilor (calităţilor) motrice şi combinaţii ale acestora; - perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice respectiv a elementelor şi procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice; - dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale; - crearea dispoziţiei pentru obţinerea performanţei (disponibilitate pentru efort, ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc); - prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate efortului specific; - favorizarea integrării în societate. II. Sport în timpul liber (pentru toţi) – reflectă calitatea vieţii - dobândirea unui mod sănătos de viaţă; - dezvoltare fizică; - integrare socială prin: • formarea valorilor morale şi ale spiritului sportiv, ale disciplinei şi regulilor; 25
  25. 25. • capacitate de acţiune individuală şi în grup; • respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile minoritare (persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta performanţelor, persoane de vârsta a III-a; • formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale în viaţa unei societăţi democrate; - recreere. III. Sport adaptat – dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi îmbunătăţirea imaginii de sine - reducerea handicapului social; - îmbunătăţirea condiţiei fizice care să favorizeze obţinerea de performanţe profesionale şi sociale; - favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului liber; - încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi cât şi între aceştia şi persoanele valide. Eşaloane (subsisteme): I. Sport pentru toţi - Sport de întreţinere - Sport în timpul liber (loisir) - Sport în familie 26
  26. 26. - Sport pentru oameni aflaţi în condiţii speciale - Sport pentru vârstnici II. Sport de performanţă - Sport amator (practicat de sportivii amatori) - Sport nonamator (practicat de sportivii profesionişti). - Sport de elită - Sportul la copii şi juniori - Sportul practicat de seniori si juniori consacraţi - Sport extrem III Sport adaptat - Sport-terapie - Sport adaptat de performanţă (Special Olympics). Funcţiile Sportului - contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice corecte şi armonioase; - contribuie prin competiţii la dezvoltarea gustului pentru mişcare, pentru unele ramuri de sport; - contribuie la integrarea socială a individului; Clasificare (A. Dragnea): a. din punct de vedere pedagogic şi psihologic ( M. Baquet, 1948 - citat de M. Epuran): 27
  27. 27. - jocurile copiilor sau jocuri şcolare - sporturi colective; - sporturi individuale; - sporturi de luptă. b. după consumul energetic fizic şi psihic (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran): - sporturi care necesita un mare consum energetic şi o mare concetrare nervoasă - sporturi care necesită consum energetic mic şi o mare concentrare nervoasă - sporturi care necesită m energetic necesita un mare consum energetic şi o redusă concentrare nervoasă; - sporturi cu consum energetic mic şi o concentrare nervoasă redusă. c. în funcţie de limitele pe care sportivul trebuie să le depăşească în concurs (Hubbard A, 1965 - citat de M. Epuran): - sporturi în care se depăşeşte spaţiul timpul etc; - sporturi în care se depăşeşte adversarul. d. în funcţie de finalităţile urmărite în activitatea pedagogică (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran, 2001): - stăpânirea mediului; - stăpânirea corpului; 28
  28. 28. - îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a raporturilor cu ceilalţi. e. după tipul de solicitare şi de stres (Cratty, 1973 - citat de M. Epuran, 2001): - sporturi care solicită coordonarea ochilor şi stabilitatea proceselor psihice - sporturi care solicită expresia artistică; - sporturi cu mobilizare totală a energiei; - sporturi ce presupun anticiparea mişcărilor adversarilor. f. după numărul de competitori (M Epuran, 1992): - sporturi individuale; - sporturi în cuplu. g. după obiective: -sport de performanţă; -sport pentru toţi; -sport adaptat. h. după calităţile motrice implicate: - sporturi care solicită prioritar viteza, rezistenţa, capacităţile coordinative, forţa etc; i. după structură: - sporturi ciclice; - sporturi aciclice; -sporturi combinate. - sporturi cu monostructură; - sporturi cu polistructură; - complexe de exerciţii (Matveev) j. după ponderea factorilor care determină performanţa: - sporturi bazate pe componentă biologică; - sporturi bazate pe componentă tehnologică 29
  29. 29. k. după acţiunea tactică din competiţii (D. Harre): - sporturi individuale (cu incomodarea sau influenţarea adversarului); - sporturi în doi (cu incomodarea sau influenţarea adversarului); - sporturi pe echipe (cu incomodarea sau influenţarea adversarului); l. după contactul între competitori: - sporturi cu contact direct; - sporturi fără contact direct. m. în funcţie de direcţiile de acţiune şi al tacticii (J. Weineck): - sporturi bazate pe procedee tehnice cu parametrii spaţiali şi dinamici; - sporturi bazate pe caracteristicile temporale şi dinamice ale actelor şi acţiunilor motrice; - sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de rezolvare a problemelor tactice. n. în funcţie de caracteristicile efortului: - sporturi anaerobe; sporturi aerobe; sporturi mixte o. după caracteristicile prioritare ale solicitării: - sporturi cu solicitare preponderent: ■ neuropsihică, neuromusculară; ■ cardiorespiratorie, ■ neuromusculară, metabolică; ■ neuromusculară, ■ endocrinometabolică, 30
  30. 30. ■ cardiorespiratorie. p. după condiţiile de desfăşurare: - sporturi în diverse medii (sol, apă, aer); - sporturi desfăşurate la altitudine; - sporturi de sezon. r. după criteriul de evaluare a performanţei în competiţie (P. de Hillerin): - sporturi cu limitare spaţială şi condiţii de mediu standardizate; - sporturi cu limitare spaţială standardizată sau nestandardizată şi condiţii de mediu nereproductibile; - sporturi cu performanţă măsurabilă direct, ca mărime fizică; - sporturi cu performanţă măsurabilă fizic direct, dar cu criterii arbitrare de precizare a condiţiilor de concurs; - sporturi cu performanţe evaluate de către arbitrii prin notare; - sporturi individuale „de luptă‖ în care criteriul performanţei conduce la maximizarea realizărilor tehnico-tactice proprii; - sporturi de echipă cu maximizarea realizărilor tehnico-tactice măsurabile prin puncte, ale echipei proprii. s. după factorul care induce i n c e r t i t u d i n e a î n s i t u a ţ i i l e competiţionale (P.Parlebas): -mediu, partener, adversar; - fără incertitudine. t. după gradul de risc: - sporturi cu risc calculat; - sporturi extreme. ţ. după compararea performanţelor: - sporturi cu comparare directă a performanţelor, în care sportivii iau startul simultan; sporturi cu comparare indirectă, în care sportivii iau startul succesiv. 31
