Drept constitutional si institutii politice unitatea iii

3. CONSTITUŢIONALITATE, GUVERNARE ŞI CETĂŢENIE
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
• să descrii modul de corelare a textului constituţional cu organizarea
administrativă a teritoriului;
• să rezumi condiţiile de dobândire a cetăţeniei române;
• să dezvolţi într-un text de o pagină ideea interdependenţei dintre
stat şi cetăţenie.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore
Structura de stat a României 71
Teritoriul României. Organizarea administrativă a
teritoriului
79
Cetăţenia română 83
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 98
Teste de autoevaluare 99
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 99
Bibliografie minimală 99

Benone Puşcă Constituţionalitate, guvernare şi cetăţenie
Drept constituţional şi instituţii politice 71
3.1. Structura de stat a României
3.1.1.Consideraţii generale privind forma de guvernământ
În sens constituţional, prin formă de guvernământ se înţelege modul de
organizare a unui stat în funcţie de condiţiile specifice de constituire a
organelor centrale ale statului, în special a organului care îndeplineşte
funcţia de şef al statului.
În decursul evoluţiei istorice, începând cu primul tip istoric sclavagist, statele
au cunoscut mai multe forme de guvernământ. Cele mai frecvente şi, totodată,
cele mai importante forme de guvernământ pe care istoria le-a cunoscut sunt:
monarhia şi republica (Iancu, 2007, p. 235.)
Monarhia
Este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea atribuţiilor de şef al
statului revin unei persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare 1
Din
definiţie rezultă că, pentru această formă de guvernământ, caracterul ereditar al
şefului statului nu este considerat definitoriu. Potrivit unei concepţii general
încetăţenite, o monarhie poate fi electivă, cu condiţia ca şeful statului să fie
ales pe viaţă. În acest sens s-a vorbit de „monarhia electivă” a Poloniei sau a
Sfântului Imperiu Roman. În Ţările Române, până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, domnitorii au fost desemnaţi potrivit unui sistem electiv-ereditar, iar
mai târziu au fost fie aleşi, fie numiţi de Poarta Otomană dintre boieri sau
dintre fanarioţi.
Monarhia, în diferitele variante, a fost cea mai veche şi cea mai răspândită
formă de guvernământ în trecut. Începând cu monarhiile despotice ale
Antichităţii sclavagiste şi până la monarhiile parlamentare actuale, diferitele
forme specifice pe care statele monarhice le-au îmbrăcat pot fi grupate în două
categorii principale: monarhiile absolute şi monarhiile constituţionale
(Călinoiu, Duculescu, 2008, p. 88).
Monarhia absolută este forma predominantă în statele de tip istoric sclavagist
şi feudal şi se caracterizează prin faptul că în aceste forme de guvernământ
monarhul dispunea de puteri discreţionare. Monarhiile absolute au fost forma
cea mai cunoscută de organizare a statelor în epoca anterioară revoluţiei
franceze. Absolutismul monarhic a fost practicat până în timpurile foarte
apropiate nouă. Astfel, la începutul secolului al XX-lea existau încă în Europa
două imperii absolute: Imperiul Rus şi Imperiul Otoman. Chiar şi în zilele
noastre mai există monarhii absolutiste în câteva state din Asia şi Africa.
Monarhia constituţională (limitată) este o formă de guvernământ în cadrul
căreia puterile de care dispune monarhul sunt îngrădite legal de o constituţie.
Monarhia constituţională (limitată) apare în perioada revoluţiilor burgheze ca o
1
Atribuirea coroanei pe baze ereditare se făcea cu respectarea anumitor reguli. În Românie monarhică,
Constituţia din 1866 a stabilit următoarele reguli privitor la succesiunea la tron: ereditatea în linie descendentă
directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primoprogenitura, masculinitatea cu înlăturarea urmaşilor
de sex feminin.

formă impusă de burghezie pentru a pune stavilă puterii absolute a monarhului
prin intermediul constituţiei. De aici şi denumirea de monarhie constituţională.
Monarhia parlamentară dualistă este, de asemenea, o formă a monarhiei
constituţionale. Ea este caracteristică perioadei de consolidare a burgheziei care
urmăreşte limitarea participării aristocraţiei funciare la conducerea statului,
fără a renunţa definitiv la colaborarea cu ea. În monarhia dualistă, parlamentul
îşi aroga unele prerogative care îl situa pe o poziţie egală cu cea deţinută de
monarh. Aşa de exemplu, introducerea dublei responsabilităţi a miniştrilor faţă
de parlament şi rege a dus la instituirea controlului parlamentar asupra
guvernului.
Monarhia parlamentară contemporană este întâlnită astăzi în unele ţări
dezvoltate, cum sunt Anglia, Belgia, Olanda şi ţările scandinave.
Menţinerea
instituţiei monarhiei în aceste ţări se explică prin tradiţiile istorice şi
particularităţile specifice de dezvoltare a ţărilor respective. Doctrina juridică
europeană afirmă că monarhia are astăzi mai mult un caracter simbolic. Faptul
însă că formal, din punct de vedere legal, monarhul mai păstrează unele
prerogative importante, cum ar fi, de exemplu, dreptul de dizolvare a
parlamentului, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de a refuza
semnarea unor legi, demonstrează că el poate interveni, în anumite cazuri,
direct în rezolvarea evenimentelor politice pentru salvarea unei crize de regim.
Sarcina de lucru 1
Rezumaţi în 5-7 rânduri aspectele specifice ale unei forme de
monarhie prezentate anterior.
Republica
Este acea formă de guvernământ în care atribuţiile de şef al statului sunt
îndeplinite de un organ ales pe o perioadă de timp determinată. Forma
republicană de guvernământ este rar întâlnită în antichitate şi feudalism, în
schimb este forma de guvernământ preponderentă timpurilor moderne şi, mai
ales, celor contemporane. În republică guvernarea se înfăptuieşte prin
reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Preşedintele de republică este ales
fie direct, prin vot universal, fie de către parlament. În general, republicile sunt
fie republici parlamentare, fie republici prezidenţiale.
Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că preşedintele republicii
este ales de Parlament. Preşedintele are dreptul de a numi pe primul-ministru

Benone Puşcă
Drept constituţional şi instituţii politice
din rândul partidului majoritar care, la rândul s
componenţa guvernul
acestuia. Rolul pre
reglementării legale, inferior celui pe
formă există astă
Duculescu, 2008, p. 131).
Republica preziden
preşedintele are o pozi
cetăţenii cu drept de vot sau de c
republică nu este subordonat parlamentului. În republica preziden
preşedintele republicii îndepline
numeşte pe membrii guvernului, care sunt r
Exemplu de republ
parte a statelor Americii Latine. În forma de guvern
de şef de stat poate fi îndeplinit
organ colegial.
Diferenţa dintre mo
observa, este foarte mic
deţine tronul în baza eredit
şeful statului într-o republic
de popor.
Aceste forme „clasice”
raport de specificul, de particularit
determinate ca atare
Enumeraţi în 10 rânduri asem
două forme de guvern
3.1.2. Structura de stat
Prin noţiunea structurii de stat se în
ansamblul ei, în raport cu teritoriul. Structura de stat formeaz
cercetare atât pentru dreptul interna
constituţional. Dreptul intern
de stat îndeosebi pentru identificarea subiectelor raporturilor de drept
internaţional. Pentru dreptul constitu
teritoriul este o baz
puterii în raport cu teritoriul
Constituţionalitate, guvernare
ii politice
din rândul partidului majoritar care, la rândul său, supune parlamentului
a guvernului. Guvernul aprobat de parlament răspunde în fa
acestuia. Rolul preşedintelui statului este, din punctul de vedere al
rii legale, inferior celui pe care îl deţine Parlamentul. Asemenea
astăzi în Italia, Austria, Germania, Finlanda etc.
Duculescu, 2008, p. 131).
Republica prezidenţială este acea formă de guvernământ în cadrul c
edintele are o poziţie egală cu parlamentul. Fiind ales direct de c
enii cu drept de vot sau de către un corp electoral, pr
nu este subordonat parlamentului. În republica preziden
edintele republicii îndeplineşte şi atribuţiile de şef al guvernului. El îi
te pe membrii guvernului, care sunt răspunzători numai în fa
Exemplu de republică prezidenţială sunt Statele Unite ale Americii
parte a statelor Americii Latine. În forma de guvernământ republican
ef de stat poate fi îndeplinită fie de către o singură persoană, fie de c
a dintre monarhia constituţională şi republică, aşa după cum s
observa, este foarte mică; pe când şeful statului, în monarhia constitu
ine tronul în baza eredităţii, al alegerii, sau al sistemului electivo
o republică este un preşedinte, ales totdeauna pe termen scurt,
„clasice” de clasificare a republicilor trebuie îns
raport de specificul, de particularităţile organizării interne a fiec
determinate ca atare prin dispoziţiile constituţiei (Puşcă, 2007, p. 100).
Sarcina de lucru 2
în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente între c
forme de guvernământ (republica şi monarhia)
iunea structurii de stat se înţelege organizarea puterii de stat, în
ansamblul ei, în raport cu teritoriul. Structura de stat formeaz
cercetare atât pentru dreptul internaţional public cât şi pentru dreptul
ional. Dreptul internaţional public este interesat de cercetarea structurii
ional. Pentru dreptul constituţional interesul ştiinţific constă
teritoriul este o bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea
puterii în raport cu teritoriul şi că dreptul constituţional reglementeaz
ionalitate, guvernare şi cetăţenie
73
u, supune parlamentului
ăspunde în faţa
edintelui statului este, din punctul de vedere al
arlamentul. Asemenea
etc. (Călinoiu,
mânt în cadrul căreia
cu parlamentul. Fiind ales direct de către toţi
tre un corp electoral, preşedintele de
nu este subordonat parlamentului. În republica prezidenţială,
ef al guvernului. El îi
tori numai în faţa lui.
sunt Statele Unite ale Americii şi mare
mânt republicană funcţia
ă, fie de către un
ă cum s-a putut
eful statului, în monarhia constituţională,
ii, al alegerii, sau al sistemului electivo-ereditar,
edinte, ales totdeauna pe termen scurt,
de clasificare a republicilor trebuie însă privite în
rii interne a fiecărui stat,
, 2007, p. 100).
i deosebirile existente între cele
elege organizarea puterii de stat, în
ansamblul ei, în raport cu teritoriul. Structura de stat formează obiect de
şi pentru dreptul
ional public este interesat de cercetarea structurii
ific constă în faptul că
structura de stat este organizarea
ional reglementează relaţiile

sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii (Puşcă,
2007, p. 101). Puterea de stat poate fi organizată în mod unitar, pe întreg
teritoriul statului sau poate avea o organizare mai complexă, în funcţie de
condiţiile istorice concrete de constituire a statului respectiv. Aceste deosebiri
stau la baza clasificării statelor în state unitare şi în state federative.
Statul unitar sau simplu este acel stat care se prezintă sub forma unei
formaţiuni statale unice. În cadrul statului unitar puterea de stat suverană –
legislativă, executivă şi judecătorească – este exercitată şi realizată pe plan
suprem printr-un organ legiuitor unic, un guvern unic, un organ suprem
judecătoresc unic, fiind stabilită, de asemenea, şi o cetăţenie unică a statului.
Deşi statul este unitar, teritoriul său este organizat pe plan local într-un număr
de unităţi administrative constituite într-o anumită ierarhie (Deleanu, 2003, p.
90).
Din punct de vedere istoric, statele unitare moderne au apărut, de regulă, odată
cu apariţia şi formarea naţiunii (Franţa, Italia, România). Faptul că statele
unitare, în special cele din Europa Occidentală au apărut de la început ca state
unitare naţionale, a determinat pe unii autori să afirme că statul unitar se poate
forma numai acolo unde există „ca suport o entitate naţională îndeajuns de
unificată pentru ca învelişul ei juridic să fie unitar”. Unele state unitare, însă,
s-au format înainte ca popoarele de pe teritoriul statelor respective să se fi
constituit ca naţiune. Aşa, de exemplu, statele mari din Europa Centrală şi
Răsăriteană, ca Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus, s-au constituit din
motive de apărare anterior formării naţiunilor pe cuprinsul teritoriului lor.
Procesul de formare a naţiunii la popoarele de pe teritoriul acestor state s-a
dezvoltat în cadrul statului unitar deja constituit, care a devenit apoi, sub
raportul competenţei naţionale, stat multinaţional. Lupta pentru libertate şi
independenţă naţională a popoarelor asuprite de către naţiunea dominantă a
constituit factorul esenţial care a dus la dezbinarea statelor respective, în locul
lor constituindu-se state unitare naţionale. Aşa, de exemplu, din dezmembrarea
fostului Imperiu Austro-Ungar în timpul primului război mondial au luat
naştere mai multe state unitare naţionale: Austria, Ungaria.
Cea mai mare parte a statelor contemporane sunt state unitare. Structura unitară
a statului este concepută pe principiul centralizării, ea presupune, un ansamblu
unic de instituţii şi puterea de control a autorităţilor centrale asupra autorităţilor
locale.
Prin urmare, statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie
uniformă, o singură organizare administrativ-teritorială, un singur parlament,
un singur şef al statului şi un guvern unic, un singur sistem de organizare
judecătorească a căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului.
Exercitarea puterii, din punct de vedere teoretic, presupune concentrarea
acesteia la un centru unic de decizie. Din punct de vedere practic, conducerea
centralizată prezintă avantajul că actele parlamentului şi ale guvernului se
aplică unitar pe întreg teritoriul statului. De asemenea, conducerea centralizată
presupune şi dreptul de control al centrului asupra modului în care îi sunt
respectate deciziile şi posibilitatea de îndreptare a actelor care nu sunt
conforme cu ordinele autorităţilor centrale. Într-un sistem centralizat numai
organele centrale sunt abilitate să ia măsuri legislative şi administrative pentru
întreg teritoriul statului. Centralizarea nu exclude crearea la nivel local a unui
aparat funcţionăresc care să faciliteze raporturile centrului cu cei administraţi.

În condiţiile statului modern nu poate fi pusă în aplicare însă o structură statală
unitară concepută pe metode stricte de centralizare, deoarece orice structură
unitară rigidă, centralizată presupune lipsa unor verigi intermediare, parţial
autonome, între puterea centrală şi destinatarii deciziilor luate de guvernanţi.
Sarcina de lucru 3
Argumentează în 10-12 rânduri de ce România este stat naţional, unitar şi
indivizibil.
Reţinând faptul că o structură statală unitară evocă ideea de centralizare, iar
centralizarea absolută nu este posibilă, şi dacă ar fi posibilă s-ar dovedi extrem
de periculoasă, singurele corective pot fi „deconcentrarea” şi
„descentralizarea”.
Deconcentrarea
O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic
de putere, în special de către puterea executivă.
După cum am văzut însă,
concentrarea puterii şi exercitarea ei în mod centralizat, dacă ar fi posibilă s-ar
dovedi extrem de periculoasă. De aceea se recurge la deconcentrarea puterii.
Deconcentrarea constă în conferirea unor prerogative decizionale autorităţilor
publice locale. Prin deconcentrare, puterea centrală renunţă la o parte din
prerogativele sale în beneficiul unor agenţi administrativi locali, urmărind prin
aceasta cu prioritate asigurarea eficacităţii administraţiei. Agenţii administrativi
locali sunt, de regulă, numiţi de autoritatea administrativă centrală şi au o
putere de decizie limitată şi exclusiv administrativă. Autorităţile administrative
centrale exercită un control ierarhic asupra activităţii agenţilor locali, având
dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise, atât pentru
motive de ilegalitate, cât şi pentru motive de inoportunitate (Deleanu, 2006, p.
176).
Potrivit art. 120 din Constituţie:
„Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.
Pentru realizarea celor trei principii, enunţate în Constituţie, sunt scoase din
competenţa puterii centrale anumite probleme de interes local, ce urmează a fi
soluţionate de autorităţile locale, pentru că ele, este firesc, cunosc cel mai bine
realităţile politice, economice şi sociale din unităţile administrativ-teritoriale,

precum şi măsurile corespunzătoare ce trebuie luate pentru soluţionarea în mod
operativ şi eficient a multiplelor probleme cu care se confruntă.
Descentralizarea
Descentralizarea constă în posibilitatea recunoscută de puterea centrală
colectivităţilor locale de a adopta acte sau decizii, în anumite domenii de
activitate. Prin descentralizare sunt scoase din competenţa autorităţii centrale
anumite servicii publice de interes local sau din domenii speciale de activitate
şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale. Aceste
autorităţi (consilii locale şi primari) beneficiază de o anumită independenţă faţă
de autoritatea centrală şi acţionează în mod autonom. Autonomia autorităţilor
administraţiei publice locale se bazează pe faptul că aceste organisme sunt
alese şi nu numite de puterea centrală. Descentralizarea este, la fel ca şi
centralizarea, o metodă de organizare şi conducere statală. Ea are la bază
principiul potrivit căruia cei guvernaţi îşi cunosc mai bine interesele decât
guvernantul central şi pot gestiona cu mai multă eficienţă resursele ce li se
alocă. Descentralizarea presupune înfiinţarea unor subiecte de drept speciale
care beneficiază de autonomie pe plan local sau cărora li se stabileşte o
competenţă materială în anumite domenii (Deleanu, 2006, p. 177).
Descentralizarea serviciilor publice. Descentralizarea serviciilor publice constă
în înfiinţarea pe plan local a unor instituţii investite prin lege cu atribuţii de a
desfăşura un anumit serviciu public. Dar asemenea instituţii se află sub
controlul de tutelă al centrului, al unor autorităţi publice centrale care
desfăşoară şi coordonează aceleaşi activităţi publice, cu acelaşi profil, la nivel
central. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că unităţile care înfăptuiesc servicii
publice în regim descentralizat beneficiază de autonomie în raporturile cu
ministerele de profil, care însă îşi păstrează dreptul de control asupra acestora.
Autonomia administrativă locală
Autonomia constă în repartizarea puterii de decizie între guvern şi agenţii
locali (consilii locale, primari) care sunt într-o anumită măsură independente de
puterea centrală. Cu alte cuvinte agenţii locali au dreptul de a lua diferite
măsuri fără a fi cenzuraţi sau fără a cere aprobarea guvernului.
Această relativă independenţă a autorităţilor administraţiei publice locale
constă în faptul că membrii consiliilor locale şi primarii sunt aleşi prin vot
universal şi nu numiţi printr-un act administrativ, cum sunt prefecţii.
Prerogativele conferite autorităţilor administraţiei publice locale sunt limitate la
o „sferă proprie de acţiune” prevăzută de lege. Cu alte cuvinte, autonomia este
stabilită pe cale legislativă şi are un caracter pur administrativ. Ca urmare,
guvernul va exercita controlul în condiţiile fixate prin lege specială asupra
autorităţilor locale şi actelor emise de acestea. Acest control, denumit în
doctrina constituţională „control de tutelă” nu permite guvernului să schimbe
după bunul său plac deciziile luate la nivel local. Totuşi, autorităţile tutelare au
dreptul în anumite situaţii să anuleze sau să suspende actele emise de
autorităţile descentralizate în condiţii de ilegalitate sau inoportunitate.

Principiul autonomiei administraţiei locale cunoaşte două forme conjugate,
promovate pe temeiul legii fundamentale şi anume: a) autonomia funcţională şi
b) autonomia teritorială.
Autonomia funcţională constă în recunoaşterea posibilităţii anumitor servicii
publice de a se bucura de o autonomie permanentă în domeniul lor de
activitate.
Această autonomie funcţională prezintă cel puţin două
inconveniente: 1) ea nu este aplicabilă în toate domeniile; 2) nu se află în
atenţia partidelor politice.
Autonomia teritorială constă în recunoaşterea unei anumite autonomii
colectivităţilor locale, care, pe temeiul autonomiei şi în condiţiile legii, se
autoadministrează.
În doctrina constituţională occidentală se consideră că autonomia locală este
una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă. Tot doctrina
constituţională, însă, recunoaşte şi unele neajunsuri ale acestui principiu şi
anume: autonomia poate avea ca urmare săvârşirea unor abuzuri grave de către
funcţionarii cărora li s-au încredinţat conducerea administrativă pe plan local şi
care nu pot fi controlaţi temeinic de la centru; autonomia poate fi, pe de altă
parte, o sursă de conflicte economice, sociale, religioase, culturale între
unităţile cărora li s-a acordat autonomia. Cel mai grav însă este tendinţa unor
unităţi administrativ-teritoriale autonome de a se desprinde de statul unitar pe
motive etnice. Atât în teoria şi practica politică, cât şi în dreptul internaţional
este acceptată susţinerea că autonomia locală nu se acordă pe baze etnice.
Autonomia este legată de un component al teritoriului unui stat, se recunoaşte
de către un stat dar nu unor segmente etnice ale populaţiei, ci tuturor
locuitorilor cuprinşi într-o unitate administrativ-teritorială. Trebuie subliniat că
autonomia unei unităţi administrativ-teritoriale nu se opune alteia, după cum nu
poate fi mai largă decât alta, că autonomia presupune supravegherea exercitată
de guvernul central, în condiţiile stabilite prin lege specială asupra autorităţilor
administraţiei publice locale (Puşcă, 2007, p. 111).
Statul federativ sau compus
Statul federat sau compus este o formaţiune statală alcătuită din mai multe state
membre, în care acestea îşi transferă o parte a atribuţiilor puterii lor de stat
asupra statului federativ, păstrându-şi o anumită independentă şi care sunt unite
între ele prin raporturi de drept intern. În statul federativ există câte un rând de
organe de vârf ale federaţiei, ce au competenţă, în limitele precizate prin
Constituţie, asupra întregului teritoriu şi asupra întregii populaţii din federaţie,
precum şi câte un rând de organe de vârf ale fiecărui stat membru al federaţiei,
care îşi exercită competenţa în raport de teritoriul şi populaţia sa. Persoanele de
pe teritoriul federaţiei au o dublă cetăţenie: cetăţenia statului federativ şi
cetăţenia statului membru al federaţiei (Dănişor, 2007, p. 112).
Statul federativ este subiect distinct de drept internaţional, în timp ce statele
federate se află în relaţii de complementarietate cu statul federativ. Fiecare stat
federat are o ordine constituţională proprie, consacrată în constituţia sa. Sub
rezerva respectării constituţiei statului federativ, fiecare stat federat are o
legislaţie proprie, emanând de la organele sale cu competenţă normativă, are
organe proprii legiuitoare, administrative şi de justiţie.

