1. Mesaj 4: CAUZA HARULUI
I. HARUL ŞI FAPTELE
Mulţi oameni afirmă că mântuirea este darul lui Dumnezeu, că este prin har, şi nu prin
fapte. Apoi, aceleaşi persoane continuă, spunând că tot ceea ce trebuie să facă omul pentru a fi
mântuit este să creadă în Dumnezeu, să dorească mântuirea (să vrea să fie mântuit) sau să Îl
primească pe Domnul Isus în inimă. Această concepţie este una greşită, din următoarele
motive:
1. Este greşită fiindcă porneşte de la ideea că în versete ca Efeseni 2:8, 9; Romani 11:5,
6, prin fapte se înţelege doar fapte fizice (ex. de astfel de fapte fizice: botezul, venirea în faţă,
ridicarea mâinii, etc.). Ideea de faptă sau de acţiune este mult mai adâncă. Prin faptă se
înţelege orice atitudine (stare), decizie, gând, cuvânt sau acţiune pe care omul le face.
Exemplu: Cineva poate spune: „Eu vreau să merg să vizitez astăzi nişte bolnavi”. Aceasta
este un act (faptă) al voinţei. Chiar dacă persoana este împiedicată să meargă la bolnavi, iar
dorinţa ei nu s-a concretizat, prin faptul că voinţa s-a mişcat spre o decizie, spre o alegere,
această persoană a săvârşit o acţiune, o faptă şi are, prin urmare, un merit. Dacă ar fi reuşit
să facă ceea ce şi-a propus, atunci acţiunea ar fi fost dublă, fiindcă ar fi fost şi fizică, iar
meritul ar fi fost şi mai mare.
Astfel, atunci când voinţa se mişcă spre o anumită alegere, aceasta este de asemenea
considerată o faptă.
2. Este greşit să credem că harul şi fapta pot conlucra. Fapta implică merit. Meritul aduce
recompensă şi laudă. Fapta implică datorie, adică obligă la reacţie, la răspuns. „Însă celui ce
lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat.” (Rom. 4:4)
Exemplu: Un individ lucrează o lună, iar la sfârşitul acesteia, îşi primeşte salariul de la
angajator pentru luna respectivă. Este considerat acest salariu ca un dar (har), sau ca o
datorie pentru eforturile lui? Plata, care a venit ca o reacţie la munca angajatului, este
meritată sau nemeritată?

2. Ex. 2: Să ne imaginăm că cineva se pocăieşte şi crede în Domnul Isus fiindcă aşa doreşte,
prin propria sa putere. Credinţa omului Îl determină (obligă) pe Domnul să îi acorde
mântuirea (Fapte 16:31; Rom. 10:9). Astfel, mântuirea persoanei respective a rezultat în
urma eforturilor (faptelor) combinate ale omului şi ale lui Dumnezeu. Omul a avut partea
(meritul) lui, iar Dumnezeu pe a Sa. Se poate spune oare în acest caz că mântuirea este a
Domnului?
Dacă cineva a făcut vreo faptă spirituală (vreun act al voinţei, minţii sau inimii), aceasta
l-a adus într-o poziţie de merit înaintea lui Dumnezeu, poziţie care îi permite aşteptarea unei
răsplăţi (recompense, reacţii) din partea lui Dumnezeu. O astfel de faptă l-ar obliga pe
Dumnezeu să răspundă acţiunii omului.
Definiţia harului este favor nemeritat. Aceasta exclude ideea de merit uman şi ne învaţă
că omul nu poate face nimic pentru a-i fi plăcut lui Dumnezeu, pentru a-l determina pe
Dumnezeu să îi fie binevoitor. Ideea de har exclude fapta, meritul, lauda („Căci prin har aţi
fost mântuiţi... nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” – Efeseni 2:8-9).
