1. Aspecte ale moralei crestine
Intoducere
Motivarea alegerii
Întotdeauna Biserica a fost confruntată cu probleme, dar sfera ei de cuprindere şi
intensitatea problemelor ei de acum par a fi mai mari decât oricând în istorie. Datorită marii
creşteri numerice a populaţiei lumii şi datorită numărului de oameni care aderă la religiile
necreştine reînviate, creştinismul devine o religie minoritară în lume.
Credinţa adevărată este importantă în viaţa unei naţiuni. Naţiunea este alcătuită din
indivizi şi alegerea credinţei este o decizie personală. Relaţia cu Dumnezeu este o problemă a
fiecărui individ. În funcţie de alegerile lor individuale, românii de azi vor determina felul în
care naţiunea română de mâine va arăta. Poporul român se află la una dintre cele mai mari
cotituri ale istoriei sale. Pe plan economic, politic, cultural şi religios poporul român trebuie
sa ia decizii de o importanţă vitală. Ce va alege el ? În ce direcţie se va îndrepta ? Cum va
afecta aceasta unitatea ţării ? De aceste opţiuni va depinde viitorul fiecărui cetăţean român.
Omul este o fiinţă socială care constituie un univers distinct, o lume a complexităţii
care acţionează şi interacţionează cu mediul înconjurător şi care este supus efectelor acţiunii
pe care mediul înconjurător le exercită asupra sa. Dispunând de o personalitate complexă
( intelect, voinţă, sentimente), fiinţa umană răspunde solicitărilor exprimate sub forma unor
manifestări exterioare, acţionale, comportamentale.
Există anumite arii ale existenţei umane în care manifestările comportamentale au o
conotaţie specială, dată fiind natura problemelor pe care le abordează, şi această arie este aria
moralităţii.
De-a lungul secolelor, cercetătorii au abordat problema moralităţii comportamentale :
“Când putem vorbi despre un comportament moral şi când despre un comportament imoral
sau amoral ?”
Pagina 1 din 80

2. În psihologia românească, cunoscutul psiholog, Mielu Zlate, a prezentat o “balanţă” a
moralităţii, în care fiecare subiect uman alege să adopte un comportament moral sau unul
amoral în funcţie de anumite criterii interne sau externe.
Problematica moralităţii şi în special a moralităţii creştine primeşte note distinctive în
perioada dezvoltării personalităţii umane- adolescenţa, iar dacă adăugăm “sensibilităţii”
acestei perioade directa dezvoltare a subiectului uman, particularităţile distincte ale moralei
creştine, putem afirma că avem de-a face cu un subiect amplu, complex , care poate reţine
atenţia prin descoperirea unor faţete originale, încă neexplorate.
Trăim într-o lume tensionată în care zilnic asupra fiecărui individ acţionează un
complex de forţe ce contribuie la conturarea personalităţii lui, la maturizarea lui socială,
intelectuală şi emoţională. Confruntat cu foarte multe situaţii şi probleme, frecvent subiectul
uman nu mai are timp suficient şi energia psihică necesară pentru a filtra prin propria lui
gândire evenimentele cu care se confruntă şi îşi formează o imagine distorsionată despre
lumea înconjurătoare. Apar astfel prejudecăţile şi stereotipiile aşa cum afirma Serge
Moscovici . Acestea îşi pun amprenta asupra modului în care omul abordează- în cazul de
faţă- creştinismul şi asupra comportamentului din perspectiva moralei creştine.
Primul pas în manifestarea comportamentului moral este decizia voliţională de a
“vrea” să fii moral. În societatea secolului nostru, multitudinea schimbărilor cu care individul
se confruntă îi distrage atenţia şi nu îl încurajează să acţioneze moral.
Există o predispoziţie în om de a răspândi şi difuza zestrea înţelepciunii şi învăţăturii
sale, de a se perpetua din punct de vedere spiritual dincolo de spaţiul şi timpul în care îşi duce
existenţa. Calitatea acumulărilor de experienţe culturale ţine de maniera de reproducere a
acestora , de însuşirea , îmbogăţirea şi crearea de noi valori, de modalităţile de învăţare şi
personalizare a culturii la un moment dat.
Prin educaţie, omenirea rezistă şi dăinuie. Umanitatea se proiectează înspre veşnicie
tocmai datorită educaţiei. Cultura rezonează în timp, este trăită, re-creată şi creată în şi prin
exerciţiul paideutic. Educaţia este unul dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi
umane. Darul învăţării altuia este preţuit de însuşi Iisus Hristos, modelul desăvârşit al
Învăţătorului în tradiţia creştină, care şi-a trăit învăţătura sa, atunci când chema la păstrarea şi
perpetuarea nealterată a adevărurilor de credinţă.
Pagina 2 din 80

3. Lucrarea de faţă îşi propune să studieze comportamentul studenţilor din Bucureşti faţă
de morala creştină. Deşi se poate spune că nu s-au făcut prea multe cercetări din perspectiva
unui specialist în comunicare, am ales această temă tocmai din acest motiv. În plus, a studia
morala din perspectivă creştină pot spune că este o pasiune personală .
Capitolul I constă într-o prezentare pe scurt a “creştinismului biblic”, orientată aupra
problemelor si perspectivelor creştinismului de astăzi şi la ceea ce înseamnă creştinismul ca
trăire şi ca religie.
Capitolul al II-lea evidenţiază structura comportamentului în general si a
comportamentului tinerilor în particular, precum şi prezentarea stărilor eului din perspectiva
analizei tranzacţionale.
În capitolul al III-lea sunt prezentate metodele de cercetare folosite pentru a identifica
într-o manieră cât mai riguroasă opiniile studenţilor bucureşteni, urmând ca apoi să fie expuse
rezultatele acestei cercetări precum şi concluziile şi constatările rezultate în urma cercetării.
Deosebit de important a fost sprijinul acordat de către Prof.Univ.Dr. Vasile Tran în
realizarea acestei lucrări, căruia îi adresez , pe această cale, mulţumirile mele.
Pagina 3 din 80

4. Capitolul I
Locul şi rolul creştinismului în viaţa omului
România se bucură azi de libertate religioasă. După ani de zile de îndoctrinare
materialist-atee, timp în care credinţa religioasă era incriminată şi luată în derâdere, ţara
beneficiază astăzi de libertate pe acest plan. Biblia nu mai este o carte interzisă şi fiecare
român poate avea acasă o Biblie sau un Nou Testament.
Odată cu căderea comunismului şi falimentul marxismului ca ideologie politică şi
economică, şi filosofia marxistă, care ataşase ateismul concepţiei sale despre lume şi viaţă, a
suferit o lovitură. În sufletul oamenilor , şi ales al generaţiei tinere, s-a produs un gol imens .
Când la 15 decembrie 1989, în Timişoara, în faţa Bisericii Reformate s-a declanşat revoluţia
română, oamenii au aprins lumânări, au început să se roage şi au declarat că “Există
Dumnezeu!”. Românii umpleau golul cu Dumnezeu , aşa cum afirmase demult Fericitul
Augustin : “Tu ne-ai făcut pentru tine, Dumnezeule, şi inimile noastre nu-şi găsesc linişte
decât atunci când se odihnesc în tine.”
Creştinii cred că Sfânta Scriptură, Biblia, este opera divină care descoperă voia lui
Dumnezeu. Afirmaţia aceasta ridică serioase semne de întrebare faţă de acele confesiuni
religioase care o exclud, adaugă sau scot părţi din ea, căci odată cu libertatea religioasă, are
loc în România şi proliferarea unor credinţe care se îndepărtează din ce în ce mai mult de
creştinismul clasic.
Învăţăturile creştinismului biblic îl deosebesc de alte religii. Creştinismul biblic,
credinţa descrisă pe paginile Noului Testament este unică deoarece Hristos este unic.
Lucrarea sa a fost unică şi Scripturile care descriu această lucrare sunt unice. Multe cărţi s-au
scris despre religie. Unele s-au străduit să arate că toate religiile sunt esenţialmente la fel, că
ele sunt doar căi care duc la acelaşi Dumnezeu. Dar, conform Bibliei, nu toate religiile duc la
Dumnezeu. Există diferenţe esenţiale, de neevitat, între principiile creştinismului biblic şi
învăţăturile islamului, ale hinduismului, confucianismului, etc. “ Creştinismul biblic” se
referă la convingerile proclamate de majoritatea creştinilor de la începutul Bisericii , în
primul secol din era noastră. Aceste convingeri fundamentale, aşa cum sunt ele arătate în
Biblie, includ următoarele aspecte:
Pagina 4 din 80

5. Dumnezeu s-a întrupat în Omul Iisus Hristos;
Iisus Hristos a ispăşit, a plătit pentru păcatele omului prin moartea sa pe cruce;
Hristos a înviat din mormânt, în trup, învingând moartea şi dovedind că este
Dumnezeu;
Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat cu autoritate,
infailibil.
Nici o altă religie din lume nu este de acord cu creştinismul biblic asupra acestor
puncte.
I.1. Creştinismul ca religie. Probleme şi perspective ale creştinismului
Creştinismul apare într-un climat religios lipsit de interioritate şi profunzime. Religia
la cumpăna dintre milenii decăzuse în gesticulaţii sterile, formaliste, golite de semnificaţii
majore. Iisus din Galileea va exalta un Dumnezeu drept prin iubire şi iertare. El scoate religia
din jocul steril al speculaţiilor raţionale, impregnând-o cu dragostea şi caritatea inimii, a
sufletului. Dumnezeu este iubire, înainte de toate, şi numai prin iubire ne înălţăm spre El cu
toată fiinţa noastră. Sedimentând şi resemnificând idei de bază ale omenirii, creştinismul
realizează o revoluţie spirituală a umanităţii , o nouă ordine morală prin postularea purităţii
inimii prin dragostea pentru Dumnezeu şi prin bunăvoinţa între semeni.
Misiunea formatoare a creştinismului, de reconstituire a personalităţii umane, devine
idealul explicit al noii religii. Se urmăreşte perfectarea în om a dimensiunii îndumnezeirii ;
este vorba de reconstrucţia omului, înţeles ca structură inseparabilă fizic şi sufletesc. Hristos
nu este un simplu învăţător de lege sau un profet oarecare, ci Învăţătorul prin excelenţă,
prototipul de perfecţiune al creştinismului.
Pentru a analiza adevărata natură a unei religii este normal să se facă referinţă la sursa
primordială de informare a acelei religii, pentru a i se vedera originea şi judeca autenticitatea
şi credibilitatea.
Majoritatea religiilor lumii recunosc că între Dumnezeu şi om există o ruptură, o
separare, o distanţare. Desigur, fiecare religie explică în felul ei modul în care s-a produs
această reuptură şi a apărut această distanţare. Important este că toate religiile îşi stabilesc ca
obiectiv principal readucerea omului la Dumnezeu sau restabilirea legăturii sau a relaţiei
dintre om şi Dumnezeu. Însuşi numele de “religie”exprimă acest lucru, cuvântul avându-şi
Pagina 5 din 80

