1. OCEANUL LIMBII ROMÂNE
Pseudodiscurs la temă dată
Ţărmul Pacificului
Canioane verzi
50 de stele de aur
Fâşâitul aripilor de înger
Caut să captez şoaptele
Bat la cele şapte porţi ale Ierusalimului
Mă închin la profeţii
Celor trei Chipuri fără chip
Ale Aceluiaşi
Unicul
Şi-aştept să coboare
Verbul făcător de lumi
Mă plimb cu Robespierre
Canişul meu negru imperial
Pe Şosea
Sub candelabrele ofilite ale castanilor
Şi cu iluzia că amân Nefiinţa
Logodesc cuvinte
Din când în când
Revin la izvorul primordial
La şipotul care mi-a susurat
Prima silabă
Şi celulă cu celulă
Vertebră cu vertebră
Mi-a înălţat statura

2. Din murmurul cuvintelor
Şoptite de îngeri
Îngânate de oracole
Bolborosite de şipotul
Pământului natal
A crescut arbore în faţa timpului
Coloana mea vertebrală
E catargul corabiei mele
Traversând cu toate pânzele întinse
Oceanul Limbii Române.
Toma George MAIORESCU,
24 sept. 2001

3.
Dor de România?!?
‐ un text care doare și pe care îl publicăm pentru ca sărbătorirea
noastră să nu aibă caracter festiv, ci unul real de afirmare și
redresare națională ‐
‐
scris de Alin Fumurescu, care preda filosofie politica la Indiana
University‐Bloomington
Te arde. Stiu ca te arde. Dar daca vii în România, asteapta-te sa gasesti aici o societate
profund polarizaa, profund schizoida. Din ce în ce mai polarizata si mai schizoida de la an la
an. Ma tem ca ai sa gasesti - ca si mine - o majoritate ponosita, subjugata compromisului si
lipsita de drepturi, despuiata pâna si de propriile potentialitati, peste care troneaza vulgar si
arogant o minoritate, îndraznesc sa spun ucigasa, cu "gipane" supradimensionate, gata sa te
spulbere cu zile pentru singura vina de a te fi aflat în fata scumpilor lor bolizi, gata sa te
stâlceasca în bataie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fara limite. Sunt
indivizi care si-au pierdut orice reper nu doar crestin, ci uman. Iar lege nu exista. Decât,
poate, pentru prosti, în fond, asta e si ideea. Sarmanii îi urasc pe bogati, îi dispretuiesc pentru
comportamentul lor, dar în adâncul inimii îi invidiaza, le admira viata si ar vrea sa fie ca ei.
Sa poti ajunge din terorizat terorist, iata visul ce merita visat!. Oamenii au uitat sa(-si)
vorbeasca si latra. Se comunica aproape monosilabic: bai, mai, vino, du-te, hai, ma-ta; toate
formulele de politete, de bunavointa, cuvintele acelea galante, cu consistenta, noima si duh,
care te îmbogatesc, care îti descretesc fruntea si îti fac ziua agreabila - multumesc, buna ziua,
ce mai faceti, ma bucur pentru dumneavoastra - par sa fi iesit din uz. Traiesc numai în
dictionare si, din câte îmi dau seama, dictionare nu prea mai foloseste nimeni. Lumea se
îmbulzeste în zona ta privata la banca, la posta, la magazin. Lumea nu e senina si
demna. Lumea care "se descurca" e mereu grabita, repezita, agresiva. În realitate, se
fusereste la greu, si totul pare dus numai pâna la jumatate. Hai, maximum pâna la trei-
sferturi, dupa care "e bine si asa", se schimba brusc directia, viziunea, prioritatea.
Fidelitatea fata de un principiu asumat e taxata drept rigiditate, criteriile-s bune doar în
teorie. Flexibilitatea e cuvântul de ordine azi, mai ales cea morala. Se practica, în plus, o
exhibare degradanta, gretoasa a sexualitatii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e
pornografie; machiajul e greu, decolteurile - adânci, barbatii - atâtati în animalicul lor.
Lucrurile sfinte sunt subiect de banc, iar spatiul public este nespalat. De gura
adolescentilor sa te feresti. Multi dintre ei nu mai respecta nimic si pe nimeni, nici chiar
(de fapt, asta în primul rând) pe ei însisi. Rusinea a murit, cuviinta îsi da ultima suflare.
Prin cartiere, cofetariile s-au transformat în cazinouri. Manelele au evadat din muzica si
s-au instalat în haine, în arhitectura, în maldarele de gunoaie din mijlocul parcurilor
nationale, în drujbe si în termopane. Kitsch-ul acopera ultimele bastioane ale solemnitatii