Unul din cele mai importante pasaje care ilustrează harul este următorul: „Căci El a zis
lui Moise: ,Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi
va plăcea să Mă îndur.’ Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de
Dumnezeu care are milă. Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: ,Te-am ridicat înadins, ca să-Mi
arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.’ Astfel, El are
milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” – Romani 9:15-18
Pasajul afirmă că mântuirea nu depinde în nici un fel de om, chiar dacă acesta ar dori
sau ar depune eforturi pentru a o obţine! Mântuirea depinde de Dumnezeu, şi este dată omului
gratuit, nemeritat, adică prin har!
3. Este greşit să credem că harul este partea lui Dumnezeu în mântuire, iar credinţa
este partea omului. O astfel de afirmaţie implică următoarele lucruri:
a. O persoană moartă poate încă gândi, poate lua decizii şi poate acţiona în consecinţă.
Acesta este un non sens. Omul este mort spiritual („Voi eraţi morţi în greşelile voastre şi în
firea voastră netăiată împrejur”, „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim
pe fraţi” Col. 2:13; 1 Ioan 3:14), iar credinţa mântuitoare este o acţiune spirituală. Motivul
pentru care Scriptura insistă atât asupra morţii spirituale a omenirii este pentru a ne arăta că
omul nemântuit nu poate face nimic pentru a se scăpa din propria-i stare.
b. Ar însemna că omul poate lua decizii contrar raţiunii sale. Aceasta este un non sens.
Exemplu: Îşi construieşte cineva o casă pe malul unui râu care iese din matcă şi
inundă totul în fiecare an? Nu, fiindcă raţiunea îi dictează opusul. Este o nebunie. La
fel este şi cu credinţa. Credinţa mântuitoare înseamnă o încredere absolută în
Dumnezeu pentru tot ceea ce ţine de mântuire. Înseamnă a renunţa la tot ceea ce
consideră omul că ar putea face pentru a se mântui şi a depinde în totalitate de
Dumnezeu pentru a ajunge în Rai. 2

3. c. Ar însemna că omul poate lua decizii contrar sentimentelor sale. Aceasta este un
non sens. Dacă ar fi să aleagă între multe alternative dintre care unele le iubeşte mai mult,
altele mai puţin, iar una singură o urăşte, o va alege oare pe cea pe care o urăşte? Inima
omului nemântuit Îl urăşte pe Dumnezeu (Rom. 1:30; 2 Tim. 3:4) şi nu Îl va alege niciodată!
d. Ar însemna că omul poate lua decizii contrare impulsurilor naturii sale. Aceasta este
un non sens. Natura sa este păcătoasă şi doreşte numai contrariul lucrurilor plăcute lui
Dumnezeu („firea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună”; „firea
pământească pofteşte împotriva Duhului” – Gal. 5:17; Rom. 8:5-7).
Aici este greşeala pe care o fac predicatorii umanişti, arminieni. Ei nu văd nevoia
regenerării, a învierii spirituale, a înnoirii minţii, inimii, voinţei şi naturii înainte ca omul să se
decidă să creadă în Cristos şi să vină la El. De aici mirarea lor că oamenii refuză o aşa mare
ofertă. De aici exclamaţii în predici de felul „Doar un nebun refuză medicamentul care îi
poate scăpa viaţa” sau „Cât de neînţelept poate fi omul care refuză o moştenire atât de mare,
când nu trebuie decât să vină şi să semneze actele pentru ea.” Oamenii care refuză darul lui
Dumnezeu fac aceasta nu fiindcă sunt proşti, neînţelepţi sau nebuni, ci fiindcă sunt morţi
spiritual. Ei privesc ca un non sens, ca o nebunie mesajul salvării prin Cristos (1 Cor. 1:18;
2:14) şi de aceea nu îl pot accepta.