Statul federat este subiect de drept constituţional şi poate fi în anumite limite
subiect de drept internaţional, iar teritoriul său constituie o entitate în cadrul
teritoriului statului federativ. În condiţiile stabilite de constituţia statului
federativ, statul federat participă la constituirea principalelor organe federative,
la stabilirea ordinei constituţionale federative şi a legislaţiei comune. Forma de
stat federativă este întâlnită la mai multe state. Aşa, spre exemplu, în
continentul american au structură federativă Statele Unite, Canada, Brazilia,
Argentina, Venezuela, Mexic etc. iar în Europa sunt state federative Germania,
Rusia, Elveţia, Iugoslavia, iar în Asia şi Oceania, India, Australia.
Sarcina de lucru 4
Explică în trei fraze ordinea constituţională a statului federativ.
3.1.3. Forma de guvernământ a ţării noastre
Exprimând tendinţele ce au loc în structura social-politică a societăţii noastre
după Revoluţia din decembrie 1989, Constituţia a statuat, în articolul 1, că
forma de guvernământ a statului român este republica.
Ideea instaurării unei forme de stat republicane s-a afirmat în ţara noastră de la
jumătatea secolului trecut, fiind formulată de unele cercuri revoluţionare din
1848. În a doua jumătate a secolului trecut a apărut o impresionantă literatură
antimonarhică, mai ales după instaurarea la tron a dinastiei de Hohenzollern în
1866 care a avut un adânc răsunet în mase. Însufleţite de cuvântul înflăcărat al
unor gânditori înaintaşi ca Simion Bărnuţiu, Bogdan-Petriceicu Haşdeu,
Constantin C. Bacalbaşa, Al. Gh. Radovici, Alexandru Vlahuţă, Constantin
Mille, George Panu, N.D. Cocea, Tudor Arghezi şi mulţi alţii, ideea
republicană s-a răspândit în sfere din ce în ce mai largi. După al doilea mondial
au apărut statele socialiste care, în majoritatea lor purtau denumirea de
republică populară. Pe măsura dezvoltării socialiste, ele şi-au schimbat
denumirea în republică socialistă. Înlăturarea monarhiei şi instaurarea formei
de stat republicane a fost posibilă în condiţiile create de insurecţia armată,
răsturnarea dictaturii militare şi cucerirea puterii prin forţă de către partidul
comunist. În aceste condiţii istorice a fost înlocuită monarhia, la 30 decembrie
1947, şi proclamată Republica Populară Română ca formă de guvernământ a
statului socialist român.
După trecerea a peste patru decenii de dictatură comunistă, Revoluţia din
decembrie 1989 a proclamat statul democratic de drept, care are la bază
principiul separaţiei puterilor.

România, stat naţional, unitar şi indivizibil
Reglementând forma structurii de stat, Constituţia ţării noastre (art. 1) prevede
că România este un stat naţional, unitar şi indivizibil, ceea ce înseamnă că pe
teritoriul României conducerea de stat se înfăptuieşte prin intermediul unui
singur organ legiuitor, un guvern şi un organ suprem judecătoresc, că membrii
societăţii au o singură cetăţenie, iar teritoriul este organizat într-un sistem unic
de unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi comune). Procesul de
formare a statului naţional unitar român a început cu dublă alegere a lui Al. I.
Cuza, în 1859, ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, când a luat naştere
uniunea reală a celor două ţări române. În 1862, creându-se organe supreme
unice pentru ambele state, uniunea reală a fost transformată în stat unitar.
Constituirea unei formaţiuni statale ca stat unitar depinde de condiţiile istorice
concrete, de factorii specifici locali, în rândul cărora o însemnătate deosebită o
are ponderea în structura populaţiei şi aşezarea geografică a populaţiei de altă
naţionalitate, dar, mai ales, depinde de profunzimea democratismului acelui
stat, de modul în care el se preocupă şi rezolvă problema naţionalităţilor
conlocuitoare. Existenţa problemei naţionalităţilor în diferite state este
rezultatul dezvoltării istorice; această problemă a apărut o dată cu formarea
statelor naţionale independente şi este determinată de existenţa în cadrul
statelor naţionale a unor populaţii, mai mult sau mai puţin numeroase, de altă
naţionalitate. Visul de secole al tuturor românilor de a se constitui într-un
singur stat s-a realizat odată cu unirea Moldovei şi Munteniei şi, apoi, a
Transilvaniei la 1918, prin hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia. Acest
lucru a însemnat pasul hotărâtor spre consolidarea unităţii statului nostru, a
suveranităţii sale.
Structura de stat unitară naţională a României a fost consacrată în Constituţia
din 1923, în cuprinsul căreia (art. 1) se spune că România „este un stat
naţional şi indivizibil”.
În ceea ce priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat
încă de Constituţia din 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente
constitutive ale statului şi anume: teritoriu, populaţie şi suveranitate.
Statul unitar român este rezultatul unui îndelungat proces istoric, constituind
încununarea luptei seculare duse de cele mai înaintate forţe ale poporului
român, de cărturarii şi marii gânditori ai neamului. Întreaga organizare statală
este stabilită prin Constituţie, iar forma unitară corespunde conţinutului statului
precum şi compoziţiei naţionale a poporului român. Pe teritoriul ţării noastre,
alături de români s-au aşezat şi maghiari, evrei, ţigani, germani, bulgari şi, într-
un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi care se bucură de drepturi egale
(Puşcă, 2007, p. 118-119).
3.2. Teritoriul României. Organizarea administrativă a teritoriului
3.2.1. Noţiunea de teritoriu şi natura lui juridică
Teritoriul este o condiţie naturală a existenţei statului. Unul din aspectele sub
care teritoriul îşi găseşte reflectare în ştiinţa dreptului constituţional îl
constituie organizarea sa administrativă. Teritoriul, alături de populaţie, se
constituie în raport cu puterea de stat, atât ca factori determinanţi, cât şi ca

factori de condiţionare. Între aceste trei elemente există o strânsă
interdependenţă.
Teritoriul constituie cadrul geografic în limitele căruia poporul îşi exercită
puterea prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
Prin teritoriul statului se înţelege partea din globul pământesc, cuprinzând
solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, înălţimea
minimă de zbor a sateliţilor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea
(Ionescu, 2008, p. 99).
Cu privire la natura juridică a teritoriului, atât în orânduirea feudală, cât şi în
cea capitalistă, s-au conturat diverse concepţii. O primă concepţie asupra
naturii juridice a teritoriului, apărută în orânduirea feudală, a fost cea care a
considerat teritoriul o proprietate de drept privat a suveranului, ceea ce ducea la
consecinţa împărţirii teritoriului între descendenţii suveranului, la moartea
acestuia. Teoriile feudale cu privire la natura juridică a teritoriului, denumite
teorii patrimoniale confundau suveranitatea asupra teritoriului cu proprietatea
asupra pământului. Mai târziu, în special în scopul de a evita pericolul
fărâmiţării teritoriului între moştenitorii suveranului, a fost admisă ideea că
acest teritoriu nu este proprietatea privată a monarhului, ci aparţine coroanei
care personifică instituţia monarhică sau statul (Deleanu, 2006, p. 364).
Victoria revoluţiilor burgheze a determinat şi reconsiderarea concepţiilor
feudale asupra naturii juridice a teritoriului. O concepţie care a luat naştere în
prima jumătate a secolului XIX-lea a fost aşa numita teorie a teritoriului-
obiect. Potrivit acestei concepţii raportul dintre stat şi teritoriu nu ar putea fi
considerat ca un imperium, adică un drept de a comanda, căci suveranitatea
fiind o autoritate nu se poate exercita decât asupra persoanelor.
Or, dreptul
statului asupra teritoriului are ca obiect un lucru, ceea ce înseamnă că teritoriul
este un obiect al unui drept real de suveranitate.
Trebuie precizat însă că deşi dreptul statului asupra teritoriului era considerat
un drept real, el nu era asimilat pur şi simplu cu dreptul de proprietate, statul
neavând asupra teritoriului toate prerogativele pe care în mod obişnuit le are un
proprietar faţă de bunul său, ci doar anumite drepturi limitate. Teoria
„teritoriului-obiect” era tributară unei concepţii civiliste, patrimonialiste cu
privire la teritoriu.
O altă concepţie asupra naturii juridice a teritoriului a fost teoria teritoriului-
subiect, în care teritoriul nu mai este privit ca un obiect asupra căruia statul îşi
exercită anumite drepturi reale, ci ca un element constitutiv al personalităţii
juridice a statului, alături de populaţie şi de puterea publică.
O teorie formulată mai recent în literatura juridică este teoria teritoriului-
limită. Această teorie pleacă de la ideea că teritoriul statului nu este nici un
drept real al statului, nici o parte componentă a personalităţii acestuia, ci pur şi
simplu este un cadru în limitele căruia statul îşi exercită puterea de a comanda
voinţele individuale. Statul nu exercită un drept de proprietate asupra
teritoriului, ci numai o putere de a comanda asupra persoanelor ce locuiesc în
interiorul frontierelor lui.
O concepţie apropiată de teoria teritoriului-limită este teoria competenţei.
Această teorie, în varianta şcolii normativiste (H. Kelsen), susţine că teritoriul