  31. 31. u. în funcţie de modul de apreciere a performanţei (Goirand, Metzler 1986): - sporturi în care practicanţii realizează o performanţă prin căutarea de „a face mai mult‖ sau „a face mai puţin‖ decât ceilalţi; - sporturi în care participanţii nu realizează performanţe dar produc forme corporale prin care caută să producă plăcere şi încântare; - sporturi în care participanţii nu realizează întotdeauna performanţe deoarece ei acţionează pentru a stăpâni un raport uman, acţiune şi reacţiune, în impunerea unuia (unora) asupra celuilalt. v. funcţie de includerea în programul J.O: - sporturi olimpice; - sporturi neolimpice Tendinţe manifestate în sportul contemporan - transformarea competiţiilor în spectacole al căror dramatism să atragă la locurile de desfăşurare un mare număr de spectatori şi să trezească interesul a cât mai multe mijloace mass-media; - organizarea de întreceri de toate tipurile, acestea favorizând în mare măsură dezvoltarea şi manifestarea personalităţii; - se manifestă tendinţa de creştere a numărului de sportivi pretendenţi la medalii; - apariţia tehnologiilor avansate de pregătire în tot mai multe ţări; - apariţia tendinţelor spre elitism şi ascetism, de la sportul popular către sportul de elită, rezervat numai unora; 32
  32. 32. - competiţia sportivă devine tot mai mult apanajul unor tineri care îşi fac din sport o profesie, din dorinţa câştigării statutului de vedetă (component al echipei) care se obligă la un anumit rol psihosocial, dar care îi oferă şi posibilitatea obţinerii unor avantaje substanţiale. - pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al sportului. 2.3. Antrenamentul sportiv Antrenament sportiv - proces complex bio-psiho-pedagogic, planificat, desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului la eforturi fizice şi psihice intense, necesare pentru obţinerea unor rezultate în competiţiile sportive. - se adresează unui număr mic de indivizi; - beneficiază de un număr redus de exerciţii, dar aceste mijloace sunt specifice, perfecţionate uneori până la virtuozitate; - calităţile şi deprinderile şi priceperile motrice, parametrii efortului fizic se desfăşoară la un înalt nivel faţă de educaţia fizică; - are două laturi: instruirea şi educaţia. Tendinţe manifestate în cadrul antrenamentelor în sportul contemporan 33
  33. 33. - menţinerea unor volume de efort raţionale (optime) care să asigure progresul şi, mai ales, caracterul relativ extensiv necesar acumulărilor pentru stabilitatea formei sportive; - perfecţionarea strategiilor de selecţie; - creşterea considerabilă a intensităţii eforturilor de antrenament, - creşterea ponderii pregătirii integrale a sportivilor în dauna pregătirii cu mijloace de bază şi specifice. - utilizarea în mai mare măsură a trenajoarelor, dispozitivelor, simulatoarelor etc. - conducerea antrenamentului şi competiţiilor de către o echipă de specialişti. 2.4. Cultura fizică Cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor şi valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi care contribuie la progresul cunoaşterii ( inclusiv creaţiile din domeniul educaţiei fizice şi sportului); Cultura fizică: Cultură fizică - ansamblu de valori înfăptuit printr-un tip de activitate specifică, motrică şi sportivă, care are drept ţel ridicarea nivelului calitativ al potenţialului biologic, spiritual şi motric al omului. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) 34
  34. 34. Componentă a culturii universale care cuprinde categoriile (noţiunile), legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării biologice şi spirituale a omului. Momente obligatorii ale actului cultural: - Cognitiv (de cunoaştere a realităţii, a fenomenului); - Axiologic (de raportare a acestora la nevoile individuale şi colective); - Creator (de creaţie); - Generalizator (de răspândire, de aplicare). Valori materiale şi spirituale ce aparţin culturii fizice: 1) Valori pe linia organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice (disciplinele ştiinţifice, recordurile, performanţele, măiestria tehnică); 2) Valori pe linia dezvoltării filogenetice a omului; 3) Valori create în procesul de practicare a exerciţiilor fizice, mai ales că aceasta este în strânsă legătură cu muzica, dansul, cântecul, cu formarea trăsăturilor de caracter, cu asimilarea unor cunoştinţe din alte domenii; 4) Valori de natură materială (instalaţii şi materiale sportive, baze sportive, aparatură, etc.); 5) Valori realizate prin spectacolul sportiv (fair- play, receptivitate faţă de frumos, măiestrie sportivă, delirul, încântarea, corectitudinea, etc.). 35
  35. 35. 2.5. Mişcarea sau motricitatea omului Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de poziţie sau transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe." (A. Dragnea, A. Bota, 1999). Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte "totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) Motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau îşi menţin o anumită poziţie prin contracţii tonice sau statice – (A. Dragnea, A. Bota, 1999). Mişcările pot fi: - ciclice-aciclice; - voluntare-involuntare; - active-pasive; - uniforme-accelerate; -automate. Parametrii mişcării: -spaţiali, temporali şi energetici. 36
  36. 36. 2.6. Act motric - element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) - reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se află (voluntare, reflexe, instinctuale şi automatizate) - sunt baza acţiunilor motrice 2.7. Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978). Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi codificate, constituind deprinderile şi priceperile motrice. 2.8. Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice produse de organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate şi încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general în scop adaptativ. - acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare, desfăşurate intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan. 37