Cauza harului
De ce arată Dumnezeu har poporului Său? Am văzut deja că omul nu este capabil să
facă ceva pentru a-l determina pe Dumnezeu să îl privească favorabil. Am văzut de asemenea
că însăşi natura harului (favor nemeritat) nu permite ca harul să fie acordat pe baza vreunei
lucrări a omului. Rămâne, deci, întrebarea: De ce arată Dumnezeu har poporului Său? Cauza
harului, trebuie să se găsească numai în Dumnezeu, şi nu în om.
a. Dumnezeu este suveran şi deci necontrolat şi neinfluenţat de forţe exterioare. Omul
nu îl poate face pe Dumnezeu să îi fie dator. „Cine i-a dat lui Dumnezeu ceva întâi, ca să
aibă de primit înapoi?” (Romani 11:34)
b. Din moment ce omul este total depravat, el nu poate face nimic pentru a-i fi plăcut lui
Dumnezeu, fiindcă până şi gândurile şi motivele omului nu sunt curate („Cei ce sunt
pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu” – Rom. 8:8). Vedem astfel că Dumnezeu nu poate
fi influenţat de vreun presupus „bine” pe care omul l-ar putea face pentru a obţine favorul lui
3

4. Dumnezeu („El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru
îndurarea Lui” – Tit 3:5)
2. Motivul pentru care Dumnezeu a arătat har este iubirea Sa veşnică.
Dumnezeu este veşnic şi iubirea Sa este veşnică („Te iubesc cu o iubire veşnică, de
aceea îţi păstrez bunătatea Mea” – Ier. 31:3). Iubirea veşnică a lui Dumnezeu l-a determinat
să se îngrijească prin har de aleşii Săi înainte ca ei să fi făcut ceva. „Ne-a ales înainte de
întemeierea lumii, după ce, în dragostea Lui, ne-a predestinat să fim adoptaţi” (Ef. 1:4, 5).
Pentru a înţelege iubirea lui Dumnezeu trebuie să înţelegem sensul cuvântului grecesc
„agape”, tradus prin „dragoste” în Noul Testament. Iubirea lui Dumnezeu este mai degrabă un
act al voinţei decât un act sentimental. Iubirea Sa „agape” este felul de iubire care se hotărăşte
să facă bine persoanei iubite indiferent de preţul pe care trebuie să îl plătească. Dumnezeu a
avut această iubire pentru păcătoşii care îi erau duşmani („Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă
de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi [„fără putere” – vs. 6, „vrăjmaşi” – vs.
10], Cristos a murit pentru noi.” Romani 5:8. Pe când eram noi încă păcătoşi? Dar noi nici nu
eram născuţi când Cristos a murit! Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că în planul lui
Dumnezeu, când a fost hotărât ca Cristos să moară pentru noi, starea noastră nu era aceea de
oameni credincioşi, ci păcătoşi, nu eram oameni dornici după El, ci duşmani, nu eram capabili
să ne hotărâm pentru El, ci fără nici o putere spirituală.
Domnul Isus Cristos, în încarnarea Sa, în lucrarea Sa altruistă şi în moartea Sa, este
exemplul suprem de iubire a lui Dumnezeu („Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că
El Şi-a dat viaţa pentru noi” – 1 Ioan 3:16). În Cristos vedem cum Dumnezeu s-a hotărât să
facă bine poporului Său ales chiar dacă aceasta l-a costat suferinţa şi moartea singurului Său
Fiu.
Astfel, iubirea lui Dumnezeu nu este doar sentiment, nici nu este pasivă, să nu facă
nimic. Dumnezeu nu iubeşte stând deoparte şi uitându-se neputincios cum cei iubiţi de El
ajung în iad! Iubirea Lui Îl determină să acţioneze! L-a determinat să le trimită un înlocuitor!
L-a determinat să îi smulgă de sub puterea celui rău! Iubirea Sa îl face să intervină cu putere
în viaţa aleşilor Săi! „Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă
să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale... să fie slavă, măreţie,
putere şi stăpânire” (Iuda vs. 24-25). El are puterea să ne păzească. Şi iubirea Sa Îl determină
să folosească această putere şi să ne păzească cu adevărat, aşa încât niciunul să nu se piardă!