statului nu ar fi decât cadrul spaţial, determinat de ordinea juridică
internaţională, în care ordinea juridică naţională este autorizată să se aplice.
Potrivit părerii lui Kelsen, teritoriul nu constituie decât o „expresie figurată”,
deoarece statul poate să-şi exercite „competenţa” şi asupra teritoriului altor
state.
Rolul teritoriului a devenit şi mai important o dată cu apariţia naţiunilor.
Rezultat al traiului în comun de-a lungul mai multor generaţii pe acelaşi
teritoriu al unor grupuri umane, naţiunea este strâns legată prin întreaga ei
existenţă de pământul pe care s-a plămădit. De aceea, orice încălcare a
teritoriului unei naţiuni echivalează cu un atac asupra naţiunii însăşi.
Constituţia României proclamă în art. 3 alin.1 că teritoriul statului român este
inalienabil. Acest principiu constituţional trebuie conjugat cu cel formulat la
art. 2 al legii fundamentale, potrivit căruia
„poporul îşi exercită puterea prin organele sale reprezentative” şi că „suveranitatea
naţională aparţine poporului”.
Integritatea teritoriului, consacrată limpede în aşezământul fundamental al
statului nostru, este un corolar al suveranităţii teritoriale a statului, care implică
obligaţia pentru celelalte state de a nu-i aduce atingere. Orice modificare a
teritoriului făcută prin ignorarea voinţei poporului aduce atingere suveranităţii
acestuia, constituind încălcarea flagrantă a normelor şi principiilor dreptului
internaţional (Puşcă, 2007, p. 82-85).
3.2.2. Organizarea administrativă a teritoriului
La început, când statul în formele sale embrionare avea o competenţă teritorială
redusă la o cetate sau la o feudă de mică întindere, organizarea administrativ-
teritorială nu era necesară. În orânduirea feudală organizarea administrativ-
teritorială era înfăptuită în scopul apărării intereselor feudalilor, a privilegiilor
lor personale şi a legăturilor de familie. Unităţile administrativ-teritoriale erau
formate din teritorii unite pe baza legăturilor personale şi a raporturilor de
suveranitate şi vasalitate. Graniţele acestor unităţi se schimbau foarte des şi în
cele mai multe cazuri numai oraşele puteau constitui unităţi administrativ-
teritoriale în timp ce satele formau, în limitele unui domeniu feudal, sfera
teritorială a administraţiei personale a feudalului respectiv. Din timpul lui
Alexandru cel Bun şi al lui Mircea cel Bătrân sunt cunoscute în Moldova şi
Muntenia unităţi administrativ-teritoriale, ca: judeţul sau ţinutul, oraşul sau
târgul şi comuna care au fost create de domnitori în scopuri financiare, juridice
sau militare.
Reforma administrativă înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza în anul
1864 a constituit un progres pentru acel timp, deoarece crea condiţii pentru
acordarea unei autonomii mai largi unităţilor administrative locale.
Dezvoltarea capitalismului în România în ultimele decenii ale secolului trecut
şi primele decenii ale secolului XXI a dus la numeroase modificări ale legii
administrative. Astfel, legilor din 1864 – legea comunală şi legea pentru
înfiinţarea consiliilor judeţene – li s-au adus 25 de modificări. În urma
schimbărilor teritoriale survenite după primul război mondial, ca rezultat al
întregirii statului naţional unitar român, împărţirea administrativ-teritorială

stabilită în 1864 a fost extinsă şi în provinciile alipite prin legea pentru
modificarea administrativă din 24 iunie 1925, căreia i-a urmat legea
administrativă din 1929. Aceste două legi menţin ca unităţi administrativ-
teritoriale: judeţul, plasa, comunele rurale şi urbane.
Prin Decretul-lege pentru organizarea administrativă din 14 august 1938 s-a
introdus o nouă unitate administrativ-teritorială: ţinutul. Prin înfiinţarea
ţinuturilor, care cuprindeau fiecare mai multe judeţe, întreaga administraţie pe
plan local era asigurată de funcţionari numiţi de rege şi de ministrul de interne.
În fruntea judeţelor erau numiţi rezidenţi regali.
Prin Legea nr. 577 din 21 noiembrie 1940, ţinuturile au fost desfiinţate,
revenindu-se la vechea împărţire administrativ-teritorială în: judeţe, plăşi şi
comune. Această organizare a rămas în vigoare până la reforma administrativă
din 1950, când prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 au fost stabilite ca
unităţi administrativ-teritoriale: regiunea, raionul, oraşul şi comuna.
Această organizare administrativ-teritorială s-a considerat a fi un cadru depăşit
în raport cu transformările social-economice şi politice ce s-au produs şi la 16
februarie 1968 a fost adoptată Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a
teritoriului României. Potrivit acestei legi, unităţile administrativ-teritoriale
sunt: judeţul, oraşul şi comuna.
Unităţile administrativ-teritoriale din România
În articolul 3 alin. 3 Constituţia stabileşte că teritoriul este organizat sub aspect
administrativ în comune, oraşe şi judeţe şi că, în condiţiile legii unele oraşe
sunt declarate municipii.
Prin organizarea administrativă a teritoriului se înţelege delimitarea acestuia în
unităţi administrativ-teritoriale în scopul unei mai eficiente conduceri de stat şi
aplicării principiilor autonomiei locale şi a descentralizării politice.
Judeţul este unitatea administrativ-teritorială alcătuită din oraşe şi comune şi
are rolul de verigă intermediară în cadrul organizării administrative a
teritoriului. Organele de stat din judeţe au legături directe cu organele centrale
de stat. Delimitarea celor 41 de judeţe s-a făcut astfel încât fiecare din acestea
să fie echilibrate ca suprafaţă, număr aproximativ egal de locuitori şi potenţial
economic. Suprafaţa medie a unui judeţ este de aproape 6.100 km2
, iar numărul
mediu al locuitorilor de peste 450.000. Au fost constituite însă şi judeţe care au
o suprafaţă şi un număr de locuitori diferite de proporţiile medii, în funcţie de
condiţiile naturale, de starea căilor de comunicaţii şi de legăturile dintre
localităţi.
În funcţie de importanţa economică, socială şi politică şi de perspectivele de
dezvoltare au fost stabilite oraşele reşedinţă de judeţ în care îşi au sediul
autorităţile publice judeţene.
În stabilirea oraşului reşedinţă de judeţ s-a urmărit, în general, ca acestea să
ocupe o poziţie geografică cât mai centrală pentru a asigura legături rapide cu
toate localităţile din cuprinsul judeţului.
Oraşul constituie un centru politico-administrativ dezvoltat, cu un potenţial
economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc mai ridicat. Oraşele care au un

număr mai mare de locuitori, un nivel de dezvoltare economică, social-politică
şi cultural-ştiinţifică şi o bogată tradiţie istorică au fost declarate municipii.
Municipiul Bucureşti este asimilat, sub aspectul regimului juridic, cu judeţul.
Fiind capitala ţării, Municipiul Bucureşti are o organizare proprie, distinctă;
este organizat pe şase sectoare. Fiecare sector are un organism propriu care se
subordonează organelor de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează
organelor centrale de stat.
Comuna reprezintă unitatea administrativ-teritorială alcătuită din unul sau mai
multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice,
demografice, de interese şi tradiţii. Satele în care îşi au sediile organele de
conducere ale comunei sunt sate de reşedinţă.
Potrivit Legii nr. 2/1968, oraşele şi comunele care datorită condiţiilor
climaterice, hidrografice sau aşezării lor prezintă importanţă pentru ocrotirea
sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt organizate ca staţiuni balneo-
climaterice. Staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi administrativ-
teritoriale distincte de cele prezentate mai sus.
Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001)
modificată şi republicată stabileşte posibilitatea formării comunelor din unul
sau mai multe sate şi cătune.
Sarcina de lucru 5
Formulează trei argumente în favoarea afirmaţiei că actuala împărţire a
teritoriului României în judeţe nu mai corespunde stadiului actual de
dezvoltare.
3.3. Cetăţenia română
3.3.1.Natura juridică a cetăţeniei
Noţiunea de cetăţenie poate fi examinată în două accepţiuni. În primul rând,
noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a defini o instituţie juridică, adică o
grupă de norme juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între
persoanele fizice şi stat. În al doilea rând, noţiunea de cetăţenie este folosită
pentru a caracteriza condiţia juridică a persoanelor care au calitatea de cetăţeni.
Această a doua accepţiune este importantă din punctul de vedere al dreptului
constituţional. În acest sens, se vorbeşte de „cetăţenia” unei persoane, de
„dobândirea şi pierderea cetăţeniei”. Prin urmare, considerând cetăţenia din
punctul de vedere al subiectului ei, ea apare ca o situaţie juridică (un statut),
termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective şi obligaţii
ale unei persoane.

Constituţia, în art. 5 alin.1 precizează doar că:
„cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea
organică”.
Cetăţenia română este reglementată, in extenso, prin Legea nr. 21/1991,
(versiune actualizată la data de 14.04.2008) care a abrogat reglementările
anterioare.
În reglementarea actuală, instituţia cetăţeniei române, nu mai este o instituţie
care să aparţină în exclusivitate dreptului constituţional ci este o instituţie
complexă care integrează elemente specifice mai multor ramuri ale drepturi.
Desigur, cetăţenia este o instituţie, mai ales, de drept constituţional deoarece:
a) ea este o expresie a suveranităţii puterii politice. Statul stabileşte statutul
juridic al cetăţenilor săi;
b) numai cetăţenii români au dreptul de a participe la exercitarea puterii în
formele instituţionalizate ale democraţiei directe (sufragiul, referendum-ul,
iniţiativa legislativă populară) sau ale democraţiei reprezentative (alegerea şi
exercitarea prerogativelor ca membru în consiliul local, ca primar, ca deputat
sau senator, ca Preşedinte al României).
Mult timp, instituţia cetăţeniei nu a constituit obiect de preocupare şi cercetare
în literatura juridică de specialitate. În ultima vreme însă, unele aspecte ale
cetăţeniei au suscitat o mai mare atenţie din partea cercetătorilor de drept
constituţional.
O primă problemă care s-a pus a fost aceea de a şti dacă noţiunea de cetăţenie
se aplică numai persoanelor fizice şi bunurilor, ajungându-se la concluzia că
este, în sens propriu, aplicabilă numai persoanelor fizice.
În doctrina juridică contemporană, unii autori consideră că instituţia cetăţeniei
este de domeniul dreptului civil. Această opinie se întemeiază pe unele
principii ale dreptului roman şi cele ale dreptului francez unde instituţia
cetăţeniei era, până în 1927, reglementată de Codul civil.
În doctrina germană s-a dezvoltat teoria formulată de Paul Laband, potrivit
căreia, cetăţenia, ca legătură dintre stat şi individ, ar avea natura unui contract
tacit sinalagmatic. Criticând această teorie a naturii contractuale a cetăţeniei,
alţi autori, printre care şi Paul Negulescu, consideră că acordarea cetăţeniei nu
este decât un act unilateral de putere publică, a cărui urmare este faptul că
„individul se obligă să facă tot ceea ce statul va voi să-i impună. Statul dă
ordine şi cetăţeanul e dator la supunere”, concepţie care nu poate fi acceptată.
Nu poate fi acceptată nici concepţia potrivit căreia cetăţenia ar însemna crearea
unui statut de supuşenie a individului faţă de stat, exprimat într-un ansamblu de
obligaţii pe care statul le impune individului.