6. originea în latinescul re-ligo, re-ligare (verb) care semnifică “a lega din nou”. Strămoşii noştri
latini ştiau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om de divin. Fiecare religie presupune o
anumită soluţie sau o anumită formulă pentru a depăşi prăpastia dintre om şi divinitate şi
pentru a-l repune pe om în relaţii bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască esenţa unei
anumite religii trebuie să vadă cum propune religia respectivă rezolvarea acestei probleme,
deoarece aceasta formează inima religiei.
Prin urmare, sursa de informare a unei religii şi modul în care încearcă această religie
să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care o definesc esenţialmente.
Orice om care simte în sine aspiraţia după divinitate, care doreşte să descopere
adevărul, să intre în contact cu forţa divină şi să stabilească o relaţie bună şi permanentă între
sine şi Dumnezeu trebuie să se întrebe cine oferă soluţia adevărată la aspiraţiile şi dorinţele
absolut vitale ale spiritului uman. Există enorm de multe religii, mişcări, asociaţii şi filosofii
care îi promit astăzi omului adevărata soluţie la aspiraţia către eternitate.
Omul întreprinde anumite acţiuni şi face anumite eforturi pentru a ajunge la
Dumnezeu. Acţiunea pleacă de la om şi este făcută de om. Conform credinţei creştine, toate
încercările omului de a ajunge la divinitate se vor sfârşi în deziluzie. În cartea din Biblie
numită Proverbe sau Pilde, înţeleptul împărat Solomon spune că “multe căi pot părea omului
bune, dar la urmă se văd că duc la moarte” În Vechiul Testament îndemnul este : “Căutaţi pe
Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape”. În Noul Testament ,
Iisus Hristos, Dumnezeu devenit om, spune despre sine: “Fiul Omului a venit să caute şi să
mântuiască ce era pierdut.”
Aceasta este esenţa Evangheliei (“Vestea bună”): Dumnezeu însuşi în persoana Fiului
său a venit intr-o misiune de salvare a omenirii pierdute. Şi acelaşi Iisus ne spune : ”Eu sunt
calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”
I.2. Probleme
Cu toate că ameninţarea ca lumea să ajungă sub dominaţia Germaniei naziste
totalitare, a Italiei fasciste şi a Japoniei imperialiste s-a sfârşit odata cu cel de-al doilea război
mondial, în ţări din America de Sud, din Africa şi din Asia forţele revoluţionare au adus la
putere guverne totalitare de dreapta sau de stânga. Aceste regimuri îl privează, de obicei, pe
individ de libertatea de exprimare şi de libertatea religioasă. Unele regimuri au refuzat să
Pagina 6 din 80

7. admită misionari creştini sau i-au expulzat. Mulţi membrii ai clerului romano-catolic au
înfruntat deschis guvernele, adeseori marxiste, în încercarea de a pune capăt opresiunii şi de a
înfiinţa guverne noi. Teologia eliberării, care a apărut în America Latină pretinde a fi bazată
pe Biblie, dar ea este bazată mai mult pe ideile marxiste ale revoluţiei pentru încetarea
opresiunii.
Comunismul totalitar a fost şi încă este în unele ţări o ameninţare majoră la adresa
creştinismului. El este comparabil cu invaziile barbarilor asupre Imperiului Roman şi cu
ridicarea islamismului în secolul al VII-ea. Comunismul nu este numai un sistem social şi
politic. Datorită mesajului său despre oameni uniţi ce caută o ordine mai bună în lume, ordine
a cărei venire este, în gândirea lor, tot atât de inevitabilă precum este răsăritul soarelui în
fiecare zi, comunismul are deasemenea conotaţii religioase. Datorită premiselor sale
materialiste şi atee, când ajunge la putere, comunismul se opune creştinismului. Conducătorii
din ţările comuniste persecută Biserica naţională în mod deschis sau pe ascuns.
O altă problemă cu care se confruntă moralitatea creştină este creşterea imoralităţii
sexuale, a alcoolismului şi consumului de droguri, a ratei divorţurilor şi a cuplurilor
necăsătorite care trăiesc împreună, precum şi diminuarea tonului moral al unor programe de
radio şi televiziune. Toate acestea ameninţă în aceeaşi măsură şi stabilitatea familiei ca
instituţie socială.
Moralitatea celor din serviciile publice pare a cunoaşte deasemenea un declin.
Vârsta medie a delincvenţilor a scăzut într-atât incât cea mai mare parte a delictelor
sunt comise de tineri, majoritatea adolescenti. Migrarea generală a populaţiei din întreaga
lume de la sat la oraş a condus la înstrăinarea populaţiei de Biserică şi de comunitate. Viaţa în
suburbii tinde să izoleze şi să separe oamenii de problemele urbane. Faptul acesta creează
delincvenţa, crima, supraaglomerarea la periferii şi, până recent, migrarea clasei de mijloc
spre suburbii.
Tendinţa de a instituţionaliza şi de a birocratiza Biserica, de a face din ea o parte a
culturii constituie o ameninţare la adresa creştinismului dinamic. Religia civilă, poate
degenera într-un mixaj de fals patriotism cu o etică denaturată şi o teologie naţionalistă, fapt
ce ar lega Biserica de Stat şi ar face ca aceasta să-şi piardă respectul celor ce au cu adevărat
nevoie de ajutorul ei.
I.3. Perspective
Pagina 7 din 80

8. Care sunt perspectivele pentru un creştinism pus în faţa acestor probleme ?
Cercetătorii istoriei Bisericii pot observa că au existat şi alte epoci când aceasta a fost
confruntată cu probleme, dar a reuşit să reziste perturbaţiilor grave cauzate, de exemplu, de
arienii eretici, de invaziile germanice păgâne dintre anii 375-500, de ameninţarea islamică
începând cu secolele al VII-lea şi al VIII-lea.
Repetarea permanentă a trezirilor şi a revigorărilor spirituale în ţările de pe coastele
Atlanticului, în vremuri de criză, a reînnoit Biserica, ajutând-o să slujească propriei sale
generaţii. Deşi revigorările spirituale de nivelul marilor reforme de pe continentul european
sau din America nu fac parte din scena contemprană, în secolul nostru, renaşterea interesului
pentru teologia biblică duce la dezvoltarea unei lucrări de învăţare în Biserică prin
accentuarea unei teologii biblice sănătoase în societate.
I.4.Creştinismul ca trăire
Creştinismul este înainte de toate o problemă a fiecărui individ. Fiecare om trebuie să
aleagă pentru sine. În creştinism, înţeles în esenţa lui, copiii nu pot să moştenească religia
părinţilor lor. Părinţii trebuie, desigur, să-şi educe copiii şi să le prezinte convingerile lor
religioase şi să le imprime de mici respectul pentru Dumnezeu, însă alegerea trebuie să fie şi
este a copiilor când aceştia ajung la vârsta la care sunt capabili să formuleze propriile lor
judecăţi şi opinii. Faptul că fiecare generaţie alege pentru sine expică de ce există atâtea
oscilaţii în dezvoltarea spirituală a unei naţiuni. Există generaţii care sunt foarte aproape de
Dumnezeu, dar de multe ori, datorită faptului că aceste generaţii nu au ştiut cum să-şi
transmită copiilor credinţa şi experienţa spirituală ele au fost urmate de epoci de declin.
Adeseori trebuie ca o întreagă generaţie să experimenteze falimentul unei vieţi lipsite de
Dumnezeu pentru ca una nouă să redescopere adevărul Evangheliei şi pe Creator.
Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, prizonier, victimă. Orgoliul omului este
de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când nu are cu ce să-şi ascundă
lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ai unor sisteme de gândire, ai unor
concepţii care ne-au fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Marxismul a
încercat să ne convingă că baza produce suprastructura , că ideile, concepţiile, legile,
credinţele sunt produse de factori economici şi sociali. Realitatea este, insă, că tocmai ideile,
Pagina 8 din 80

9. concepţiile, credinţele care formează concepţia despre lume şi viaţă determină tipul de
economie şi felul de societate pe care le creem şi felul de viaţă pe care îl adoptăm ca indivizi.
Ce spune de fapt creştinismul ? Le spune oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu, care le
promite eliberare şi iertare. Prin urmare, el nu are nimic să le spună oamenilor care nu ştiu că
au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt nevoia de iertare. Dacă individul îşi
dă seama că există o lege morală reală şi o forţă în spatele legii , şi că din momentul în care
acea lege a fost călcată şi s-a făcut duşmanul acelei forţe, din acel moment începe
creştinismul să aibă sens pentru el.
Aşa cum cei bolnavi îşi dau seama, mai devreme sau mai târziu, că au nevoie de
doctor, când cineva înţelege condiţia umană din perspectivă creştină, atunci începe să
înţeleagă despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a modului în care s-a ajuns în
starea actuală, în care oamenii urăsc şi iubesc în acelaşi timp bunătatea. Creştinii spun cum
cerinţele legii despre care am menţionat au fost împlinite în contul omenirii, cum Dumnezeu
a devenit om ca să-l mântuiască pe om de dezaprobarea divină.
Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are loc un
război, dar consideră că este un război între forţele divine, ale binelui şi cele ale întunericului,
ale răului. Dumnezeu a creat fiinţe care au voinţă liberă, aceasta însemnând că pot alege
binele sau răul. Voinţa liberă este cea care face posibil răul, dar este şi singura care face
posibilă o dragoste , o bunătate sau o bucurie după care omul tânjeşte. Fericirea pe care
Dumnezeu a conceput-o pentru fiinţele umane, forme superioare de viaţă, este fericirea de a-
L cunoaşte pe El. Omul decide el însuşi dacă ascultă de Dumnezeu sau urmează o cale
proprie făcând abstracţie de Dumnezeu. Folosirea voinţei independente de Dumnezeu este
numită păcat. Orice păcat, oricât de mic ar putea părea, produce o separare de Dumnezeu şi
devine o barieră care face imposibil accesul omului spre Dumnezeu. Omul nu se poate salva
pe sine neputând rezolva problema separării de Dumnezeu. Din perspectiva creştină, păcatul
este o problemă prea gravă pentru ca el singur să-i poată găsi o rezolvare. Păcatul este o
problemă gravă pentru că decizia omului de a alege să nu-l asculte pe Dumnezeu a acţionat în
patru sfere care îi sunt inaccesibile omului. În primul rând, păcatul omului a afectat justiţia lui
Dumnezeu. Dumnezeu decretase că plata păcatului era moartea şi justiţia sa trebuia aplicată.
Dumnezeu, ca judecător drept, ar avea o fire nedreaptă dacă ar lăsa nepedepsit păcatul. În al
doilea rând, păcatul fiind opţiunea omului de asculta de Satan, metamorfozat într-un şarpe,
Dumnezeu i-a dat acestuia autoritate asupra omului; omul nu-şi mai aparţine lui însuşi; atâta
timp cât omul este sub păcat, el este actul de proprietate al lui Satan. În al treilea rând, păcatul
l-a ucis spiritual pe om. Când Dumnezeu i-a zis omului că în ziua în care va păcătui va muri a
Pagina 9 din 80

10. spus un adevăr, l-a avertizat de consecinţele actului său : în ziua aceea, spiritul omului, care
avea în el capacitatea de a comunica cu divinul direct, neintermediat, s-a atrofiat. Omul
devine astfel mort din punct de vedere spiritual şi un mort nu se poate ajuta pe sine. În al
patrulea rând, păcatul a pus stăpânire pe om şi l-a făcut rob. Omul nu este liber să
păcătuiască- el este un sclav care execută şi constată că, atunci când vrea să iasă din robie
nemaicomiţând anumite păcate, nu este în măsură să se elibereze pe sine.
Datorită acestor consecinţe atât de complexe ale păcatului, numai Dumnezeu poate
rezolva această problemă. Rezolvarea a constat în faptul că l-a trimis în această lume pe Fiul
său, care s-a făcut om, s-a identificat cu condiţia umană, a luat asupra sa păcatele omenirii şi
a murit pe cruce pentru ele. Murind încărcat de păcatele oamenilor şi pentru aceste păcate, în
locul oamenilor, a ispăşit astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu. Fiul lui
Dumnezeu a realizat anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere menţionate : întâi a
împlinit justiţia lui Dumnezeu, murind în locul celor păcătoşi, în al doilea rând a anulat
dreptul lui Satan asupra oamenilor prin anularea păcatelor lor; după aceea, prin învierea sa
din morţi, a dat viaţă nouă celor morţi în păcatele lor şi în al patrulea rând, sângele –simbol al
jertfei şi al ispăşirii la poporul evreu- lui Iisus Hristos vărsat pe cruce dizolvă şi spală păcatele
omului, eliberându-l de robia păcatului.
Creştinismul consideră că Dumnezeu este sursa din care vine toată puterea noastră de
gândire. Se poate ridica cel ce a fost creat mai sus decât creatorul său ? Când îl contrazicem
pe Dumnezeu ne contrazicem însăşi forţa care ne face capabili să ne contrazicem. Dumnezeu,
conform Bibliei, consideră că această stare de război din univers este preţul care merită plătit
pentru voinţa liberă, că merită să creeze o lume vie, nu una formată din marionete, în care
creaturile pot face bine sau rău şi în care se poate investi ceva important.
Crezul creştin central este că moartea lui Hristos ne-a pus oarecum într-o relaţie bună
cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul în care a făcut aceasta
ţin de o cu totul altă problematică. Adevărul asupra căruia toţi creştinii sunt de acord este că
moartea lui Hristos este singura eficientă în a rezolve problema păcatului. Ni se spune că
Hristos a fost omorât în locul omului, că moartea lui a spălat păcatele omenirii şi că prin
moartea lui a înfrânt însăşi moartea. Aceasta este formula, acesta este creştinismul. Mântuirea
de natura păcătoasă se face prin credintă: “ Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.
Când creştinii spun că viaţa lui Hristos este în ei nu se referă doar la ceva mintal sau
moral. Când ei vorbesc de “a fi în Hristos” sau despre faptul că “Hristos este în ei”, aceasta
nu este doar un mod de a spune că ei se gândesc la Hristos sau îl imită, ci că Hristos
Pagina 10 din 80

