1. inliniedreapt a.net
http://inliniedreapta.net/dereferinta/astronomie-pentru-poeti-si-capcane-pentru-postmoderni/
Astronomie pentru poeţi şi capcane pentru
postmoderni
Cum nu sunt un apropiat al
comunităţii astrofizicienilor
, numele lui Trinh Xuan
Thuan nu mi-a spus nimic
atunci cînd am văzut un
interviu cu el publicat de
Figaro Magazine sub titlul
“Sîntem toţi pulbere de
stele”. Am descoperit ,
citind interviul, o gîndire vie,
interesantă, un om de
ştiinţă de înalt nivel şi un
credincios budist căruia nu-i
e teamă să-şi dezvăluie
credinţa. M-a interesat şi
am aflat că Trin Xuan
Thuan e un savant născut
în Vietnam, care a studiat
şi s-a format în Franţa, apoi şi-a contimnuat studiile la Caltech şi şi-a luat doctoratul la
Princeton, cu Lyman Spitzer, părintele telescopului Hubble. Actualmente este cercetător la
Institutul de Astrofizică de la Paris, dar şi profesor la Virginia University, unde predă un curs
intitulat Astronomie pentru poeţi. Vestea că va veni la Marsilia pentru Conferinţele Le Figaro m-a
bucurat, mi-am făcut rezervare la conferinţă, am cumpărat două din cărţile sale (Cosmosul şi
Lot usul şi Dicţ ionarul îndrăgost it al Cerului şi al St elelor). Numai că exact la ora la care
trebuie să merg la conferinţă am fost anunţat că are loc o expulzare de romi, aşa că mi-am
văzut de plăcerile sinecurei de Consul general! Nu l-am întîlnit pe Trinh Xuan Thuan, dar am citit
din cărţile sale. Şi vreau să vă împărtăşesc un fragment din Le Cosmos et le Lot us, les
conf esions d’un ast rophysicien (Albin Michel, 2011) un eseu, o autobiografie spirituală care ar
merita tradusă şi în româneşte. Am ales fragmentul care se numeşte Farsa lui Sokal care este
denumită de astrofizician în interviul din Figaro Magazine drept “un act de salubritate
intelectuală”:
“ … sînt total opus postmoderniştilor care pretind că legile naturii descoperite de oamenii de
ştiinţă nu sînt altceva decît construcţii sociale şi culturale, că orice teorie ştiinţifică este
suspectă pentru că e înţesată, în mod necesar, de rasism, de sexism, de capitalism, de

2. suspectă pentru că e înţesată, în mod necesar, de rasism, de sexism, de capitalism, de
colonialism, de militarism şi de alte isme imaginabile. Acest “relativism cultural” neagă orice
posibilitate de a te apropia de adevăr, în orice domeniu. Astfel, în ceea ce priveşte Istoria
Statelor Unite, nu există o istorie a Negrilor, ci o istorie a negrilor în raport cu o istorie alba; nu
există o istorie a femeilor, ci o istorie feminină în opoziţie cu cea masculină etc. În absenţa
valorilor universale, singurele avînd drept de cetate ar fi opiniile indivizilor sau ale grupurilor de
indivizi şi toate punctele de vedere ar fi valide şi legitime, chiar dacă sînt ireconciliabile.
Exasperat de aceste teze care au ajuns pînă în domeniul ştiinţei, fizicianul american Alan Sokal,
de la New York University, unul din rarii savanți care urmăresc de aproape dezbaterile
postmoderniste asupra naturii ştiinţei (trebuie să mărturisesc faptul că marea majoritate dintre
noi sîntem prea ocupaţi cu munca noastră pentru a acorda atenţie acestui gen de dezbateri
înalt academice), s-a decis să dea o lovitură acestor teorii pentru a le demonstra cît sînt de
goale pe dinăuntru. În 1996 apus la cale o farsă sub forma u nui articol parodic scris în stilul
ermetic pe care-lau postmoderniştii, şi încărcat de non-sensuri ştiinţifice, îngropate în turnura
unor fraze atît de alambicate încît să pară profunde şi irefutabile pentru un ciitor neiniţiat. Chiar
titlul aerticolului este cît se poate de ameţitor: “Transgresarea frontierelor: spre o hermeneutică
transformativă a gravităţii cuantice”. Sokal a trimis acest articol revistei de studii culturale Social
Text. Redactorul şef nu a stat pe gînduri şi l-a publicat.
Farsa a fost dezvăluită de Sokal însuşi, într-un al doilea articol apărut în altă revistă, Lingua
Franca, în care a explicat că obiectivul lui a fost să denunţe lipsa de rigoare intelectuală a
anumitor cercetători din ştiinţele umane şi a unor filozofi propovăduitori ai relativismului cultural.
Cu intenţia de a-i seduce pe cititori şi de a obţine o poziţie de autoritate graţie prestigiului
ştiinţei, cu alte cuvinte, pentru a da semen exterioare de ştiinţificitate, aceşti cercetători şi
gînditori abuzează de concepte ştiinţifice, de imagini şi de metafore împrumutate din ştiinţele
“pure”, fizică sau matematică, cu care-şi susţin discursul. Din nefericire, în marea majoritate a
cazurilor, aceste concepte sînt prost mînuite şi asimilate, în aşa fel încît, importate în alte
domenii –ştiinţele umaniste– şi utilizate într-un context total diferit, conduc adesea la
contrasensurile ştiinţifice cele mai grosolane, care întunecă în loc să ilumineze discursul. Astfel,
relativitatea, mecanica cuantică, teoria haosului sau Teorema lui Godel sînt aesea citate de
postmodernişti ca avînd implicaţii politice, sociale şi culturale profunde. În articolul său, Sokal a
dat frîu liber spiritului parodic, citîndu-i, în trecere, pe Jacques Derrida despre relativitate,
Jacques Lacan despre topologie şi logică, sau pe Gilles Deleuze despre teoria haosului. Potrivit
autorului, textul lui era înţesat de non-sens, dar editorii de la Social Text au publicat acest
articol de fizică cuantică fără să se ostenească să ceară avizul vreunui specialist, numai pentru
că suna bine şi era în accord cu prejudecăţile lor ideologice. Articolul începea într-adevăr cu un
adevărat credo al postmoderniştilor: “Există un număr de oameni de ştiinţă, mai ales fizicieni,
care continua să respingă noţiunea potrivit căreia disciplinele de critică culturală şi socială ar
putea să contribuie cît de cît la cercetarea lor, altfel decît într-o manieră foarte indirectă…
Dimpotrivă, aceştia persistă să rămînă ataşaţi dogmei impuse de Epoca Luminilor asupra gîndirii
intelectuale occidentale, care poate fi rezumată astfel: există o lume exterioară, ale cărei
proprietăţi sînt independente de fiinţa umană,. Şi, de fapt, de toată umanitatea; aceste proprietăţi
sînt codate în legi fizice “eterne”; oamenii pot dobîndi o cunoaştere slabă, imperfectă şi

3. provizorie, a acestor legi aplicînd procedure “obiective” şi reguli epistemologice prescrise de
aceea ce se numeşte “metoda ştiinţifică.” (Trinh Xuan Thuan)