  37. 37. 2.9. Dezvoltarea fizică - rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfo-funcţionali, proporţionali şi apropiaţi de valorile unui organism sănătos. Calitatea acestor indici este dată de rezultatul cumulativ al factorilor ereditari, de mediu natural şi social; - factorul social are rol primordial în influenţarea dezvoltării fizice. Obiectivele ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă: - armonie între indicii morfologici şi cei funcţionali; - proporţionalitatea între indicii somatici; - proporţionalitatea între indicii funcţionali. Pentru realizarea obiectivelor ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă trebuie ca, prin educaţia fizică şi antrenamentul sportiv să se acţioneze asupra organismului uman în sens profilactic, preventiv sau terapeutic, evitându-se (mai ales prin antrenamentul sportiv) unele influenţe unilaterale care au efecte inestetice, neplăcute, dizgraţioase şi au efecte negative asupra sănătăţii organismului. 2.10. Capacitatea motrică Din punct de vedere al activităţilor motrice, indivizii se deosebesc între ei prin modul cum se adaptează, prin felul cum execută, rezolvă 38
  38. 38. anumite sarcini motrice impuse de situaţiile complexe şi variabile ale mediului extern. Capacitatea motrică a organismului uman este o rezultantă plurifactorială a interacţiunii dintre aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, cunoştinţe, experienţă, motivaţie şi stări emoţionale. Motivaţia şi stările emoţionale, ca şi componente psihice, pot modifica pozitiv sau negativ nivelul, potenţialul de manifestare a capacităţii motrice. Din nenumăratele definiţii a capacităţii motrice credem că cea mai complexă este cea emisă de A. Dragnea şi Aura Bota (2000), conform cărora ―capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, indici morfo-funcţionali, procesele psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice toate însumate, corelate şi reciproc condiţionate având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.‖ Facultatea individului de a se mişca este determinată de legătura dintre factori anatomici, fiziologici şi diferite componente ale capacităţii motrice generale, cum ar fi: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea elasticitatea, supleţea şi mobilitatea. Este formată din: - deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aplicativ-utilitare; 39
  39. 39. - deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport; - calităţi motrice de bază şi specifice. Este influenţată de: -procesele psihice; -procesele biochimice; -indicii morfo-funcţionali. Tipuri: Generală -calităţi motrice de bază + deprinderi, priceperi de bază şi aplicativ utilitare; Specifică -calităţi motrice specifice + deprinderi, priceperi specifice unor ramuri de sport. Obiectivul prioritar al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv este îmbunătăţirea capacităţii motrice. 40
  40. 40. 3. Educaţia Fizică şi Sportul ca activităţi sociale 3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului Complexitatea acestor activităţi vizează conţinutul, structura, organizarea şi desfăşurarea lor; Se au în vedere totalitatea exerciţiilor fizice, aspectele tehnice şi organizatorice, disciplinele ştiinţifice, instituţiile implicate, cadrele de specialitate, instalaţiile şi materialele folosite. Apariţia şi dezvoltarea exerciţiilor fizice este determinată de: - condiţiile sociale cu influenţe din partea ştiinţei, religiei şi nivelului de cultură; - fundamentarea ştiinţifică – aceasta s-a realizat în timp, şi s-a amplificat odată cu apariţia T.M.E.F.S. şi a altor discipline teoretico- metodice; - evoluţia în timp a unor materiale şi instalaţii sportive, inclusiv a bazelor sportive. În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educaţiei fizice şi sportului s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale. În epoci diferite şi sisteme sociale diferite, comanda socială a fost diferită. Dar indiferent de aceasta, esenţa educaţiei fizice şi sportului a fost perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţilor motrice a oamenilor. 41
  41. 41. Comanda socială a societăţii actuale, solicită educaţiei fizice şi sportului să pregătească tineretul pentru muncă şi viaţă. Acestea, trebuie să contribuie la educarea şi formarea tineretului din punct de vedere moral, estetic, intelectual şi profesional, să-l facă capabil să facă faţă cu de randament maxim cerinţelor impuse de o societate de consum, concurenţială. Tocmai prin obiectivele şi scopurile lor, esenţa exerciţiilor fizice şi a sportul ui are aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcţiilor lor: cultural- educativă, socială recreativă, de destindere, morală etică, estetică şi de emulaţie a indivizilor societăţii. 3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului Idealul educaţiei fizice şi sportului reprezintă proiecţia solicitată de societate pentru aceste activităţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, privind contribuţia la determinarea modului de viaţă prefigurat, sistemul de priorităţi propus, sau ce anume este realmente important pentru individ într-o lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă şi întotdeauna stimulativă. - decurge din idealul social general şi din idealul educaţional integrat celui general. - poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate. 42
  42. 42. - desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să ştie să facă subiectul", educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu succes în societate. - idealului educaţiei fizice şi sportului influenţează pozitiv calitatea vieţii cu condiţia ca direcţia de abordare a elementelor de progres să fie îndreptată asupra următoarelor elemente: • Nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat. • Stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport şi nivelul acestuia. • Activităţile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activităţile de timp liber. • Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea sănătăţii şi problemele ecologice. • Experienţele sportive recomandabile pentru majoritatea subiecţilor. Aceste elemente sunt influenţate de mai mulţi factori: - valorile şi normele stabile pe care societatea în general şi fiecare individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de "om frumos şi bun" din Grecia antică); 43
  43. 43. - influenţele politice în planul educaţional care au determinat o abordare progresistă sau tradiţionalistă cu efecte asupra educaţiei fizice şi sportului; - caracteristicile economice şi civilizaţiile industriale şi post industriale care au condus la schimbări ale idealului; - influenţele naţionaliste şi religioase. 3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport: - fac parte din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea unei stări optime de sănătate a populaţiei; - contribuie la pregătirea pentru muncă şi viaţă; - prin ele se urmăreşte angrenarea unui număr de oameni în practicarea exerciţiilor fizice; - se urmăreşte afirmarea talentelor pe plan internaţional; - petrecerea în mod plăcut, util, recreativ a timpului liber; - asigurarea unei conduceri unitare pe fondul unei autonomii locale; - accent pe educaţia fizică şcolară ca premisă pentru sportul de performanţă. Tendinţe imediate pe care le presupune perspectiva socială: -diminuarea diferenţei între munca fizică şi cea intelectuală, între diferite genuri de muncă fizică; 44