11. acţionează direct prin ei, că toată mulţimea de creştini formează organismul fizic prin care
acesta acţionează.
I.5. Moralitatea creştină
Unii oameni preferă să vorbească despre idealuri morale în loc de reguli morale şi de
idealism moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este
un ideal, în sensul că nu-l putem atinge. Din această persepectivă, orice gen de perfecţiune
este un ideal pentru oameni : nu putem fi studenţi perfecţi, profesori perfecţi, politicieni
perfecţi şi nici nu putem face lucruri perfecte , ca de exemplu, trasarea unei linii perfect
drepte. Dacă se spune că un om are un “ideal”, acest lucru nu înseamnă că toţi ceilalţi oameni
ar trebui să aibă acelaşi obiectiv. Libertatea ne permite să avem alternative. Este problematic
să se spună despre un om care încearcă să respecte legile morale că este un “om cu idealuri
înalte”, deoarece acest lucru ar puea conduce la ideea că aspiraţia spre perfecţiunea morală
este doar o dorinţă personală şi că ceilalţi oameni nu sunt chemaţi, destinaţi să aibă acelaşi
ideal.
Moralitatea creştină se referă la trei lucruri : la corectitudinea şi armonia între indivizi,
apoi la ceea ce am putea numi armonizarea lucrurilor ce ţin de sfera interioară a individului,
şi , în cele din urmă, la scopul general al vieţii umane luată în ansamblul ei. Sub impactul
rutinei sau , dimpotrivă, al schimbărilor din ce în ce mai profunde ale stilului de viaţă,
oamenii moderni se gândesc aproape întotdeauna la primul aspect şi le uită pe celelalte două.
Când oamenii spun că luptă pentru standarde morale creştine, ei înţeleg de obicei prin aceasta
că trebuie să pledeze pentru corectitudine în relaţiile dintre indivizi, categorii sociale, naţiuni.
Este foarte firesc ca, atunci când ne gândim la moralitate, să se înceapă în acest mod, cu
relaţiile sociale, pentru că rezulatatele moralităţii se răsfrâng direct asupra stării de fapt a unei
societăţi. Aproape toţi oamenii sunt de acord, cel puţin teoretic, că fiinţele umane au nevoie
de o ordine socială care poate fi împlinită tot prin intermediul prezenţelor umane. Dar, deşi
este firesc să începem cu toate acestea, dacă gândirea noastră despre moralitate se opreşte
aici, am putea foarte bine să nu ne gândim la moralitate.
Dacă nu trecem la un nivel superior, la armonizarea lucrurilor ce ţin de interioritatea
umană, nu facem decât să vorbim despre o moralitate aparentă. Ce rost are să formulăm pe
hârtie reguli despre conduita socială, când ştim că pornirile instinctive, vilenţa, aviditatea,
Pagina 11 din 80

12. orgoliul ne vor împiedica să le respectăm ? Aceste lucruri nu vor fi decât o iluzie, dacă
altruismul şi curajul indivizilor nu vor face ca orice sistem să funcţioneze într-un mod etic.
Nu îi poţi face pe oameni buni şi oneşti prin lege; şi fără oameni oneşti nu poţi avea o
societate onestă, care să poată oferi siguranţă indivizilor care compun. Acesta este motivul
pentru care este important să ne gândim la moralitatea interioară a individului.
Diferitele credinţe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea , la prima
vedere, foarte firesc, să ne oprim cu cercetarea când am ajuns în acest punct şi să aplicăm
acele elemente ale moralităţii cu care oamenii sunt în general de acord. Religia creştină
conţine, însă, o serie de afirmaţii despre realităţi văzute din alte perspective faţă de celelalte
religii şi dacă ele sunt adevărate, atunci vor conduce la un set de concluzii cu totul diferite.
Creştinismul afirmă că fiinţa umană va trăi veşnic şi afirmaţia aceasta poate fi
adevărată sau falsă. Există o mulţime de afirmaţii pe care nu ar trebui să le luăm în
considerare dacă am trăi numai şaptezeci de ani, dar care , probabil, vor fi reanalizate dintr-o
perspectivă a veşniciei. Condiţia umană se înrăutăţeşte treptat în decursul a şaptezeci de ani şi
s-ar putea ca ea să devină un iad absolut într-un milion de ani; de fapt, dacă creştinismul este
adevărat, iadul este tocmai termenul tehnic corect pentru ceea ce va fi ea. Nemurirea mai
cauzează o diferenţă, care, tangenţial, are legătură cu diferenţa dintre totalitarism şi
democraţie. Dacă indivizii trăiesc numai o perioadă de aproximativ şaptezeci de ani, atunci
un stat sau o civilizaţie care pot să dureze o mie de ani sunt, din această perspectivă, mai
importante decât individul. Dar dacă creştinismul are dreptate, atunci individul este nu numai
mai important, ci incomparabil mai important pentru că este o entitate veşnică iar viaţa
statului sau a unei civilizaţii este numai o clipă în comparaţie cu cea eternă a individului.
Dacă ne gândim la moralitate, trebuie să luăm în discuţie toate cele trei aspecte:
relaţiile între oameni, lucrurile ce ţin de sfera interioară a fiecărui om şi relaţiile dintre om şi
forţa care l-a creat. Dacă în ceea ce priveşte primul aspect majoritatea oamenilor pot găsi
puncte de congruenţă, diferenţele de păreri încep cu al doilea aspect şi pot deveni grave din
cauza celui de-al treilea. Atunci când ne preocupăm de cel de-al treilea aspect, se pot
identifica diferenţele principale dintre moralitatea creştină şi cea necreştină.
Conform scriitorului creştin C.S. Lewis există şapte virtuţi umane. Patru dintre ele
sunt numite virtuţi cardinale şi sunt: prudenţa, cumpătarea, justiţia, curajul, fiind recunoscute
de majoritatea oamenilor ; celelalte trei le recunosc creştinii şi sunt numite virtuţi teologice:
credinţa, nădejdea, dragostea.
Prudenţa este simţul practic obişnuit, efortul de a gândi ce faci şi care este rezultatul
probabil. Creştinii nu au intenţionat niciodată să spună că omul trebuie să rămână copil în
Pagina 12 din 80

13. ceea ce priveşte inteligenţa, dimpotrivă, Biblia spune : “Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca
şerpii”.
Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre cuvintele care şi-au schimbat sensul în
timp. Termenul se referă la plăcere în general. El nu înseamnă abstinenţă, ci înseamnă să nu
mergi mai departe decât este potrivit. Un anumit creştin poate să găsească potrivit să renunţe
la lucruri pentru anumite motive speciale, de exemplu la căsătorie, la carne sau alcool, la
anumite obiceiuri ce ţin de cultura timpului său, dar în momentul în care el începe să spună că
acele lucruri sunt rele în ele însele sau când începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le
acceptă, el devine intolerabil şi exclusivist.
Justiţia este termenul dat pentru tot ce ar trebui să numim corectitudine sau dreptate;
ea include onestitatea, toleranţa, respectul promisiunilor, etc. Curajul include două forme:
curajul care confruntă pericolul şi cel care rezistă în momente grele, dârzenia fiind un termen
apropiat.
Dragostea , în sens creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a
voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care ar trebui să o avem şi
faţă de ceilalţi. Când ne gândim la noi înşine, ne dorim, în mod firesc, binele. În acelaşi sens,
dragostea creştină pentru aproapele este un lucru complet diferit de afecţiune. În general,
oamenii arată afecţiune doar pentru un număr restrâns de alţi oameni. Este important să se
ştie că, în creştinism, această afecţiune nu este considerată nici păcat nici virtute, este doar un
fapt. Desigur, ceea ce putem face cu această atitudine, predispoziţie, poate fi un lucru păcătos
sau virtuos. Diferenţa dintre un creştin şi un necreştin este aceea că al doilea are numai
“afecţiuni “ sau “simpatii”, în timp ce primul are “dragoste”. Creştinul încearcă să trateze pe
fiecare într-o maniera cât mai respectuasă şi plină de dragoste, descoperă că îi simpatizează
pe oameni tot mai mult- inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea imagina i-ar putea accepta.
Lucrul cel mai important este că în creştinism, deşi sentimentele oamenilor fluctuează,
dragostea lui Dumnezeu pentru ei rămâne constantă, neschimbată. Ea nu este micşorată de
păcatele omului sau de indiferenţa acestuia, şi în asta-i constă superioritatea şi autoritatea.
Speranţa sau nădejdea este una dintre virtuţiile teologice. Aceasta înseamnă că o
continuă aşteptare a lumii viitoare nu este o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre
lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Atunci când creştinii au încetat în mare măsură
să se mai gândească la lumea de dincolo de aparenţă, numai de atunci au devenit din ce în ce
mai indiferenţi faţă de lume. Credinţa înseamnă a accepta sau a considera adevărate
doctrinele creştinismului. Credinţa este arta de a rămâne în lucrurile pe care raţiunea le-a
acceptat cândva, de a fi statornic, în ciuda emoţiilor schimbătoare. Creştinii au dezbătut de
Pagina 13 din 80

14. multe ori dacă ceea ce îl determină pe om să fie creştin sunt faptele bune sau credinţa în
Hristos. Concluzia general acceptată de creştinism este că singurul lucru care asigură
mântuirea este credinţa în Hristos şi din această credinţă se nasc, în mod inevitabil, faptele
bune, moralitatea creştină.
1.6. Etică şi moralitate creştină
Noţiunea de etică creştină nu este uşor de definit, deşi, de obicei, majoritatea
creştinilor maturi pot deosebi faptele etice de cele non-etice. O definiţie ar trebui să facă o
distincţie clară între etica laică şi cea creştină. Ea trebuie să facă , deasemenea, deosebirea
între etică şi morală.
În viziunea laică, etica este o combinaţie între corectitudine şi respectul faţă de legile
comunităţii, modelate discret de Cele Zece Porunci. Etica creştină, însă, se ridică la un nivel
superior, bazându-se pe Scriptură – Legea lui Moise, Predica de pe munte, Epistolele
apostolului Pavel. Deşi atât de pretenţioasă, etica creştină devine accesibilă prin harul şi
dragostea divină, aşa cum cred creştinii.
Prin ce se deosebeşte etica de moralitate ? Termenii sunt similari ca origine. Cuvântul
“etică” provine din grecescul “ethos” care însemna obicei. Echivalentul latin “mormos” are
acelaşi sens ca şi cuvântul grecesc şi reprezintă rădăcina cuvântului românesc “moralitate”.
Aceasta nu înseamnă că etica este un studiu al purtării obişnuite în diferite situaţii, ci, mai
degrabă, al purtării cuviincioase în diferite situaţii. În timp ce etica stă la baza acţiunilor
noastre, moralitatea este acţiunea însăşi. Etica poate fi privită ca un proces psihic şi spiritual.
Moralitatea este împlinirea premiselor eticii. Etica are de-a face cu aspiraţiile noastre, cu
scopurile şi părerile noastre despre ceilalţi, dar moralitatea decide asupra manifestărilor lor, în
funcţie de situaţie. Cu alte cuvinte, o persoană cu standarde etice înalte poate avea uneori
carenţe în ceea ce priveşte moralitatea şi viceversa, o persoană cu principii etice
neprietenoase poate avea o purtare morală în unele situaţii.
Încercarea de a elabora o definiţie a eticii creştine a produs câteva observaţii
interesante în rândul experţilor în etică. Norman Geisler, de exemplu, afirmă că “normele sau
regulile sunt inevitabile şi esenţiale într-o etică adevărată” . “Inevitabile” pentru că sunt
necesare pentru a evalua ce se înţelege prin “bine” şi “mai bine”, şi “esenţiale”, pentru că
trebuie să existe modalitate de exprimare a conceptului eticii. Henlee H. Barnette vede rolul
Pagina 14 din 80

