Povestea scolii mele(1)

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI DIN CLUJ

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

INSTITUTUL DE ISTORIE

POVESTEA ŞCOLII MELE
1990-2012

Coordonator ştiinţific:
Conf.dr. Ionuţ Costea

Autor:
Livia Ghiurcuţa (Mogoş)

2012

Livia Ghiurcuţa (Mogoş) - Liceul Teoretic “Aurel Lazăr”, Oradea

CUPRINS

În loc de introducere.........................................................................................................p. 3
1. Scurt istoric al fondării liceului şi motivaţia alegerii temei
2. Contextul teoretic: Istoriografia temei
3. Structura lucrării

Cap. I. Descrierea proiectului de cercetare..................................................................p. 11
I.1. Metodologie şi elemente de noutate aduse de cercetare...................................p. 11
I.2. Descrierea grupului ţintă....................................................................................p. 14
I.3. Ghidul de interviu...............................................................................................p. 15
I.4. Diseminarea proiectului......................................................................................p. 16

Cap. II. Spiritul lăzărist..................................................................................................p. 18

Cap.III.Particularităţile vieţii lăzăriste în internat şi în afara acestuia....................p. 24

Cap. IV. Oamenii de lângă noi.......................................................................................p. 27

Dincolo de cuvinte (Concluzii) .......................................................................................p. 35

Bibliografie........................................................................................................................p. 38

Anexe.................................................................................................................................p. 41

2


ÎN LOC DE INTRODUCERE...

„Rădăcinile nu reprezintă doar trecutul arborelui,
ci factorii de supravieţuire”.
(PF Cristodoulos, vol. Europa nostra, p. 18)

1. Scurt istoric al fondării şiceului şi motivaţia alegerii temei.
Şcoala este unul dintre cele mai importante panacee de cultură, „locul în care nu putem şi
nici nu trebuie să învăţăm totul. Dar unde va trebui să învăţăm, să înţelegem, să apreciem, să
acceptăm şi să asumăm, dacă este cazul, provocările cu care ne confruntăm zi de zi” 1. Însă
modificările politice, care se produc adesea în societate, nu ocolesc nici învăţământul care de cele
mai multe ori are de suferit fără voia sa.
Astfel, în municipiul Oradea, în urma evenimentelor din 1989, secţiile cu predare în limba
română, care au funcţionat până atunci împreună cu cele ale minorităţilor, au fost nevoite să se
constituie în unităţi şcolare separate. Această schimbare a fost posibilă datorită drepturilor
revendicate de minorităţile naţionale de a-şi crea propriile instituţii de învăţământ deşi, conform
creştinismului, Mântuitorul responsabilizează actul pedagogic şi urmăreşte desăvârşirea
persoanei, dar nu în mod izolat, ci în comuniune unii cu alţii, întrucât învăţământul creştin nu este
unul omenesc, ci dumnezeiesc. Dar, conform aceloraşi precepte creştine, nu putem judeca pe
nimeni pentru că „oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că
judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri” (Sf.
Augustin).
În contextul dat, prin lucrarea de faţă ne propunem să prezentăm scurta istorie a liceului
prin interviuri luate profesorilor şi foştilor elevi care şi-au legat destinele de instituţie, încercând
să desprindem sentimentele, trăirile şi motivaţia care i-a determinat să-şi dorească o şcoală a lor
şi a copiilor pe care-i coordonase până la acea dată.
Ca urmare, lucrarea intitulată „Povestea şcolii mele 1990 - 2012”, îşi propune aducerea
cât mai aproape a foştilor şi actualilor dascăli, a foştilor şi actualilor elevi, un arc peste timp între
generaţiile de profesori şi elevi, pentru cunoaşterea istoriei trecute şi a oamenilor care şi-au legat

1
Băluţoiu Valentin, s.a., Istoria secolului al XX-lea şi educaţia pentru cetăţenie democratică, Centrul Educaţia
2000+, Bucure;ti, 2006, p. 6
3


destinele de evoluţia Liceului Teoretic „Aurel Lazăr” din Oradea, o punte de legătură între trecut,
prezent şi viitor. Este meritul celor care, în vremuri tulburi create de evenimentele anului 1989,
au avut tăria să meargă mai departe şi să pună piatra de temelie unei unităţi şcolare în limba
română, cu deschidere spre toţi cei care venind aproape de fondatorii săi, începând cu anul 1990,
să parcurgă, la bine şi la rău, drumul sinuos ce-i fusese hărăzit.
Pornind de la aceste considerente, argumentele, motivele sunt atât de natură ştiinţifică
cât şi de natură pedagogică şi metodică.
Din punct de vedere ştiinţific, lucrarea de faţă doreşte să
introducă cititorul în lumea anilor 1989-1990 când, datorită
evenimentelor prin care trecea ţara noastră, toate domeniile de activitate
sufereau modificări majore, inclusiv învăţământul, educaţia. În
consecinţă, lucrarea este un studiu de caz care doreşte şi, cred că a şi
reuşit, să vină în continuarea Monografiei Liceului Teoretic „Aurel
Lazăr” din Oradea, apărută la Tipografia de Vest Oradea, în anul 2005. Pe baza istoriei orale, a
informaţiilor obţinute de grupul ţintă, istoria liceului poate deveni o lectură alternativă la trecut, o
istorie a trecutului în prezent, o punte de legătură între generaţiile de ieri şi de astăzi, un trecut
mereu prezent în memoria colectivă a celor care-şi leagă sau şi-au legat activitatea de această
unitate şcolară.
Născut ca şi pasărea Phoenix, liceul merită a fi supus unui studiu în care să fie antrenaţi
actorii principali ai fondării sale în anul 1990 dar şi, foştii educatori, mentori şi învăţăcei care au
păşit, cândva, pragul acestei instituţii situte la graniţa de vest a României
Conform deciziei nr. 28 din 1 februarie 1990, emisă de Consiliul Judeţean Bihor al
Frontului Salvării Naţionale, se înfiinţa Liceul Teoretic „Aurel Lazăr” din Oradea constituit din
secţia română de la Liceul „Ady Endre” (fostul Liceu Industrial nr. 5) şi din secţia română de la
Şcoala Generală nr. 9. Data naşterii acestei instituţii şcolare este 12 februarie 1990.
„Sălile de clasă erau la vremea aceea pentru instituţia care era proiectată în regimul
respectiv, adică (...) erau săli de clasă de până în 20 de locuri, care erau pentru seminarii, şi erau
săli de clasă pentru amfiteatru, pentru săli de curs, care aveau până în 60 de locuri, deci nu era o
clădire care sa corespundă învăţământului preuniversitar, de aceea intrarea noastră acolo a fost o

4


soluţie de moment şi pentru care au luptat oameni şi din afara şcolii, şi care au manifestat foarte
multă înţelegere, sentiment patriotic şi bun- simţ, umanitate pentru cei care erau pe stradă”2.
Acest lucru ne-a fost relatat şi de d-na Sfîrlea Doina, primul director adjunct al tânărului
liceu:
„Am intrat pe 12 februarie 1990, ca dată a începerii cursurilor. Dar, cunoştinţa noastră cu
viitorul Liceu” Aurel Lazăr ” a fost ceva mai devreme, de prin decembrie, ianuarie. Decembrie
1989, când vremurile erau foarte tulburi şi ianuarie 1990, când se încerca limpezirea unor
evenimente, mai ales a urmărilor unor evenimente. Dar, în vremurile tulburi, oamenii au
comportamentul unor rozătoare. Mulţi dispar când e primejdie, aşa ca de pe vapor, (…) şi rămân
de obicei oamenii de sacrificiu şi, lipsind modestia pentru un moment, oamenii de demnitate” 3.
Clădirea actualului liceu, aşa cum deja s-a amintit, nu a fost proiectată de la început
pentru a funcţiona ca instituţie şcolară
preuniversitară însă, pe parcursul anilor, prin
practicarea unui management performant, spaţiile
şcolare au fost adaptate şi optimizate spre a permite
o mai bună desfăşurare a procesului instructiv-
educativ.
Unitatea şcolară este amplasată în zonă
centrală, în apropierea Primăriei, rezervorul de populaţie şcolară constituindu-l şcolile generale
din municipiu şi din alte oraşe ale judetului, din comunele limitrofe municipiului Oradea.
Liceul îşi începea activitatea 4 cu un număr de 865 elevi, dintre care 540 la cursul de zi şi
325 la cursul seral, cu 46 de cadre didactice: 30 profesori, 8 ingineri şi 8 maiştri, având la
conducerea sa pe profesorul de istorie Gheorghe Turdean-director şi pe d-na profesoară de limba
şi literatura română, Doina Sfîrlea-director adjunct care, preciza cu ocazia împlinirii a 15 ani de
existenţă ai liceului, că aceast aşezămând de cultură este:. „Născut din durerea mută a unei
demnităţi ofensate nedrept după vremurile tulburi din decembrie 1989. Tributul lacrimilor
zdrobite s-a răsucit în torţa vie a trudei în faptă şi cuvânt ca şcoala românească să fie stăpână la ea
acasă în Patria Română. Durerea, amărăciunea, dorul de dreptate şi izbândă se torceau în fuiorul

2
Sfîrlea Doina, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 16 octombrie 2012, caseta nr. 1, f. 1
3
Ibidem
4
„Crişana liberă-cotidian democratic al judeţului Bihor”, an II, nr. 55/25 februarie 1990, articolul „Florile de pe
catedră” de Gabriel Georgescu, p. 1
5