  44. 44. -crearea unor condiţii organizatorice şi materiale mai bune; -necesitatea mişcării ca urmare a efectelor revoluţiei tehnico- ştiinţifice. Elemente de referinţă ale idealului educaţiei fizice - dezvoltarea fizică armonioasă concretizată în indici morfologici; - aptitudinile (calităţile) motrice de bază; - deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor probe şi ramuri de sport; - cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a exerciţiilor fizice; - calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice; - capacitatea de integrare socială şi recunoaştere a valorilor generate de activităţile motrice. 3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului Funcţia – în general - reprezintă esenţa unei activităţi, o realitate ce caracterizează măsura în care aceasta este orientată în vederea atingerii scopului. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul) acestora în ansamblul vieţii sociale. 45
  45. 45. Funcţiile activităţilor motrice satisfac cerinţele esenţiale, fundamentale care asigură existenţa sistemului (M.Epuran, V.Epuran, 1974). După I. Şiclovan (1979), prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză, care au caracter constant, răspunzând unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului. Aceste funcţii derivă din ideal şi se subordonează acestuia. I. Şiclovan enunţă următoarele funcţii, clasificate în 2 categorii: 1. Funcţii specifice: - funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase; - funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice. 2. Funcţii asociate: - funcţia igienică; - funcţia educativă; - funcţia recreativă; - funcţia de emulaţie. Funcţia de optimizare a potenţialului biologic Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi sportul presupun învăţarea mişcărilor, precum şi învăţarea prin mişcare (prin stimularea structurilor perceptiv - motorii, cognitive, a imaginii de sine şi a socializării). 46
  46. 46. Funcţia psiho-socială Educaţia fizica şi sportul sunt indispensabile în procesul de dezvoltare armonioasă a personalităţii umane. Ele pregătesc tinerii pentru viaţă. Pe lângă dezvoltarea capacităţii motrice, influenţe importante sunt induse şi pe planul dezvoltării cognitive şi a celei afective. Sunt stimulate: Pe plan psihic: - activitatea intelectuală (gândirea, atenţia, memoria, imaginaţia, creativitatea), - activitatea de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor motrice; - activităţile de fitness şi tot ce ţine de motricitatea omului; - comportamentele afective: interese, motivaţii, atitudini, valori; Pe plan social: - sentimentul de apartenenţă la un grup în care i se recunoaşte valoarea; - i se oferă posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi activităţilor proprii; - în mediul social se dezvoltă capacitatea de apreciere şi autoapreciere, - se formează capacitatea de a acţiona în grup; 47
  47. 47. - prinde contur noţiunea de fair-play. Funcţia culturală Reprezintă o semnificaţie nouă a îmbinării armonioase a valorilor culturii fizice cu motricitatea individului. - estetica mişcării, frumuseţea execuţiei se asociază cu perfecţiunea tehnică, eficienţa ei totul în vederea atingerii de performanţe sportive sau scopului; Între sport şi cultură există un limbaj comun având la bază idei, convingeri, obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere artistice etc, care are drept finalităţi crearea de opere de artă, spectacole grandioase etc. Funcţia economică Efectele economice ale sportului pot fi : - imediate - tardive „Industria sportului‖ este un domeniu cu aplicabilitate largă. La buna pregătire a sportivului este nevoie de însumarea muncii unei întregi armate de specialişti din domenii diferite. 48
  48. 48. 4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi procedeele metodice) reprezintă instrumente didactice cu care se operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi obiectivelor acestora. Categorii de mijloacele: 4.1. Specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea somatică, funcţională şi capacitatea motrică a omului. Acestea sunt: - exerciţiul fizic; - aparatura de specialitate; - măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin pauze active sau pasive). 4.1.1.Exerciţiul fizic - în programarea şi realizarea procesului de instruire este mijlocul specific de bază. Au apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi au devenit un mijloc de pregătire pentru muncă. I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Fără îndoială, indicii superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a organismului, precum şi 49
  49. 49. cei ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în acest scop‖. Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv. Conţinutul şi forma exerciţiului fizic Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea scopului final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde: • mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire etc); • efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate, densitate etc; • efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice (exerciţiu fizic este un act voluntar, intenţional şi orientat conştient, influenţând benefic comportamentul uman în ansamblul său). Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri (volum, intensitate, complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor şi conţinutul programelor. Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente, precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al mişcării. 50
  50. 50. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa. Elemente care definesc forma: - poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau aparat; - direcţia; - amplitudinea; - relaţia între segmente; - tempoul; - ritmul; - dispunerea faţă de adversari şi parteneri. Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă. Structura internă se compune din: -procesele de coordonare neuro-musculară; -legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice; -procesele energetice. Structura externă se compune din: -raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici. Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma: - spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării: rectilinii şi curbilinii); 51