15. eticii în definirea “binelui suprem” şi în determinarea naturii şi a scopului planului lui
Dumnezeu în acţiunile oamenilor. Specificul eticii creştine constă în iubirea dezinteresată,
neegoistă: “ Psihologii şi psihiatrii neagă dragostea dezinteresată pentru că ei tind să abordeze
problema din latura umană. Din perspectiva divină, teologul vede un tip deosebit de iubire, o
iubire care nu este în totalitate raportată la datoria faţă de sine. Acest tip de iubire este
rezumat de Iisus în Evanghelia după Ioan 13: 34 : « Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii
pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.» Specificul eticii creştine este
că cei ce se numesc creştini se iubesc unii pe alţii, nu cum se iubesc pe ei inşişi ci aşa cum îi
iubeşte Hristos.”
“Rolul eticii este descriptiv şi imperativ” observă Philip E. Hughes. “Domeniul eticii
este cel al datoriei şi al obligaţiei, căutând să facă distincţie între bine şi rău, între dreptate şi
nedreptate, între responabilitate şi iresponsabilitate. Faptul că standardele etice sunt
considerate importante atât de laici cât şi de creştini nu este pus la îndoială. Prezenţa poliţiei
şi a tibunalelor în lume mărturiseşte preocuparea deosebită faţă de ceea ce este drept şi cinstit
într-o societate…Totuşi ar fi o greşeală să susţinem că etica creştină şi cea laică sunt identice
ca principiu, din simplul motiv că amândouă se ocupă de decenţă şi corectitudine şi sunt
împotriva nedreptăţii.”
Pe de altă parte, mulţi oameni practică şi cred în etica de situaţie, apelând la ea mai
degrabă în particular decât în general; astfel, etica are înţelesuri diferite pentru persoane
diferite.
De ce pentru creştini este necesar studiul eticii creştine ? Se pot găsi câteva motive
principale :
Orice creştin are nevoie de o bază solidă pentru a duce o viaţă de creştin adevărat.
Iisus Hristos a spus că cel ce aude şi împlineşte învăţăturile sale este ca un om care şi-a zidit
casa pe stâncă, fiind astfel gata să înfrunte orice furtună. 1
A studia etica înseamnă a studia Scriptura. Studiul originii legilor civile şi morale
duce la studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel se urmează exemplul celor din Berea care
“au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă ce li se
spunea este aşa”.2
1
Noul Testament, Evanghelia după Matei, 7:24-25.
2
Noul Testament, Faptele Apostolilor, 17:11.
Pagina 15 din 80

16. Din perspectivă creştină, autocritica este sănătoasă. A-ţi revizui propria etică este mai
important decât supravegherea unor simptome canceroase. Aceasta, din punct de vedere
moral, menţine în viaţă.
Studiul eticii creştine presupune parcurgerea următoarelor subiecte: baza Celor Zece
Porunci, legea mozaică şi învăţăturile Vechiului Testament, atmosfera rafinată a Predicii de
pe munte, a pildelor şi învăţăturilor lui Iisus şi îndemnurile din epistolele apostolului Pavel.
Creştinii consideră, însă, că dragostea divină este esenţială pentru a experimenta etica lui
Dumnezeu. Aceată dragoste trebuie să izvorască din Dumnezeu, care “ne-a iubit întâi” ; ea
trebuie să cucerească inima creştinului, care îl va iubi pe Dumnezeu atât de mult încât nu Îl
va putea împovăra cu dorinţe deşarte. Apoi intervine dragostea faţă de oameni care este
subconsecventă iubirii de Dumnezeu. De fapt, Biblia spune că este imposibil să-l iubeşti pe
Dumnezeu şi totodată să-l urăşti pe fratele tău. În final se ajunge la dragostea de sine, adică
respectul de sine, sau mai corect spus, acea umilă apreciere a valorii personale, câştigată la
Calvar.
În Vechiul Testament, profetul Ieremia explică foarte clar că originea conduitei etice
este în Dumnezeu: “ cel ce se laudă, să se laude că are pricepere şi Mă cunoaşte, că ştie că eu
sunt Domnul, care fac milă şi judecată pe pământ! Căci în asta găsesc plăcere Eu, zice
Domnul.” Sunt prezentate cele trei mari atribute ale lui Dumnezeu, care se reflectă în orice
conduită etică: dragostea lui Dumnezeu, care depăşeşte înţelegerea omului, dreptatea
divinităţii garantată şi echilibrată şi credincioşia , care înseamnă a face ceva în modul potrivit
şi la momentul potrivit.
Etica laică este un produs al personalităţii fiecăruia, este ceea ce numim “etica unei
generaţii”. Astfel se dezvoltă acel gen de moralitate care izvorăşte dintr-o conştiinţă limitată.
Fiecare are propriul său cod de valori, influenţat de aspectele morale contemporane.
Creştinismul consideră că natura umană este într-o continuă degradare morală determinând şi
scăderea standardelor etice sociale. Într-o discuţie cu unul dintre liderii religioşi şi în acelaşi
timp învăţător în Israel, Iisus a explicat dinamica schimbării necesare fiecărui om, chiar şi a
celui moral: “ naşterea din nou”. Această schimbare radicală începe cu smerenie şi căinţă, o
trecere de la o viaţă veche, sub semnul păcatului, la una nouă, înnoită prin credinţă în jertfa
de la Calvar.
Pagina 16 din 80

17. Un impact important în viaţa creştinului este reprezentat de Cele Zece Porunci. Deşi
au fost date poporului Israel pentru a-l ajuta să-şi păstreze relaţia cu Dumnezeu, Cele Zece
Porunci sunt valabile şi pentru creştini. Un studiu al Celor Zece Porunci poate scoate în
evidenţă calităţi care lipsesc celorlalte coduri etice sau principii morale. Printre
caracteristicile unice se numără următoarele:
Cele Zece Porunci, date de Dumnezeu, sunt la fel de importante pentru evrei ca şi
Predica de pe munte a Fiului lui Dumnezeu pentru creştini.
Cele Zece Porunci sunt concise dar cuprinzătoare; ele reflectă autoritatea divină şi nu
doar idealismul uman. Posedă o calitate eternă, o grandoare deosebită, chiar dacă aparţin
istoriei străvechi.
Cele Zece Porunci sunt strâns legate între ele. De fapt, este aproape imposibil să
încalci o singură poruncă separat de celelalte. În Noul Testament, în Epistola apostolului
Iacob ( 2:10 ) se spune : “cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face
vinovat de toate”, Iacob dorind astfel să evidenţieze diferenţa dintre lege şi reabilitarea prin
har.
Cele Zece Porunci se aplică tuturor popoarelor, tuturor culturilor, din toate timpurile.
Dacă primele cinci se referă la îndatoririle rasei umane faţă de Dumnezeu (ascultarea de
părinţi a fost considerată ca făcând parte din ascultarea faţă de Dumnezeu), următoarele cinci
vizează îndatorirea umanităţii faţă de sine.
Cele Zece Porunci merg mai departe de aspectele morale şi exterioare ale
comportamentului cuviincios. Aşa cum arăta Henlee Barnette, în prezentarea eticii creştine,
“respectul pentru părinţi, pentru personalitate, căsătorie, proprietate şi adevăr sunt obligaţii
etice distincte ale Celor Zece Porunci”.3
O scurtă trecere în revistă a Celor Zece Porunci va pune în evidenţă atât aspectele lor
etice cât şi practice.
“Să nu ai alţi dumnezei înafară de mine” (Exod 20:3). Există un singur Dumnezeu şi
El trebuie să fie stăpân al inimii umane. A te preda lui Dumnezeu în totaliate constituie baza
credinţei creştine adevărate. În mod practic, această poruncă precizează că trebuie să se
manifeste respect şi faţă de toate autorităţile : părinţi, guvern, etc. Viaţa de familie şi relaţii
interumane ale creştinilor trebuie să reflecte respectul faţă de conducători.
3
Henlee H. Barnette, “Introducing Christian Ethics”, Editura Broadman Press, Nashville, 1961, p.25.
Pagina 17 din 80

18. “Sa nu-ţi faci chip cioplit” (Exod 20:4). Nu este acceptat un înlocuitor material pentru
prezenţa divină. Dumnezeu i-a interzis naţiunii Israel să se închine altor dumnezei şi idoli
pentru a sluji unui singur stăpân, a nu participa la două lucruri contradictorii. Sinceritaea,
fermitatea, asumarea responsabilităţii pentru decizia luată, chiar dacă acest lucru ar genera un
conflict, sunt forme de angajament personal.
“Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeul tău” (Exod 20: 17). Aşa cum nu
este permis să batjocoreşti natura divină modelând o imagine a acesteia, nu este permis să se
rostească numele sfânt în mod necugetat, căci numele lui Dumnezeu reflectă natura şi
caracterul său. Această poruncă se referă la folosirea comunicării eficiente, atât verbale cât şi
nonverbale. Ambiguitatea, ascunderea adevărului, tăinuirea lui pot afecta negativ alţi oameni.
“Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfinţeşti” (Exod 20:8). Acesta este exemplul
perfect al eticii muncii. Dumnezeu a lucrat şase zile la construcţia universului şi apoi s-a
odihnit o zi. Poporului său i s-a poruncit să facă la fel, să-şi organizeze munca în aşa fel încât
să nu lase nimic nefăcut şi să fie liber să se închine în a şaptea zi. Munca, odihna şi recreerea
trebuie să-şi aibă locul lor. Pe vremea Revoluţiei Franceze, s-a introdus săptămâna de lucru
de nouă zile, cu o zi liberă, dar din nefericire, animalele de povară nu au rezistat regimului de
muncă. Este important şi pentru om să aibă un echilibru în activităţi şi să-şi planifice eficient
timpul, în funcţie de priorităţi.
“Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exod 20:12). Dumnezeu a creat familia. El este
prototipul, Tatăl respectat, iubit, ascultat. Această poruncă, adesea ignorată de cei cu
standarde etice aparent înalte, este unică prin promisiunea longevităţii. Trebuie să fie
respectaţi cei vârstnici datorită experienţei şi înţelepciunii lor.
“Să nu ucizi” (Exod 20:13). Dumnezeu este cel ce dă viaţa; păcatul cel ce aduce
moartea. Dumnezeu a suflat în nările lui Adam “suflare de viaţă” (Geneza 2:7). Este
imposibil să distrugi făptura creată după chipul şi asemănarea divină fără să dai socoteală
Pagina 18 din 80