Sarcina de lucru 6
Consultând bibliografia indicată la finalul unităţii de învăţare, definiţi
noţiunea de cetăţenie, aşa cum este aceasta formulată în legislaţia
românească şi în cea comunitară.
Instituţia juridică a cetăţeniei nu trebuie însă confundată cu instituţia
drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Normele care
reglementează cetăţenia stabilesc condiţiile în care unei persoane i se
recunoaşte statutul de cetăţean, în temeiul căruia el are toate drepturile şi
îndatoririle pe care statul le fixează cetăţenilor săi. Unele drepturi şi îndatoriri
privesc în mod exclusiv pe cetăţeni, nu se extind şi asupra unor persoane care
nu au statut de cetăţean al acestui stat.
Drepturi pe care le au numai cetăţenii români
Dreptul de a alege şi a fi aleşi în organele reprezentative ale statului
Aceste drepturi sunt prevăzute în art. 36-38 ale Constituţiei din 1991; în Legea
nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001
şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali. De asemenea, numai
cetăţenii români pot participa la alegerile pentru funcţia de preşedinte al
Republicii şi de primari, precum şi să fie aleşi în aceste funcţii În condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc
cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice locale.
Dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili liber domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară
Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor prevedea în art.20 că numai
străinului i se putea ridica sau limita de către Ministerul de Interne dreptul de
şedere în România, dacă a încălcat legea română, sau prin atitudinea ori
comportarea sa a adus prejudicii interesului statului român. Această dispoziţie
legală a fost modificată prin art.19 alin.3 al Constituţiei din 1991, care a
prevăzut că expulzarea se hotărăşte de justiţie. În ceea ce priveşte cetăţeanul
român, chiar dacă acesta a săvârşit o infracţiune gravă împotriva statului
nostru, nu poate fi expulzat.

Dreptul de a ocupa funcţii publice civile şi militare
Legea nr. 21/1991 a stabilit (art.1) regula că numai cetăţenii români pot fi
admişi în funcţiile civile şi cele militare. O asemenea prevedere era prea
severă, de aceea ea a fost parţial abrogată prin art.16 alin.3 al Constituţiei din
1991, care a stabilit că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, adică
funcţiile care implică exercitarea puterii de stat, pot fi ocupate de persoane care
au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Prin urmare, funcţiile care nu
implică exercitarea puterii de stat pot fi ocupate şi de străini sau apatrizi. Pe de
altă parte, se înţelege că cetăţenii români care posedă şi o altă cetăţenie sau nu
au domiciliul în România nu pot fi aleşi sau numiţi în asemenea funcţii sau
demnităţi publice, civile sau militare.
Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor
Constituţia României revizuită, în art. 44 alin. 2 prevede că:
„Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de titular. Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate prin aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute
prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.
Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat
În relaţiile internaţionale este stabilită, în general, practica în sensul că statul
refuză extrădarea propriilor cetăţeni care după ce au comis o infracţiune pe
teritoriul altui stat s-au refugiat pe teritoriul lor. Prin Legea nr. 4/1971 s-a
prevăzut că nu pot fi extrădaţi cetăţenii români, persoanele fără cetăţenie
domiciliate în România şi cei care au obţinut dreptul de azil în ţara noastră.
Principiul acestei dispoziţii legale a fost menţinut de Constituţia din 1991, care,
în art.19 alin.3, a precizat în plus că: „cetăţenii străini şi apatrizii pot fi
extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate”, ceea ce presupune că cetăţenii românii nu pot fi extrădaţi în nici
un caz. Acelaşi articol, alin.3 a mai prevăzut că extrădarea se hotărăşte de
justiţie.
Dreptul de a fi protejat diplomatic
Cetăţenii români, atunci când se găsesc vremelnic sau domiciliază pe teritoriul
unui stat străin, iar acolo sunt supuşi unor vexaţiuni din partea organelor
acestuia au dreptul de a fi ocrotiţi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare
ale României din acea ţară.
Obligaţiile pe care le au numai cetăţenii români
Obligaţia de fidelitate faţă de ţară
Cetăţenii români, titulari de drepturi şi libertăţi, sunt în acelaşi timp obligaţi să
îndeplinească şi îndatoririle prevăzute de Constituţie şi legile ţării. Din aceste
obligaţii decurge consecinţa că străinii nu pot comite, din punctul de vedere al
legii noastre penale, anumite infracţiuni, cum ar fi: trădarea, trădarea prin
ajutorarea inamicului şi trădarea prin transmiterea de secrete (art.155, 156 şi

157 Cod penal), infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât de cetăţenii români
sau de persoanele fără cetăţenie domiciliate pe teritoriul României.
Cetăţeanul român are dreptul şi obligaţia să-şi apere ţara
Cetăţenii români care au împlinit vârsta de 20 de ani, pot fi încorporaţi în
condiţiile legii organice.
Constituţia revizuită dă o nouă reglementare obligaţiilor militare ale
cetăţenilor. În acest sens, textul nu mai prevede obligaţia serviciului militar
pentru bărbaţii, cetăţeni români. Se păstrează limitele încorporării între 20-35
de ani, cu excepţia voluntarilor, aceasta fiind în concordanţă cu cerinţele
profesionalizării armatei.
Din dispoziţiile constituţionale rezultă că stabilirea drepturilor şi îndatoririlor
cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române,
constituie un atribut exclusiv al statului.
Instituţia cetăţeniei prezintă o importanţă deosebită, ceea ce explică faptul că
reglementarea ei se face în primul rând prin normele dreptului constituţional.
Importanţa deosebită a cetăţeniei nu poate fi exprimată numai prin forme
juridice. Legătura dintre politic şi juridic este atât de puternică, încât dacă am
încerca să o privim numai din punct de vedere strict juridic ar fi imposibil.
Sarcina de lucru 7
Explică într-un eseu de o pagină de ce obligaţiile cetăţenilor
români nu sunt restrictive, ci mai degrabă onorante.
3.3.2. Modurile de dobândire a cetăţeniei române
În lume, dobândirea cetăţeniei cunoaşte două sisteme: jus sangvinis (dreptul
sângelui) potrivit căruia copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din
părinţi ce au cetăţenia statului respectiv (amândoi sau numai unul) şi jus loci
(dreptul locului) când copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe
teritoriul statului respectiv.
Ultimul sistem are serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au
cetăţenia statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să
dorească să rămână cetăţean al statului respectiv, el fiind ataşat prin familia lui
unui alt stat.
În Anglia şi S.U.A., sistemul „dreptul locului” este aplicat sub
rezerva îndeplinirii anumitor condiţii pentru copiii străinilor născuţi pe
teritoriul lor. Pentru copiii născuţi fie în ţară, fie în străinătate, din cetăţeni ai
acestor state, se aplică însă sistemul „dreptului sângelui” (jus sangvinis).
În ţara noastră a fost adoptat sistemul care are la bază jus sangvinis, acesta
fiind cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii. Ca

Benone Puşcă
urmare, potrivit legii c
cetăţenia română poate fi dobândit
adăugând pe lângă
să înlesnească persoanelor care nu s
integreze în societatea româneasc
Dobândirea cetăţeniei prin naştere
Principiul jus sangvinis
expresie legăturii profunde
continuităţii aspiraţ
nostru. Legea nr. 21/1991 reglementeaz
frecventă din punctul de vedere al dobândirii cet
anume aceea în care ambii p
a născut pe teritoriul statului nostru. În acest sens art. 5 al
cetăţeniei prevede:
sunt cetăţeni români”
Dând expresie egalit
cetăţeniei legătura de sânge, Legea cet
discriminare de sex în stabilirea acestei leg
legii se precizează
statului român, chiar dac
precum şi aceia care s
dintre ei are cetăţenia român
Legea cetăţeniei române stabile
copilul găsit pe teritoriul României, dac
cunoscut, pornindu
este cetăţean român. Aceast
principiul jus loci, odat
stat, în limitele că
principiul jus loci, ci creeaz
părinte având aceast
contrară. Această concluzie s
copilul găsit pe teritoriul României pierde cet
împlinirea vârstei de 18 ani, filia
cetăţenie străină, desigur atunci când, potriv
dobândeşte cetăţenia p
dispoziţiilor legale citate care permit dovada filia
schimbarea cetăţeniei copilului g
Legii nr. 21/1991 s
principiul jus loci.
Dobândirea cetăţeniei prin adop
Potrivit art. 6 al Legii nr. 21/1991, cet
copilul, cetăţean str
cetăţeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei
soluţii legislative se explic
ii politice
urmare, potrivit legii cetăţeniei române, pot fi deosebite trei moduri în care
ă poate fi dobândită (prin naştere, adopţie, acordare la cerere),
ugând pe lângă modul originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care
persoanelor care nu s-au născut din părinţi cetăţeni români s
integreze în societatea românească (Muraru, 2008, p. 124-125)
eniei prin naştere
jus sangvinis, adoptat în reglementarea cetăţeniei din ţara noastr
ăturii profunde şi interne dintre generaţii, statorniciei
ii aspiraţiilor fundamentale ale generaţiilor de pe teritoriul statului
nostru. Legea nr. 21/1991 reglementează în primul rând situa
din punctul de vedere al dobândirii cetăţeniei române prin na
anume aceea în care ambii părinţi ai copilului sunt cetăţeni români, iar acesta s
scut pe teritoriul statului nostru. În acest sens art. 5 alin. 1 al Legii
eniei prevede: „copiii născuţi pe teritoriul României, din cetăţ
eni români”.
Dând expresie egalităţii dintre sexe şi având drept principiu al dobândirii
ătura de sânge, Legea cetăţeniei române previne
discriminare de sex în stabilirea acestei legături. Astfel în art. 5 alin.
precizează că sunt cetăţeni români cei care s-au născut pe teritoriul
statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţ
ceia care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul
ăţenia română.
eniei române stabileşte în art. 5 alin. ultim că este cet
sit pe teritoriul României, dacă nici unul dintre pă
cunoscut, pornindu-se de la prezumţia relativă că cel puţin unul dintre p
ean român. Această dispoziţie pare la cea dintâi privire s
, odată ce atribuie cetăţenia română în funcţie de teritoriul de
itele căruia a fost găsit copilul. Articolul citat însă nu consacr
, ci creează o simplă prezumţie că copilul s-a nă
rinte având această cetăţenie, prezumţie care poate fi combătut
. Această concluzie se desprinde din dispoziţia art.29, potrivit c
sit pe teritoriul României pierde cetăţenia română dac
împlinirea vârstei de 18 ani, filiaţia sa a fost stabilită faţă de ambii p
ă ă, desigur atunci când, potrivit legii naţionale, copilul
ăţenia părinţilor sau cel puţin a unuia dintre ei. În temeiul
iilor legale citate care permit dovada filiaţiei şi, prin aceasta,
ăţeniei copilului găsit, concluzia care se impune este c
Legii nr. 21/1991 s-a mărginit să creeze o prezumţie, iar nu s
.
eniei prin adopţie
Potrivit art. 6 al Legii nr. 21/1991, cetăţenia română se dobânde
ean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt
eni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei
ii legislative se explică prin faptul că instituţia adopţiei, aş
88
moduri în care
ie, acordare la cerere),
i unele moduri derivate care
ăţeni români să se
eniei din ţara noastră, dă
ii, statorniciei şi
iilor de pe teritoriul statului
n primul rând situaţia cea mai
eniei române prin naştere şi
eni români, iar acesta s-
in. 1 al Legii
i pe teritoriul României, din cetăţeni români,
i având drept principiu al dobândirii
eniei române previne orice
turi. Astfel în art. 5 alin. a şi b al
ăscut pe teritoriul
i este cetăţean român,
ţi sau numai unul
este cetăţean român
nici unul dintre părinţi nu este
in unul dintre părinţi
ie pare la cea dintâi privire să consacre
ţie de teritoriul de
sit copilul. Articolul citat însă nu consacră
a născut dintr-un
ătută cu dovada
, potrivit căreia
ă dacă, până la
de ambii părinţi de
ţionale, copilul
in a unuia dintre ei. În temeiul
şi, prin aceasta,
sit, concluzia care se impune este că art.29 al
ie, iar nu să consacre
se dobândeşte de către
ă adoptatorii sunt
eni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Adoptarea acestei
ţiei, aşa cum este