  51. 51. - temporale: (ritm, tempo, durată); - spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară sau forţată) cu care se efectuează exerciţiul fizic; - dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea; Forţele interne: - active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor); - pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor); - de reacţie (interacţiunea dintre segmente). Forţele externe: - greutatea propriului corp; - reacţia sprijinului; - rezistenţa aerului (aer, apă, adversari); - ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele pasive, dintre relaxare şi încordare. - calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line (schimbarea direcţiilor) şi elastice (amortizare). Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica, definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice. Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea deprinderilor motrice, 52
  52. 52. Relaţia dialectică între formă şi conţinut: Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ. Clasificarea exerciţiilor fizice Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut, formă şi organizare conduc la efecte funcţionale stabile. Din punct de vedere al structurii şi formei: - exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică - exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor capacităţi, calităţi etc. - exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip algoritmic sau creativ - exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură sau probă sportivă. După gradul de codificare: - exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi (distanţă, timp estimat, pauze etc.). - exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii externe definite (ex. dribling printre jaloane); 53
  53. 53. - exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi condiţiile externe sunt bine precizate (ex. volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole); - exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări generale (ex. alergare de o oră pe teren pe variat în tempo uniform); - exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun măsurarea performanţelor realizate şi întocmirea clasamentelor. • După natura efectelor pe care le induc: - exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi nivelurile de pregătire; - orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul specific, reproducând parţial execuţiile proprii probei respective; - specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor tehnice proprii probei respective - exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în capacitate, de performanţă prin reproducerea identică a practicii de concurs, - exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie. • După calităţile motrice: - exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, cu multiplele lor combinaţii. • După tipul de încărcătură adiţională: 54
  54. 54. - exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip etc. • După tipul de pregătire: - exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc. • După sistemele biologice solicitate: - exerciţii neuro-musculare, exerciţii cardio-respiratorii, exerciţii endocrino-metabolice. • După natura contracţiei musculare: - exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte. După intensitatea efortului fizic: - exerciţii maximale, submaximale, medii etc. • După natura obiectivelor: - exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice; - exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi sintetice); - exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice (exerciţii fragmentare, globale sau ajutătoare); - exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob alactacidă - - 1-20 s, anaerob lactacidă - - 21-120 s, aerob-anaerobă 55
  55. 55. - - 121-300 s, aerobă peste 30 s). • După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi: introductive (pregătitoare-de încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de bază), asociative (de favorizare a transferului), aplicative, creative (sub formă de joc aleator), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de expresie corporală etc. • După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea pot fi: individuale, în grup, mixte sau demixtate. • După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate, semitipizate şi libere. 4.1.2 Măsurile de refacere a capacităţii de efort În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu durată şi caracter impuse de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul verigii revenirii organismului după efort. In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include: a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active); b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în jocurile sportive); 56
  56. 56. c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă), oxigenarea (în camere special amenajate, în care se inhalează aer îmbogăţit cu O 2 ), relaxarea în saună, utilizarea susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi regimul riguros de viaţă. 4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot diferenţia, în funcţie de scop: • aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de gimnastică, mingile în jocurile sportivi, schiurile, saltelele, prăjina, ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele etc.); • aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura specială şi îngrăditori de mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu bureţi, bazinul cu "apă moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc); • aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte anumite şocuri impuse de conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism, schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în gimnastică, echipamentul jucătorilor de hochei etc. • aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele asigură dezvoltarea calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel 57
  57. 57. cu perfecţionarea tehnicii, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge probei respective. 4.2. Mijloacele Asociate: 4.2.1. Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a corpului la soare, în paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat şi cu folosirea diverselor procedee de fricţionări cu apă (I. Şiclovan, 1979). 4.2.2.Condiţiile de igienă implică preocupări ale responsabililor (managerilor) privind crearea unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce priveşte: igiena sălilor de educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi iluminat corespunzătoare etc. 4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei şi sunt folosite ori de câte ori se consideră că acestea sunt necesare în realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Aceste mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic etc. 58