19. creatorului ei (Geneza 9:6). Această faptă atrăgea după sine pedeapsa capitală în vremea lui
Moise. Respectul faţă de viaţa umană exclude orice fel de rasism şi discriminare; înseamnă
respectarea dreptului de a trăi. Viaţa oricărei persoane are o valoare în sine şi implică nu
numai respect în domeniul fizic, ci şi în cel emoţional şi spiritual. Acest lucru este valabil şi
pentru copiii nenăscuţi, care sunt fiinţe umane vii şi au anumite drepturi.
“Să nu preacurveşti” (Exod 20:14). Adulterul, în ciuda climatului moral permisiv de
azi, rămâne o ofensă teribilă la adresa individului, a societăţii şi a lui Dumnezeu. Acest păcat
atrage după sine încălcarea a nu mai puţin de şase porunci : prima (să nu ai alţi dumnezei), a
cincea (necinstirea părinţilor), a şaptea (adulterul), a opta (furtul), a noua (minciuna) şi a
zecea (pofta). Din perspectivă creştină, familia este instituită de Dumnezeu. Adulterul
răneşte, desconsideră demnitatea umană, presupune încălcare unor jurăminte şi pune în
pericol siguranţa familiei.
“Să nu furi” (Exod 20:15). Această interdicţie nu se referă numai la fapta de a-ţi însuşi
în mod necinstit bani sau obiecte materiale ci are şi alte implicaţii etice. “Să nu furi” onoarea,
reputaţia, afecţiunea, încrederea, timpul altcuiva, orice ce nu-ţi aparţine de fapt. Respectarea
proprietăţii este un drept de bază al omului, dar şi o obligaţie. Prin proprietate nu se înţeleg
doar bunuri în folosinţă, ci poate reprezenta şi capacităţile, aptitudinile pe care le deţine
cineva. Se poate fura timp, atunci cănd se amână ceva, încredere, atunci când nu sunt
respectate promisiunile, potenţial, atunci când nu se valorifică talentele şi aptitudinile celor
subordonaţi.
“Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod 20:16). Această poruncă
interzice în mod explicit afirmaţiile false despre caracterul sau acţiunile altei persoane. Dar,
ca în vremea lui Iisus, se pune întrebarea justificată : “Cine este aproapele meu ?” Răspunsul
lui Iisus nu poate fi altul decât acela ca orice om, chiar şi un necunoscut, trebuie privit ca pe
aproapele tău. Porunca nu menţionează şi alte tipuri de minciuni, dar pornind de la ea, se va
interzice minciuna în general. A fi recunoscut ca o persoană care spune adevărul în orice
situaţie înseamnă a fi o persoană cu principii morale înalte. A nu minţi nu înseamnă doar a nu
spune adevărul, ci şi a nu spune ceea ce este important.
Pagina 19 din 80

20. “ Să nu pofteşti “ (Exod 20: 17). Dintre toate poruncile, aceasta intră cel mai clar în
categoria instrucţiilor pur etice; ea se referă nu la consecinţele păcatului ci la rădăcina lui
afectivă, inima omului. Şi indiferent dacă această poftă duce sau nu la faptă în sine, ea este
interzisă pentru că acţionează în interiorul omului, lăsându-l pe acesta frustrat şi nemulţumit,
făcându-l să tânjească după lucruri pe care ştie că nu le are şi ştie că n-ar trebui să le aibă.
Porunca se referă la atitudinile şi motivaţiile lăuntrice şi vizează lăcomia, ambiţia, călcarea
altora în picioare, răzbunarea, punerea de obstacole în calea altor persoane. Nu este vorba
doar de “poftirea” bunurilor materiale, ci şi de a înzestrărilor şi a posibilităţilor altora.
Legea lui Moise include 613 legi-248 obligaţii şi 365 interdicţii- care se încadrează în
cinci categorii: penale, civile, familiale, de cult şi contabile ( legile definite ca legi de cult
sunt cele care se referă la ritualurile de curăţire ). Adesea, legile au conotaţii mai degrabă
etice decât implicaţii morale. Ele pot implica un nivel înalt de conduită , chiar şi în
împrejurări dificile, dar, în acelaşi timp, a nu te ridica la nivelul de acţiune aşteptat este
imoral. Pentru a ilustra acest lucru vom folosi trei exemple:
În Exod 21: 2-6 se găseşte regula privind servitorul sau sclavul evreu cumpărat de un
alt evreu, care a servit cu credincioşie timp de şase ani. Aici intră în discuţie calităţile
desăvârşirii lui Dumnezeu : “milă, judecată şi dreptate” .4 Judecata dicta ca sclavul să fie
eliberat după şase ani , dar dacă în timpul serviciului i se dăduse o soţie, şi el îşi iubea
stăpânul, atunci putea alege să rămână în casa stăpânului împreună cu familia sa până la
moarte. În acest caz, era adus în faţa judecătorului unde i se găurea urechea, semn că rămânea
rob de bună voie pentru toată viaţa.
În Exod 21:35-36, dacă boul sau vita unui om lovea şi omora boul sau vita altuia ,
animalul trebuia vândut, iar preţul împărţit între cei doi proprietari. Animalul mort trebuia,
deasemenea, împărţit. În felul acesta se evita încălcarea principiilor etice: aranjamentul era
echitabil pentru ambele părţi. Totuşi, dacă proprietarul boului ştia că animalul era periculos şi
ignorase acest lucru, el trebuia să-l dea viu în schimbul celui mort, ca pedeapsă.
4
Vechiul Testament, Cartea profetului Ieremia, 9:24.
Pagina 20 din 80

21. Următorul set de obligaţii apare în Exod 23:4-9 :
“Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău, sau măgarul lui rătăcit, să i-l duci acasă”.
Acesta era un act de dragoste faţă de urmaşi.
“Dacă vezi măgarul vrajmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-
l ajuţi să ia povara de pe măgar”. Şi aceasta era o dovadă de dragoste şi de empatie.
“La judecată să nu te atingi de dreptul săracului.” Era exprimată , astfel, o chemare la
grijă şi compasiune pentru săraci.
“Fereşte-te de o învinuire nedreaptă, şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe cel
drept…”. Porunca împleteşte dragostea cu dreptatea.
“Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi şi sucesc
hotărârile celor drepţi.” Demnitarii trebuiau să fie incoruptibili şi corecţi în deciziile lor.
Scheletul Legii Vechiului Testament- poruncile, obligaţiile, judecăţile- dovedeşte
natura păcătoasă şi neevlavioasă a omului. În momentul în care omul încalcă Legea, aceasta
devine un blestem pentru oameni. În Noul Testament, Hristos ia asupra sa blestemul Legii şi
eliberează oamenii, plătind pentru păcatele lor. Prin jertfa sa pe cruce , Iisus marchează un
nou legământ, diferit de cel mozaic, în care important este Harul. Legea poate fi descrisă, din
această perspectivă, ca un ghid menit să-i conducă pe evrei de-a lungul secolelor la Hristos.
Aspectele etice ale tranziţiei de la Lege la Har pot fi înţelese cel mai bine în lumina
învăţăturilor lui Hristos în Predica de pe munte.
Cele Zece Porunci, exceptând învăţăturile Bisericii, sunt considerate baza moralităţii
şi vieţii corecte în societăţile considerate astăzi cele mai civilizate. Ele pot fi găsite înscrise pe
plăci în săli de judecată şi în alte clădiri publice; sunt menţionate în mass-media, în probleme
de morală şi etică.
În ciuda aportului moral şi etic pe care l-au adus Cele Zece Porunci, legile, edictele,
obligaţiile, perceptele, codurile şi textele juridice bazate pe ele, este imposibilă garantarea
unui comportament corect .
Aşa cum am menţionat mai sus, schimbarea Legii din Noul Testament în Har, este cel
mai bine evidenţiată în Predica de pe munte. Oferită de Iisus în punctul culminant al
popularităţii sale, ea reprezintă o prezentare sistematică a celor mai importante elemente ale
eticii creştine. În predică, Iisus a menţionat o mare parte din învăţăturile pe care urma să le
Pagina 21 din 80

22. dea oamenilor în timpul vieţii sale pe pământ. Bazat pe cele mai importante principii ale
Legii, mesajul este preluat de Matei şi Luca în Evanghelii.
Primele trei “fericiri” sunt concentrate asupra inimii omului. “Ferice de cei săraci în
Duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” . Ei sunt cei ce se vor bucura de slavă, spre
deosebire de farisei şi cărturari pe care îi aşteaptă nefericirea pentru că s-au lăudat cu
realizările lor în împlinirea legii. A fi “sărac cu duhul” înseamnă a nu fi mândru. Conform
învăţăturilor biblice, neprihănirea face parte din standardul etic al lui Dumnezeu, dar sursa ei
trebuie să fie dragostea de Dumnezeu, nu dragostea de sine.
“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” Hristos prezintă aici ideea că a
plânge pentru lucrurile care îl întristează pe Dumnezeu, care nu sunt conforme cu sfinţenia
înseamnă a te bucura în suferinţă alături de Hristos. Iisus nu fusese încă crucificat, iar
ucenicii săi nu înţelegeau suferinţa ca pe o virtute divină, ci ca o pedeapsă pentru neascultarea
Legii.
“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.” Învăţătorii Legii, aflaţi printre
ascultători, nu au înţeles niciodată adevăratul sens al smereniei. Moise fusese “un om foarte
blând”, ulterior regii şi domnitorii israeliţi nemaifiind recunoscuţi pentru blândeţea lor.
Pentru cei care îl ascultau pe Iisus, smerenia, în sensul de altruism umil, care nici nu se
îngâmfă, nici nu se autoumileşte, ci ţine de Dumnezeu, era un concept nou.
“Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi .” Această
sete este metafora unei vieţi trăite după voia lui Dumnezeu, de ea depinzând plinătatea
spirituală şi experimentarea graţiei divine.
“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Un element important al
smereniei este mila. La prima vedere, mila pare străină Legii, şi totuşi este ades menţionată,
mai ales în Psalmi când Dumnezeu este descris ca “îndurător şi milostiv”, fiind un element de
bază al naturii divine. În Predica de pe munte, mila este prezentată ca o necesitate etică pentru
omenire.
“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Iisus atrage din nou
atenţia asupra naturii lui Dumnezeu, pentru că numai în El există imaginea ideală a unei inimi
curate. Aşa cum Dumnezeu este transparent în privinţa eticii, puritatea inimii este o cerinţă
pentru cei care vor să cunoască revelaţia divină.
“Ferice de cei împăciuitori/ făcătorii de pace, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui
Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăşia
Cerurilor.” Aceste două “fericiri “ sunt pentru cei pacifişti şi pentru cei persecutaţi pentru
credinţa lor. Nu este vorba, însă de o pace politică sau socială, ci de cea pe care o dă Hristos,
Pagina 22 din 80

23. prin credinţă, iar pacifiştii sunt cei care prin mărturia şi prin viaţa lor aduc oamenii la această
pace. O traducere modernă oferă un amănunt semnificativ: “Fericiţi cei care se luptă pentru
pace.” Obţinerea păcii este astfel un ţel, iar pacifistul, la fel ca arbitrul care intervine într-un
conflict, va fi persecutat chiar de către cei pe care încearcă să-i ajute. Atunci când
pacificatorul este atacat, această conduită etică solicită, în numele păcii, o reacţie calmă.
Din perspectiva relaţiilor publice, semnificaţia luminii în creştinism implică fapte
sfinte făcute nu pe ascuns, ci în văzul tuturor. Sunt rare împrejurările în care conduita etică
trebuie ascunsă. Tocmai de aceea, o persoană etică devine ca o “cetate aşezată pe munte”.
În ceea ce priveşte minciuna, Scriptura este limpede în legătură cu comportamentul
moral al omului. Tablele Legilor, pe care Dumnezeu le-a încredinţat lui Moise precizează în a
noua poruncă: “Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.” (Exodul 20: 16)
Hermeneutica bibilică denotă că această poruncă cere sinceritate, respingerea duplicităţii,
simulării şi ipocriziei, interzice minciuna şi calomnia. Minciuna apare astfel ca neadevăr şi
constă în a spune falsul cu intenţia de a înşela, ea fiind întotdeauna ilicită, un păcat în ochii
lui Dumnezeu.
Alături de minciună, şi alte acţiuni sunt interzise : jurământul strâmb (Leviticul 6:3-8),
jurămintele luate în grabă şi superficial (Leviticul 5:4), răspândirea de zvonuri false (Exodul
23:1), cedarea în faţa presiunii mulţimii în vederea aducerii unei mărtirii false (Exodul 23: 2).
Minciuna nu este privită ca un păcat izolat, ci ca un element unitar al ansamblului de
păcate decalogale, consecinţele utilizării ei fiind la fel de grave ca şi încălcarea oricărei alte
porunci, căci “Cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de
toate!” (Iacov 2: 10-11)
În Proverbele sau Pildele lui Solomon este amintit că “buzele mincinoase sunt urâte
Domnului “ (19-22) iar în Psalmi, regele David îndeamnă : “Fereşte-ţi limba de rău şi buzele
de cuvinte înşelătoare !” (Psalmul 34: 13). Biblia afirmă că tatăl minciunii este Satan şi “ori
de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii”
(Evanghelia după Ioan 8: 44 ). În schimb, Iisus spune : “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Evanghelia după Ioan14: 6)
În cartea Geneza, se pot întâlni primele trei minciuni ale lui Satan pentru a-l înşela pe
om. Acesta le spune celor doi, Adam şi Eva, că nu vor muri dacă vor mânca din Pomul
Cunoaşterii (Geneza 3:4), că dacă vor face acest lucru vor deveni ca Dumnezeu (Geneza 3:
5 ), şi apoi le prezintă un adevăr trunchiat, pus într-o lumină şi o interpretare false, deoarece
ca urmare a actului lor, ştiinţa răului a diminuat în om viziunea despre bine: dacă vor mânca
din fructul oprit, ochii lor se vor deschide şi vor cunoaşte binele şi răul. (Geneza 3: 5).
Pagina 23 din 80