4

5. Dumnezeu nu îi iubeşte pe toţi oamenii cu acest fel de iubire agape. Da, El este bun,
milos, plin de îngăduinţă răbdătoare faţă de toţi oamenii. Dar dacă Dumnezeu îi iubeşte pe toţi
oamenii cu iubire agape, veşnică (Ier. 31:3), atunci El nu poate urî pe vreunul, fiindcă dacă ar
trece de la iubire la ură, ar exista schimbare în El, şi nu ar mai fi Dumnezeu. Dar aceasta este
contrar tuturor versetelor care afirmă că Dumnezeu urăşte pe anumiţi oameni (Rom. 9:13; Ps.
5:5; Prov. 6:16-19).
Dacă Dumnezeu nu ar fi hotărât să arate har poporului Său, nu ar exista mântuire
fiindcă nu există altă cale de salvare decât prin Isus Cristos, adică, prin jertfa Sa perfectă,
motivată de iubire, prin care a plătit într-un mod real pentru păcatele poporului Său – un mod
care a şters vina şi pedeapsa pentru păcatele lor. Dumnezeu nu se află sub obligaţia de a arăta
har, de a iubi pe cineva. El acordă har celor pe care îi iubeşte. Pe aceştia îi iubeşte fiindcă aşa
doreşte. Ei, la fel ca restul omenirii, nu merită harul şi iubirea Lui.
Concluzie: Putem concluziona că harul lui Dumnezeu nu poate fi cauzat de nimic din afara
Lui Însuşi, şi că iubirea Sa veşnică este cea care l-a determinat să arate har poporului Său ales.
PLANUL HARULUI LUI DUMNEZEU
1. DUMNEZEU ARE UN PLAN CU CREAŢIA SA. În nimic din ceea ce face, El nu
acţionează haotic, dezordonat. El nu este un Dumnezeu al dezordinii, al haosului, ci al ordinii
şi armoniei. De aceea, înainte de a crea ceva, Dumnezeu a fixat un scop creaţiei şi a alcătuit
un plan pentru a atinge acel scop.
2. DEFINIŢIA PLANULUI LUI DUMNEZEU. În Scriptură sunt folosite mai multe
cuvinte sugestive atunci când se vorbeşte despre planul lui Dumnezeu.
1. Cuvinte care se referă la aspectul intelectual al decretului: planuri (Iov 38:2; Ps.
33:11; Isa. 46:11; Ier. 23:20), hotărâre (Isa. 14:26). În Ier. 4:28 şi 51:12, termenul de
hotărâre înseamnă a avea în minte, a se gândi, a medita – acestea arată că decretul a fost luat
în conformitate cu înţelepciunea lui Dumnezeu, cea nespus de felurită.
2. Cuvinte care indică sfat şi deliberare: sfat (Ier. 23:18, 22; Fapte 2:23; 4:28); hotărâre
cu sensul de sfat (Evr. 6:17) – acestea ne arată că decretul lui Dumnezeu nu este arbitrar (A
nu se înţelege prin deliberare ezitare, incertitudine la Dumnezeu, ci faptul că la El nu există
decrete oarbe, fortuite, ci un scop inteligent, gândit, deliberat).
3. Cuvinte care subliniază elementul volitiv, voinţa, intenţia lui Dumnezeu, înclinaţie,
voie, bună plăcere: găsire cu cale (Isa. 53:10); sfatul voii Sale (Ef. 1:11); hotărâre sau decret
5

6. (Dan. 4:17; Ţef. 2:2) – acestea ne arată că decretul lui Dumnezeu nu reprezintă doar idei sau
cunoştinţe despre viitor, ci este o hotărâre fermă. Dumnezeu voieşte ca acesta să se
împlinească
4. Cuvinte care arată spre libertatea scopului lui Dumnezeu şi spre plăcerea pe care El o
găseşte în acest scop: găsire cu cale (Mat. 11:26), voie (Ef. 1:5, 9, 11), voie cu sensul de
plăcere, dorinţă (Isa. 46:10) – acestea ne arată că Dumnezeu nu este obligat sau constrâns de
nimeni să acţioneze într-un anumit fel, că face ceea ce Îi place.
