1. Capitolul I
Noțiunea de teorie generală a dreptului
Teoria generală a dreptului este o știință socială deoarece studiază două elemente ale
vieții sociale:
1) Statul și
2) Dreptul.
Pentru că viața socială prezintă o extraordinară complexitate, nu se pot determina limite
precise între științele care studiază diversele elemente ale acesteia.
Pe cale de consecință, nici între teoria generală a dreptului și celelalte științe sociale,
precum istoria, politologia, sociologia, economia etc. nu se pot stabili granițe concrete. În
contextul acestei complexități a unității reprezentate de societatea umană trebuie să vorbim
de o relație interdisciplinară între științele care studiază fenomenele vieții sociale, iar nu să
forțăm formarea de granițe. Această unitate de studiu se observă foarte bine în teoria
generală a dreptului pentru că această știință vizează lămurirea dreptului, statului și a legăturii
dintre cele două. Dreptul este studiat de științele juridice și statul este studiat de științele
politice, dar legătura dintre cele două este cel mai bine prezentată de către disciplina teoriei
generale a dreptului.
Cele două concepte nu pot fi separate pentru că se bazează unul pe celălalt printr-o
structură atât de puternică încât sunt de neconceput în mod distinct.
Înființarea, organizarea și funcționarea statului se realizează datorită normelor juridice,
adică dreptul în forma sa cea mai detaliată, iar norma juridică este produsul statului.
Chiar dacă pătrundem la nivelele structurale cele mai de jos ale statului, până la ultimul
său element organizațional sau funcțional, cea mai măruntă autoritatea sau instituție publică,
vom observa că aceasta există și este funcțională datorită regulilor stabilite pentru aceasta de
stat prin una dintre puterile sale. Din cealaltă perspectivă vom observa că și pe acest palier
minor se produce drept pentru un anume domeniu, respectiv acela pentru care autoritatea
publică în cauză este abilitată să reglementeze.
În primul rând câteva clarificări terminologice cu privire la materia de studiu
reprezentată de teoria generală a dreptului.
În trecut această disciplină purta denumirea de „enciclopedie juridică” sau „enciclopedia
dreptului”. Aceste denumiri au fost abandonate pentru că erau prea vagi și nu prezentau în
mod real adevăratul obiect de studiu ale acestei discipline de învățământ juridic. Teoria
generală a dreptului trebuie privită ca o introducere în studiul dreptului deoarece are ca scop
înțelegerea elementelor esențiale și a principiilor fundamentale ale dreptului, adică a
aspectelor și formelor care se regăsesc în orice ramură de drept1
.
Obiectul teoriei generale a dreptului nu constă în elementele constitutive ale dreptului
pozitiv, acestea fiind supuse unor modificări permanente datorate schimbărilor din viața
socială, ci în formele permanente ale acestor elemente, conceptele abstracte imuabile ale
dreptului.
Teoria generală a dreptului nu se confundă cu filozofia dreptului, căci prin această știință
nu se studiază rațiunea de a fi a dreptului, ci de formele și structurile dreptului. Teoria generală
a dreptului are caracter elementar pentru studiul dreptului, pe când filozofia dreptului îl
finalizează. Dacă filozofia dreptului pleacă de la rațiunea dreptului spre ceea ce este dreptul,
1 Dănişor D-C., Dogaru I., Dănişor Ghe., Teoria generală a dreptului ed. II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1

2. teoria generală a dreptului pleacă de la ceea ce este dreptul către generalitățile abstracte ale
acestuia. Teoria generală a dreptului este o știință a formelor și a tehnicilor primordiale,
urmând să fie completată cu rațiunea dreptului prin disciplina filozofiei dreptului.