24. Universul creat de Dumnezeu de la început a avut un cod etic. Prezenţa minciunii l-a
transformat.
Minciuna îi afectează, în primul rând , pe cei ce o practică, ea fiind pentru caracter
ceea ce este rugina pentru fier şi mana pentru viţa de vie. Este, în acelaşi timp, datorită
faptului că Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru, atât o alegere cât şi un viciu .
Pentru că Dumnezeu promisese un salvator încă de când Adam şi Eva părăsiseră
Raiul, un salvator văzut ca un al doilea Adam, Iisus a simplificat Legea punând dragostea în
centru ei, şi a redus cele şase sute treisprezece legi ale iudeilor la cea a iubirii de Dumnezeu şi
de aproapele omului.
Conştient că Legea este imposibil de respectat în totalitate, Iisus spune oamenilor că
Duhul Sfânt poate da putere oamenilor care se lasă conduşi de El să facă faptele pe care le
dorea Dumnezeu atunci când a dat Legea.
Etica Vechiului Testament a dobândit o nuanţă pur teoretică, datorită firii păcătoase
poporul lui Israel nemaiputând îndeplini Legea.
Hristos a cerut un cod etic mai înalt decât neprihănirea aparentă a învăţătorilor Legii
şi a fariseilor. “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea
cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.”
Comportamentul acestor oameni religioşi era bazat pe litera Legii, pe forme exterioare de
morală, în timp ce viaţa spirituală expusă de Iisus se baza pe principiile din spatele legii, pe
atitudinea afectiv-umană şi pe intenţionalitate.
În consecinţă, pentru credinciosul care ţinteşte să intre în ceruri, porunca “Să nu
ucizi” devine “Să nu urăşti”. Din perspectiva creştină, Legea este transformată în Har,
expresia dragostei divine. Manifestarea dragostei ridică standardele etice la un nivel mai înalt.
Fiind nemulţumit de ţinerea formală a Legii, Iisus a condamnat comportamentul
fariseilor şi al învăţătorilor Legii, practicile religioase pentru care erau lăudaţi şi apreciaţi de
oameni în public. El îi numeşte făţarnici pentru nevoia lor de a se face observaţi ori de câte
ori îi ajută pe cei săraci în sinagogă. Ei nu reuşesc să stârnească decât admiraţia trecătoare a
oamenilor. Este ceea ce numim, în termenii psihologiei sociale , un altruism egoist. Dacă
scopul rugăciunii este de a impresiona audienţa, ea este o pierdere de timp, pentru că nu se
mai are în vedere scopul ei, ci efectul imediat asupra oamenilor. Dar în ceea ce priveşte
postul, pare a fi necesară o practică etică opusă pentru ca cel ce-l practică să apară oarecum
ipocrit : Iisus îi spune celui ce posteşte să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa , ca să nu se
observe şi să nu trâmbiţeze că posteşte. Se poate aplica acest principiu tuturor manifestărilor
exterioare ale practicilor religioase.
Pagina 24 din 80

25. Hristos aminteşte deasemenea câteva dintre preocupările şi nevoile de bază ale
oamenilor: hrana, imbrăcămintea, resursele financiare, perspectiva viitorului şi abordarea lor
din punct de vedere etic. Resursele materiale nu pot fi păstrate la nesfârşit şi este destul de
greu să protejezi lucrurile împotriva dezintegrării naturale. Hristos nu spune că aceste lucruri
sunt rele în sine; ele devin o problemă atunci când realizarea pe plan material devine singurul
ideal. A aprecia numai venitul material, financiar, înseamnă, din perspectivă creştină, a umbla
în întuneric spiritual. Iisus dezvăluie, în aceeaşi manieră, amăgirea şi decepţia ce se ascund
sub masca religiei. El se împotriveşte tendinţei oamenilor de a se considera mai buni decât
semenii lor.
Esenţa comportamentului etic apare în ceea ce am putea numi “regula de aur” a
creştinismului : “Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.” ( Evanghelia
după Matei, 7:12) În aceste câteva cuvinte sunt cuprinse marile principii creştine reflectând
spiritul Legii lui Moise. Standardele etice se pot schimba de la o generaţie la alta şi de multe
ori oamenii fac apel la o etică de situaţie care devine apoi un mod de viaţă. Există, însă, chiar
în comunităţile creştine tendinţa de a modifica normele de conduită biblică şi de a acţiona
intr-o manieră maleabilă, conform circumstanţelor. David H.C. Read remarca următoarele: “
Există o răspundere morală faţă de istorie care afirmă că standardele bunicilor noştri merită
respectate , dar nu neapărat împlinite”. Aceeaşi tendinţă s-a observat şi printre studenţii
bucureşteni , dar acest lucru va fi expus pe larg în partea dedicată cercetării sociologice a
lucrării.
Pagina 25 din 80

26. Capitolul II
Structura comportamentului ( tinerilor)
II.1 Factorii formativi generali ai comportamentului tinerilor
Comportamentul este expresia unei relaţii a organismului cu mediul înconjurător,
apariţia unui comportament fiind determinată de necesitatea unui răspuns la o incitare
endogenă, exogenă sau de ambele feluri. O altă caracteristică este aceea că întotdeauna
comportamentul porneşte de la anumite motive care impun cu necesitate un sens al căutării,
îndreptării către obiectele sau situaţiile susceptibile de a reduce o tensiune sau de a satisface o
trebuinţă. Este vorba aici de un comportament motivat , deci orientat.
Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă. El corespunde în
mod obişnuit nevoii de a defini un mod vizibil de manifestare al unei persoane faţă de
semenii săi sau faţă de împrejurările în care se găseşte aceasta. În asemenea situaţii
comportamentul este definit printr-un aspect de ansamblu al unor trăsături particulare ale unei
anumite persoane şi este caracterizat ca fiind bun sau rău, inhibat sau expansiv, normal sau
patologic, alături de alte numeroase modalităţi de a-l caracteriza. În acelaşi timp, se face
distincţia , în mod firesc, între manifestările care sunt caracteristice unei anumite vârste,
sexului sau unui grad de instruire. Se disting comportamente diferite în funcţie de însuşirile
unei persoane , dar în acelaşi timp se observă şi manifestări diferite din cauza situaţiilor
diferite în care se găseşte o persoană. Cunoaşterea manifestărilor comportamentale diferite
ale unei persoane constituie , în acelaşi timp, modalitatea de stabilire a relaţiilor instructiv
educative, familiale, a relaţiilor de muncă şi a celor de grup.
Relaţia dintre o persoană şi mediul înconjurător sau situaţia în care se plasează aceasta
este dinamică şi reciprocă. Perspectiva personală despre lume se răsfrânge în comportamentul
individual. Ceea ce îl formează sunt următoarele elemente:
Dezvoltarea umană
Comportamentul este determinat de mai multe componente din interiorul domeniului
de dezvoltare umană. Pe măsură ce timpul trece, individul se dezvoltă şi se schimbă. Într-o
dezvoltare normală, tânărul are o abilitate crescătoare de înţelegere şi de acţiune. Pe măsură
Pagina 26 din 80

27. ce tinerii se dezvoltă , începe să fie din ce în ce mai evidentă diferenţa dintre ei precum şi
unicitatea fiecăruia.
Ecologia umană
Imaginea de sine a unei persoane este construită prin interacţiunea cu alte persoane
care o înconjoară. Termenul de “ecologie umană” se referă la mediul înconjurător sau spaţiul
în care trăieşte individul.
Dezvoltarea ecologică are de-a face cu patru sisteme ale mediului înconjurător care
definesc contextul vieţii unei persoane. Acestea sunt:
Micro-sistemul,
Mezo-sistemul,
Exo-sistemul,
Macro-sistemul.
Micro-sistemul este spaţiul din imediata apropiere a individului. Este primul mediu
înconjurător, iar pe măsură ce indivizii cresc se măreşte şi spaţiul lor.
Mezo-sistemul include legăturile dintre mediul înconjurător în care se dezvoltă tânărul
şi poate include familia extinsă, şcoala pe care o frecventează, vecinătatea, biserica, etc.
Unele dintre aceste medii înconjurătoare pot să devină o parte din micro-sistemul tânărului, în
particular prietenii cei mai buni şi profesorii lui.
Exo-sistemul nu include o relaţie imediată. Individul nu are legătură directă cu acest
sistem, dar are cineva din interiorul micro-sistemului. De exemplu, acesta poate fi reprezentat
de locul de muncă al tatălui. Tatăl aduce informaţii din acest sistem şi poate influenţa
percepţia copilului.
Macro-sistemul este sistemul neconectat. Este privit ca manifestarea influenţelor
exercitate de o ideologie şi o organizare a instituţiilor sociale dintr-o societate sau comunitate.
De fapt, este cultura însăşi, valorile ei, punctele ei de reper. Macro-sistemul cunoaşte
numerase schimbări, datorate dezvoltării continue a umanităţii. Îmbunătăţirea mijloacelor de
comunicare şi a capacităţii de a călători, schimbul rapid de informaţii prin internet sau prin
intermediul altor surse de comunicare şi informare, conduc la o mai mare apropiere de cultura
din alte părţi ale lumii fără o înţelegere anterioară a particularităţilor locale.
II. 2 Condiţii biologice, psihologice şi sociale ale devenirii umane
Pagina 27 din 80

28. Încă din perioada de debut a vieţii, fiinţa umană creşte, se dezvoltă, se maturizează,
evoluează sub influenţa unor condiţii de natură biologică, psihologică şi socială ce acţionează
asupra sa transversal (pe perioade limitate de timp) şi longitudinal (pe perioade mai lungi de
timp sau pe toată durata vieţii). Aceste condiţii pot fi favorabile atunci când stimulează
întreaga evoluţie şi nefavorabile sau relativ favorabile când determină structuri limitate sau
chiar cu caracter restrictiv pentru conturarea caracteristicilor umane. Evaluarea acestor
condiţii, a calităţii lor, se face în raport cu contextul concret în care se află omul, dar şi în
raport cu modalităţile de recepţionare şi de structurare a particularităţilor care definesc fiinţa
umană.
Astfel, pe tot parcursul existenţei sale, omul traversează schimbări şi transformări
concretizate în evoluţia biologică, care se referă la modificările fizice, morfologice şi bio-
chimice, în evoluţia psihică , conducând la cristalizarea şi transformarea întregii activităţi
psihice, şi în evoluţia socială, tradusă în structurarea conduitelor de adaptare faţă de normele
mediului social. În felul acesta, se poate sublinia unitatea evoluţiei individului din perspectiva
bio-psiho-socială. Omul normal se realizează printr-o dezvoltare de la simplu la complex, ca
urmare a faptului că fiecare acumulare este o condiţie a unor achiziţii superioare, iar în
fiecare stadiu se pregătesc condiţiile stadiului următor astfel încât maturizarea bio-psiho-
socială se finalizează cu o dezvoltare complexă a personalităţii. Între factorii biologici,
psihologici şi sociali apar interacţiuni şi interdependenţe care determină salturi cantitative,
din perspectivele enumerate, cu un înalt grad de specificitate pentru perioada sau stadiul ce îl
traversează fiecare individ. Dominanţa tipului de condiţii se raportează şi la vârsta
cronologică şi nivelul experienţelor dobândite până la un moment dat. Astfel, la vârstele mici,
factorii biologici imprimă un ritm alert sau pot limita modul cum se structurează funcţiile
psihice. În adolescenă, tinereţe şi maturitate, peponderenţi devin factorii psihologici şi sociali
prin care se valorifică nivelul acumulărilor biologice, iar la vârstele de trecere spre bătrâneţe
şi la bătrâneţe, factorii biologici încep din nou să-şi pună amprenta asupra capacităţilor de
adaptare din unghiul psiho-social. În acelaşi timp, modificările care dau conturul palierului
psihologic şi social pot dimensiona evoluţia biologică prin susţinerea acesteia sau,
dimpotrivă, pot limita unele condiţii potenţiale. Din această perspectivă, remarcăm faptul că
ceea ce caracterizează în ansamblu omul este dezvoltatea biologică şi mai ales cea psihică şi
socială pe parcursul vieţii sale.
Pagina 28 din 80