5. Definiţia decretului sau scopului lui Dumnezeu: Prin decretul sau scopul lui
Dumnezeu înţelegem planul Său universal, înţelept şi sfânt, alcătuit în Sine Însuşi, în
veşnicie, prin care El a rânduit, eficient sau permisiv, toate evenimentele care au loc în
creaţie, trecute, prezente şi viitoare, atât sfârşitul lor, cât şi mijloacele prin care se
ajunge la acest sfârşit, spre propria Sa glorie.
3. CARACTERISTICILE PLANULUI LUI DUMNEZEU
1. Planul lui Dumnezeu este unic. Scriptura aşa ni-l prezintă („toate lucrurile
lucrează spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”; „planul veşnic, pe care l-a
făcut în Cristos Isus, Domnul nostru” – Rom. 8:28; Ef. 3:11). Nu există mai multe planuri
sau scopuri în Dumnezeu. Datorită diversităţii şi complexităţii sale, datorită minţilor noastre
finite şi datorită faptului că se împlineşte în timp, noi, oamenii vorbim despre planurile,
scopurile sau hotărârile (decretele) lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are decât un singur plan, nu
are planuri de rezervă! Nu are nevoie de planuri de rezervă!
2. Planul este universal. Este atotcuprinzător („El face toate după sfatul voii
Sale”, „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.” Rom. 11:36; Ef. 1:11). Cuprinde
tot ceea ce se întâmplă în creaţie, toate evenimentele, trecute, prezente şi viitoare; cuprinde:
i. Acţiunile lui Dumnezeu care privesc harul (Rom. 8:28, „toate
lucrurile lucrează împreună”) şi cele care privesc providenţa („Scriptura zice lui Faraon:
‚Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea” – Rom. 9:17; Cirus: Isa. 45:1-3).
ii. Acţiunile oamenilor: faptele bune ale oamenilor („Am fost zidiţi în
Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, să umblăm în
ele” – Ef. 2:10); faptele rele („Dumnezeu a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău
pentru ziua nenorocirii” – Prov. 16:4; „Împotriva Robului Tău, Isus, s-au însoţit în cetatea
aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse
mai dinainte mâna Ta şi sfatulTău” – Fapte 4:27, 28)
6

7. iii. Include şiruri de evenimente dependente unele de altele (Iosif a spus
fraţilor săi: „Voi negreşit aţi vrut să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine” –
Gen. 50:20)
iv. finalitatea unui lucru şi mijloacele prin care se ajunge la aceasta
(„Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului” – 2 Tes.
2:13)
v. durata vieţii omului şi locul în care acesta va trăi („zilele omului sunt
hotărâte, lunile lui sunt numărate, Dumnezeu i-a însemnat hotarul pe care nu-l va putea
trece” – Iov. 14:5; „El le-a aşezat tuturor oamenilor vremuri şi a pus anumite hotare
locuinţei lor” – Fapte 17:26)
vi. Planul fiind universal, înseamnă că nimic nu este la voia întâmplării, a
şansei, a „sorţii”, a norocului.
3. Planul este veşnic (Ef. 3:11) fiindcă a fost făcut din veşnicie. Dumnezeu nu
face acum planuri, ci Îşi împlineşte planul alcătuit în veşnicie, punct cu punct. Fiecare lucru
plănuit se împlineşte la vremea lui („fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” – Ecl. 3:1).
Nimic nu se poate întâmpla înainte sau după timpul stabilit de Dumnezeu.
4. Planul este neschimbabil. Imuabilitatea (neschimbabilitatea) lui Dumnezeu
necesită ca planurile Lui să fie veşnice şi neschimbabile. Atotştiinţa lui Dumnezeu necesită ca
planul să fie neschimbabil. El nu a aflat lucruri noi care să îl facă să revizuiască sau să
schimbe planul iniţial. Planurile Sale nu necesită revizuire, hotărârile Sale nu vor fi revocate
niciodată.