zilelor şi nopţilor în care făceam cărare pe la stăpânii vremelnici ca să te avem sălaş de
învăţătură. Am simţit atunci mirosul trădăriii, subţirimea solidarităţii sufletelor mici speriate de
risc, dar şi puterea caracterelor mari care ştiu să se dăruiască pentru cauzele drepte ale neamului
românesc”5.
Clădirea liceului nu era una adecvată funcţionării unei şcoli. Cum arăta clădirea nu era
principala prioritate a cadrelor didactice şi a elevilor obligaţi să-şi desfăşoare activitatea sub
semnul incertitudinii. Cu toate acestea, profesorii fondatori au şi astăzi prezentă, în memoria
vizuală, imaginea clădirii din anii '90. Printre aceştia şi doamna profesoară Vînturache Luminiţa
Zamfira care menţionează în interviul acordat grupului ţintă că:
„Ce conta cum arăta atunci ? Principalul a fost că am primit-o ca sediu pentru şcoală...
Clădirea arăta bine, dar nu era în acel moment, adecvată cerinţelor. Erau doar câteva săli de curs,
mici, cu o catedră şi câteva scaune, insuficient pentru procesul instructiv-educativ care urma să
aibă loc aici. Ţin minte că eram singura şcoală care avea soldaţi la poartă. De ce? Pentru că în
timpul mişcărilor din decembrie 1989, armata a pus stăpânire pe această clădire şi a durat o
săptămână, după ce ni s-a atribuit acest spaţiu, până să se facă predarea-preluarea clădirii şi să se
scoată toate liniile telefonice speciale din clădire.
Sâmbătă am aflat că am primit această clădire şi m-am dus s-o văd. Delegaţia noastră,
alcătuită din cei doi directori Gh. Turdeanu, Doina Sfîrlea şi Ştefan Popa (professor de fizică-
n.n.) discutau în fosta direcţiune, cu cei de la armată stabilind ce-şi ia armata din bunurile de
acolo şi ce lasă noii şcoli. Am dat telefoane să adun colegii, elevii, părinţii, pentru curăţenie şi,
mai ales, să anunţ elevii că luni vom intra la ore.
La ora 16,00 a început treaba care s-a încheiat, impropriu spus, a doua zi, duminecă seara.
Unii erau cu munca de sus, directorii îşi vedeau de organizarea activităţii de luni încolo; Dorin
Chifor şi Ravaru Gabriela, ajutaţi din când în când şi de Rodica Sabău (care bântuia, ca şi mine,
peste tot, neştiind ce să mai facem) au lucrat la orar într-o cameră de internat. Alţii cu munca de
jos, adică de la parter unde inginerii şi maiştrii, profesorii Ştefan Popa, Petru Budiuri, Nicolae
Orăviceanu au dărâmat zidul dintre două birouri pentru a face o sală de clasă, actuala sală 14. Am
cărat de la etajul IV la parter paturile soldaţilor, pentru a elibera o altă sală. Greu. Ne-au ajutat şi
doi soldaţi. Ne-am înţeles bine cu ei. Am măturat, am aspirat (4 ore numai mocheta din actuala
Sală festivă), am stat în genunchi să frecăm parchetul, caloriferele, am spălat zeci de geamuri, pe

5
Monografia Liceului Teoretic “Aurel Lazăr” Oradea, Editura Imprimeriei de Vest Oradea, 2005, p. 138
6


jos în clase, prin toalete, am mutat birouri, scaune, dulapuri (...). Cum termina ce avea de făcut,
fiecare căuta altceva de lucru. Nimeni n-a stat degeaba. Totul ca să putem intra la ore. La un
moment dat le-am spus să ţină minte momentele acestea că acum noi facem istorie. L-am chemat
urgent pe fotograf, pe domnul Nagy, şi aşa avem azi atâtea fotografii chiar de dinainte de a se
intra la oră. A fost greu în sâmbăta şi duminica aceea, dar am lucrat împreună, am mâncat
împreună, am spus bancuri împreună (...). Ce-mi plăcea când ieşeam pe hol şi auzeam hohote de
râs. Simţeam cum, încet-încet, şcoala prinde viaţă (...).
Luni au venit elevii (...). Toată lumea era fericită (...). Nu conta că în clase nu erau destule
scaune, stăteau trei elevi pe două scaune sau băieţii, şmecheri, profitau de situaţie să ţină fetele în
braţe, nu conta că nu aveam table. Eram împreună noi cu elevii noştri sau invers, elevii cu colegii
şi diriginţii lor. Nici săli nu erau destule. De exemplu, în actuala Sală festivă, fiind mai mare, erau
două clase. În faţă, o clasă a XII-a unde Petre Budiuri, profesor de istorie, le vorbea elevilor
despre personalitatea lui Aurel Lazăr, ales patron spiritual al noului liceu şi în spate, clasa mea, a
X-a, cărora le vorbeam despre triunghiul amoros în comedia „O scrisoare pierdută” de I.L.
Caragiale. Vorbeam încet, să nu ne deranjăm
unii pe ceilalţi. Şi era o linişte de mormânt”6.
Numele liceului, Aurel Lazăr, a fost
ales de unul dintre profesorii care a
funcţionat în şcoală încă de la începuturile
sale, Petru Budiuri, profesor de istorie şi
ştiinţe socio-umane. Deşi în arhiva liceului
nu există nici un document care să susţină
acest lucru, cele 7 cadre didactice care predau
în această instituţie încă de la naşterea sa
susţin această ipoteză (Luminiţa Vînturache
- profesor de limba română, Liana Popa -
profesor de limba engleză, Carmen Chira –
profesor de limba engleză, Ana Tuduce - profesor de biologie, Rodica Turcaş - prof. de chimie,
Rodica Sabău - profesor de chimie, Livia Ghiurcuţa (Mogoş) - profesor de istorie).

6
Vînturache Luminiţa Zamfira, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 10 iulie 2012, caseta nr. 1, f. 1 şi 2
7


În prezent, institutia funcţionează doar cu clase de gimnaziu şi liceu, într-un singur
schimb: 4 clase de gimnaziu şi 17 clase de liceu.
Cele mai frumoase cuvinte, inserate în ziarele locale în anul 1990, le regăsim după
aproape două decenii şi jumătate, în articolul „Florile de pe catedră” a lui Gabriel Georgescu7:
„Atunci era 12 februarie 1990 – începutul de săptămână şi începutul de drum, totodată, pentru
Liceul Teoretic “Aurel Lazăr” din Oradea care a intrat în reţeaua şcolii româneşti de după
Revoluţia din 22 decembrie 1989. Un act de naştere inedit am putea spune, deschizând o filă de
istorie nouă ce va rămâne în memoria timpului”.
Din punct de vedere pedagogic şi metodic, lucrarea doreşte o apropiere a elevilor de
disciplina istorie, de multe ori ocolită datorită multitudinilor de fapte, procese, evenimente care
fac dificilă înţelegerea sa dar, mai ales, de istoria orală prin care elevul devine actorul principal al
propriei sale istorii. O incursiune în trecutul istoriei liceului la care elevul învaţă reprezintă o
modalitate accesibilă oricărui elev din clasele a X-a şi a XI-a (viitoare clase a XI-a şi a XII-a în
anul şcolar 2012-2013), o familiarizare cu surse inedite de documentare, metode moderne de
cercetare şi, nu în ultimul rând, cu un nou tip de istorie, cea orală.
De asemenea, prin această lucrare, dorim să împlinim legământul primei promoţii,
reprezentată printre alţii de elevul Adrian Perţe, Brigitta Codus şi Robert Ionescu „de a învăţa
învăţând ce înseamnă democraţia şi libertatea în România liberă şi democratică. Iar în clase, pe
catedre, flori. Flori pentru sărbătoarea de fiecare zi a acestui liceu, a elevilor şi dascălilor lor” 8.
Este bine să nu ne uităm trecutul, să nu uităm pe cei care au îndeplinit această misiune dificilă, pe
cei care au păstorit, în decursul existenţei sale, destinele atâtor şi atâtor mii de elevi şi şi-au pus
întreaga viaţă în slujba învăţământului românesc orădean.
Ne plecăm frunţile şi vă salutăm, acum pe voi, cei care aţi reuşit să aduceţi zâmbete şi
lumină în ochii elevilor şi părinţilor lor, în momente de cumpănă şi cotitură pentru secţia română
a fostului Liceu Industrial nr. 5 din Oradea. Un pios omagiu vouă! Aduc elevii care au alcătuit
grupul ţintă a acestui proeict educativ.
Pedagogul ideal, suprem, este însuşi Hristos: ...învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Întăreşte această afirmaţie şi

7
„Crişana liberă-cotidian democratic al judeţului Bihor,” an II, nr. 55/25 februarie 1990, p. 1 şi 3
8
Ibidem, p. 3
8


Clement Alexandrinul când afirmă că (...) numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate investi
calitatea de pedagog cu atributele desăvârşirii.

2. Contextul teoretic: Istoriografia temei
Din punct de vedere istoriografic, lucrarea se încadrează în discursul istoriografic
contemporan care aduce istoria trecută în istoria recentă prin experienţe de viaţă individuale şi
colective. Ea se limitează la un studiu de caz, nu se vrea a fi o monografie a şcolii ci doar o
readucere în prezent a rolului pe care l-au avut anumite persoane în creşterea prestigiului liceului.
Pornind de la premisa că „identitatea individuală intră în ceea ce se numeşte istorie
umană, caldă”9, tema istoriei unei instituţii, circumscrisă istorie locale, deschide o perspectivă
nouă de cercetare istorică. Aici regăsim, poveşti de viaţă, scrieri memorialistice, istoria
mentalităţilor, istoria conflictelor dintre generaţii, modele de natură practică, elocvente pentru a
cunoaşte istoricul, spiritul şi cultura unei instituţii, în cazul acesta, unei instituţii de învăţământ
preuniversitar.
Publicaţiile provenite din sfera istoriei orale, din mediul ştiinţific occidental şi românesc,
care au lansat teme de dicuţie în jurul problematicii instituţiilor, problemei socialului sau a
problemei culturii, ne permit identificarea perspectivelor teoretice şo metodologice.
Considerate „pilule împotriva uitării”, documentele arhivistice sunt dovezi incontestabile
ale existenţei noastre, „arme împotriva uitării”, după cum spunea cercetătorul german Helmut
Muller-Enbergs, prezent la cea de-a XV-a ediţie a Şcolii de vară de la Sighetul Marmaţiei, din
intervalu 16-23 iulie 2012. Însă, deosebit de important este şi punctul de vedere al Anei
Blandiana care susţine ipoteza conform căreia: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă a
memoriei, memoria singură poate fi o formă a justiţiei”.
Ideea tratării istoriei şcolii pe baza istoriei orale nu este o noutate. Recent, la Cluj-Napoca
a fost lansată lucrarea Poveste de licean - 90 de ani de învăţământ românesc, ediţia a II-a, f.e.,
Cluj-Napoca, iunie 2012. Şi atunci, pe bună dreptate ne-am pus întrebarea de ce să nu facem şi
noi acest „arc peste timp” prin intermediul căruia să retrăim momentele frumoase ale naşterii
instituţiei.
Referindu-ne strict la tema tratată de noi, „Povestea şcolii mele”, cu excepţia surselor
istorice deja menţionate, Monografia Liceului Teoretic “Aurel Lazăr” Oradea şi unele articole

9
Radosav Doru, Istoria orală – metodă, concept, şcoli, note de curs, 9 aprilie 2012
9


din presa locală, nu există lucrări edite care să prezinte modalitatea de formare, evoluţie şi
existenţă a acestui liceu. Cu toate acestea, pe baza documentelor primare, arhivistice, existente în
Arhiva liceului, a publicaţiilor şcolare, destul de numeroase din 1990 încoace, printre ele
amintim: „Lăzăriştii”, „Jurnaliştii”, „Foaie de istorie”, „Orizonturi”, „As”, „Olimpus”, „1 iunie”,
le-a fost deschisă elevilor perspectiva spre cercetarea istorică, o integrare a poveştilor de viaţă, a
memoriei individuale în istoria şi memoria comunitară.