reglementată în ţara noastră, urmăreşte încadrarea cât mai deplină a unui copil
în familia adoptatorilor. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este
cetăţean român, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă de comun acord, de
către adoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţa
judecătorească competentă să încuviinţeze adopţia va decide asupra cetăţeniei
minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia. Dacă adopţia se
face de către o singură persoană, iar aceasta este cetăţean român, minorul
dobândeşte cetăţenia adoptatorului. Articolul 7 al aceleiaşi legi stabileşte că în
cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta
de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă
domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în
străinătate. În cazul desfacerii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18
ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acesta domiciliază
în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Prin
urmare, în situaţia în care adopţia încetează, copilul minor îşi dobândeşte locul
în familia sa firească, revenind la cetăţenia pe care a avut-o înainte de adopţia
sa. Este necesar să precizăm că prin Legea nr. 11/1990 se stabileşte că,
încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti (Muraru,
2008, p. 126).
Sarcina de lucru 8
Formulează două argumente pentru care dobândirea cetăţeniei prin
naştere sau prin adopţie are valoare juridică imediată.
Dobândirea cetăţeniei române prin acordarea la cerere
Legea nr. 21/1991 (versiune actualizată la data de 10.02.2010) stipulează un
număr de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ persoana care
solicită acordarea cetăţeniei române. Astfel, potrivit art.8 din lege, cetăţenia
română poate fi acordată, la cerere, persoanei fără cetăţenie sau cetăţeanului
străin, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau,
deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului
român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un
cetăţean român, de cel puţin 5 ani;
b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de
statul român, întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept
sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins
asemenea acţiuni;

c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în
condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;
e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau
în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean
român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi
civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa
socială;
g) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.
Interpretarea textului ce formulează prima din aceste condiţii conduce la
concluzia că suntem în prezenţa a două ipostaze şi anume: prima se referă la
situaţia persoanei care s-a născut pe teritoriul României şi domiciliază aici; iar
cea de-a doua condiţie se referă la situaţia persoanei care nu s-a născut în
România, pentru care se cere un domiciliu de cel puţin 8 ani, respectiv de cel
puţin 5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român.
Se pune întrebarea dacă condiţiile pentru cel care solicită acordarea cetăţeniei
române trebuie îndeplinite la data depunerii cererii sau la data acordării
cetăţeniei. Modul de formulare a dispoziţiilor legii nu permite o altă
interpretare, credem noi, decât că aceste condiţii trebuie împlinite la data
depunerii cererii de acordare a cetăţeniei. Desigur, neîndeplinirea duratei de
domiciliu sau a vârstei de 18 ani, nu împiedică reiterarea cererii la data când
aceste condiţii ar fi împlinite. În ceea ce priveşte termenul fixat ca durată a
domiciliului, dacă la data depunerii cererii nu era îndeplinit, dar este îndeplinit
la data acordării cetăţeniei, nu mai este necesară, după părerea noastră,
repetarea cererii. O asemenea cerinţă nu ar fi decât o formalitate în plus, lipsită
de obiect.
Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi
care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă:
dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul român; a
împlinit vârsta de 18 ani; este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost
condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de
a fi cetăţean român.
Copilul născut din părinţi străini sau fără cetăţenie şi care nu a împlinit vârsta
de 18 ani dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi. În cazul în care
numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî, de
comun acord, cu privire la cetăţenia copilului. În situaţia în care părinţii nu cad
de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama de
interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu este
necesar consimţământul părinţilor (Puşcă, 2007, p. 279-281).
Potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 21/1991, cetăţenia română se poate
acorda şi persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi
descendenţilor acestora până la gradul 2 inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu
păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea

Benone Puşcă
acestuia în străină
prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b), c), d)
Pentru a da o reglementare corespunz
români care au dobândit cet
au pierdut-o din motive neimputabile lor sau aceast
fără voia lor, precum
în art.101
că aceştia pot redobândi ori li se poate acorda cet
cerere cu păstrarea cet
menţinerea acestuia în str
alin. b), c) şi e).
Din aceste dispoziţ
Fiind vorba de o persoan
redobândirii acestei cet
păstrării legăturilor ce au exi
3.3.3.Procedura acordării cetăţ
Aprobarea cererii de acordare ori de redobândire a cet
prin ordin al preş
propunerilor Comisiei pentru
caz, de redobândire a cet
procură specială şi autentic
condiţiilor prevăzute de lege.
Cererile de redobândire
Autorităţii Naţionale pentru Cet
teritoriul României sau la misiunile diplomatice, sau la oficiile consulare ale
României, pentru persoanele care domiciliaz
state. În cazul în care cererile au fost depuse la misiunile diplomatice sau la
oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndat
cetăţenie din cadrul Autorit
Comisia pentru cet
pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renun
Comisia are activitate permanent
membri, personal din cadrul Autorit
Preşedintele Comisiei prin rezolu
cererea de acordare sau redobândire a cet
Comisia poate dispune: completarea acte
partea petiţionarului; solicitarea de rela
persoane ce ar putea da informa
Autorităţile publice sunt obligate s
informaţii din care rezult
acordarea cetăţeniei.
Deşi în lege nu sunt prev
depună solicitantul, consider
domiciliului şi a duratei lui, a vârstei, a locului de munc
existenţă, declaraţia de renun
ii politice
ăinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condi
zute la art. 8 alin. 1 lit. b), c), d) şi e).
Pentru a da o reglementare corespunzătoare situaţiilor în care fo
români care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adop
o din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-
voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III, legea prevede
aceştia pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia român
strarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în
inerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevă
aceste dispoziţii rezultă că persoana vizată este un fost cetăţ
Fiind vorba de o persoană care a avut odată cetăţenia român
redobândirii acestei cetăţenii este mai lesnicioasă având în vedere posibilitatea
turilor ce au existat între ea şi statul român.
rii cetăţeniei
Aprobarea cererii de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române se face
prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, pe baza
propunerilor Comisiei pentru cetăţenie (art. 11). Cererea de acordare sau, dup
caz, de redobândire a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu
ă şi autentică şi va fi însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea
ăzute de lege.
Cererile de redobândire sau de acordare a cetăţeniei române se depun la sediul
ţionale pentru Cetăţenie, pentru persoanele cu domiciliul pe
României, pentru persoanele care domiciliază, la data cererii, pe teritoriul altor
oficiile consulare ale României, acestea vor fi trimise de îndată Comisiei pentru
enie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Comisia pentru cetăţenie verifică îndeplinirea condiţiilor prevă
pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunţarea la cetăţenia român
Comisia are activitate permanentă, este formată dintr-un preşedinte
al din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
edintele Comisiei prin rezoluţie, stabileşte termenul la care se va dezbate
cererea de acordare sau redobândire a cetăţeniei. În vederea soluţion
Comisia poate dispune: completarea actelor, precum şi orice explica
ionarului; solicitarea de relaţii de la orice autoritate; citarea oric
persoane ce ar putea da informaţii folositoare.
ile publice sunt obligate să comunice Comisiei dacă de
i din care rezultă că solicitantul nu întruneşte condiţiile legale pentru
ăţeniei.
i în lege nu sunt prevăzute care sunt actele doveditoare pe care trebuie s
solicitantul, considerăm că odată cu cererea trebuie să depun
i a duratei lui, a vârstei, a locului de muncă sau a mijloacelor de
, declaraţia de renunţare la orice angajament, obligaţie de fidelitate sau
91
îndeplinesc în mod corespunzător condiţiile
iilor în care foştii cetăţeni
tere sau prin adopţie şi care
-a fost ridicată
III, legea prevede
ăţenia română, la
i stabilirea domiciliului în ţară sau cu
iile prevăzute la art. 8
este un fost cetăţean român.
enia română, calea
având în vedere posibilitatea
eniei române se face
ăţenie, pe baza
(art. 11). Cererea de acordare sau, după
eniei române se face personal sau prin mandatar cu
de acte care dovedesc îndeplinirea
eniei române se depun la sediul
enie, pentru persoanele cu domiciliul pe
la data cererii, pe teritoriul altor
ă Comisiei pentru
iilor prevăzute de lege
ăţenia română.
edinte şi din 20 de
ăţenie.
te termenul la care se va dezbate
eniei. În vederea soluţionării cererii,
i orice explicaţii din
ii de la orice autoritate; citarea oricărei
ă deţin date sau
ţiile legale pentru
zute care sunt actele doveditoare pe care trebuie să le
ă depună dovada
sau a mijloacelor de
ie de fidelitate sau

alt legământ faţă de un stat străin, cuprinzând şi menţinerea de luare la
cunoştinţă a conţinutului jurământului şi angajamentul de a-l depune.
După examinarea cererii, Comisia va întocmi un raport pe care-l va înainta
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a
cetăţeniei române, după caz, care se comunică solicitantului.
Cetăţenia română se dobândeşte la data depunerii jurământului de credinţă.
Jurământul de credinţă se depune în şedinţă solemnă în faţa ministrului justiţiei
şi a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei 2
vicepreşedinţi ai autorităţii delegaţi în acest sens.
Persoanele care au obţinut cetăţenia română cu menţinerea domiciliului în
străinătate, vor depune jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii
diplomatice sau al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază.
Jurământul de credinţă are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi
poporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect
Constituţia şi legile României.”
După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie
română, care va fi întocmit în două exemplare, semnate de preşedintele
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, dintre care un exemplar va fi înmânat
titularului. În cazul în care persoana care a obţinut cetăţenia română a depus
jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiului
consular al României din ţara în care domiciliază, certificatul de cetăţenie
română va fi eliberat de şeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular
respectiv.
Persoana care decedează înaintea depunerii jurământului de credinţă faţă de
România este recunoscută ca fiind cetăţean român, la cererea succesorilor săi
legali, urmând a fi eliberat certificatul de cetăţenie de către Comisie.
Conform art.21 din Legea nr. 21/1991, dovada cetăţeniei române se face cu
cartea de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, paşaportul sau
certificatul constatator.
În trecut, un prim sistem de probaţiune a cetăţeniei a fost cel întruchipat prin
aşa zisa posesiune de stat, constând în aceea că în probarea cetăţeniei se putea
recurge la mijloacele de drept comun, pentru dovedirea unor circumstanţe
constante şi neîndoielnice, care să evidenţieze că persoana s-a comportat
întotdeauna ca cetăţean român. Posesiunea de stat a cetăţeniei române nu era,
evident, un mod de dobândire a acestei cetăţenii, ci un mod de dovedire a ei. Şi
în situaţia în care era dovedită, posesiunea de stat nu constituia decât o simplă
prezumţie de naţionalitate, care putea fi distrusă prin proba extraneităţii
persoanei.
Prima dovadă scrisă a calităţii de cetăţean român a fost actul de încetăţenire şi
diploma emisă în baza lui persoanei încetăţenite.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani, vârstă la care se eliberează cartea
de identitate, se dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit de buletinul ori
cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi. Dacă copilul este