5. Planul este eficace. Se împlineşte întotdeauna şi în cel mai mic detaliu („Eu
am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic:
‚Hotărârile Mele vor rămâne în picioare, şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.’ Eu
am spus, şi eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” Isaia 46:10, 11). Nimic nu Îl
poate face să eşueze. – Dumnezeu are un plan şi are voinţa şi puterea de a-l împlini.
Să facem o paranteză şi să privim spre un verset care vorbeşte despre zădărnicirea
planului lui Dumnezeu. Luca 7:29-30 – „Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii, au dat
dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; dar Fariseii şi învăţătorii Legii au
zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” Ce înseamnă acest verset, şi
cum se potriveşte cu ce am citit în Isaia, „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi
aduce la îndeplinire toată voia Mea”? La ce plan se referă Luca? Dacă se referă la planul din
7

8. Isaia, atunci avem o problemă. Dumnezeu declară că planul Său se împlineşte, că omul face
planuri, dar hotărârea Domnului se va realiza, şi iată, oamenii reuşesc să facă planul lui
Dumnezeului Atotputernic şi Atotînţelept să eşueze. Este oare posibil? Cum putem armoniza
aceste două afirmaţii? Ambele versete sunt inspirate, ambele sunt adevărate, dar ele nu se bat
cap în cap, cum cred unii.
Nu vom avea nici o problemă cu aceste texte când înţelegem că există o diferenţă în voia
lui Dumnezeu, că există voia revelată, descoperită în Scriptură, şi voia ascunsă, pe care numai
El o ştie. „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile
descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele
legii acesteia” (Deut. 29:29). Domnul nu ne-a descoperit tot ce ştie El! Nu ne-a descoperit
întreg planul Său. Nici nu ar putea vreo minte omenească să cuprindă planul universal al lui
Dumnezeu. Dar lucrurile descoperite sunt ale noastre, ca să le împlinim. El ne-a descoperit
ceea ce vrea de la noi. El le-a transmis evreilor din timpul Domnului mesajul Său, pericolul în
care se aflau şi calea de scăpare. „Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei” (vs.
35). Poporul a dat dreptate lui Dumnezeu. A împlinit voia revelată. Liderii au respins planul
sau voia revelată. Evanghelia predicată de Ioan şi apoi de Domnul a fost o nebunie pentru ei,
şi au refuzat să o accepte. Nu e vorba de o răsturnare, anulare sau zădărnicire a planului
veşnic, ci o respingere a Evangheliei. Fiecare fiinţă omenească născută în păcat respinge în
mod similar Evanghelia, până ce Dumnezeu va lucra în ei şi le va schimba inima. Şi fiecare va
fi tras la răspundere pentru că au respins voia revelată a lui Dumnezeu. Voia revelată, nu voia
ascunsă a lui Dumnezeu indică şi măsura responsabilităţii omului.
6. Planul este fondat pe înţelepciunea, cunoştinţa şi voia divină. Există o
legătură directă între înţelepciunea lui Dumnezeu şi planul Său (Ef. 3:10, 11). Noi tot facem
planuri, le ajustăm, le schimbăm, dar planul lui Dumnezeu rămâne în picioare pentru
totdeauna, dovedind înţelepciunea şi puterea Sa. O mare parte a planului lui Dumnezeu este
de neînţeles şi de necuprins pentru mintea umană limitată, dar nimic din acest plan nu este
iraţional sau arbitrar.
Atotştiinţa lui Dumnezeu stă la baza planului Său. El ştie ce este cel mai bine. Având toată
cunoştinţa, El ştie toate cauzele şi efectele posibile; nimic nu Îl poate surprinde.
Voia lui Dumnezeu stă la baza planului Său. Acesta este numit „sfatul voii Sale” (Ef.