  58. 58. 5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport Generalităţi privind noţiunea de sistem Sistemul social - constituit din subsisteme: - economice; - ştiinţifice; - culturale; - militare; - de învăţământ etc. La acestea, având în vedere domeniul nostru de activitate, putem adăuga şi pe acela al educaţiei fizice şi sportului. Eventualele disfuncţionalităţi într-unul sau altul din aceste subsisteme creează disfunţionalităţi în întreg sistemul social. Noţiunea de sistem cuprinde totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, structurilor administrative etc., ce se găsesc într-un anume timp dat într-un teritoriu bine determinat, care interacţionează, şi se află într-o relaţie de interdependenţă cu scopul de a realiza obiective comune impuse de comanda socială. Tocmai de aceea, aceste sisteme sunt deschise, dinamice şi complexe. Ele recepţionează, prelucrează şi transferă informaţie având capacitatea de reglare şi autoreglare şi de adaptare la cerinţele impuse de societate în cadrul căruia funcţionează, de ideologia acesteia. 59
  59. 59. Elementele componente ale unui sistem: 1. concepţia sistemului social care este determinată de caracteristicile sociale, economice, politice şi culturale ale diferitelor state, de tradiţiile şi aspiraţiile popoarelor respective; de aici derivă fundamentarea din punct de vedere teoretic, fondul de idei ce stau la baza organizării, desfăşurării şi finalităţii activităţilor; 2. forţele organizatorice şi cadrul social, nivelul de civilizaţie existent (raportat la cerinţele internaţionale, globale sau zonale), privite ca etalon a nivelului de dezvoltare a ţării respective. 3. mijloacele şi formele de organizare şi funcţionare care să le asigure eficienţa şi integrarea într-un sistem social. Având în vedere teoria sistemelor, un sistem are componente: - materiale (numărul componentelor şi calitatea lor); - structurale (relaţiile dintre componente); - funcţionale (reacţia la solicitările externe şi interne); - conceptuale (de natură ideologică). 5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport În vederea stabilirii unui model prospectiv ideal pentru toate categoriile de cetăţeni din ţara noastră, sistemul românesc de educaţie fizică şi sport are stabilite scopurile, finalităţile, obiectivele finale şi intermediare 60
  60. 60. ale sistemului integral şi al fiecărui subsistem al său. Acestea au la bază elemente ca tradiţiile practicării educaţiei fizice şi sportului în România, respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor indiferent vârstă, profesie, sex, rasă, cult religios, nevoi speciale etc., privind practicarea educaţiei fizice şi sportului Respectând ideologiile societăţilor democrate, în România, educaţia fizică şi sportul sunt activităţi garantate de către stat. Pentru a realiza obiectivele sistemului au fost desemnate instituţiile, organismele, organizaţiile (guvernamentale sau neguvernamentale) cu atribuţii şi funcţii precise, bine stabilite. Nivelul calitativ al sistemului este determinat de buna funcţionare întregului sistem de relaţii a elementelor de structură. Întreg sistemul funcţionează având la bază cadrul legislativ, actele normative în vigoare, precizându-se statutul şi rolul instituţiilor şi organizaţiilor cuprinse, precum şi a specialiştilor ce acţionează în cadrul său. Legea educaţiei fizice şi sportului precizează poziţia fiecărui subsistem (minister, federaţii, cluburi, asociaţii, organizaţii), atribuţiile de comandă, control şi execuţie, precum şi atribuţiile fiecărui subsistem în contextul general social. Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului de educaţie fizică şi sport provin, în mare parte, de la bugetul, prin finanţare de la 61
  61. 61. organizaţii neguvernamentale sau alte surse atrase (sponsorizări, donaţii, etc). De elasticitatea sistemului de finanţare şi, mai ales, de managementul specific consumării fondurilor, depinde buna funcţionare a sistemului de educaţie fizică şi sport. Activitatea de educaţie fizică şi sport din România se desfăşoară sub îndrumarea profesorilor de educaţie fizică şi sport, antrenorilor, instructorilor ce îşi desfăşoară activitatea în şcoli, facultăţi şi cluburi sportive. Cerinţele superioare a desfăşurării activităţilor din sistem impun o categorie aparte de specialişti ca: medicii, psihologii, fizioterapeuţii, cercetătorii etc. Baza materială, patrimoniul de care dispune sistemul de educaţie fizică şi sport aflate în subordinea A.N.S., a altor departamente (învăţământ, apărare, transporturi etc), a administraţiilor locale sau în proprietate particulară trebuie să fie întreţinute şi dotate corespunzător, să asigure condiţii bune pentru practicarea exerciţiilor fizice şi securitatea participanţilor (sportivi, public). Acesta poate fi concesionat sau închiriat cu condiţia menţinerii destinaţiei sportive a acestuia 5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport 1. Asigurarea practicării continue şi simultane a exerciţiilor fizice la nivelul tuturor subsistemelor sale; 62
  62. 62. 2. Oferta sistemului trebuie să asigure forme de organizare care să ofere posibilitatea fiecărui cetăţean să practice activităţile de educaţie fizică şi sport după posibilităţi şi aptitudini, după preferinţe şi opţiuni în funcţie de particularităţile individuale; 3. Asigurarea unei legături eficiente între educaţia fizică şi sportul şcolar, zonele geografice ce se pretează depistării a copiilor cu aptitudini superioare, sportul de performanţă ce cuprinde tineri şi adulţi şi sportul pentru toţi care cuprinde populaţia cu motivaţie pentru valorile individuale şi sociale ale sportului. 4. În vederea creşterii eficienţei, a ordinii şi funcţionalităţii superioare a sistemului de educaţie fizică şi sport este imperios necesară asigurarea unităţii conducerii, îndrumării, răspunderii şi competentei profesionale a mişcării sportive. 5. Valorificarea maximă a bazei materiale existente, modernizarea acesteia acolo unde este cazul, construirea de noi baze sportive şi valorificarea superioară a resurselor organizatorice. 63