3. Structura lucrării
Lucrarea a fost gândită şi structurată pornind de la materialul bibliografic edit, precum şi
de la interviurile realizate de grupul ţintă al proiectului. Dacă prima parte a lucrării, În loc de
introducere, abordează problema, pe scurt istoricului Liceului Teoretic „Aurel Lazăr” din
Oradea însă, îmbinat cu motivaţia alegerii temei, a istoriografiei generale şi a acelei particulare
a problemei, după această parte pur introductivă, în primul capitol a fost abordată Descrierea
proiectului de cercetare. Acest capitol este structurat pe patru paliere care tratează:
Metodologia şi elemente de noutate aduse de cercetare, Descrierea grupului ţintă, Ghidul de
interviu: Cum a fost construit, care sunt temele şi întrebările principale şi Diseminarea
proiectului.
Capitolul al II-lea, intitulat Spiritul lăzărist, îşi doreşte să aducă generaţiile de profesori şi
a foştilor elevi lăzărişti cât mai aproape de cei de azi, pentru a descoperi împreună „marea
familie lăzăristă”, pentru a o menţine şi o adapta noilor mutaţii, pentru a elimina
individualismul şi egoismul şi pentru a ne face pe fiecare dintre noi, atunci când vorbim de
această familie să ne referim la „Noi”, toţi cei care am contribuit direct sau indirect la cultura
organizaţională a acestei unităţi de învăţământ.
Cel de-al III-lea capitol, Particularităţile vieţii lăzăriste în internat şi în afara acestuia,
a apărut în momentul în care, foştii absolventi din anii '90, care au locuit în internatul şcolii, au
la rândul lor copii care locuiesc în acelaşi internat dar modernizat după ultimele standarde. A
doua casă a devenit, în acest context, obiectul şi, în acelaşi timp, subiectul discuţiilor prezentei
lucrări. Vechea „meditaţie”, prin care foştii „internişti lăzărişti” se pregăteau pentru orele de
curs din ziua următoare, a fost înlocuită cu pregătirea „în cameră”, iar televizorul din cantină a
fost înlocuit cu laptop-uri şi aparate moderne audio-video cu ajutorul cărora elevii îşi petrec o
bună parte din timpul liber.
10


Capitolul al IV-lea, Oamenii de lângă noi, tratează, pe baza interviurilor realizate de
elevi, trăirile, sentimentele, implicarea şi devotamentul pe care l-au avut şi îl au cadrele didactice
şi elevii faţă de liceu şi faţă de cultura organizaţională.
Finalul lucrării are, în loc de concluzii, o parte intitulată Dincolo de cuvinte denumire
care ni s-a părut mai potrivită pentru o astfel de temă şi metodă de cercetare. Lucrarea cuprinde,
de asemenea, Bibliografie şi Anexe, acestea din urmă evidenţiind aspectele mai importante ale
activităţilor care au fost demarate în intervalul mai-noiembrie 2012.
O bună educaţie este izvorul întregului bine din lume, spunea Immanuel Kant, în timp
ce, patronul spiritual al liceului, marele patriot orădean şi naţional Aurel Lazăr, spunea la 25
aprilie 1923: Aici se cere suflet…, iar sufletul trebuie cultivat, trebuie întărit cu cultură
românească, cu cât mai multă carte10.

CAP. I. DESCRIEREA PROIECTULUI DE CERCETARE
„Acolo unde eşti se află lumea întreagă”.
(WiIliam Shakespeare)

I.1. Metodologie şi elemente de noutate aduse de cercetare
Lucrarea „Povestea şcolii mele în perioada 1990-2012”, dincolo de a fi un studiu de caz, o
temă cu implicaţii sociale, culturale şi educaţionale, lucrarea este rezultatul direct al implicării
elevilor în cercetarea istorie, într-o altfel de cercetare care să le permită înţelegerea trecutului prin
prisma prezentului.
Din punct de vedere metodologic, conţinutul lucrării a necesitat munca în echipă, pe de o
parte, şi studiul individual, pe de altă parte, îmbinându-se perfect studiul în bibliotecă cu munca
de teren. Dincolo de simpla expunere şi explicare a proiectului, de prezentarea structurii sale,
interviul a devenit principalul mijloc de cercetare al elevului din două puncte de vedere: în primul
rând, din punctul de vedere al stabilirii tipologiei întrebărilor care alcătuiesc „Ghidul de interviu”
care să nu creeze probleme nici intervievatului nici intervievatorului, iar în al doilea rînd, din

10
Zainea Ion, 1999, Aurel Lazăr (1872-1930) viaţa şi activitatea, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
p.339

11


punct de vedere al transcrierii şi interpretării interviului cu toate aspectele „auxiliare” pe care
acesta le impune: starea de spirit a intervievatului, locaţia desfăşurării interviului, receptivitatea,
empatizarea cu intervieviatorul, mimica şi gesturile celui intervievat.
Îmbinând munca de bibliotecă şi arhivă cu cea practică, de teren, grupul ţintă a fost
permanent implicat în activitatea de construcţie şi redactarea întregului program care face
obiectul acestui proiect educativ. De altfel, lucrarea se pliază foarte bine pe proiectul lansat în
anul 2008 şi intitulat Oradea – centru cultural şi spiritual european. Cultură şi civilizaţie prin
care, în anul 2010, cu finanţare din partea Primăriei Municipiului Oradea, patru cadre didactice şi
18 elevi lansau lucrarea „Raze de lumină în cultura orădeană interbelică”.
Motivaţia a fost una puternică, pornindu-se de la dorinţa de atragere a elevilor în
studierea trecutului istoriei liceului până la dorinţa de a completa, cu noi date, Monografia
Liceului Teoretic „Aurel Lazăr”, apărută în anul 2005. Este vorba de o altfel de abordare a
acestei probleme văzută prin ochii celor care într-un fel sau altul şi-au legat destinul de această
instituţie.
Fixarea prezentului în extensiile trecutului şi viitorului vine dinspre imperativele
refondării succesive a identităţii. Este vorba de o „secreţie voluntară şi organizată” în faţa unei
memorii ce tinde mereu să fie pierdută în tasările temporale, în aplatizările pe care timpul le face
asupra istoriei trăite, asupra unui trecut „care se subţiază în permanenţă” 11.
Pliate pe motivaţie, obiectivele proiectului au vizat: dezvoltarea capacităţilor de
comunicare între generaţii şi medii de viaţă diferite; valorificarea propriei cercetări prin realizarea
unei lucrări şi a unei expoziţii cu mărturii ale celor care au fost profesori şi elevi în liceu, la
începuturile acestuia şi nu numai; identificarea spiritului de a fi profesor şi elev în liceul nostru
folosind metodele de investigare specifice istoriei orale.
Am avut în vedere selectarea acelor metode de cercetare care să asigure o coerenţă
logică şi susţinere acestui subiect. De aceea, am integrat permanent aceste comportamente într-un
cadru mai larg, pentru a avea o imagine complexă şi completă a perioadei în care s-au produs
schimbările suprinse de acest studiu de caz. Ca urmare, sursele de informare au mers, aşa cum
deja s-a amintit şi anterior, de la lucrările edite (monografia şcolii, presa, fotografii, albume,
jurnale, alte obiecte personale etc.), la documente de arhivă, interviuri şi studii de caz.
11
Anuarul de istorie orală nr. XI, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, articolul dlui Doru
Radosav „ De la locurile memoriei la memoria locurilor”, p. 6

12


„Dimensiunea calitativă a metodelor interdisciplinare din domeniul socio-umanului se
regăseşte plenar în cercetarea istorică, unde, prin intrarea ireversibilă în scenă a istoriei orale,
abordarea multiperspectivală dobândeşte noi semnificaţii – atât prin plusul cognitiv şi de
problematizare aduse cercetării istorice, cât şi prin potenţarea rolului educativ pe care, ca nicio
altă ştiinţă, Istoria îl are în societate”12.
Elementele de noutate aduse de această lucrarea faţă de monografia anterioară dedicată
liceului nostru, pot fi aranjate pe o axă care să meargă de la subiectiv spre obiectiv, de la dorinţă
spre concretizare, de la general spre particular. În acest sens, merită să amintim:
implicarea directă a unor cadre didactice şi elevi (sau foşti elevi) în stabilirea celor mai
importante etape pe care le-a parcurs liceul în decursul existenţei sale;
reliefarea “spiritului lăzărist” făcând apel la memoria individuală integrată însă celei
colective; importanţa apariţiei pe harta reţelei de licee şi şcoli orădene a acestui liceu în
timpuri tulburi pentru educaţia românească (evenimentele din 1989);
ce ar trebui şi cum ar trebui să acţionăm, noi cei de astăzi, pentru ca instituţia să se menţină
în ierarhia şcolilor de prestigiu din municipiu şi judeţ.
„Învăţarea în grup exersează capacitatea de decizie şi de iniţiativă, dă o notă mai personală
muncii, dar şi o complementaritate mai mare aptitudinilor şi talentelor, ceea ce asigură o
participare mai vie, mai activă, susţinută de foarte multe elemente de emulaţie, de stimulare
reciprocă, de cooperare fructuoasă”13.
Cultura educaţională pertinentă şi mereu adaptată schimbărilor, în spiritual şcolilor
europene, este un element fundamental al acestei unităţi de învăţământ bihorean. De aceea,
considerăm că a meritat aplecarea noastră asupra acestui tip de temă dintr-o altă perspectivă
decât cea a unei simple monografii.
Această trecere de la memoie la istorie impune fiecărui grup să se redefinească identitar
prin activitatea propriei sale istorii, memorii şi a memorializărilor. Această activare (...) face din
fiecare „propriul său istoric”14.