29. În ansamblu, dezvoltarea psihică semnifică un proces continuu de transformări
cantitative şi calitative în care este antrenat întregul palier al proceselor, funcţiilor şi
caracteristicilor planului psihlogic ce duc la structuri psihocomportamentale diferenţiate şi
adaptate contextului în care se desfăşoară.
În procesul dezvoltării umane se conturează seturi ale achiziţiilor biologice,
psihologice şi sociale în care factorii ce le caracterizează pot fi caracterizaţi ca
bidimensionali, de provenienţă externă şi internă, atât prin conţinut cât şi prin modul de
structurare.
În literatura de specialitate, de orientare psihologică şi pedagogică, aceşti factori cu
caracter bidimensional şi cu ramificaţii în sfera bio-psiho-socială sunt formulaţi prin
conceptele de ereditate, mediu şi educaţie.
Ereditatea este definită ca o însuşire biologică valabilă pentru toate fiinţele când
caracteristicile naturale se transmit de la o generaţie la alta prin mecanismele genetice.
Conţinutul moştenirii genetice este dimensionat de calitatea genelor care prefigurează modul
cum se instalează şi funcţionează o serie de particularităţi. Conţinutul genotipului este
influenţat de mediu, dând naştere la fenotip.
Încă de la naştere, fiinţa umană este înzestrată cu însuşiri biofizice ce caracterizează
specia umană şi care se evidenţiază în structura şi organizarea diferitelor organe, aparate,
sisteme ale organismului în ansamblu, ce dau o anumită calitate adaptării la mediul extern.
Din punct de vedere ereditar, se desprind însuşiri individuale, începând de la greutatea
corporală, conformaţia diferitelor părţi ale corpului, structura grupelor sanguine, structura
sistemului nervos şi teminând cu diferite predispoziţii ce vor imprima un anumit curs
instalării unor modalităţi de adaptare supuse palierului psihic şi social. Numai aparent
ereditatea se limitează la creşterea şi maturizarea organelor sau funcţiilor adiacente, dar, în
realitate, ea îşi pune amprenta asupra capacităţii organismului din punct de vedere biologic
pentru a face faţă condiţiilor mediului exterior.
Deşi importantă, ereditatea nu este exclusivă, căci factorii de mediu o dimensionează
continuu în raport cu natura şi calitatea acestora.
De aici rezultă că ereditatea este o premisă pentru dezvoltarea psihică şi socială a
individului şi influenţează, într-o anumită măsură, modul cum se structurează caracteristicile
respective, dar calitatea acestora, întinderea şi profunzimea lor, complexitatea şi gradul de
specializare aparţin în bună măsură determinărilor mediului şi educaţiei. De altfel, cu cât
avem de-a face cu funcţii mai complexe (gândire, imaginaţie, memorie creatare şi abstractă,
Pagina 29 din 80

30. voinţă, etc.), cu atât amprenta mediului şi a educaţiei mijloceşte potenţialitatea ereditară şi
organizează nemijlocit seturile formative ale acestor caracteristici. Ereditatea creează anumite
disponibilităţi care se valorifică mai mult sau mai puţin, sub influenţa mediului înconjurător.
Ereditatea nu poate fi apreciată ca fiind fatală şi nu poate predetermina, indiferent de mediu,
evoluţia omului. Dar nici mediul nu poate forma disponibilităţi acolo unde nu există de la
naştere condiţii care să permită o anumită calitate a evoluţiei acestora. Ereditatea este
implicată în modul cum se conturează toate caracteristicile, în primul rând cele fizice, dar
mediul şi educaţia capătă o dimensiune esenţială în constituirea capacităţilor intelectuale şi a
dispoziţiilor morale.
Mediul este în mod direct legat de devenirea umană în ansamblu, deoarece este cel
care oferă condiţiile pe baza cărora se construiesc şi se restructurează modelele psihologice şi
sociale. Mediul cuprinde în fapt condiţiile naturale şi sociale, materiale şi culturale, totalitatea
factorilor înconjurători cu acţiune directă sau indirectă, organizată sau spontană. În raport cu
calitatea acestora, zestrea biologică este valorificată mai mult sau mai puţin. În realitate,
mediul oferă situaţii concrete de viaţă, modele de învăţare şi modele experimentale, tipologii
comportamentale, tipologii de acţiune, de comunicare, de manifestare, etc., care facilitează
sau frânează evoluţia socială şi psihică a individului. Mediul este constituit dintr-o latură
fizică ce înglobează toate elementele materiale –climă, hrană, altitudine- care influenţează în
mod nemijlocit organismul, indirect psihismul şi o latură a mediului educativ constituit din
familie, şcoală şi societate.
În literatura de specialitate s-a încercat desprinderea unor tipuri umane cu evidenţierea
comportamentelor specifice care iau naştere prin acţiunea mediului geografic, cu referiri
concrete asupra specificului omului de la câmpie, omului de la munte, omului de la mare.
Pertinent este tipul nordic cu calificative de raţionalitate, seriozitate şi cu oarecare
melancolie, comparativ cu tipul meridional ce posedă o inteligenţă avidă şi comportamente
expansive, fără o perseverenţă prea mare. Totuşi, trebuie menţionat că aceste diferenţieri
comportă un grad de hazard dat fiind faptul că evoluţia omului poate fi detreminată dar şi
defalcată de complexitatea socială care-l influenţează. Dacă vom lua în consideraţie un alt
element, şi anume profesiunea, vom înţelege că evaluarea individului trebuie făcută în funcţie
de întregul complex de factori care îl metamorfozează şi-i structurează personalitatea pe
direcţii relativ bine definite.
Pagina 30 din 80

31. Educaţia se constituie ca o modalitate a factorului de mediu ce intermediază modul
organizat, conştient şi dirijat de acţiune asupra individului şi a valorificării potenţialului său
biologic. Educaţia se constituie, din acest unghi, ca un factor determinant al devenirii umane,
mai ales din perspectivă psihosocială. Calitatea influenţelor educative este determinată de
acţiunea acesteia încă din perioadele timpurii şi de menţinerea stabilităţii ei, cu luarea în
consideraţie a particularităţilor psiho-individuale pe tot parcursul existenţei umane. Educaţia
devine importantă încă din prima zi de viaţă, pentru ca apoi familia, mama mai ales, să
circumscrie relaţii comunicaţionale şi afective, creând astfel noi condiţii de acţiune a
educatorului, prin modalităţi organizate şi conştientizate în vederea structurării principalelor
particularităţi ale personalităţii copilului, pentru ca acesta să se poată adapta la cerinţele de
învăţare, de activitate , de integrare.
Evoluţia indiviului se realizează după legităţi proprii, în care ereditatea, mediul şi
educaţia se constituie ca mecanisme de influenţare ce îşi pun pecetea asupra devenirii umane.
Aceşti factori se realizează prin intermediul activităţilor ocupaţionale, imprimând o anumită
calitate şi structură nu numai procesului ca atare, dar şi structurilor de personalitate ale
individului. Activităţile ocupaţionale, la început cele ludice, apoi cele de învăţare şi de
muncă, de influenţare socio-culturală, concretizate în asimilări şi interiorizări, dau conţinutul
vieţii psihice şi organizează modalităţile de raportare socială. Dezvoltarea intelectuală,
afectivă, volitivă, morală se conturează în raport cu permeabilitatea şi receptivitatea
subiectului faţă de aceste activităţi şi se realizează prin continue achiziţii psihice din exterior
spre interior. Din toate aceste activităţi, omul învaţă, indiferent de vârsta sa şi îşi elaborează
noi mecanisme, superioare celor anterioare, prin care acţionează. Ca urmare a calităţii
învăţării şi a cantităţii ei, dezvoltarea se află într-un proces permanent de transformări în care
salturile sunt mai evidente în perioadele copilăriei şi ale tinereţii. Calitatea învăţării depinde,
la rândul ei, de nivelul dezvoltării individului.
Prin învăţare se însuşesc, se achiziţionează cunoştinţe şi modalităţi de acţiune care
permit rezolvarea problemelor şi adaptarea la situaţiile ivite. Prin aceasta se beneficiază atât
în plan intern cât şi în plan extern, ajungându-se la un anumit nivel al dezvoltării psihice.
Aprecierea nivelului dezvoltării psihice a subiectului se face în funcţie de indicele maturizării
şi dezvoltării psiho-intelectuale. Ca urmare, pe baza acestor indicatori, se fac evaluări asupra
comportamentelor previzibile în diverse situaţii. Aceste aprecieri se finalizează cu
circumscrierea elementelor constitutive ale particularităţilor formative pentru subiectul
respectiv. Ele se concretizează prin particularităţile de vârstă şi particularităţile individuale
care exprimă deosebirile marcante dintre două sau mai multe persoane. Cunoaşterea acestor
Pagina 31 din 80

32. particularităţi prezintă importanţă nu numai psihologică, dar şi pedagogică, pentru a putea
adapta strategiile educaţiei şi instruirii la nivelul pregătirii şi capacităţii subiecţilor.
În tot acest context, indiferent că este vorba de acţiune sau de evaluare, trebuie să se
ţină seama de vârsta cronologică a individului. În ştiinţele psiho-pedagogice moderne se
insistă pe faptul că, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, copilul diferă de adult. Copilul
nu se reduce la ideea unui adult în miniatură, cu ceea ce sunt considerate drept “defecte” ce
trebuie corijate, ci posedă însuşiri specifice, legate de vârstă, care se vor transforma în funcţie
de condiţiile bio-psiho-sociale. Evoluţia copilului spre maturitate se produce în etape, cu
salturi calitative şi cantitative, cu transformări de ordin biologic şi psihologic, proiectându-l
pe acesta ca un adult în devenire.
Tratarea copilului trebuie să se facă în funcţie de succesiunea etapelor de vârstă, căci
ele dau, pe de-o parte, unitatea fiinţei umane, iar pe de alta, semnifică transformările produse
în cursul evoluţiei sale. Psihologia genetică a încercat să răspundă acestui deziderat
valorificând inter-relaţiile ce se stabilesc în ordinea cronologică şi modificările psihologice
concretizate în elaborarea comportamentelor.
Indiferent că este vorba de psihologia adultului sau de cea a copilului, ele nu trebuie
să depăşească cadrul de analiză şi de referinţă a proceselor definitorii pentru om, concretizate
în etapele evoluţiei sale. Aceasta înseamnă aprecierea a ceea ce este comun pentru copii sau
pentru adulţi, indiferent de ceea ce ei au specific, dar şi aprecierea variaţiilor ce se pot
produce de la un subiect la altul în cadrul aceluiaşi grup, printr-o raportare la funcţiile
esenţiale ce îl diferenţiază de ceilalţi. Sesizarea variabilităţii individuale nu exclude
aprecierea caracteristicilor ce aparţin tipolgiilor umane.
Învăţarea nu se reduce numai la achiziţii şi interiorizări ale factorilor externi, căci ea
reprezintă în acelaşi timp un tip de comportament. Aceasta presupune manifestarea unor
reacţii variate în raport cu o activitate sau alta şi totodată o perfecţionare continuă a
conduitelor individuale. Calitatea învăţării se apreciază în funcţie de disponibilităţile
comportamentale caracteristice unui individ în situaţiile complexe, după nivelul adoptării şi
integrării noilor modalităţi ivite. Comportamentele inadaptate sau dezaprobate pun în discuţie
nu numai starea de normalitate sau de anormalitate, ci şi calitatea influenţelor exercitate
asupra indivizilor, condiţiile favorabile sau mai puţin favorabile ale eredităţii, ale mediului şi
ale educaţiei. Inadaptarea poate fi recuperată şi compensată printr-o reorganizare a
influenţelor exercitate şi crearea unui cadru de desfăşurare şi afirmare a subiectului care să-i
permită valorificarea maximă a potenţialului sau caracteristic. Tocmai din această
perspectivă, activităţile ocupaţionale, organizate şi dirijate, îşi pot atinge scopul numai dacă
Pagina 32 din 80