  63. 63. 6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică Componentele corespund modelului fiecărui subsistem de educaţie fizică, sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă imaginea muncii specialistului. Aceste componente sunt: -cunoştinţele teoretice de specialitate; -indicii morfo-funcţionali ai organismului; -calităţile motrice; -deprinderile şi priceperile motrice; -elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale. 6.1. Cunoştinţele de specialitate: -sunt de natură teoretică; -pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în timpul procesului de instruire, pe cale verbală sau intuitivă; -au rol în conştientizarea elevilor; -se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice; -ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi la dezvoltarea calităţilor motrice. 64
  64. 64. 6.2. Indicii morfo-funcţionali: -în procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor indici superiori şi armonioşi atât pe plan somatic cât şi funcţional respectînd particularităţile de vârstă şi sex ale indivizilor; -nivelul lor sunt detereminaţi genetic; -nivelul lor condiţionează capacitatea de muncă, randamentul oamenilor în viaţa de zi cu zi; -constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea priceperilor şi deprinderilor motrice; -aceşti indici se îmbunătăţesc atât prin practicarea exerciţiilor fizice ca activitate independentă cât şi în urma practicării lor sistematice în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şcolară. 6.3. Calităţile motrice „Calităţile motrice sunt însuşiri foarte importante ale organismului, materializate în posibilitatea acestuia de a executa acţiuni motrice care pretind într-o măsură mai mare sau mai mică, forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare‖ (Gh. Mitra, Al. Mogoş). Întreaga varietate de acte, acţiuni şi activităţi motrice efectuate de om dea-lungul vieţii, în domenii varia, se efectuează în concordanţă cu gradul de dezvoltare al calităţilor motrice 65
  65. 65. Calităţile motrice - viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa, mobilitatea – supleţea - elasticitatea - fac parte, alături de deprinderile şi priceperile motrice, din sfera capacităţilor motrice. Acţiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de combinare a calităţilor motrice cu elemente de tehnică. Indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, îndemânării, rezistenţei, supleţei, nu condiţionează numai efectuarea deprinderilor de mişcare, ci şi valorificarea maximă a acestora. Ţinând seama de legăturile indisolubile dintre calităţile motrice şi priceperile şi deprinderile de mişcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să fie făcută diferenţiat în concordanţă cu cerinţele specifice ale aplicării deprinderilor motrice în diferitele activităţi practice. Calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului. Ele se dezvoltă în mod individual, de la naştere şi până la moarte, fiind determinate de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experienţa motrică anterioară, mediul geografic natural şi de factori sociali. Dezvoltarea lor favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului, adaptarea organelor, funcţiilor şi sistemelor la un nivel superior de solicitare. Parametri proprii fiecărei calităţi motrice în parte: - viteză - repeziciunea mişcărilor 66
  66. 66. - îndemânare - complexitatea şi precizia acţiunii - rezistenţă - durata acţiunii - forţă – încărcătura - supleţe-gradul de mobilitate. Modalităţi de acţionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice: 1. folosirea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi a celor specifice cu modificarea determinantei lor. Elementele care modifică dominanta sunt: - ritmul sau tempoul de executare al mişcării; - amplitudinea mişcării; - greutatea şi dimensiunile obiectelor, dimensiunile terenului; - numărul de repetări, durata execuţiei; - durata pauzelor dintre repetări; - procedeele metodice utilizate. 2. folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice de dezvoltare a calităţilor motrice: - să se selecţioneze pentru fiecare calitate motrică în parte metodele, procedeele sau mijloacele cele mai eficiente, optime în raport cu particularităţile de vârstă, sex, grad de pregătire, etc. Nu există limită inferioară de vârstă pentru dezvoltarea lor ci numai metode şi mijloace adecvate, precum şi perioade de dezvoltare mai intensă, de relativă stagnare sau de regres. 67
  67. 67. 6.3.1. Viteza În accepţiunea cea mai largă, se referă la rapiditatea cu care o mişcare sau un act motric este executat în unitatea de timp. Viteza este determinată de lungimea distanţei parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări; se apreciază în m / sec sau numai în unităţi de timp. Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică frecvent, în prea puţine cazuri corpul omenesc putând efectua o mişcare cu viteză uniformă. De cele mai multe ori, viteza este asociată cu alte calităţi motrice ca forţa şi rezistenţa, dar şi cu tempoul şi ritmul mişcărilor. Tempoul mişcărilor reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de timp şi depinde de masa corpului sau segmentelor corpului aflate în mişcare şi de momentele de inerţie; cu ajutorul tempoului se poate stabili intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului. Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi; are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui. Viteza este determinată de factori biologici, morfologici, funcţionali, biochimici, metabolici şi psihologici, dintre aceştia cei mai importanţi fiind: - mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase (excitaţia şi inhibiţia); 68
  68. 68. - viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua nervoasă; - viteza de răspuns a muşchiului în urma excitaţiei nervoase; - forţa muşchiului ce intră în contracţie; - lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară; - capacitatea de coordonare a grupelor musculare; - tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul (albe sau roşii); - bogăţia de compuşi macroergici (CP, ATP). Procesul educării vitezei este complex şi de aceea trebuiesc îndeplinite anumite condiţii: - tehnica execuţiei mişcărilor să fie foarte bine însuşită; - pe toată durata execuţiei viteza să fie constantă; deci durata execuţiei va fi optimă ; - pauzele dintre repetarea mişcărilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura revenirea optimă a organismului; o mişcare se va relua numai în condiţiile în care organismul este odihnit. Astfel, putem spune că: - viteza nu se dezvoltă în mod linear, în paralel cu perioadele de creştere; în mod diferenţiat, în funcţie sex şi de perioada de creştere, întâlnim perioade de stagnare sau de accelerare; - dezvoltarea vitezei este puternic influenţată genetic; 69
