1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/teologia-antilustratiei/
Teologia antilustraţiei
Campania îndrept at ă împot riva lust raţ iei, care a
durat cam t ot t impul de când exist ă cea de-a III-a
Republică Poloneză*, a f ost unul dint re
element ele esenţ iale ale lupt ei pent ru
împiedicarea judecării răului comunist . A f ost de
f apt o lupt ă împot riva încercării de a rest abili
ordinea morală în Polonia. Ea s-a prezent at însă
înt r-un cost um moralizat or.
*Prin „cea de-a III-a Republica Poloneza”, a III-a RP,
este desemnat statul polonez actual, sistemul Bronisław Wildstein, editorialist al
politic rezultat din negocierile de la Masa Rotundă cotidianului Rzeczpospolita, f ost
1989, dintre autorităţile comuniste şi opoziţie, şi din preşedinte al televiziunii publice din
alegerile ce au urmat. Este a III-a RP deoarece Polonia şi activist al Solidarităţii, este
reprezintă reluarea tradiţiei Poloniei independente, un partizan al lustraţiei şi al dezvăluirii
cea de-a II-a RP, dinainte de comunism. NT adevărului despre crimele regimului
comunist.
Text preluat din revista 22
Texte de acelaşi autor:
Trădarea nejudecat ă (ILD)
Polonia, dezbinat ă după Smolensk (România liberă)
Evident, într-o asemenea situaţie, moralistica adversarilor lustraţiei a fost fundamental nihilistă. S-a
putut observa aceasta cu deosebită claritate în cazul frecventelor lor referiri la virtuţile creştine,
supuse unei reinterpretări atât de îndepărtate, încât ele au început să semene cu contrariul lor. Să
analizăm aceste demersuri în cazul campaniei anti-lustraţie.
Când prezint argumentele-model, nu le aplic la concretul realităţii poloneze, în care toate
proiectele de lustraţie, şi în special cel aprobat de parlament în 1998, au fost deosebit de blânde. În
comparaţie cu el, viziunile negre ale anti-lustratorilor au fost de-a dreptul groteşti. Încă şi mai
blândă a fost practica instanţelor poloneze, care a ucis în mare măsură legea lustraţiei. În textul de
faţă însă, vreau să mă ocup exclusiv de argumentele abstracte.
Deasupra justificărilor antilustraţie se ridică duhul stângii postmoderne.
Adversarii lustraţiei au folosit un întreg ansamblu de strategii în scopul respingerii acesteia. Luate
în parte, diferitele strategii intrau în contradicţie unele cu altele, de altfel, adesea erau şi auto-

2. contradictorii, dar pe autorii lor nu-i interesa coerenţa logică, ci compromiterea lustraţiei, care,
chipurile, nu putea fi apărată prin niciun fel de raţiuni morale sau intelectuale. Se urmărea
deasemenea să se creeze impresia unei forţe şi unui număr copleşitor de argumente, ceea ce a
fost cu atât mai uşor, cu cât adversarii lustraţiei dominau toate mass-media importante din Polonia
şi opinia publică.
Moralitatea tradiţională este contestată de către ideologii revoluţiei ca slujind la întărirea ordinii
capitaliste, şi astfel a răului din lume. Această atitudine şi-a găsit expresia cea mai radicală în
“Catehismul revoluţionar” al revoluţionarului rus Serghei Neceaev, potrivit căruia binele este pur şi
simplu ceea ce slujeşte revoluţiei. Această atitudine a fost reprezentată şi de Lenin.
La fel ca toate ideile, şi aceasta îşi are rădăcinile în disputele religioase. Ca prototip al ei, poate fi
recunoscută gnoza.
Iată aceste strategii:
1) St rat egia cognit ivă. Pot rivit premizei sale f undament ale (de alt f el, greu de cont est at ),
din arhivele poliţ iei polit ice comunist e nu af lăm t ot adevărul. Dacă ne bazăm, deci, pe un
adevăr parţial, vom ajunge cu necesitate la erori. Pe baza acestor erori vom da verdicte nedrepte,
care vor influenţa decisiv soarta unui grup mare de oameni.
Folosit consecvent, argumentul incapacităţii cognitive a omului face imposibilă orice acţiune, lucru
din care trăgeau deja concluzii scepticii antici. Dacă l-am folosi în forma în care l-au folosit
adversarii lustraţiei, legea ar trebui să fie considerată drept crimă. Doar ea se bazează, exact în
acelaşi fel, pe date incomplete şi pe imperfectele abilităţi cognitive umane. În plus, în cazul
procedurilor legale obişnuite, cei doi factori care se potenţează reciproc, limitarea cognitivă a
omului şi incertitudinea surselor cunoştinţelor sale, modelează într-un fel mult mai profund şi mai
general destinul oamenilor, de data aceasta, al tuturor oamenilor. Lustraţia se referă de fapt doar
la un grup mic, iar consecinţa ei poate fi cel mult interdicţia de a îndeplini anumite funcţii şi eventual
oprobriul moral.
2) St rat egia moral-cognit ivă, care cont est ă document ele provenit e dint r-o sursă nelegit imă.