12
Cf. Coroi Livia, articolul „O experienţă de cercetare” în Anuarul de isrorie orală nr. XII, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, p. 43
13
Cerghit Ioan, Metode de învăţământ,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 54
14
Anuarul de istorie orală nr. XI, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011, articolul dlui Doru
Radosav „ De la locurile memoriei la memoria locurilor”, p. 6

13


I.2. Descrierea grupului ţintă
Pentru realizarea acestui studiu de caz şi a continuării sale prin proiectul amintit anterior,
s-a creat grupul ţintă. El cuprinde o parte a elevilor care alcătuiesc grupul ţintă al proiectului, este
vorba doar de un număr de 13 elevi ( 4 elevi din clasa a XI-a C, 4 din clasa a XI-a D şi 5 elevi din
clasa a XII-a B).
Pentru o selecţie riguroasă s-au avut în vedere două aspecte:
1. Motivaţia elevilor (gradul de implicare în studierea temei) dar şi experienţa pe care unii dintre
aceştia o au în folosirea interviului ca modalitate de alcătuire a unei lucrări ştiinţifice;
2. Utilitatea temei propuse de coordonator în pregătirea ulterioară a elevului.
Pentru aceasta, a fost aplicat un chestionar strucrurat pe un număr de 14 întrebări, parte
dintre acestea presupunând doar plasarea răspunsului pe o scală valorică, iar cealaltă parte
solicitând formularea unei păreri, opinii, impresii despre tema propusă spre a fi cercetată. Prin
aplicarea chestionarului nu s-a urmărit atragerea unui anumit tipar de elev ci, doar pe acei elevi
dispuşi să efectueze o muncă de voluntariat fără a aştepta o recompensă în schimbul acestui
efort. De asemenea, s-a mai avut în vedere gradul în care elevii sunt dispuşi să renunţe la o parte
din vacanţa lor pentru a merge pe teren în vederea aplicării şi apoi a interpretării interviurilor
obţinute de la persoanele selectate.
Reunind elevi cu vârste cuprinse între 17 şi 18 ani, grupul care s-a ocupat de
intervievarea celor mai importante persoane care şi-au legat sau îşi leagă, în continuare, numele
de această instituţie, dispun şi de o mică experienţă în ceea ce priveşte interviul ca metodă de
realizare e unei lucrări ştiinţifice deoarece, până în prezent, interviul uzitat a fost cel scris şi
filmat, nu înregistrat
Pentru o eficienţă maximă, grupul ţintă a fost organizat în mini-grupuri formate din doi
elevi, urmând ca prin rotaţie, fiecare să intervieveze cel puţin o persoană. Aceeaşi metodă a fost
folosită şi în cazul transcrierii fiecărui interviu. Pentru o cât mai corectă relatare a poveştilor de
viaţă, a mediului în care a fost făcut interviul, a gesturilor persoanei cu care elevul a intrat în
contact, a intensităţii trăirilor şi sentimentelor acestora, cei doi elevi componenţi ai unui mini-
grup au lucrat împreună şi în acest sens.
Ca urmare, în intervalul iunie-octombrie 2012, cei 13 elevi care au format grupul ţintă, au
fot instruiţi în legătură cu etapele derulării proiectului, a fost alcătuit ghidul de interviu (profesori
14


şi absolvenţi), s-au stabilit persoanele care trebuiau intervievate şi s-au stabilit regulile de
transcriere a interviurilor (vezi Anexa nr. 2). De asemenea, grupul ţintă a fost permanent în
legătură cu persoanele care au dorit să-şi spună povestea legată de şcoală, să-şi exprime
sentimentele, trăirile, impresiile dar şi modul în care activitatea desfăşurată în liceu le-au marcat
personalitatea şi evoluţia ulterioară a carierei.
Transcrierea fiecărui interviu va fi realizată de către elevii implicaţi în proiect conform
unui protocol stabilit prealabil, îmbinându-se calea tradiţională cu cea a mijloacelor audio-video.
Stocarea informaţiilor se va realiza în format electronic, iar prelucrarea lor se va face în
scopul redactării unei broşuri/lucrări despre viaţa în liceul nostru de la înfiinţare şi până în
prezent.

I.3. Ghidul de interviu
A fost conceput împreună cu elevii care formează grupul ţintă antrenat în derularea
proiectului. Întrebările complexe, merg de la date generale despre persoana/persoanele
intervievată/intervievate, la colegii de clasă, de liceu sau alături de cei alături de care şi-au
desfăşurat activitatea, în cazul profesorilor şi al foştilor directori ai şcolii.
Informaţii despre profesori, persoanele angajate în cadrul aparatului didactic auxiliar şi nu
numai, au reprezentat un alt domeniu de interes pentru intervievatori. Nu puteau lipsi întrebări
despre activităţile şcolare şi extracurriculare ale foştilor elevi, despre conţinutul materiilor
studiate, despre rezultatele obţinute pe parcursul anilor de şcoală, atitudinea pe care au adoptat-o
faţă de problemele adolescenţei, precum şi despre responsabilităţile şi ataşamentul pe care foştii
dascăli şi absolvenţi îl au în continuare faţă de această instituţie. Toate deopotrivă au reprezentat
interes şi curiozitate din partea grupului ţintă, o oglindă a modului în care elevii văd şi înţeleg
istoria liceului în care învaţă.
Prin ochii generaţiilor de elevi şi dascăli, care au păstorit destinele şcolii în etape de
existenţă diferite, actuala generaţie poate reconstitui mental, vizual, imaginar dar, paradoxal, în
acelaşi timp şi realist, viaţa de odinioară a şcolii.
Totodată, prin întrebările cuprinse în ghidul de interviu am dorit să surprindem şi
elementele care au caracterizat şi caracterizează „spiritul lăzărist” (vezi Anexa nr. 1, Ghidul de
interviu-pentru foşti şi actuali profesori şi pentru absolvenţi). Prin numai trei cuvinte-cheie,

15


fiecare dintre cei intervievaţi au redat esenţa politicii educaţionale prezentă în această unitate
şcolară.
Prin tot ceea ce am scris, dorim să se confirme că: „Istoria orală schimbă scrierea istoriei
tot aşa cum romanul modern a transformat scrierea ficţiunilor literare: cea mai importantă
schimbare este aceea că naratorul este acum introdus în poveste şi devine parte a ei” 15.

I.4. Diseminarea proiectului
Pornind de la ideile lui Ritchie A. Donald în lucrarea sa din anul 1995, intitulată „Doing
Oral History”16 conform cărora, valorificarea şi diseminarea proiectelor de istorie orală, sunt
considerate „obiective de lungă durată”, proiectul pe care-l propunem nu se va încheia odată cu
finalizarea teoretică a lucrării.
Cercetarea de faţă, pe lângă diseminarea iniţială la nivelul şcolii şi la nivel de municipiu şi
judeţ, ea va fi cunoscută şi prin Simpozionul Naţional Oradea – centru cultural şi spiritual
european. Cultură şi civilizaţie, în partea de deschidere a lucrărilor acestuia, de ziua şcolii, pe 12
februarie 2013 când va fi lansată lucrarea „Povestea şcolii mele” precum şi pe site-urile de istorie
locală, cel realizat împreună cu Bibliteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” din Oradea şi cel al şcolii,
intitulat simbolic, „File de istorie”.
Simpozionul, care va fi cuprins în anul acesta şcolar şi în graficul activităţilor MECTS,
este o oportunitate de a face cunoscută activitatea extracurriculară desfăşurată de grupul ţintă al
proiectului. Această activitate nu se va opri aici. Activitatea de colectare a noi date de la alţi foşti
profesori şi elevi ai liceului va continua şi după etapa de evaluare din luna noiembrie 2012 cu
aceeaşi elevi pentru a se finaliza lucrarea „Povestea şcolii mele” pe care sperăm să o lansăm de
ziua şcolii – 12 februarie 2013.
Apariţia articolelor despre proiect în „Foaia de istorie” şi „Lăzăriştii”, organizarea
expoziţiei de desene şi fotografii intitulată sugestiv „Povestea şcolii mele în oglindă”, articole de
presă (presa locală), alcătuirea unei mape cu cele mai importante etape ale proiectului,
prezentarea proiectului şi a lucrării cu diferite ocazii-concursuri naţionale şi internaţionale,
sesiuni de comunicări ştiinţifice pentru elevi şi profesori, alcătuirea unor pliante şi postere cu
imagini din perioada derulării activităţii, sunt doar câteva dintre modalităţile de diseminare ale
15
Anuarul de isrorie orală nr. XII, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, apud Alessandro Portelli
în „Ce face ca istoria orală să fie diferită”, pp. 242-243
16
Ritchie A. Ronald, Doing Oral History, New York, p. 191
16


prezentului proiect. Proiectul va fi făcut cunoscut elevilor şi cadrelor didactice din şcoală şi
exterior şi prin pliante, afişe şi un scurt filmuleţ de prezentare, materiale necesare pentru a ne face
auziţi şi văzuţi de toţi cei care simt sau doresc să simtă în „spirit lăzărist”.
Cea mai mare ralizare a proiectului şi a lucrării de faţă constă în implicarea directă a
elevilor în teme de cercetare a istoriei. Nu este pentru prima dată când la liceul nostru se face o
astfel de activitate. Ea vine în continuarea activităţilor demarate încă din anul 2009 când, în urma
unui protocol încheiat cu Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, un număr de 18 elevi au
desfăşurat un stagiu de practică în cadrul acestei instituţii, rezultatul fiind lucrarea Raze de lumină
în cultura orădeană interbelică, lansată în 12 februarie 2010 cu ocazia Zilei şcolii. Implicarea
elevilor într-o mini-cercetare istorică reprezintă o reuşită nu numai cu caracter didactic, ci şi de
natură sociologică.
Activităţile proiectului se vor derularea pe parcursul unei perioade mai îndelungate de
timp, perioadă ce va acoperi semestrul I al anului şcolar 2012-2013 şi parţial semestrul al II-lea.
Derularea activităţilor proiectului, începute în luna mai 2012, se poate evidenţia într-o statistică,
astfel:

Nr. Activitate desfăşurată Responsabil Termen
crt.
1. Prezentarea structurată a proiectului şi Prof.coordonator mai 2012
formarea grupului ţintă Profesori colaboratori
2. Ghidul de interviu şi stabilirea Grupul ţintă iunie 2012
intervievaţilor Profesor coordonator
3. Efectuarea interviurilor şi transcrierea Grupul ţintă iulie-15 octombrie
acestora 2012
4. Expoziţie-prezentarea produselor finale: Prof.coordonator septembrie-
fotografie, prezentări, pliante, desene Profesori colaboratori noiembrie 2012
Grupul ţintă
5. Articole „Foaia de istorie” şi Prof.coordonator decembrie 2012-
„Lăzăriştii” Profesori colaboratori ianuarie 2013
Grupul ţintă

17


6. Lansarea lucrării „Povestea şcolii mele” Prof.coordonator februarie 2013
Profesori colaboratori
Masă rotundă- „Întâlnirea generaţiilor” Grupul ţintă
7. Simpozion Naţional Oradea-centru Prof.coordonator martie 2013
cultural şi spiritual european. Cultură Profesori colaboratori
şi civilizaţie Grupul ţintă

În funcţie de timpul pe care-l vom avea la dispoziţie, acest grafic va fi completat şi cu alte
activităţi. Este meritul elevilor implicaţi în derularea acestei cercetări de a face cunoscut opiniei
publice, comunităţii locale istoria liceului prin ochii generaţiilor trecute, a sentimentelor profunde
care i-au încercat pe cei care în anul 1990 şi-au dat mâna pentru a pune piatra de temelie unei noi
instituţii de învăţământ.