Predarea teoriei generale a dreptului este necesară pentru a se înțelege chestiunile
generale ale dreptului, a firelor roșii ale acestei științe, pentru că de la acestea se ajunge la
chestiunile de detaliu, unele dintre ele specifice unei singure ramuri de drept. Dacă cel care
studiază dreptul ar începe cu diversele ramuri de drept, atunci ar pierde din vedere unicitatea
acestei științe, ansamblul său, spiritul său universal, și în ultimă fază – adevărul și binele, ca
destinații finale ale demersului juristului. Teoria generală a dreptului este calea către acest
scop.
Pentru a merge mai departe trebuie înțelese conceptul de știință a dreptului și raportul
acesteia cu alte științe care formează ansamblul mijloacelor de cunoaștere aflate la îndemâna
omului.
Știința dreptului este o știință a regulilor de proveniență socială, o știință a cauzelor și
efectelor deopotrivă. Societatea se conduce după niște reguli care reprezintă cauze și efecte
pentru anumite comportamente sociale ale indivizilor. Aceste reguli sunt produsul societății
și produc efecte asupra societății. Dreptul este atât informație, cât și mecanism social, căci,
înainte de a fi eficient, dreptul trebuie să fie format în societate sub forma legilor și normelor.
Teoria generală a dreptului este, după cum îi arată și numele, o disciplină din cadrul mai
larg al științelor juridice, adică a științelor care studiază dreptul. Pentru a stabili o minimă
structură ierarhică a domeniului științific al dreptului, trebuie să stabilim unde se plasează
dreptul în ansamblul științelor.
Dreptul este un fenomen social și, totodată, obiectul de studiu al științelor juridice, care
la rândul lor sunt o componentă a științelor sociale, adică a științelor care studiază societatea.
Având în vedere că dreptul ordonează un fenomen atât de imprecis cum este comportamentul
uman și știința corespunzătoare este lipsită de precizia pe care unii o asimilează termenului
de „știință”, aceștia plecând de la premiza eronată că științele sunt numai acelea care studiază
fenomenele naturale.
Științele juridice sunt științe normative, producătoare de efecte, iar nu științe
descriptive, care contemplă cauzele și explică efectele. Această diferență îndepărtează
științele juridice de alte științe sociale, precum sociologia, care constată ansamblul
fenomenelor sociale pentru a le înțelege cauzele.
Dreptul are în comun cu alte științe ca teologia, etica, morala, norma, dar și prezintă
distincții față de acestea, de exemplu - normele religioase provin din revelațiile spirituale, pe
când cele juridice sunt produsul societății.
Nu trebuie să uităm că numeroase reguli juridice își au originea în unele religioase, ceea ce le
deosebește fiind sancțiunile – în cazul celor religioase sancțiunea este una de natură divină
(deși în trecut au existat și sancțiuni administrate de cler sau de adepții unui cult), în cazul
celor juridice sancțiunea este aplicată de organismele statale.
Dreptul, pe de o parte, etica și morala, pe de o parte, au multe în comun, toate fiind
rezultatul normativist al societății. Etica și morala există într-o societatea împreună cu dreptul
generat de aceasta, dar cel care produce efectele așteptate de societate sunt normele juridice
și nu cele etico - morale, acestea neavând în spatele lor forța de constrângere a statului. Cu
toate acestea, membrii societății sunt supuși ambelor seturi de reguli, în cazul celor etico-
morale pentru că respectivii membrii le acceptă la nivel interior.
Dreptul, etica și morala au în comun ideea de dreptate, toate trei tind către realizarea
acesteia, dar numai dreptul o transpune în realitate cu adevărat.

3. O altă știință normativă cu care dreptul are multe puncte comune este logica, știință
care are o amprentă evidentă asupra juridicului, deși multe din normele juridice datorează
mai mult protecției unor interese de natură economică, afectelor etc.
În continuare, preocuparea noastră nu o să fie îndreptată către toate științele sociale
care au perspectivă asupra statului și legăturii acestuia cu dreptul, ci ne vom concentra pe
perspectiva științelor juridice asupra statului. Această perspectivă este realizată de teoria
generală a dreptului, știința care studiază statul, dreptul și legătura dintre acestea.