  69. 69. - fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, în timp ce la băieţi se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezei de reacţie; în toate formele de manifestare, până în perioada pubertară nu se observă accelerări sau stagnări; acestea ies în evidenţă după perioada pubertară, mai ales la fete ; după această perioadă de creştere, viteza pură nu se mai poate dezvolta sub nici o formă de manifestare a sa; ceea ce se dezvoltă este aceea calitate care se combină cel mai mult cu viteza, respectiv forţa, rezistenţa sau îndemânarea. Forme de manifestare: 1. Viteza de reacţie - timpul reacţiei motrice - elemente componente: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea excitaţiei pe căile aferente, analiza semnalului în centrii nervoşi (durata cea mai mare), transmiterea comenzii efectoare, excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie; Reacţiile pot fi: - simple – răspunsul este dat sub forma unei mişcări dinainte cunoscute şi care apare spontan; - complexe – se manifestă în cadrul jocurilor bilaterale sau în acele sporturi unde răspunsul dat este în funcţie de acţiunea partenerilor, coechipierilor sau „adversarilor‖; 2. Viteza de execuţie - viteza propriu-zisă a mişcărilor 70
  70. 70. - reprezintă timpul consumat de la începerea efectuării unui act, sau a unei acţiuni motrice până la terminarea acestora; - se referă la mişcări „singulare‖; - pentru fi eficientă, tehnica mişcărilor trebuie însuşită în mod corespunzător iar încărcătura efortului trebuie să fie adecvată; - de asemenea, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză. 3. Viteza de repetiţie - frecvenţa mişcărilor - este o variată a vitezei de execuţie; mişcările (aceleaşi) se efectuează într-o unitate sau interval de timp dinainte stabilite; - vizează frecvenţa unei mişcări. 4. Viteza de deplasare - este tot o variată a vitezei de execuţie – când se pune problema parcurgerii, prin alergare, a unui spaţiu prestabilit sau a unei distanţe contra timp – sau a vitezei de repetiţie – în momentul în care trebuie parcursă o distanţă într-o unitate de timp prestabilită; este vorba despre frecvenţa mişcărilor omului; - această formă de manifestare a vitezei o întâlnim cadrul mişcărilor ciclice. 5. Viteza de accelerare -variantă a vitezei de repetiţie - reprezintă acea capacitate de accelerare a individului de a atinge cât mai rapid o viteză maximă; - depinde de: 71
  71. 71. - forţa segmentelor angrenate în efort; - lungimea pasului; - mobilitateaa articulară; - elasticitatea musculară. 6. Viteza în regimul altor calităţi motrice: - viteza în regim de rezistenţă (variantă a vitezei de repetiţie); - viteza explozivă (detenta)-variantă a acelei de execuţie; - viteza de decizie-variantă a celei de reacţie şi execuţie. Procedee şi orientări metodice pentru dezvoltarea vitezei: 1. executarea unor acţiuni motrice în tempouri maxime în condiţii normale; 2. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate supramaximală în condiţii uşurate; 3. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate submaximală în condiţii îngreuiate; 4. executarea unor acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi maximale, stabilite de factori externi. Metoda cea mai des folosită este cea a repetărilor. 6.3.2. Îndemânarea Calitate motrică complexă - implică participarea segmentelor nervoase superioare în efectuarea oricărui act, acţiune sau activitate motrică; 72
  72. 72. - prin implicarea acestora se obţine o mai bună coordonare a segmentelor sau a corpului în întregime, echilibru, precizie a mişcărilor, orientare spaţio – temporală, amplitudinea mişcărilor, ambidextrie etc., cu scopul de a obţine procese de reglare motrică bazate pe eficienţă maximă şi consum minim de energie. Îndemânarea implică calităţi psihomotrice, care determină capacitatea individului de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea sa la condiţii variate, diferite, impuse de natura mereu schimbătoare a activităţilor. Caracteristicile activităţilor scot în evidenţă trei forme de manifestare a îndemânării: - generală, în care efectuarea tuturor actelor sau acţiunilor motrice presupune existenţa, într-o măsură mai mare sau mai mică, a acestei forme de îndemânare; - specifică - este rezultatul unei anume specializări într-o anume activitate; - în regimul altor calităţi motrice, când se poate combina eficient cu alte calităţi motrice, rezultând mărirea ariei de activitate în domenii diferite. Factorii care condiţionează îndemânarea ţin de particularităţile bio-psihologice ale individului; dintre acestea amintim: - nivelul de coordonare a sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei cerebrale; 73
  73. 73. - calitatea transmiterii impulsului nervos şi a inervaţiei musculare; - capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza sinteza aferentă pentru analiza situaţiei; - capacitatea de anticipare rapidă, ce are la bază experienţa anterioară a individului; - volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le posedă fiecare individ în parte; - nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice. Componentele îndemânării • Capacităţi de coordonare • Capacitatea de diferenţiere spaţio-temporară • Capacitatea ritmică • Capacitatea de echilibru • Capacitatea de învăţare motorie • Capacitatea de orientare spaţială • Capacitatea de conducere a mişcărilor • Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică • Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor etc. Importanţă: 1. influenţează în mare măsură învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi stabilitatea acestora în timp; 74
  74. 74. 2. favorizează efectuarea eficientă a actelor motrice în condiţii variate; 3. determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo; 4. favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice; 5. favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative. Măsuri şi indicaţii metodice pentru dezvoltare / educare - accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice; - un grad de dificultate sporit al exerciţiilor în ce priveşte coordonarea, chiar în stadiile iniţiale ale instruirii; - pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se va mări dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele) faţă de: 1. precizia mişcărilor; 2. coordonarea integrală a mişcării şi între componentele acesteia; 3. spontaneitatea schimbării situaţiei; - vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor; 75

×