Adversarii lust raţ iei det est ă înt r-at ât serviciile (poliţ iei) polit ice comunist e, încât au
declarat reprobabilă ut ilizarea arhivelor sale, precum şi ut ilizarea depoziţ iilor
reprezent anţ ilor săi.
Din nou, nu voi confrunta acest argument cu practica, nu doar a iertării, ci chiar a aprecierii foştilor
securişi şi şefilor lor, de către adversarii lustraţiei. Important în acest caz este maximalismul etic
extrem, formal, care constituie fundamentul acestui raţionament. În practică, această atitudine ar
împiedica, de asemenea, aplicarea legii, chiar existenţa ei. Ar face imposibilă folosirea depoziţiilor, şi
chiar utilizarea de materiale întocmite de criminali. De fapt, ar trebui să ducă la interzicerea
mărturiei acestora.

3. 3) St rat egia just iţ iară. Ea arat ă ilegit imit at ea procedurii care va conduce la pedepsirea
execut anţ ilor, în t imp ce şef ii acest ora nu sunt t raşi la răspundere în niciun f el.
Ca şi în cazurile precedente, această argumentaţie a fost contaminată de ipocrizie, deoarece
adversarii lustraţiei erau, de asemenea, duşmanii decomunizării şi a făcut totul pentru ca şefii
agenţilor să scape de orice răspundere. Luându-o totuşi în serios, dăm iarăşi peste maximalismul
etic. Potrivit acestuia, ca să poată fi acceptată, justiţa trebuie să fie deplină şi finală. Când nu se
întâmplă aşa, conform susţinătorilor maximalismului, ea devine opusul său. Consecinţa unei astfel
de gândiri trebuie să fie respingerea justiţiei umane în general.
Gnoza contesta în cel mai adânc sens ordinea umană, ca parte a ordinii pământeşti, care era,
potrivit gnosticilor, negarea vocaţiei ideale a omului. Orice mijloc era bun pentru eliberarea de
ordinea pământească, aşa cum pentru revoluţionari orice mijloc era bun pentru răsturnarea vechii
orânduiri. În acest scop, gnosticii puteau propovădui asceza extremă sau desfrâul extrem.
4) St rat egia est et ic-et ică. Oamenii decenţ i, care f ac part e din societ at e, nu se bagă în
murdării. Urmărirea, turnătoria aparţin unei sfere a dezgustătorului, de care se cuvine să ne ţinem
departe. Mai mult decât atât, trebuie să recunoaştem că dorinţa de a ajunge la cunoaşterea unor
astfel de murdării, nu poate fi determinată decât de porniri josnice.
De fapt, spun aceşti esteţi ai moralităţii, motivaţia ei nu este dorinţa de a cunoaşte adevărul şi de a
stigmatiza răul, ci dorinţa de a-i umili pe cei din jur şi de a se autoînălţa pe seama lor. Astfel,
încercarea de a cunoaşte adevărul despre funcţionarea poliţiei politice şi despre atitudinea
persoanelor apropiate în acest context nu pot avea decât un caracter resentimentar.
Caracteristice au fost pronunţările unor oameni cunoscuţi, citaţi de Gazeta Wyborcza şi Tygodnik
Powszechny, care au declarat că niciodată nu se vor uita în dosarele lor. Nu vor să ştie cine şi ce a
turnat despre ei. Nu vor deci, să cunoască adevărul, deoarece adevărul este murdar şi dezgustător.
Ceea ce contează cel mai puţin în acest caz este măsura în care motivul acestor declaraţii a fost
presiunea chiar din partea mediei sus-pomenite.
Este doar un paradox aparent acela că ideologiile de stânga, pornind de la absolutismul moral şi
cognitiv ajung la relativism. Deoarece în lume nu se poate menţine nici un fel de absolutism, adepţii
săi, care nu sunt în stare să tragă concluzii mai profunde din această stare de lucruri, trec
nemaipomenit de uşor în relativism. Toate această dialectică poate fi urmărită în argumentaţia
adversarilor lustraţiei:
Deoarece nu putem şti adevărul întreg ar trebui să punem sub semnul întrebării aspiraţia noastră
spre adevăr.
Aceast ă argument aţ ie conduce la dezint egrarea legăt urii, t radiţ ionale în cult ura noast ră,
dint re bine, f rumos şi adevăr. Se pare că adevărul poat e f i urât şi at unci est e mai bine să nu
f ie cunoscut . În fundalul acestor argumente bântuie, de asemenea, contestarea postmodernă a

4. adevărului, care, potrivit acesteia, devine doar un mit, “o serie de metafore şi metonimii”, aşa cum a
formulat-o un clasic al acestui tip de gândire, Friedrich Nietzsche. Acest filosof este, în acelaşi
timp, unul dintre părinţii “filosofiei suspiciunii”, care neagă motivele acţiunii, abordare prezentă şi ea
în argumentarea adversarilor lustraţiei.
Ar părea că nimic nu este mai departe de creştinism decât atitudinea citată mai sus. “Adevărul vă
va face liberi” – spune Hristos. Potrivit teologiei creştine Dumnezeu este adevărul. Si totuşi asta nu
i-a deranjat pe adversarii lustraţiei, care neagă valoarea adevărului, să facă apel la principii creştine.