înscris în buletinul de identitate sau paşaportul unuia din părinţi, dovada
cetăţeniei se face cu oricare din aceste acte. Dacă dovada cetăţeniei copilului
până la vârsta de 14 ani nu se poate face în condiţiile de mai sus, dovada se va
putea face cu certificatul eliberat de organele de evidenţă a populaţiei.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu
certificatul de naştere.
În străinătate, actul valabil de trecere a frontierei emis de autorităţile române
face dovada că titularul său este cetăţean român, afară de cazul în care acest act
cuprinde o menţiune contrară. În caz de nevoie, misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale României eliberează dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii
români aflaţi în străinătate.
În caz de pierdere a cetăţeniei române sau de plecare definitivă din ţară, actul
de identitate se predă de către titular celui mai apropiat organ de poliţie. De
asemenea, actul de identitate se predă de către găsitor în termen de 48 de ore
organului de poliţie, iar în caz de moarte a titularului său, organului de stare
civilă, care are obligaţia să-l remită organului de poliţie cel mai apropiat, în
termen de 30 de zile.
În situaţia în care o persoană de cetăţenie română a comis o infracţiune, actul
de identitate se reţine pe timpul arestului preventiv, al executării pedepsei
privativă de libertate, cât şi pe timpul internării în institute speciale de
reeducare sau instituţii de ocrotire ori medicale. Interdicţia aplicată unor
persoane de a se afla în anumite localităţi nu duce la reţinerea actului de
identitate, ci doar la menţiunea făcută în acest sens în buletin, de către organele
de poliţie.
Cu toate că, aşa cum rezultă din textul Legii cetăţeniei române, dovada
cetăţeniei române se face cu cartea de identitate, paşaportul sau certificatul
constatator, nu poate fi exclusă ipoteza ca, provizoriu, această dovadă să se
facă şi prin adeverinţă de identitate, din moment ce, până la eliberarea unei noi
cărţi de identitate, persoanelor care au pierdut, li s-a deteriorat, distrus sau
sustras actul li se eliberează asemenea adeverinţe.
Pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate, dovada cetăţeniei se face la cerere
de către misiunile diplomatice sau consulare.
Sarcina de lucru 9
Identifică motivele pentru care acordarea cetăţeniei la cerere este pretext
de dispută diplomatică.

3.3.4.Pierderea cetăţeniei române
Când am examinat modul de dobândire a cetăţeniei române am amintit şi
efectele pe care schimbările produse ulterior în statutul juridic al persoanei le
pot avea asupra cetăţeniei; în unele situaţii consecinţa acestor schimbări fiind
tocmai pierderea cetăţeniei române. Legea reglementează modalităţile de
pierdere a cetăţeniei române şi anume prin: retragerea cetăţeniei române;
aprobarea renunţării la cetăţenia română; în alte cazuri prevăzute de lege.
Modalităţile de pierdere a cetăţeniei române au întotdeauna la bază un act
juridic individual, emis de organul de stat competent; în unele cazuri, pierderea
cetăţeniei române produce efecte nu numai faţă de persoana în legătură cu care
acel act a fost emis, ci şi asupra descendenţilor ei, în condiţiile prevăzute de
lege.
Retragerea cetăţeniei române
Articolul 24 al Legii nr. 21/1991 stabileşte că cetăţenia română se poate retrage
persoanei care este aflată în străinătate:
a) săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român
sau lezează prestigiul României;
b) se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile
diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) dacă a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
d) este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau le-a sprijinit, sub
orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Din enunţarea ipotezelor de pierdere a cetăţeniei române rezultă că retragerea
cetăţeniei române are un caracter strict personal şi operează sub titlul unei
sancţiuni.
Caracterul strict personal al acestei măsuri şi natura ei sancţionatorie rezultă
din precizările făcute în art. 25 al legii, unde se arată că pierderea cetăţeniei
române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei
căreia i s-a retras cetăţenia. Sancţiunea retragerii cetăţeniei se dispune de
preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie prin ordin la propunerea
Comisiei. Trebuie precizat că această sancţiune nu operează de iure, rămânând
la aprecierea organului de stat aplicarea sau neaplicarea sancţiunii retragerii
cetăţeniei române.
Analizând situaţiile ce pot conduce la aplicarea acestei sancţiuni, rezultă că
unele din ele vizează o persoană, cetăţean român, ce se găseşte în străinătate,
pe când altele vizează persoane care au obţinut cetăţenia română prin mijloace
frauduloase.
Faptele descrise în art. 24 al Legii nr. 21/1991 de natură să conducă la
retragerea cetăţeniei române trebuie să constituie manifestarea unei conduite
ilicite. Conduita ilicită se poate săvârşi, sub aspect material, fie printr-o acţiune
constând în comiterea unui fapt prohibit, fie prin omisiunea săvârşirii unei
fapte prescrise de lege ca obligatorie. Atât acţiunea cât şi inacţiunea trebuie să

fi fost săvârşite cu vinovăţie. Vinovăţia este starea subiectivă ce caracterizează
pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării ordinei de drept. Ea exprimă
atitudinea sa psihică negativă faţă de interesele şi valorile sociale proteguite
prin normele juridice (Muraru, 2008, p. 129-131).
Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării la cetăţenie
Potrivit art. 26 al Legii nr. 21/1991, pentru motive temeinice se poate aproba
renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani.
Textul legii înscrie unele condiţii speciale pentru ca cererea de renunţare la
cetăţenia română să poată fi primită şi anume:
a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o
pedeapsă penală;
b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din
ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare
pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Cel care solicită renunţarea la cetăţenia română trebuie să îndeplinească cerinţa
de a nu avea de executat o pedeapsă penală, ca şi aceea de a nu fi învinuit sau
inculpat într-o cauză penală. Din textul legii rezultă că nu se pune condiţia ca
persoana respectivă să nu fi fost niciodată învinuită sau inculpată într-o cauză
penală sau să nu fi executat vreodată o pedeapsă penală. Este socotit inculpat
persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală.
O altă cerinţă a legii pentru persoana care solicită renunţarea la cetăţenia
română este aceea de a nu avea obligaţii patrimoniale faţă de persoane fizice
sau juridice din ţară.
Din articolul 26 lit. b al Legii cetăţeniei române rezultă că executarea
obligaţiilor patrimoniale priveşte numai obligaţiile faţă de creditorii din ţară, nu
şi obligaţiile faţă de state străine sau persoane juridice şi fizice aparţinând altor
state, cu sediul sau domiciliul pe teritoriul acestora.
Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce nici un efect
asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Totuşi, în cazul în care ambii
părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află
împreună cu ei în străinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, minorul pierde
cetăţenia română o dată cu părinţii săi, iar dacă aceştia au pierdut cetăţenia
română la date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru
a domicilia în străinătate părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut
cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Aceste
dispoziţii se aplică şi în cazul în care numai unul din părinţi este cunoscut sau
în viaţă. Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani şi se cere consimţământul.
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române
În cadrul modalităţilor de dobândire a cetăţeniei române s-a examinat ipoteza,
reglementată de lege, prin care străinul adoptat de un cetăţean român

dobândeşte pe această cale cetăţenia română. De această dată se are în vedere
ipoteza în care copilul, cetăţean român, este adoptat de un cetăţean străin şi
pierde cetăţenia română pe această cale.
Art. 28 din Legea cetăţeniei române prevede că copilul minor, cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă adoptatorul solicită
în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetăţeniei adoptatorului de
către cel adoptat.
Deşi legea, în principiu, admite şi adoptarea majorului, dacă acesta a fost
crescut în timpul minorităţii sale de către adoptator, Legea cetăţeniei române
derogă de la acest principiu, stabilind că numai minorul cetăţean român pierde
această cetăţenie, în cazul adopţiei sale de un cetăţean străin. Aceasta înseamnă
că majorul cetăţean român, dacă ar fi adoptat de un cetăţean străin nu pierde
cetăţenia română.
Legea prevede ca adopţia să se facă de un cetăţean străin. De aici rezultă că
adopţia unui minor cetăţean român nu poate fi înfăptuită de o persoană fără
cetăţenie.
Art. 28 alin. 2 al Legii cetăţeniei române prevede că, în cazul declarării nulităţii
sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat
că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
În situaţia copilului găsit pe teritoriul statului român, acesta pierde cetăţenia
română dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-a stabilit filiaţia faţă de
ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.
Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de
un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.
Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la cetăţenia română
Legea reglementează modalităţile de retragere sau, după caz, aprobarea
renunţării la cetăţenia română, modalităţi care au întotdeauna la bază un act
juridic individual, emis de organul de stat competent. În unele cazuri,
retragerea sau aprobarea renunţării la cetăţenie produce efecte nu numai faţă de
persoana în legătură cu care acel act a fost emis, ci şi asupra descendenţilor ei,
în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 30 al Legii 21/1991 stabileşte că preşedintele Autorităţii Naţionale pentru
Cetăţenie dispune, prin ordin, retragerea sau, după caz, aprobarea renunţării la
cetăţenia română, pe baza raportului Comisiei pentru Cetăţenie făcut potrivit
procedurii prevăzute pentru acordarea cetăţeniei.
Din reglementarea cadru rezultă că retragerea cetăţeniei române se poate
dispune la sesizarea, în scris, a Comisiei pentru Cetăţenie de către orice
autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru
retragerea cetăţeniei, având obligaţia să producă dovezile de care dispune.
Sesizarea trebuie să se refere la una din ipotezele de retragere a cetăţeniei
române persoanei care:
a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă
interesele statului român sau lezează prestigiul României;