4. si ale decentei. Piese de o frumusete elegant trasata cad în mâinile unor demolatori nu doar
fara cultura, ci lipsiti chiar si de acea înnascuta delicatete în fata puritatii simple. Unii
demoleaza chiar construind. Demoleaza autenticul si frumosul, slutesc peisajul si
handicapeaza sufletele privitorilor.
Natura, creatie a lui Dumnezeu, e incendiata, braconata, furata, retezata la pamânt, lasata
sa se iroseasca sub scaieti. Asa trateaza mai-marii darul. Tara-i un SRL. Al lor.
Preotia se vinde si se cumpara, mosiile sufletesti se transeaza ca si imobiliarele. Spiritul
trebuie ancorat cu lanturi în trotuar, ca nu cumva sa leviteze. Trebuie îndesat cu talismane
din pleu. Crucile trebuie împanate ca niste toape ale tranzitiei, cu flori de plastic
îndesate în jumatati de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprima în doze mari de beton, în
pseudo-icoane si în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie sa fie mari. Bigotismul a
devenit virtute si vorbeste în citate aproximative. Ai senzatia ca sufletele ratacesc razlete
undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumbla
singure, pustii si pline de riduri de colo pâna colo, punându-si ca unic tel banul - fara de
care esti nimeni. Daca nu ai bani, nu ai drepturi, nu primesti respect, nici îngrijire,
demnitatea persoanei umane sta în dimensiunea portofelului, în succes, în numarul de
plecaciuni efectuate periodic fata de pile suspuse. La cantitatea de munca si de stres pe
care o presupune, o minima prosperitate te costa sanatatea, casnicia si viata personala. Toti
vor sa ajunga bogati repede, doar o viata au, si ea se consuma integral aici, între hoti si
smecheri, în aceasta perpetua senzatie de nesiguranta.
Da, asteapta-te ca în România sa te simti în nesiguranta.
Asteapta-te de asemenea sa gasesti lucruri mai proaste decât "dincolo" la preturi mai mari
decât "dincolo", la salarii mai mici decât "dincolo". Cine mai are oare instinctul de a
produce realmente ceva, si înca lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al taranului
harnic si cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregatit, de a umple hambarul cu lucrul
miinilor lui? Ori pasiunea mestesugarului de a lasa ceva solid în urma, peste generatii? Mai
tine cineva la ideea lucrului durabil si bine facut ca la o satisfactie personala? Nu pot sa
îti dau mari sperante. Se practica intermedierea, comertul, mutatul dintr-o parte într-alta a
lucrurilor produse de altii. Se practica mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din
fonduri europene. Toata tara pare o teapa. Totul pare gestionat, legiferat si administrat, de
parca ar avea în vedere un unic obiectiv: teapa. Cât mai mare si cât mai repede.
Asteapta-te ca acela care a comis o ilegalitate sa îti pretinda sa platesti în locul lui, iar daca
refuzi sa o faci, sa se indigneze ca "nu e drept". Smecheria e numai a lui, dar vinovatia e
la comun, ca la comunisti. Când e de luat, sa ia singur, dar când e de dat, sa dea toti.
Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate intretinuta, saracie. Democratia nu
functioneaza, fiindca daca ar functiona ar însemna ca poporul ar avea puterea, or eu nu vad
asta niciunde. Educatia e dinamitata, dupa cum e si familia. Copiii ramân de izbeliste,
devorati de oboseala, precaritatea materiala, visele consumiste sau ambitiile de cariera ale
parintilor. Sanatatea e un cadavru în putrefactie, iar - daca-mi permiti metafora - la
morga nu functioneaza nici frigiderele, nici aerul conditionat. Agricultura e în colaps;
turismul e o gluma sinistra (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-
inexistent. Drumurile sunt omor cu premeditare. Ai senzatia ca tara nu e guvernata. Ai
senzatia ca singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimti cu o
acuitate dureroasa dezagregarea, disolutia, absenta oricarei strategii a poporului român
pentru poporul român. Cine suntem? Cine vrem sa fim? Daca îti pui asemenea întrebari,
daca te intereseaza ce cerem noi de la noi însine ca neam si ca stat, unde anume avem de
gând sa ne pozitionam în matricea natiunilor, din punct de vedere cultural, politic,
economic, unde ne vedem peste zece ani si ce întreprindem, concret, pentru asta, ma
îndoiesc ca vei afla în tara un raspuns.

5. Oamenii nu mai cred, nu mai spera, nu îi mai motiveaza nimic decât interesul propriu,
chinurile si frustrarea acumulata, dar zac inerti civic, vociferând inutil în fata televizorului
sau pur si simplu epuizati, preferând sa se lase condusi. Direct în stâlp sau în sant. Pare
ca nu-i mai socheaza nimic, nu-i mai oripileaza nimic, nimic nu li se mai pare strigator la
cer.
Patria e enclavizata. Caci da, singurele care mai traiesc, care mai respira cât de cât normal,
care mai tintesc catre ceva, care nu au fost carbonizate înca în acest razboi civil mocnit,
dar generalizat sunt câteva discrete enclave de dreapta judecata, de deschidere, de
initiativa, de profesionalism, de activitate creatoare, de revolta si constructie, de demnitate,
de marturisire, de crestinism autentic, de delicatete revigoranta, de daruire si bunatate, de
gândire pe termen lung, de convingere în niste valori perene, clare si nenegociabile. În
fata acestor oameni, care se Încapatâneaza sa dea ce au mai bun din ei în aceste conditii
(pe care tu abia reusesti sa le suporti în trecere), îti vei pleca fruntea si te vei simti inferior.
Unii zic ca enclavele sunt majoritare si probabil ca e adevarat. Dar nemaiputând
comunica între ele, neputându-se uni si actiona în front comun, sunt, practic, anihilate.
Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrând sa îi faca muti si invizibili. Cauta sa le
discrediteze eforturile, îi bruiaza si descurajeaza sistematic, ca într-un plan perfid menit sa
convinga ca verticalitatea aici e imposibilitate si povara. Uneori reuseste. Enclavele
bine-crescute îsi accepta marginalitatea, efectuând miscari retractile catre forul interior a
propriei fiinte, refugiindu-se în anonimat ca sa se salveze macar pe sine. Întelepciunea
lor proaspata, rabdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de
initiati, iar copiii lor vor suferi precum ciudatii si inadaptatii societatii. Vino, daca
însetezi tare, dar ai sa pleci mai îndurerat si mai confuz, realizând ca, de fapt, alternativa
perpetua în care traiesti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasa la care visezi mereu
si-n care, ca emigrant român, esti suspendat o viata întreaga, de fapt nu exista. A
murit si, încet-încet, va muri si în tine.