CAP. II. SPIRITUL LĂZĂRIST
„...nu timpul te învaţă să gândeşti, ci firea şi educaţia timpurie”.
(Democrit)

Una dintre cele mai importante
realizări ale acestui liceu tânăr, este cea a
„spiritului lăzărist”. Dorind să se plaseze în
rândul liceelor de elită orădene, instituţia, prin
dascălii, elevii şi părinţii săi, a reuşit,
deopotrivă, să impună un model etic, demn de
invidiat şi de alte unităţi şcolare din municipiu,
judeţ sau din ţară.
Prin noul statut de şcoală europeană,
instituţia a demonstrat şi demonstrează, în
continuare, că este o instuţie de prestigiu pe

18


harta reţelei de unităţi şcolare din judeţ şi din ţară. Inimoşi, apropiaţi de elevi, punând accent pe
calitatea procesului instructiv-educativ şi receptivi la orice transformare inovatoare, cadrele
didactice se individualizează, fiind unici, din acest punct de vedere, în municipiu şi judeţ.
Numai „Noi”, împreună, vom reuşi să eliminăm individualismul, să ne axăm pe
reciprocitate, ajutor în caz de nevoie, să ne implicăm ori de câte ori este nevoie pentru formarea
unei culturi şi a unui model etic lăzărist. Iată cum am putea, pe scurt, să conturăm câteva dintre
principiile care stau la baza spiritului lăzărist orădean, a marii familii lăzăriste.
Aşa se explică şi faptul că foarte mulţi dintre absolvenţii acestei unităţi şcolare, ajunşi la
vârsta maturităţii şi-au îndrumat proprii copii să urmeze cursurile şcolii în care au învăţat odată şi
ei sau povestesc acestora despre liceu.
La rândul lor, cadre didactice ale acestei şcoli şi-au adus nepoţii, cunoştinţele, prietenii
pentru a studia la şcoala unde altădată au fost educatori, „părinţi” şi mentori generaţie de
generaţie sau împărtăşesc celor apropiaţi cele mai frumoase clipe petrecute în şcoală.
„Nu am rude – spune profesor Blaj Nicoleta, [însă – n.n.] am cunostinţe, prieteni şi
printre toti cei care au copii ce urmează să devină liceeni eu intotdeauna i-am indemnat să vină la
şcoala [noastra – n.n.] pentru că este o şcoală serioasă, există reguli şi atunci cănd există reguli
copiii nu au libertatea intotdeauna să facă numai ce doresc; există foarte multe activităţi
extraşcolare ceea ce copiilor le place (...) şi şcoala este de calitate, se face învăţământ de
calitate”17.
Vînturache Luminiţa Zamfira, de asemenea, susţine că: „Categoric! Povestesc de câte ori
am ocazia, despre şcoala mea, cum îmi place să spun, le arăt poze, i-am adus la şcoală încă de
când erau în vacanţe, aici la Oradea, să vadă şcoala unde lucrez. Au participat nepoţii mei la
activităţi organizate în şcoală, la excursii prin ţară, organizate cu elevii mei, s-au împrietenit cu ei
şi nu numai nepoţii mei. De câte ori am ocazia mă întâlnesc la olimpiadele şcolare, am însoţit
lotul Bihorului patru ani la faza naţională a olimpiadei de limba şi literatura română, de atâtea ori
vorbesc cu mândrie de şcoala mea şi chiar invit alţi profesori să facă schimb de experinţă cu
şcoala noastră. Este ceea ce i-am învăţat pe copiii mei, zic eu, de la Consiliul elevilor şi aşa se
explică schimbul de experinţă pe care le-am făcut cu elevii din Botoşani, cu elevii din Blaj şi din
alte părţi ale ţării”18.

17
Blaj Nicoleta, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 10 septembrie 2012, caseta nr. 1, f. 4
18
Vînturache Luminiţa Zamfira, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 10 iulie 2012, caseta nr. 1, f. 6
19


„Eu nu sunt nici orădeancă şi nici bihoreancă – spune cu zâmbet, dar nu de bucurie, Juncu
Rodica Angela, directorul adjunct al liceului - şi de aceea nu am rude în acest oraş şi nici măcar
în judeţ, dar dacă aş avea şi dacă mi-ar cere părerea, pe locul întâi le-aş recomanda acest liceu
dintre liceele orădene chiar şi dintre cele din judeţ datorită profesionalismului cu care-şi
desfăşoară activitatea personalul acestui liceu” 19.
Aşadar, cu sufletul mereu prezent pe holurile sau sălile de clasă, în curtea şcolii sau în
sala de lectură a bibliotecii, absolvenţi ai liceului nostru se întorc spre dascălii care odinioară le-
au conturat personalităţile, le-au îndrumat paşii spre viitorul ales şi şi-au încredinţat proprii copiii
în mâinile aceloraşi dascăli pe care i-au avut şi ei atunci când au fost elevi. Este o dovadă de
respect faţă de valorile, cunoştinţele şi cultura dobândită pe băncile unei şcoli care se năştea odată
cu democraţia românească a anilor '90.
„Sursele orale ne spun nu doar ce au făcut nişte oameni, dar şi ceea ce doreau ei să facă,
ce credeau ei că fac şi ceea ce cred ei acum că au făcut”20.
Pornind de la acest mic citat despre oameni, în general, dar particularizându-l pentru cei
cu ajutorul cărora vom realiza lucrarea, am avut bucuria şi onoarea, în acelaşi timp, ca fiecare
dintre persoanele intervievate de elevii grupului ţintă să ne indice cel puţin trei cuvinte- cheie
pentru a defini ceea ce a reprezentat şi încă reprezintă „spiritul lăzărist” pentru ei.
Astfel, chiar dacă la intrarea în liceu, după cum
avea să relateze unul dintre absolvenţi, este vorba de
Monenciu Alexandru, „ne-am speriat de ei [face
referire la profesori - n.n.], va daţi seama la trecerea de
la şcoala generală la liceu erau mult mai exigenţi mult
mai (…) ni se păreau nouă mult mai răi, dar cu timpul
am învăţat ce le place, cum le place să îi tratăm, să le
caştigăm respectul (…)”, astăzi, când face o
retrospectivă a anilor petrecuţi pe băncile liceului
nostru, identifică „spiritul lăzărist” cu: învăţătură,
distracţie şi seriozitate21.

19
Juncu Rodica Angela, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 29 august 2012, caseta nr. 1, f. 3
20
Cf. Alessandro Portelli, articolul „Ce face ca istoria orală să fie diferită” în Anuarul de isrorie orală nr. XII, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, p. 235
21
Monenciu Alexandru, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 5 septembrie 2012, caseta nr. 1, f. 2
20


Pentru alţi foşti elevi ai liceului, şi am avut aici în vedere pe Costa Traian Lucian, una
dintre expresiile care s-ar potrivi, cel mai bine, după părerea sa, pentru a defini „spiritul lăzărist”
ar fi: „distracţie (...) întrajutorare şi (...) în mod cert, o piatră de temelie pentru viaţă”22.
Fostă elevă a liceului, Biriş Mihaela, vede la anii maturităţii, prin ochii fostului elev,
„spriritul lăzărist” ca fiind seriozitate, muncă şi satisfacţii mari apoi23.
La rândul său, Oros Florin, actualmente profesor de istorie, consideră că „spiritul lăzărist”
„înseamnă așa în trei cuvinte: viitor, al doilea cuvânt ar fi dezvoltarea personalității și un al
treilea cuvânt (...) dezvoltarea profesională deci, alegerea unei meserii” 24.
Absolventă a liceului nostru, profil istorie-ştiinţe sociale, Koosa Emese-actualmente
studentă la a doua facultate, consideră că „spiritul lăzărist” se poate defini prin: „Punctualitate,
ordine şi respect”25.
Fiecare dintre foştii absolvenţi, au relatat cât mai realist ceea ce reprezintă educaţia şi
spiritul lăzărist. Astfel, pentru Suciu Alina, “spiritul lăzărist” a reprezentat şi reprezintă
“inovație, ambiție și multă hotărâre” 26.
Având o relaţie strict profesională cu liceul unde a absolvit, pentru fostul elev Egri Adrian
“spiritul lăzărit” reprezintă mult mai mult: „nu era așa de puternic ca și acum din ce-am văzut și
acuma anul acesta și pe parcursul anilor aceștia ultimii, când am avut contact cu profesorii și cu
unitatea de învățământ (...) îmi dau seama că reprezintă o unitate de referință în învățământul
orădean și bihorean. Să-l descriu în trei cuvinte...inovație, plăcere de a fi elev al acestui liceu și
(...) nu știu ce să zic mai mult, cam astea ar fi, ar fi multe cuvinte de fapt de spus, dar așa să le
spui în câteva cuvinte cred că-i prea puțin”27.
Dar ce a ]nsemnat pentru foştii şi actualii dascăli sintagma de „spirit lăzărist”? Făcând o
analiză a interviului-discurs pe care unul dintre dascălii fondatori ai liceului, prof. Vînturache
Luminiţa Zamfira, l-a acordat elevilor, acest lucru care ne-a individualizat pe parcursul existenţei
noastre este mai profund. Pentru doamna profesoară, a fi lăzărist înseamnă totul: „Doar câţiva
ştiu că eu sunt autoarea spiritului lăzărist. Am crezut în el şi i-am făcut şi pe alţii să creadă. Dar

22
Costa Traian Lucian, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 5 septembrie 2012, caseta nr. 1, f. 2
23
Biriş Mihaela, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 20 iunie 2012, caseta nr. 1, f. 2
24
Oros Florin, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 2 septembrie 2012, caseta nr. 1, f. 2
25
Koosa Emese, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 10 iulie 2012, caseta nr. 1, f. 2
26
Suciu Alina, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 22 august 2012, f. 2
27
Egri Adrian, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 29 august 2012, caseta nr. 1, f. 3

21


care sunt cele trei cuvinte cheie prin care pot să-l descriu? Unitate, altruism, trăire. De ce? Pentru
că împreună înseamnă mai mult decât eu. Aşa simt eu”28.
Faptul că suntem un liceu mic, că am trăit clipe memorabile pe care nu le putem trece cu
vederea sau şterge cu buretele, ne determină să ne simţim în liceu ca într-o familie, în „marea
familie lăzăristă”.
Formarea deprinderilor de colaborare şi cooperare, dezvoltarea spiritului de toleranţă faţă
de opiniile şi părerile celorlalţi, valorizarea calităţilor umane, au devenit pe parcursul anilor
principiile pe care s-a bazat şi se bazează, în continuare, formarea personalităţii lăzăriştilor.
La rândul său, d-na Sfîrlea Doina, preciza că „spiritul lăzărist” înseamnă „demnitate,
înseamnă performanţă şi o bună impresie în afara şcolii şi nu numai în şcoală”29.
Pentru că şi-a petrecut aproape o viaţă de om alături de copiii nevoiţi să înveţe carte însă
la distanţă de familie, de cei dragi, pedagogul liceului Manole Gabriela, la rândul său, precizează
că „spiritul lăzărist” înseamnă „Entuziasm, seriozitate, decență (...) educaţie serioasă” 30.
Turcaş Rodica, profesor de chimie, este de părere că „spiritul lăzărist” reprezintă
Organizare, competitivitate şi competenţă 31 iar contribuţia acestuia în formarea personalităţii sale
a fost „dezvoltată pe perioada a celor 16 ani de şcoală anteriori, plus 3 ani dincolo, dar (…) poate
că firea mea aşa să fac de toate şi să (…) să mă implic în orice. Cariera: d-apoi nu m-oi lăsa mai
prejos dacă mă duce mintea şi sufletul, de ce să mă las mai prejos? Am făcut între timp un master
în management educaţional, sunt în corpul de experţi, în corpul de experţi ai corpului de control
ai Ministrului Învăţământului (…) am fost firea puternică şi caracterul care îl ai (…) nu deci te
dezvolţi oricum dacă doreşti. Numai dacă doreşti îţi dezvolţi personalitatea şi te dezvolţi pe linie
profesională”32.
Profesoara Blaj Nicoleta, fost profesor coordonator al activităţilor „Consiliului Elevilor
din Liceul Teoretic „Aurel Lazăr”, care şi-a început activitatea în această instituţie ceva mai
târziu (1998), consideră „Spiritul lăzărist” ca: „ceva care m-a impresionat incă de la inceput. Am