33. factorii bio-psiho-sociali sunt consideraţi în funcţie de toate condiţiile în care trăieşte,
acţionează şi se formează fiecare individ. Tipul de relaţii, tipul fundamental de activitate se
constituie ca parametri fundamentali în raport de care evoluează fiecare individ. Aceşti
parametri cuprind şi condiţiile determinismului social şi cultural ideologic sub influenţa
cărora se dezvoltă personalitatea umană. La început, personalitatea umană se structurează
progresiv, căpătând din ce în ce mai mult noi dimensiuni, ajungând la formarea conduitelor
complexe şi echilibrate, în care creaţia şi autodeterminarea exprimă nivelul cel mai înalt al
disponibilităţii persoanei.
În evoluţia şi dezvoltarea psiho-fizică, atât vârsta psihologică cât şi cea cronologică,
fără să coincidă în totalitate, se constituie ca repere din punct de vedere al maturizării
psihologice şi sociale. Vârsta cronologică are un caracter mai constant, fiind relativ egală
pentru cei născuţi în perioada respectivă, raporturile la complexul biologic fiind deosebit de
active, în timp ce vârsta psihologică facilitează o diferenţiere mai fermă între diferitele
persoane, cu specificarea unui avans sau unui retard în dezvoltare
Prin aceste raportări se poate evalua complexitatea personalităţii şi a
comportamentelor ce o caracterizează cu evidenţierea celor mai semnificative elemente ce
intră în stratificarea psihismului. Aşadar, viaţa psihică a omului se formează şi se dezvoltă la
confluenţa dintre activitate şi condiţiile bio-psiho-sociale care îi influenţează cursul vieţii.
Este un proces complex, continuu şi se finalizează în matriţe ale evoluţiei şi dezvoltării
psihice umane.
II.3. Dezvoltarea psihică în perioada adolescenţei
Având în vedere caracteristicile bio-psihice şi modelul integrării sociale se pot defalca
în cadrul acestei perioade următoarele trei etape:
a)Superioada de preadolescenţă ( 14 – 16 ani ): se caracterizează prin maturizarea
biologică, dezvoltarea conştiinţei, în general, şi a conştiinţei de sine, în particular.
b)Subperioada adolescenţei propriu-zise (16 – 18 ani ): este centrată pe o
intelectualizare intensă, pe îmbogăţirea experienţei afective şi structurarea conduitelor ca
însemn al personalităţii complexe.
c)Subperioada adolescenţei prelungite ( 18- 20/25 ani ) este asociată de mai mulţi
autori în perioada adolescenţei sau în cea a tinereţii. Independenţa este dobândită în bună
Pagina 33 din 80

34. măsură sau este pe cale de a fi dobândită, ceea ce duce la dezvoltarea personalităţii şi
afirmarea tânărului prin stiluri personale în conduite. Interesul pentru viaţa socială creşte şi se
nuanţează în vederea dobândirii unui statut profesional cât mai complex.
Dacă se iau în consideraţie aspectele generale ale întregii perioade a adolescenţei, se
pot evidenţia o serie de caracteristici ce dau o notă de specificitate fată de alte etape ale
vârstelor umane. Printre acestea se disting : dezvoltarea conştiinţei de sine în care sunt
implicate identitatea ego-ului şi plasarea subiectului în realitate. Adolescentul este confruntat
subiectiv şi obiectiv cu schimbări multiple legate de maturizarea sexuală şi de descoperirea
dimensiunilor realităţii sociale. Demnitatea şi onoarea, la care aspiră în această etapă, sunt
influenţate de experienţele personale şi de acumulările în plan socio-cultural şi profesional.
Apartenenţa la o anumită familie şi la un anumit grup presupune adaptarea şi
depăşirea situaţiilor infantile frustrante, de nesiguranţă şi dependenţă. Identitatea vocaţională
se cuplează la acestea şi se bazează pe stabilirea trăsăturilor de personalitate, în care cerinţa
de exprimare aptitudinală devine condiţie a afirmării. Din această perspectivă, E. Erikson a
analizat specificul adolescenţei, în care constituirea identităţii personale, cu accent pe
implicarea conştiinţei de sine, devine punctul central imperativ şi de evidenţiere a
caracteristicilor ce o definesc.
În dezvoltarea conştiinţei de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea
identificării caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă în
amănunţime, cu admiraţie, ceea ce denotă un uşor narcisism. W. James a subliniat dialectica
dezvoltării conştiinţei de sine şi a distanţei ce se crează între “eu” şi “sine”. Personalitatea
este alcătuită dintr-un nucleu format din “eu” şi “sine”, ceea ce îi conferă un caracter dual.
Eul este cel ce cunoaşte şi este conştient, iar sinele reprezintă latura cunoscută. Sinele poate fi
material şi se referă la tot ce posedă o persoană, social, în care identitatea este determinată de
rol şi statut, şi spiritual, ca expresie a activităţii psihice strâns legată de emoţii şi dorinţe. În
toate aceste trei ipostaze, pecepţia de sine a adolescentului poate adopta o formă pozitivă sau
negativă. Când intervin eşecuri în adaptare ( şcolară, profesională ) sau când părerea despre
sine este negativă, tânărul se subestimează, nu are încredere în forţele proprii, nu manifestă
iniţiativă şi perseverenţă în activitate. Pe fondul obţinerii unor succese şi a expectaţiei de sine
înalte, manifestă încredere, putere de acţiune, dorinţa de a învinge dificultăţile, autoconştiinţa
onoarei şi a datoriei. În obţinerea acestor imagini, tânărul se raportează la cei din jur, ia în
consideraţie atitudinea acestora faţă de el. Matricea relaţiilor socio-culturale este percepută
convergent sau divergent şi provoacă proiecţia trăsăturilor pe care le deţine fiecare persoană.
Pagina 34 din 80

35. Dezvoltarea identităţii este mai puţin spectaculoasă în condiţii de dependenţă sau în
situaţiile când se menţin forme infantile ale independenţei. Formele dependenţei materiale,
emoţionale (de confort şi apartenenţă) şi de mentalitate (valori ) pot provoca frustrări şi
conflicte între adolescent şi părinţi estompând exprimarea disponibilităţilor tânărului. În
acestă manieră se poate ajunge la comportamente rigide sau lejere care îşi pun pecetea asupra
modului cum evoluează personalitatea. Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă
aviditatea pentru achiziţii de cunoştinţe şi disponibilitatea pentru confruntarea de idei când se
apelează la forme verbale precise şi elevate. Se evidenţiază gândirea discursivă şi se
constituie concepţia despre lume şi viaţă. Aceste progrese din planul gândirii apar pregnant în
expuneri originale şi autocontrolate. Vehicularea cunoştinţelor se bazează pe memoria logică
ce atinge şi ea o dezvoltare complexă. Năzuinţa de a fi cult este foarte mare şi pentru aceasta
citeşte mult, este receptiv la informaţiile cu care vine în contact. Adolescentul doreşte să
dovedească faptul că este unic prin stilul pe care-l adoptă şi aspiră, în acelaşi timp, la
admiraţia şi respectul celor din jurul său.
Există trei forme de conduită pe care tânărul le adoptă prin prisma dorinţei de a fi
remarcat şi repectat: conduita revoltei –prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a
învăţat sau i s-a impus să înveţe, ironizează, utilizează un limbaj ieşit din comun; conduita
încrederii în sine – din care transpare autoanaliza şi cenzurarea severă a sentimentelor, a
atitudinilor şi a acţiunilor, a introspecţiilor pentru cunoaşterea de sine şi interpretarea
comportamentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate şi
închiderea în sine; conduita exaltării şi afirmării prin care se caută confruntarea cu alţii pentru
a-şi verifica propriile capacităţi fizice, intelectuale şi afectiv emoţionale, adoptând adeseori
atitudini extreme faţă de ceea ce dispreţuieşte sau care nu se încadrează în vederile sale.
Aceste caracteristici ale conduitelor se manifestă prin toate formele activităţii psihice, dar
unele dintre acestea sunt într-o stare mai activă faţă de altele.
Conştienţi de forţa inteligenţei şi a gândirii, adolescenţii manifestă tot mai frecvent
preferinţe pentru învăţarea fondată pe argumentaţie şi asociaţii complexe în detrimentul
învăţării prin memorare. Apelarea, din această perspectivă, la formele diferite ale inteligenţei
( concretă, abstractă, socială ) exprimă potenţialul individual al fiecăruia şi diferenţele ce apar
între adolescenţi. Literatura psihologică evidenţiază că tinerii creativi sunt activi, sociabili,
agitaţi, cu tendinţa de a atrage atenţia, debordanţi şi dornici de a învinge plictiseala; cei cu
inteligenţă medie sunt prudenţi, lipsiţi de siguranţă, mai puţin sociabili, dar autocritici până la
devalorizarea activităţii lor; cei cu inteligenţă slabă, paradoxal, sunt mai siguri şi mai puţin
ezitanţi, manifestă o sociabilitate crescută şi o oarecare expansiune socială, iar adolescenţii cu
Pagina 35 din 80

36. retardări sunt slab creativi şi se relaţionează fără o fundamentare realistă evidentă. În general,
tinerii foarte inteligenţi şi foarte creativi manifestă comportamente degajate, independente,
având o dorinţă de autoperfecţionare. Aceştia sunt adeseori nonconformişti, fenomen activ în
respingerea aspectelor convenţionale şi de afirmare a personalităţii şi a originalităţii.
II.4. Expansiunea personalităţii şi a comportamentului
Întregul sistem atitudinal al adolescentului faţă de cei din jur este legat de nevoia de
afecţiune şi de cea de a se confesa în raport cu primele sale flirturi .
Adolescentul trece prin perioada în care domină afirmarea eului şi tendinţa de
manifestare a dispreţului faţă de familie, deoarece acesta începe să capete convingerea că se
află la vârsta adultă. În acelaşi timp este sensibil faţă de situaţia de respingere şi faţă de
judecata adultului chiar dacă este în opoziţie cu acesta. Apare astfel o ambiguitate
comportamentală ce se transpune în forme de timiditate şi de confruntare, în care conflictele
pot deveni acute. Tânărul încearcă prin toate mijloacele să se plaseze în originalitate şi să nu
cadă în conformism. Pentru aceasta, vestimentaţia trebuie să fie deosebită, chiar dacă nu este
acceptată, muzica să se cânte cât mai mult şi cât mai tare, camera să fie dezordonată, limbajul
să fie încărcat cu simbolisme bulevardiere cu tendinţa de a provoca, etc. Evident, conflictele
de autoritate depăşesc cadrul familiei şi sunt centrate pe dobândirea unui statut ce îi dă
tânărului mai multă independenţă în luarea deciziilor şi manifestarea unor forme
comportamentale în care adultul să nu mai dicteze.
Tânărul rămâne încă, în mare măsură, dependent de familie, dar se străduieşte tot mai
mult să iasă de sub tutela ei. Pentru adulţi apar dificultăţi în adoptarea celor mai favorabile
forme de relaţionare cu adolescenţii pentru a evita eventualele conflicte.
Situaţiile extreme, cum ar fi un climat prea indulgent sau neglijent sau unul prea rigid,
cu interdicţii exagerate, nu facilitează dobândirea autonomiei personale, căci se menţin stările
tensionate şi se reduc motivele pentru o implicare activă a adolescentului în propria sa
socializare. Familia este şi ea afectată pentru că îi scade forţa de influenţare şi este tot mai des
evitată în luarea deciziilor de către tânăr. Ca atare, relaţiile dintre familie şi adolescent se
deteriorează, ceea ce duce la repercursiuni negative asupra adaptării generale a tânărului în
perioada de viaţă ulterioară.
Pagina 36 din 80