1:11). Voia lui Dumnezeu este şi baza „ştiinţei sau mai dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte
2:23; 1 Pet. 1:2), a preştiinţei Sale. Ştiinţa mai dinainte nu este tot una cu atotştiinţa. Nu
există decât două feluri de cunoştinţă în Dumnezeu: cunoştinţă a unor posibilităţi care nu
intră în planul Lui (El cunoaşte toate rezultatele posibile ale unei acţiuni, dar nu toate au loc)
8

9. – aceasta face parte din omniscienţa Sa. Cunoştinţă a unor evenimente decretate – dintre toate
rezultatele posibile, Dumnezeu a hotărât ca doar unul sau unele să aibă loc. Dumnezeu ştie
mai dinainte că un eveniment va avea loc, fiindcă a voit, a hotărât ca acesta să se împlinească.
Aceasta este baza profeţiei (Isa. 46:10). Hotărârea lui Dumnezeu, voia Sa de a aduce la
îndeplinire un anumit lucru face împlinirea acestuia sigură.
7. Planul este necondiţionat sau absolut, adică nu depinde de nimic din afara lui
pentru a se împlini. Acesta a fost alcătuit în Sinea lui Dumnezeu (Ef. 1:9), iar împlinirea lui
depinde numai de El. De aceea, Biblia afirmă că Dumnezeu acţionează liber, conform bunei
Sale plăceri (Ef. 1:5). Dumnezeu nu depinde de cineva pentru ca planul Său să funcţioneze.
Dacă oamenii fac planuri care sunt contrare lui Dumnezeu, El le zădărniceşte, astfel încât voia
Sa, şi nu a oamenilor este împlinită. Fraţii lui Iosif au vrut să îi facă rău, dar Dumnezeu a
schimbat răul în bine; oamenii fac planuri, dar hotărârea Domnului, aceea se împlineşte.
Nimeni nu poate schimba sau anula planul lui Dumnezeu („Nici înţelepciunea, nici
priceperea, nici sfatul n-ajută împotriva Domnului” – Prov. 21:30) . Dumnezeu ridică
oameni, controlează împrejurările astfel încât planul Său să se împlinească („El schimbă
vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi” – Dan. 2:21).
Dumnezeu a plănuit nu doar sfârşitul unui eveniment, ci şi mijloacele şi circumstanţele
prin care se ajunge la acest sfârşit. Exemplu: Dumnezeu nu a hotărât doar să mântuiască
oameni, ci a determinat şi modul şi mijloacele prin care o va face (Ef. 2:8; 2 Tes. 2:13; 1 Pet.
1:2). Atunci când în plan sunt incluse fiinţe raţionale, Dumnezeu nu îi tratează ca pe nişte
roboţi. Dumnezeu nu forţează pe cineva să Îi împlinească planurile. El nu determină ca cineva
să acţioneze contrar voinţei şi naturii sale pentru a-I împlini planul. Dumnezeu a hotărât ca
Cristos să moară. El a hotărât ca instrumentele umane prin care Cristos va fi omorât să fie
Caiafa şi preoţii, Irod şi Pilat, soldaţii romani şi mulţimea adunată la judecată. Ei s-au strâns şi
au acţionat conform dorinţelor inimii lor, şi făcând astfel, au îndeplinit „tot ce a hotărât mai
dinainte mâna şi sfatul lui Dumnezeu”.
Cum se poate aşa ceva? S-a folosit Dumnezeu de oameni care să îl fi iubit şi crezut pe
Isus, obligându-i contrar voinţei lor să conlucreze la omorârea Lui? Nu! Oamenii aceia nu l-au
iubit pe Isus, nu l-au acceptat, nu l-au crezut. Ei au vrut să îl omoare mai repede! Cea mai
mare dorinţă a lor era aceea de a-l vedea pe Isus mort. Ei l-ar fi ucis mai repede dacă
Dumnezeu nu i-ar fi oprit, când era doar un prunc de nici doi ani, apoi în Nazaret, pe
sprânceana dealului, apoi în Ierusalim. Aceasta era dorinţa lor. Când a sosit ceasul hotărât de
Dumnezeu, atunci El nu i-a mai împiedicat să îşi îndeplinească dorinţa.