28
29
30
Manole Gabriela, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 8 octombrie 2012, caseta nr. 1, f. 3
31
Turcaş Rodica Mihaela, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 30 octombrie 2012, caseta nr. 1, f. 4
32
Ibidem
22


văzut în spiritul lăzărist încrederea, prietenia (…), colegialitatea” 33. Însă, pentru Consiliul
Elevilor, „ (…) spiritul lăzărist a fost ceva care ne-a călăuzit drumul”34.
Liceul a reprezentat, pentru majoritatea celor care i-au păşit pragul, o etapă importantă în
dezvoltarea personalităţii lor, după cum avea să mărturisească şi profesor Vînturache Luminiţa
Zamfira: „M-a ajutat foarte mult. M-am ataşat foarte mult de această şcoală. Am avut aici ocazia
să demonstrez de ce sunt capabilă. Adică să-i fac pe elevi să le placă această disciplină şi să dau
acestui oraş mulţi profesori de limba română de care, la rândul meu sunt mândră. Am înfiinţat
Consiliul elevilor care, timp de patru ani a fost apreciat al doilea Consiliu al elevilor pe ţară. Am
organizat o sumedenie de excursii de studii şi nu numai. Am organizat un schimb de experienţă al
profesorilor orădeni cu Cercul pedagogic al profesorilor de limba şi literatura română din Bistriţa,
sau apoi cu Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu” din Gyula, Ungaria, unde am mers cu un
autocar de profesori de limba română şi unul de elevi. Nu se mai făcuse aşa ceva în Oradea.
Consider că am făcut cinste şcolii prin toate acţiunile mele, pentru că tot sufletul meu a fost aici,
este aici şi va fi în continuare. Cât o mai vrea Dumnezeu (...). Doar este şcoala mea (...). A doua
mea familie (...)”35.
Dar atunci când vorbim de „spiritul lăzărist” trebuie să avem în veder e şi faptul că elevii
liceului nostru au de ani buni o unifromă care îi individualizează la nivelul comunităţii. Îmbinând
două culori, galbenul cu albastru, piesele care compun uniforma liceului (blugi albastrii sau negri,
sacou albastru cu sigla şcolii inscripţionată cu culoarea galbenă şi camasa sau tricou de culoare
albă sau albastră) dau o notă aparte celor care au ales să-şi desăvârşească formarea la acest liceu,
să-şi contureze şi consolideze personalitatea, principiile de viaţă pe care să se ghideze şi în viitor.
Prestigiul unei şcoli îl formează profesorii şi spiritul în care aceştia îşi desfăşoară
activitatea; rodul ei sunt, fără îndoială, elevii.
„Precum pomul se cunoaşte din fructele ce le produce, astfel o şcoală e vrednică de laudă
sau blamă după elevii ce-i scoate în viaţă”36.

33
34
Ibidem
35
36
Vestitorul, an X/ 1927, nr. 11-12, p. 17
23


CAP.III. Particularităţile vieţii lăzăriste în internat şi
în afara acestuia
„Eu cred că este şcoala pe care noi o merităm.
Are şi bune şi rele că şi noi. Suntem şi buni şi răi, uneori buni, uneori răi”.
(Juncu Rodica, director adjunct al liceului) 37

Situat în aripa B a clădirii liceului, internatul şi cantina sunt astăzi un fel de mini-hotel cu
restaurant în care elevii liceului nostru şi nu numai îţi desfăşoară o bună parte din activităţile
zilnice fără a simţi prea mult lipsa celor care i-au născut, crescut şi îndrumat primii paşi în viaţă.
Cum clădirea, iniţial, a aparţinut Şcolii Interjudeţene de Partid, camerele au avut pentru
început mobilierul anilor '70, un mobilier destul de bun în anii '90, comparând cu situaţia
existentă în alte internate şcolare din municipiu, judeţ sau din ţară. Este adevărat că, până la
preluarea clădirii şi transformarea sa în instituţie de învăţământ, armata a fost cea care şi-a
stabilit cartierul general şi a distrus o bună parte din ceea ce reprezentase anterior fosta şcoală de
partid. Să nu uităm că aceste camere deserviseră, totuşi, drept culcuş viitoarelor cadre de partid
şi de stat.
„Sălile de clasă erau la vremea aceea – îşi aduce aminte domna profesoară Sfîrlea Doina -
pentru instituţia care era proiectată în regimul respectiv, adică (...) erau săli de clasă de până în 20
de locuri, care erau pentru seminarii şi erau săli de clasă pentru amfiteatru, pentru săli de curs,
care aveau până în 60 de locuri, deci nu era o clădire care sa corespundă învăţământului
preuniversitar, de aceea intrarea noastră acolo a fost o soluţie de moment şi pentru care au luptat
oameni şi din afara şcolii, şi care au manifestat foarte multă înţelegere, sentiment patriotic şi bun-
simţ, umanitate pentru cei care erau pe stradă”38.
Cele mai multe detalii despre „viaţa” interniştilor şi aspectul iniţial al internatului ni le-a
furnizat doamna profesoară Vînturache Luminiţa Zamfira, fostă directoare adjunctă, responsabilă
cu elevii înainte de anul 1989, care a făcut parte din delegaţia care a preluat clădirea de la armată
în anul 1990, după ce s-au obţinut aprobările necesare pentru înfiinţarea acestei şcoli. Sunt lucruri

37
38

24


pe care numai ea le ştie şi pe care a ţinut neaparat să le împărtăşească şi elevilor implicaţi în acest
proiect, pentru a nu uita prin ce au trecut elevii şi profesorii în anul 1990.
„La momentul intrării noastre în acest spaţiu, nu exista o bucătărie, ci doar o sală de mese
şi un bufet cu câteva mese, bufet foarte bine aprovizionat (actuala bucătărie): salamuri, pui,
fructe, lactate, dulciuri. Găseam aici ce nu se găsea în oraş. În primele săptămâni, elevii îşi
cumpărau în pauză 100 gr. de salam, un iaurt şi două felii de pâine. Unii stăteau în bufet, alţii
ieşeau în curte, stând pe bănci, printre tufele de trandafiri. Era foarte frumos. Un mic părculeţ la
care a trebuit să renunţăm pentru orele de educaţie fizică deoarece nu exista sală de sport. Am
renunţat şi la bufet ca să ne facem bucătăria. Mare păcat, dar era mai importantă bucătăria.
Cu internatul a fost altă poveste. În primele zile, (...) elevii noştri au rămas în internatul
liceului “Ady Endre”, până s-ar fi făcut predarea – preluarea camerelor de internat care erau
închise. La sfârşitul primei săptămâni, sper că-mi aduc bine aminte, i-am găsit dimineaţa pe
interni cu bagajele în hol. M-au chemat să-mi spună să-i ajut, să facem ceva, că ei nu se mai
întorc la vechea şcoală. Plângând, au spus că nu mai primesc mâncare decât jumătate de porţie, că
pedagoga Jouffy le face viaţa un calvar şi-i tot întreabă când pleacă din internat. S-au simţit încă
o dată daţi afară. Au spus că preferă să doarmă pe jos în şcoala lor, decât să se mai întoarcă acolo.
Imediat am mers la domnul Ile, administratorul de atunci al clădirii, şi i-am cerut să
deschidă camerele de internat că altfel eu sparg toate uşile de la camere. Spunea că nu sunt
pregătite camerele, nu au aşternuturi. Nu m-a interesat nimic şi eram în stare de orice în acel
moment, fapt de care şi-a dat şi dânsul seama. Nu vă pot spune cum se uitau elevii la noi, cu câtă
speranţă la mine şi cu câtă disperare la domnul administrator. În zece minute au fost deschise
toate camerele. Unii copii plângeau, alţii urlau de bucurie. Nu le venea să creadă ce văd: camere
de trei paturi, cu toaletă şi duş în cameră, cu balcon. Au uitat imediat umilinţa pe care au suferit-o
de atâtea zile (...). Şi ei şi noi (...)”39.
O altă persoană care ne-a furnizat informaţii utile despre activitatea interniştilor este
actualul pedagog al liceului, Manole Gabriela. Ea îşi aduce aminte că „la început, în camere au
locuiat câte 5 elevi, nu ca în prezent 3, iar parte din mobilier, destul de sărăcăcios” 40 însă, o dată
cu trecerea anilor s-a distrus [mobilierul-n.n.], astfel încât, „în loc de picioare paturile au ajuns să

39
Vînturache Luminiţa Zamfira, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 10 iulie 2012, caseta nr. 1, f. 2-3
40
Manole Gabriela, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 8 octombrie 2012, caseta nr. 1, f. 2
25


aibă cărămizi”41. Însă, nimic nu ne-a împiedecat să sperăm, să muncim şi să demonstrăm că
suntem capabili să transformăm o clădire totalmente neadecvată într-o şcoală modernă,
europeană.
Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Şeful de internat era desemnat acel elev care dădea
dovadă de iniţiativă, seriozitate, care se implica în viaţa internatului şi empatiza cu toate
problemele pe care elevii le aveau. Existau şi recompense pentru cei mai cuminţi elevi din
internat. Conform relatărilor celei care le-a fost ca şi o „a doua mamă” în acele momente, elevul
cu un comportament exemplar primea „2-3 zile in plus pe lună in oraș, [existând-n.n.] un
program foarte sever [şi – n.n.] o dată pe săptămână [pentru –n.n.] cel care invăța foarte bine”42.
La rândul său, actualul director adjunct, domna Juncu Rodica Angela (fostă Sabău), ţine
să precizeze faptul că, în decursul anilor care s-au scurs de la evenimentele din 1989: „Unele săli
de clasă au fost făcute prin dărâmarea unor pereţi, dintre două birouri sau dintre două camere de
internat sau unele erau foste săli de conferinţă, cu scaune tapiţate, despărţite doar printr-un
paravan de placaj. În sala din spate se intra prin sala din faţă. Cantina era formată doar din sala de
mese, bucătăria fiind amenajată mai târziu, mâncarea elevilor era adusă de la o cantină din oraş.
În internatul liceului la începutul anilor '90 erau în jur de 250 de elevi, erau căte 5 elevi în
cameră”43.
Anii au trecut, societatea post-decembristă a evoluat şi, după mai bine de 20 de ani de la
înfiinţarea sa, liceul se poate lăuda cu un internat modern, cu mobilier nou în fiecare cameră, cu
băi moderne şi cu o cantină reamenajată care dă impresia unui living în care toţi cei care-i trec
pragul sunt întâmpinaţi cu multă dragoste şi bucurie de personalul angajat pentru a deservi acest
sector al şcolii. Se încearcă, tot mai mult, o apropiere a condiţiilor pe care şcoala le oferă de
condiţiile moderne pe care elevii, cei mai mulţi dintre ei, le au acasă.
Meditaţiile de demult, organizate pe ore de studiu, de la ora 16,00 la 19,00, în fiecare zi
de şcoală, mai puţin vinerea când interniştii părăsesc locaţia mergând fiecare în localitatea de
domiciliu, sub supravegherea strictă a unui responsabil desemnat de pedagog sau de elevi, au fost
înlocuite cu pregătirea orelor de curs de către fiecare elev în cameră. Programul este mai lejer
rămânând la latitudinea fiecăruia timpul pe care-l acordă pentru pregătirea temelor şi a cursurilor