b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care
România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase;
d) este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau le-a sprijinit, sub
orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Din economia textului de lege rezultă caracterul dispoziţiei Guvernului Român
de retragere a cetăţeniei, dar noi considerăm că o astfel de măsură nu poate
avea decât un caracter strict personal şi operează sub titlul unei sancţiuni.
Examinând situaţiile ce pot conduce la aplicarea acestei sancţiuni, rezultă că
unele din ele vizează pe cetăţeanul român, ce se găseşte în străinătate, pe când
altele vizează pe cetăţeanul român aflat în ţară. În acest mod, retragerea
cetăţeniei române nu poate afecta obiectiv decât persoana aflată care se face
vinovată de fapte ostile faţă de statul român. Sancţiunea retragerii cetăţeniei
române poate afecta atât o persoană aflată în străinătate, cât şi o persoană ce se
găseşte în ţară, atunci când fapta imputată priveşte dobândirea cetăţeniei
române în mod fraudulos sau când persoana respectivă a dobândit o cetăţenie
străină fără să fi solicitat în prealabil aprobarea renunţării la cetăţenia română,
ori, deşi făcută, cererea nu a fost aprobată. Faptele descrise în art. 24 din lege
de natură să determine retragerea cetăţeniei române trebuie să constituie
manifestarea unei conduite ilicite. Sub aspect material, conduita ilicită se poate
săvârşi fie printr-o acţiune constând în comiterea unui fapt prohibit, fie prin
omisiunea săvârşirii unei fapte prescrisă de lege ca obligatorie. Atât acţiunea
cât şi inacţiunea trebuie să fi fost săvârşite cu vinovăţie.
Cetăţenia română se pierde, în condiţiile arătate, pe data emiterii ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie.
În ceea ce priveşte renunţarea la cetăţenie, legea prevede în art. 30 că cererea
de renunţare se depune la secretariatul tehnic al Comisiei din cadrul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie care va proceda după aceleaşi norme stabilite pentru
cererile de acordare a cetăţeniei române.
Pierderea cetăţeniei române prin retragere sau aprobarea renunţării la aceasta
are loc la data publicării în Monitorul Oficial al României a ordinului
ministrului justiţiei.
În capitolul VII, intitulat Dispoziţii finale şi tranzitorii, Legea nr. 21/1991
conţine prevederi potrivit cărora sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care
au dobândit şi păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare.
Cererile privind acordarea cetăţeniei şi aprobarea renunţării la cetăţenie sunt
supuse unei taxe prevăzute de lege. Prin derogare de la aceste prevederi,
redobândirea cetăţeniei de către foştii cetăţeni români care, înainte de 22
decembrie 1989, au pierdut cetăţenia din diferite motive, este scutită de plata
taxelor consulare.
Persoanele cărora li s-a acordat cetăţenia română, au toate drepturile şi
libertăţile, precum şi obligaţiile prevăzute prin Constituţie şi legile ţării pentru
cetăţenii români.

Benone Puşcă
Dubla cetăţenie.
Soluţia s-a impus pentru rezolvarea problemelor multor cet
perioada 1944-1989 locuind în afara grani
română. Legea nr. 21/1991
22 decembrie 1989 au pierdut cet
redobândi la cerere.
Menţionăm faptul c
unitare pentru că aceast
p. 296).
Străinii şi apatrizii
calitatea de cetăţeni români. Aceste persoane cu cet
cetăţenie, se bucură
noastre, fiind lipsite numai de drepturile specifice condi
Străinii în România sunt persoanele care au cet
există şi persoane fă
Situaţia unei persoane de a nu avea nici o cet
împrejurări diverse. Astfel, este posibil ca unei persoane s
cetăţenia de un stat f
cazul cetăţeanului str
obţinut cetăţenia român
Cetăţenia de onoare.
poate acorda unor str
române, de către Parlamentul
altă formalitate. Persoanele care au dobândit cet
toate drepturile civile
dreptului de a alege
Încheind unele considera
dincolo de rigiditatea formelor juridice care însereaz
manifestare a calităţ
întruchiparea desă
noştri, îşi consacră
Rezumat
Teritoriul statului român
efectul unei deveniri istorice a textelor constitu
forma de guvernare de la un moment dat. În corela
teritoriul este cet
dar şi la cerere, în cazuri speciale. Aspectele ju
cetăţeniei, inclusiv ale renun
legislaţia român
ii politice
Legislaţia română de după 1989 permite dubla cet
a impus pentru rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în
1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut
Legea nr. 21/1991 stabileşte că foştii cetăţeni români, care înainte de
22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive o pot
redobândi la cerere.
m faptul că statele în general nu agreează dubla cetăţenie în statele
ă această situaţie poate genera implicaţii nedorite (Pu
i apatrizii. Pe teritoriul ţării noastre există persoane care nu au
ăţeni români. Aceste persoane cu cetăţenie stră
enie, se bucură de toate drepturile garantate de Constituţia ş
noastre, fiind lipsite numai de drepturile specifice condiţiei de cetăţ
inii în România sunt persoanele care au cetăţenia altui stat. În
i persoane fără cetăţenie care se numesc apatrizi.
nei persoane de a nu avea nici o cetăţenie poate fi consecin
ri diverse. Astfel, este posibil ca unei persoane să i se fi retras
enia de un stat fără ca ea să dobândească cetăţenia altui stat. La fel este
eanului străin căruia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenie, dar nu a
enia română.
enia de onoare. Cetăţenia română cu titlu de „cetăţean de onoare”
poate acorda unor străini pentru servicii deosebite aduse ţării
ătre Parlamentul României, la propunerea Guvernului, f
formalitate. Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucur
toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excep
dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.
Încheind unele consideraţii asupra cetăţeniei române ţinem să înveder
dincolo de rigiditatea formelor juridice care înserează conţinutul ş
manifestare a calităţii de cetăţean român, titlul de cetăţean român constituie
întruchiparea desăvârşită a omului care, prin legatul spiritual faţă
i consacră întreaga energie binelui şi prosperităţii neamului românesc.
Teritoriul statului român organizat în judeţe, oraşe şi comune este
deveniri istorice a textelor constituţionale şi se explic
forma de guvernare de la un moment dat. În corelaţie nemijlocit
teritoriul este cetăţenia dobândită prin naştere, adopţie sau repatriere,
i la cerere, în cazuri speciale. Aspectele juridice ale pierderii
eniei, inclusiv ale renunţării la aceasta, sunt şi ele precizate de
ia română.
98
1989 permite dubla cetăţenie.
eni români care în
rii au pierdut şi cetăţenia
eni români, care înainte de
din diferite motive o pot
ăţenie în statele
ii nedorite (Puşcă, 2007,
persoane care nu au
enie străină sau fără
ţia şi legile ţării
iei de cetăţean român.
enia altui stat. În ţara noastră
enie poate fi consecinţa unor
ă i se fi retras
enia altui stat. La fel este
ăţenie, dar nu a
ean de onoare” se
ţării şi naţiunii
României, la propunerea Guvernului, fără nici o
enia de onoare se bucură de
enilor români, cu excepţia
ă învederăm că,
inutul şi formele de
ean român constituie
a omului care, prin legatul spiritual faţă de străbunii
ii neamului românesc.
i comune este
i se explică prin
ie nemijlocită cu
ie sau repatriere,
ridice ale pierderii
i ele precizate de

Benone Puşcă
Teste de autoevaluare
1. Monarhia este forma de guvern
atribuţiilor de ş
a. unei persoane desemnate, de regul
b. unei persoane desemnate prin alegere;
c. unui grup de persoane.
2. În cadrul monarhiei limitate p
îngrădite legal de:
a. constituţie;
b. parlament;
c. popor.
3. Republica preziden
preşedintele:
a. are o poziţie egal
b. are o poziţie superioar
c. are o poziţie inferioar
4. Care din urmă
a. Argentina, Venezuela,
b. Statele Unite, Canada, Germania;
c. Rusia, Elveţia, România.
5. Care din urmă
administrativ-
a. Decretul-lege pentru organizarea administrativ
b. Legea 577 din 21
c. Legea nr.5 din 6 septembrie 1950.
Răspunsuri la întreb
1.a; 2. a; 3. a; 4. b; 5. b
Bibliografie minimal
Deleanu, Ion (2006).
dreptul comparat. Bucure
Iancu, Gheorghe (2007).
completată. Bucureş
Ionescu, Cristian (2008).
Beck, pp. 98-104; 120
ii politice
Teste de autoevaluare
Monarhia este forma de guvernământ în cadrul căreia exercitarea
iilor de şef de stat revin:
persoane desemnate, de regulă, pe baze ereditare;
unei persoane desemnate prin alegere;
unui grup de persoane.
În cadrul monarhiei limitate puterile de care dispunea monarhul erau
dite legal de:
Republica prezidenţială este acea formă de guvernământ în cadrul c
ţie egală cu parlamentul;
ie superioară parlamentului;
ie inferioară parlamentului.
Care din următoarele state au structură federativă?
Argentina, Venezuela, Franţa;
Statele Unite, Canada, Germania;
ţia, România.
Care din următoarele acte normative au desfiinţat „ţinutul” ca unitate
-teritorială?
lege pentru organizarea administrativă din 14 august 1938;
Legea 577 din 21 noiembrie 1940;
egea nr.5 din 6 septembrie 1950.
spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
1.a; 2. a; 3. a; 4. b; 5. b
Bibliografie minimală
(2006). Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român
. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 101-124; pp. 364-181.
Iancu, Gheorghe (2007). Tratat de drept constituţional. Ediţia a IV
şti: Lumina Lex, pp. 235-246.
Ionescu, Cristian (2008). Tratat de drept constituţional. Ediţia a 2-a. Bucure
104; 120-146; 655-664.
99
ăreia exercitarea
uterile de care dispunea monarhul erau
mânt în cadrul căreia
inutul” ca unitate
din 14 august 1938;
în dreptul român şi
ia a IV-a revizuită şi
Bucureşti: C. H.

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Simina (2008). Drept constituţional şi instituţii politice.
Ediţia 13, vol. I. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 114-134.
Puşcă, Benone, Puşcă, Andy (2007). Drept constituţional şi instituţii politice.
Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, pp. 71-120; 262-299.

Drept constitutional si institutii politice unitatea iii

Recomendados

Recomendados

Mais conteúdo relacionado

Mais procurados

Mais procurados (20)

Semelhante a Drept constitutional si institutii politice unitatea iii

Semelhante a Drept constitutional si institutii politice unitatea iii (19)

Mais de bc82gad

Mais de bc82gad (20)

Drept constitutional si institutii politice unitatea iii