9

10. 8. Cu referire la păcat, este permisiv. În planul lui Dumnezeu sunt incluse şi acte
păcătoase ale fiinţelor create de El. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este autorul păcatului.
El nu poate păcătui! În cazul acestor acte păcătoase, Dumnezeu nu intervine direct asupra
voinţei, adică El nu lucrează voinţa şi înfăptuirea (Fil. 2:13) atunci când omul alege să calce
voia revelată a lui Dumnezeu. El are într-un astfel de caz o atitudine pasivă, permisivă faţă de
persoana care păcătuieşte. Dar aceasta nu înseamnă că lucrul permis nu se află în planul lui
Dumnezeu, în voia Sa ascunsă, decretată. În cazul actelor pe care Dumnezeu le permite, El
hotărăşte: 1. să nu împiedice hotărârea persoanei de a păcătui şi 2. să controleze rezultatele
acestei hotărâri păcătoase. De cele mai multe ori, aceasta înseamnă că Dumnezeu restrânge
efectele păcatelor noastre. Nero nu i-a ucis pe toţi creştinii, Hitler nu a reuşit exterminarea
evreilor, deşi aceasta a intenţionat. Dumnezeu restrânge pagubele păcatelor noastre. Nu vi s-a
întâmplat să păcătuiţi, şi Dumnezeu să limiteze daunele ale acelui păcat? Mie mi s-a
întâmplat. Dacă nu ar fi fost El la lucru în acele momente, câţi dintre noi nu am fi naufragiat?
Câţi nu şi-ar face praf viaţa şi mărturia? Cât de bine a spus Moldoveanu, „Şi-n cădere, şi-n
‚nălţare/ Numai harul Tău mă ţine”. Ce te-a oprit să nu cazi mai jos, să nu faci pagube mai
mari? Harul Său şi planul harului!
SCOPUL PENTRU CARE DUMNEZEU A CONCEPUT ACEST PLAN: Pentru a-şi
manifesta vizibil atributele şi gloria Sa:
a. În Creaţie: „cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu” (Ps. 19:1); înţelepciunea
(Prov. 8:27), puterea (Rom. 1:20); dumnezeirea (Rom. 1:20), eternitatea (Ecl. 3:11)
b. În Providenţă: bunătate, îngăduinţă, îndelungă răbdare (Rom. 2:4), mânie,
putere (Rom. 1:18; 9:17; 22); dreptate (Ier. 21:1-14), glorie (Ex. 14:17, 18)
c. În Răscumpărare: bogăţia slavei Sale (Rom. 9:23; Col. 1:27), a harului Său
(Ef. 1:6, 7; 2:7), iubirea Sa veşnică (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:7-10).
Dumnezeu se manifestă, se descoperă, se oferă pe Sine în creaţia Sa. El este activ implicat
în creaţie, El o guvernează, o susţine, şi tot ce se întâmplă reprezintă împlinirea treptată a
planului Său, pe care l-a alcătuit înainte de a fi început actul creaţiei. Nu există coincidenţe, ci
totul se leagă, totul are sens şi totul se îndreaptă spre scopul hotărât de Dumnezeu. Nimic din
ce ţi s-a întâmplat până acum nu a fost la voia întâmplării. Nimic din ce întâmpini nu este
scăpat de sub controlul lui Dumnezeu. Ce liniştitor este să ai siguranţa că Dumnezeu este
pentru tine, că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-l iubesc, spre binele celor ce sunt
chemaţi după planul Lui!
10

11. Fie ca aceia care Îl iubesc să ştie că în planul Său, Dumnezeu le vrea binele, că este de partea
lor, şi că sunt mai mult decât biruitori prin Acela care i-a iubit!
11