41
Ibidem
42
Ibidem, f. 3
43
26


pentru ziua următoare. Singurii care fac notă discordantă sunt „boboceii”, cei intraţi în clasa a IX-
a, care se pregătesc pentru orele de curs după un program stabilit de conducerea liceului, sub
forma vechilor ore de meditaţie, de luni până joi, în fiecare saptămână.
Viaţa în internat nu este la fel de palpitantă ca a celor din oraş. Totuşi, în ultimii ani se
organizează diferite activităţi precum „Balul bobocilor” la nivel de internat, discoteci atunci când
este posibil, Cerc de literatură, Cerc de desen, concursuri de fotbal, ore de igienă însă, aceste
forme de distracţie şi de socializare, în acelaşi timp, sunt tot mai adesea înlocuite cu programe
personalizate, fiecare elev având un program al său în funcţie de interesele, gusturile şi grupul de
prieteni. Clubul a luat locul discotecii iar internetul a devenit cea mai la îndemână modalitate de
socializare. În ceea ce priveşte activităţile extracurriculare, în funcţie de generaţie, acestea au fost
multiple şi într-o permanentă adaptare la nou antrenând deopotrivă elevii din oraş şi pe cei din
internat.
„Timpul liber ori cu activităţi extracuriculare cu consiliul elevilor ori cu prietenii pe care
i-am cunoscut şi care rămân pe o viaţă prieteni (...) şi ne întâlneam seara sau ieşeam în oraş”44, îşi
aduce aminte cu drag fostul elev al liceului Costa Traian Lucian.
Şi tot el continuă: „Cea mai frumoasă întâmplare (...) dacă stau să mă gândesc bine (...)
excursia organizată în a XII-a cu elevii veniţi de la liceul din Italia, la schimbul de experienţă. A
fost o excursie puţin mai ieşită din tiparele unei excursii de liceu, da [dar –n.n.] trezeşte foarte
multe amintiri şi multă nostalgie” 45.

CAP.IV. OAMENII DE LÂNGĂ NOI
„Poate că pentru lume eşti o singură persoană,
dar pentru o anumită persoană, eşti întreaga lume”.
(Gabriel Garcia Marquez)

Atunci când realizezi o lucrare bazată pe istorie orală, este imposibil să nu prezinţi
persoanele cărora, de fapt, le datorezi realizarea acesteia. De aceea, rândurile care urmează sunt
consacrate, în totalitate, celor cu ajutorul cărora am reuşit, eu şi grupul ţintă, să surprindem istoria

44
45
Ibidem, f. 3
27


trăită a liceului nostru, o parte din istoria zbuciumată prin care liceul s-a născut şi, ulterior,
dezvoltat.
Deşi aveau vârste diferite, reprezentau generaţii diferite, oamenii aceştia au fost călăuziţi
de acelaşi entuziasm, de aceeaşi dorinţă de a nu fi dispersaţi în întregul municipiu sau judeţ după
ce au fost obligaţi să părăsească clădirea vechii şcoli în care activaseră până atunci.
„Toţi doreau continuarea activităţilor în aceleaşi formaţii indiferent de spaţiul de
desfăşurare. Nu am regretat niciodată alegerea făcută”46.
Confrom chestionarului aplicat elevilor care alcătuiesc grupul-ţintă, această experienţă
este considerată benefică nu numai pentru că le-a dat posibilitatea celor implicaţi să afle despre
istoria liceului, ci şi pentru că au fost principalii actori, reuşind să intervieveze persoane
deosebite, implicate trup şi suflet în apariţia şi evoluţia şcolii la care învaţă în prezent.
Cine sunt aceşti oameni care şi-au legat propriile destine de destinul acestui liceu? Cei pe
care grupul ţintă i-a intervievat reprezintă o parte importantă a celor care au făcut şi trăit istoria
liceului.
Doamna Doina Sfîrlea, născută năla 6 martie
1946 la Oradea, profesor de limba şi literatura română,
fost director şi director adjunct al liceului, a fost şi este
un simbol al liceului. Contribuţia sa, la crearea acestui
liceu, este una importantă, fapt recunoscut şi de
domnia sa: „mi- am dovedit că pot să am încredere în
forțele mele. Nu le bănuiam atât de puternice, să
reziste în situații aproape dramatice prin care am
trecut, ca persoană fizică. Și (...) în carieră mi-au
dovedit că proverbul creștin: Nici un profet nu e bine-
venit în țara lui se adeverește”.
Deşi au trecut peste doua decenii de la înfiinţarea liceului şi de ceva ani buni domna
Sfîrlea Doina este pensionară, îşi aduce şi astăzi aminte cu drag de foştii colegi alături de care a
petrecut clipe frumoase din activitatea sa de dascăl: „domnul profesor (...) Gheorghe Turdeanu,

46

28


care pe fosta secție de română a Liceului Industrial era director adjunct, îmi amintesc de doamna
profesoară Ana Tuduce, de doamnele profesoare Doina Beleanu, Doina Ile, de profesoarele
Natalia Gârba, Elena Pereș, Valeria Vereș, Augustin Drăgan, Romulus Pleșa, Cornel Bandici,
Luminița Vînturache, Rodica Turcaș, Rodica Sabău, Livia Ghiurcuța și soțul dumneaei, actualii
dumneavoastră profesori, și de Gheorhe Dărăban, și de actualul director, și de doamna profesoara
Ecaterina Benea, de domnii maiștri Costel Chiriac și Bejan. Îmi amintesc de mai mulți așa, la
repezeală. (...) Da, îmi amintesc cu plăcere de colegi” 47.
Vînturache Luminiţa Zamfira, născută la 25 martie 1959, Şimleu-Silvaniei, profesor de
limba şi literatura română, membru fondator al liceului, îşi aduce aminte şi în prezent că:
„Imediat după mişcările din decembrie, în ianuarie, au avut loc la şcoală două şedinţe în care
profesorii de la secţia maghiară a Liceului Industrial Nr. 5 au hotărât că trebuie să ne despărţin în
două şcoli, pentru că altfel ei nu au libertatea necesară pentru a-şi dezvolta cultura şi a se
manifesta. Nu au acceptat nici măcar să funcţionăm în aripi diferite ale aceleiaşi clădiri. Trebuia
neapărat să plecăm, ei rămânând în clădirea de pe strada Moscovei care, susţineau că le aparţine
din 1700 de pe vremea Ursulinelor, iar noi, secţia română, să ne împrăştiem pe la alte şcoli.
Au fost şedinţe tensionate care au durat multe ore. Am refuzat categoric să fim despărţiţi
de elevii noştri şi nici elevii nu vroiau să se despartă de noi, de profesori. Au plecat împreună la
Bucureşti delegaţiile celor două secţii. Secţia română a fost reprezentată de Gheorghe Turdeanu,
Doina Sfârlea şi de Ştefan Popa. S-au întors cu decizia de constituire a două licee. Din acel
moment toţi elevii de la secţia română au stat în sala
festivă a liceului, aşteptând să primească o clădire pentru
noul liceu. Acolo nu mai erau săli, pentru noi. Fiind liceu
industrial, am considerat toată secţia română în practică.
Mi s-a cerut de către secţia maghiară să rămân la ei, fiind
acolo prin repartiţie guvernamentală încă de când nu era
secţia română. Am refuzat spunând că dacă elevii români
şi colegii mei nu au loc acolo, nu am nici eu. Şi eu nu mă
despart de elevii mei.
Am riscat mult în acele momente, dar nu am

47
29


regretat nicio clipă alegerea făcută. Am plecat împreună şi am rămas împreună de atâta timp” 48.
Actualul director adjunct al liceului, Juncu Rodica Angela (Sabău), născută la 29 Iulie
1964, localitatea Lupşa, judeţul Alba, profesor de chimie este de părere că toate persoanele care
au trecut pragul acestui liceu, au contribuit într-un fel sau altul la prestigiul liceului: „Indiferent
de timpul cât au lucrat în această şcoală, eu consider că toţi au contribuit la ceea ce suntem noi
azi”49.
Născută în Oradea, Blaj Nicoleta, profesor de limba engleză, a mărturisit elevilor care au
intervievat-o că: „Motivele alegerii liceului Lazar au fost, in primul rând locatia. [În anul 1998 -
n.n.] am (...) luat concursul de titularizare, prima pe judeţ şi doamna inspectoare de engleza de
atunci îmi spunea că pot sa alerg orice-mi doresc în oraş (...). Întâmplător, m-am întânit cu
domnul profesor Micu, atunci ca şi acum, directorul liceului, care mi-a spus ca nu poate să mă
lase să merg la un alt liceu [şi că trebuie – n.n.] să ajung la Lazăr. Aşa am ajuns la liceul Lazăr.
N-am regretat nicio clipă alegerea făcută şi dacă ar fi să mai aleg încă odată, probabil că, tot pe
acest liceul l-aş alege”50.
Născut la 9 Mai 1950, Micu Ioan-Vasile,
profesor de fizică şi director al liceului în prezent,
lucrează în această şcoală din toamna anului 1990:
„Din toamna anului 1990 am venit titular în această
unitate de învăţământ, (...) deci lucrez practic de la
înfiinţare aproape”51. Consideră că experienţa
dobândită ca dascăl şi manager al acestei şcoli l-a
influenţat pozitiv, „posibilitatea afirmării mele şi dacă
mă refer la carieră de manager, pot să spun că aici am
întâlnit un mediu propice, un câmp prolific în care am
putut să îmi mainifest cu multă plenitudine calităţile
manageriale, dealtminteri dacă îmi amintesc bine în
toamna anului când am venit în liceul Lazăr, am aflat cu surprindere că am fost numit, de către
Inspectoratul şcolar, director adjunct. În acel timp, în acea vreme eram trei directori în şcoală:

48
49
50
51
Micu Ioan-Vasile, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 19 septembrie 2012, caseta nr. 1, f. 1
30


Doamna prof. Sfîrlea Doina, profesoară de română, care a fost directorul plin al şcolii şi doi
adjuncţi, unul era dl. prof. Şereş Ioan, profesor de matematică care a predat la noi în şcoală până
anul trecut când s-a pensionat, care apoi a promovat şi el la Inspectoratul şcolar, rămănând în
timp un director şi un director adjunct”52.
Om devotat şcolii, bun organizator şi cu iniţiativă, actualul director al şcolii şi-a pus
amprenta asupra modului în care a evoluat această şcoală astfel încât, la mai puţin de un sfert de
secol de la înfiinţare, să fie primul liceu din municipiu cu rezultate şcolare, extraşcolare şi
disciplină: „(…) şcoala, pentru mine, a fost o a doua casă, o a doua familie. Am investit enorm de
mult timp în şcoală, enorm de mult timp am fost ore, multe-n şir în şcoală. Am muncit efectiv
fizic cu mâinile, am cărat moloz, am spart pereţi, împreună cu personalul, firesc. Eu sunt de
părere că un conducător trebuie să dea exemplu personal în toate cele necesare în unitatea de
învăţământ, drept pentru care am şi consimţit să ne facem şi uniforme (…) şi eu şi doamna
directoare pentru a vă arăta că nu e o constrângere ar trebui să fie o mândrie că avem şi că lumea
ne apreciază ca atare, sunt foarte încântaţi oamenii, locuitorii oraşului, toţi vizitatorii din ţări
străine au fost impresionaţi pozitiv despre calitatea inclusiv a voastra sau în primul rând a voastră
şi a uniformei despre aspectul şcolii îngrijit, ordonat deşi sunt multe lucruri, ştiţi voi, care ar mai
putea suferi îmbunătăţiri dar mă rog, toate astea presupun evoluţia şi a noastră în atitudinea civică
precum şi cultura noastră care mai are loc de îmbunătăţiri” 53.
Membru fondator al liceului, profesor Turcaş
Rodica Mihaela, născută în judeţul Vaslui, Bârlad, la 19
decembrie 1963, îşi aduce aminte şi astăzi cu drag
despre persoane care au marcat destinele acestei
instituţii: „foştii directori ai liceului, pentru care
recunosc: am (…) sentimente de respect şi la ora
actuală, probabil că aşa am fost şi educaţi şi educată.
Este doamna Sfârlea care s-a zbătut şi a făcut
nenumărate drumuri la Bucureşti, pe polei, pe iarnă
cumplită de ianuarie, da? Ianuarie 1990 când noi ne
duceam la Minister cu hârţoage la semnat şi (...) să

52
Ibidem, f. 2
53
Ibidem, f. 6
31


înfiinţăm liceul. Este domnul Popa Ştefan care iarăşi a fost. Era o trupă de oameni în vârstă, cu
adevarat patrioţi care şi-au dorit înfiinţarea acestui liceu, oamnei care erau bihoreni, orădeni şi au
trăit; ştiau mai multe de la bunici de la părinţi despre istoria acestor locuri şi care chiar au dorit
înfiinţarea acestui liceu şi de asta i-am şi dat numele de „Aurel Lazăr”: (...) şi domnul Turdeanu,
care [se gândeşte] tot aşa primii directori,vorbesc de primii directori ai acestui liceu, care veneau
în control, având internat, şi la 10 noaptea şi la 12 noaptea pentru că responsabilitatea lor era
foarte mare şi toată lumea era cu ochii pe noi. Eram cel mai tânăr liceu la vremea respectivă” 54.
Dar despre oamenii care au format personalităţi, au marcat destine, care au fost
permanent prezente lângă elevi, îşi aduc aminte cu drag şi foştii elevi. Oameni maturi, formatori
de personalităţi şi destine, apreciază şi astăzi efortul cadrelor didactive din liceu.
Oros Florin, născut la 2 august 1984, în
localitatea Oradea, actualmente profesor de istorie şi
geografie la un liceu orădean este de părere că: „Aș
putea vorbi vreo doua sau trei ceasuri (...) începând cu
doamna dirigintă, cu domnii profesori de română,
despre doamna Vînturache, mai aveam un profesor care
din păcate a murit, domnul Moș, era tot așa de română
și (...) am rămas cu cele mai frumoase amintiri despre
dânsul, despre doamnele profesoare de geografie, în
clasa a IX- a doamna Brădău, după care din clasa a X-a
doamna Trif, iarăși țin minte orele de geografie care
erau extrem de interesante și interesante și pentru că-mi
plăcea geografia, din cauza aceasta, apoi de domnul Benea de educație fizică, mi se pare că s-a
pensionat acuma, iarăși țin minte când urla la noi eram drepți în fața lui ca la armată. Nu mai
spun de domnul director, când îl vedeam pe domnul director (...) normal că toți eram drepți,
frumos, salutam, şi-acuma când îl vad (...) îmi inspiră, cum sa zic, ordine și seriozitate iar despre
doamna dirigintă, e dânsa, doamna Ghiurcuța, este cea care a fost un mentor pentru mine pentru
că şi eu la rândul meu am ajuns profesor ca și dânsa și-acuma sunt colegul dânsei. Alți profesori
(...) ar mai fi (...) culmea e că după ani de zile am ajuns să fiu coleg la alte școli cu profesori care

54
Turcaş Rodica Mihaela, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 30 octombrie 2012, caseta nr. 1, f. 7
32


mi-au predat mie, doamna Marian de la Eminescu sau doamna Voinea, doamna profesoară de
chimie. Deci pot să vorbesc vreo doua ceasuri despre ei” 55.
Pentru Biriş Mihaela, născută la 2 martie 1977, în Oradea, oamenii care i-au fost aproape
şi i-au marcat drumul în viaţă, au fost: „domnul profesor Moş, domnul profesor de limba română,
(...) care încerca tot timpul să scoată de la noi tot mai mult, îmi amintesc de doamna profesoară
Pârvulescu, era doamna profesoară de ştiinţe socio-umane, aşa, de doamna dirigintă, doamna
Ghiurcuţa Livia, de doamna de geografie, doamna Darna Voichiţa, de doamna de matematică,
Benea Roxana, care mi-a fost şi dirigintă în primul an, în clasa a IX-a”56.
Născut la data de 9 septembrie 1991, la Oradea,
Costa Traian Lucian, deşi pentru el liceul nostru nu a
reprezentat prima opţiune la finalizarea ciclului
gimnazial, nu a regretat niciodată admiterea la Liceul
Teoretic „Aurel Lazăr”. Aici, în sânul marii „familii
lăzăriste” şi-a format şi consolidat personalitatea
deoarece a devenit: „(...) mult mai încrezător,
[a dobândit – n.n.] curaj de a vorbi în public” 57, iar în
ceea ce priveşte profilul ales şi activitatea desfăşurată la
Consiliul Elevilor, susţine cu mândrie că „(...) m-a
ajutat foarte mult să fiu şi mai sigur că doresc o carieră în zona umanistă şi activităţile din cadrul
consiliului au pus o bază mult mai solidă asupra oricărei alegeri pe care am făcut-o după
absolvirea liceului”58.
Suciu Alina, născută la data de 29 ianuarie 1980, în Oradea, actualmente agent de poliție
a finalizat liceul în anul 1998, îşi aduce aminte că dascălii alcătuiau pe atunci „un colectiv (...)
relativ tânăr, în jurul vârstei de 40 de ani, mare majoritate erau bine pregătiți profesional și (...)
exigenți, dar nu exagerat”59. Exigenţa profesorilor a fost una costructivă deoarece, generaţia din
care a făcut parte se poate mândri cu locuri de muncă onorabile, parte din ele în alte ţări ale
continentului european, parte pe continentul american.

55
Oros Florin, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 2 septembrie 2012, caseta nr. 1, f. 5
56
Biriş Mihaela, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 20 iunie 2012, caseta nr. 1, f. 4
57
58
Ibidem
59
Suciu Alina, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 22 august 2012, f. 4
33


Pentru fostul elev lăzărist, Egri Adrian, născut la data de 27 iunie 1974, în localitatea
Oradea, este de părere că : „Şcoala în general, eu consider că are locul ei în orice orânduire în
orice perioadă de timp în primul rând trebuie să ridice nivelul de cultură al populaţiei (.. .) şi să te
ajute să gândeşti pe mai departe pozitiv să
te ştii organiza şi de ce nu, până la urmă, să
poţi să transmiţi ceva mai departe atât
societăţii, cât şi (...) celor din jur” 60.
Iar despre profesorii care i-au rămas
întipăriţi în minte susţine că: „țin minte
prima întâlnire pe care am avut-o, cu fosta
doamnă director de atunci, doamna Sfârlea.
Care era o persoană destul, de dură și mă
rog în vremea aceea de temut în școală,
(…)dar nu, n-am avut o relație cu dânsa ca
să zic așa. De asemenea o relație specială
am avut-o cu fostul nostru diriginte, domnul Drăgan, profesor de matematică, (…) cu care am
interacționat cel mai mult, bineînțeles ca și diriginte și ca și profesor,(…) aveam multe ore de
matematică și ținea neaparat să-nvățăm ca să ne realizăm în viață, (…) dar am avut (...) o serie
de profesori care mulți și i-ar fi dorit în momentul respectiv, am avut profesori tineri cu o altă
abordare față de învățătură, față de viață, față de relațiile cu elevul, care ne-au ajutat, (…) cum
să zic?! Să trecem peste anumite bariere psihologice, poate și noi, poate și profesorii și care ne-au
ajutat pe mai departe să ne deschidă ochii, să vedem ce vrem de fapt de la viață și de la ce ne
oferă viitorul”61.
Astăzi, făcând un bilanţ a ceea ce au suţinut cei intervievaţi, putem spune că şcoala,
căreia încercăm să-i conturăm adevărata istorie prin intermediul istoriei orale, a reprezentat şi
reprezintă în continuare un model de urmat pentru generaţiile viitoare.

60
Egri Adrian, interviu „Povestea şcolii mele” din data de 29 august 2012, caseta nr. 1, f. 10 şi 11
61
Ibidem, f. 5

34

Povestea scolii mele(1)

Recomendados

Recomendados

Mais conteúdo relacionado

Mais procurados

Mais procurados (20)

Semelhante a Povestea scolii mele(1)

Semelhante a Povestea scolii mele(1) (20)

Mais de Biblioteci Bihorene

Mais de Biblioteci Bihorene (20)

Povestea scolii mele(1)