După cum se observă chiar din această sumară schiță a obiectului de studiu a teoriei
generale a dreptului, nu vom intra în profunzimea cercetării dreptului și statului, disciplina
aceasta fiind una generalistă, de analiză a principiilor aplicabile tuturor științelor care intră în
sfera juridicului. În cadrul acesteia vom studia idei precum: norma de drept, izvoarele
dreptului, răspunderea juridică etc.
De un mare ajutor în demersul nostru ne sunt celelalte științe sociale precum istoria,
sociologia etc. Statul și dreptul au format obiectul de studiu al istoriei de foarte multă vreme,
evoluția istorică a celor două concepte fiind marcantă pentru civilizația umană.
Este foarte interesant de urmărit, mai ales pe calea diverselor comparații, cum statul și
dreptul au evoluat și s-au transformat până la formele actuale. Acest studiu istoric al statului
și dreptului permite anticiparea formelor pe care statul și dreptul le pot lua în viitor.
Înțelegerea vechilor instituții și norme de drept, așa cum se încadrează în contextul lor istoric,
pot fi utile juristului pentru o interpretare a acestora, legând cauzele evenimentelor istorice
de efectele juridice. Atât cauzele, cât și efectele unei astfel de relații, dezvăluie intenția
societății (sau a unei părți din aceasta).
Științele politice studiază fenomenele politice în ansamblul său, urmărind chestiuni de
ideologie, de raporturi între diversele clase politice, despre psihologia conducătorilor și a celor
conduși, cauzele și efectele diverselor acțiuni politice etc. Perspectivele științelor politice
asupra statului, spre deosebire de aceea a teoriei generale a dreptului, se îndreaptă și asupra
relațiilor interne sau externe ale statelor, adică acelea dintre stat și subiecții politici ai acestuia,
precum și acelea dintre state ca subiecți internaționali.
În prezent politica și dreptul sunt greu de separat una de alta - dreptul trebuie să țină
seama de realitățile politice, de deciziile claselor politice, iar politica este strict reglementată
prin normele de drept.
De un real ajutor pentru studiul dreptului este sociologia, aceasta fiind ramura științelor
sociale care studiază societatea în ansamblul său. Statul și dreptul sunt creația omului și a
societății, dar au efecte reciproce, căci statul și dreptul din momentul în care devin eficiente
produc consecințe asupra celor care le-au produs - omul și societatea. Studiul teoriei generale
a dreptului, la fel ca studiul oricărei alte științe sociale, nu mai poate fi realizat fără metodele
aduse de sociologie. Dacă sociologia studiază societatea în ansamblul său, științele juridice
vizează regulile după care societatea se conduce.
Logica juridică este o știință auxiliară a dreptului care are ca obiect de studiu formarea,
interpretarea și aplicarea normei de drept2
. Norma de drept este abordată în forma sa cea mai
abstractă, ca produs intelectual pur (nu trebuie să uităm că dreptul este mai curând un rezultat
al rațiunii, decât al logicii, scopul normei de drept fiind acela de a aduce un serviciu societății,
iar nu de a rezolva probleme teoretice).
Psihologia juridică este de ajutor științei dreptului, contribuția sa fiind adusă pentru acea
arie în care logica și rațiunea eșuează, afectele fiind factorii determinanți pentru anumite
comportamente ale indivizilor sau chiar ale societății privită ca un tot.
2 Dănişor D-C., Dogaru I., Dănişor Ghe., Teoria generală a dreptului, ed. II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 17

4. După cum arătam precedent, teoria generală a dreptului nu se îndepărtează de alte
științe, sociale sau nu, ci, cu ajutorul acestora, încearcă să surprindă imaginea de ansamblu a
juridicului, să-i descopere elementele și principiile cu aplicare generală, pentru a le face utile
juriștilor atunci când se explorează nișe ale dreptului.