5) St rat egia moral-det erminist ă. Acest a const it uie f undament ul argument aţ iei ant i-
lust raţ ie. Pot rivit ei, colaborat orii poliţ iei polit ice comunist e au f ost f orţ aţ i să colaboreze,
şant ajaţ i, supuşi la dif erit e t ipuri de presiuni, înf rânţ i psihic. Acceptarea colaborării a fost un
eşec moral.
Această descriere pare de-a dreptul imposibil de contestat. Dar concluziile trase de aici de către
adversarii lustraţiei sunt deja cu totul altceva. Conform acestora, colaboratorii au fost victime şi li
se cuvine mai degrabă compasiune şi ajutor, nu urmărire şi condamnare.
Acesta este un raţionament care neagă în măsura cea mai profundă din toate cele de până acum,
justiţia umană umană tradiţională, şi deci ordinea umană care a fost întemeiată pe ea, adică
instituţia legii. El contestă, de asemenea, moralitatea. Piatra sa unghiulară este determinismul.
Potrivit premizelor sale, omul este condiţionat social (sau în orice alt mod). Nu-şi poate asuma
responsabilitatea pentru acţiunile sale. Acest ansamblu de condiţionări creează răul, căruia
făptaşul individual nu îi este decât un instrument. Prin urmare, acela care făptuieşte răul este mult
mai mult o victimă şi are nevoie de ajutor, nu de pedeapsă.
În sensul acestei dialectici, principalii inamici devin aceia care caută să aducă o oarecare ordine
morală şi cognitivă în realitate. Aceştia sunt, după părerea adversarilor lustraţiei, fundamentalişti
morali, care încearcă să impună altora ordinea lor dezumanizată, alienată. Ei sunt lipsiţi de
toleranţă faţă de slăbiciunea umană, care, potrivit noului crez, devine singura calitate constitutivă
ce caracterizează natura omenească.
Un ast f el de det erminism duce la subminarea principiilor f undament ale ale cult urii noast re:
concept ul responsabilit ăţ ii, şi, prin urmare, şi cel al libert ăţ ii omului. De f apt , el pune sub
semnul înt rebării înt reaga ordine morală. Desigur, este vorba de determinism în ediţie radicală.
Premiza impactului circumstanţelor asupra atitudinilor şi opţiunilor omului nu poate fi pusă la
îndoială. Mai mult, însăşi chestiunea voinţei libere, în contextul a tot felul de condiţionări la care
omul este condamnat (biologic-genetice, culturale, sociale şi altele) este o problemă imposibil de
rezolvat pe teren pur intelectual, o aporie cu care fiecare generaţie şi fiecare om conştient trebuie
să să se confrunte din nou.

5. Şi t ot uşi, cu t oat e acest e complicaţ ii, premiza voinţ ei libere est e singura care permit e
apărarea demnit ăţ ii omului. Se dovedeşte, de altfel, că, în practică, ea aduce consecinţele cele
mai pozitive în dimensiunea socială. Societăţile care recunosc acest principiu se dezvoltă cel mai
dinamic şi câştigă în competiţia globală şi, lucrul cel mai important, strâns legat de primul, adoptă
standarde de civilizaţie în conformitate ordinea morală. Contestarea voinţei libere ar trebui, în plus,
să conducă la o reconstrucţie radicală a realităţii noastre sociale, în urma căreia ar trebui respins şi
bine-cunoscutul principiu de drept al responsabilităţii individuale. În teoriile şi practica juridică a
secolului XX, s-au ivit într-adevăr teze şi soluţii conducând în această direcţie. Acestea au fost idei
care au pus accentul pe resocializare şi renunţarea la categoria pedepsei ca principiu fundamental
al acţiunii legii. Dar ele au fost fragmentare şi inconsecvente.
Iertarea presupune, de asemenea, lepădarea de rău din partea făptuitorului. Acest act trebuie să
fie precedat de recunoaşterea vinovăţiei şi mărturisirea ei. Dimpotrivă, în cazul lustraţiei, adversarii
ei luptă pentru nedezvăluirea răului şi pentru dreptul autorilor acestuia de a beneficia de roadele
sale. Ne putem oare închipui perversiune mai mare?
Nu există însă iertare din partea adversarilor lustraţiei pentru aceia care caută să condamne răul.
Deoarece, conform logicii perverse prezentate mai sus, ei sunt întruchiparea răului.
Det erminismul social în versiune radicală a f ost pe de alt ă part e f undament ul ideologiilor
revoluţ ionare, care au subminat civilizaţ ia noast ră în ult imele două secole, şi dintre care cea
mai influentă a fost comunismul marxist. Potrivit acestuia, vina personală este doar derivată din
relaţiile sociale rele. Transformarea lor revoluţionară va duce la depăşirea tuturor contradicţiilor
existenţei umane şi va elimina răul individual. “Justiţia revoluţionară “, avea să înlocuiască, deja din
momentul revoluţiei, “justiţia burgheză.” Reeducarea trebuia să înlocuiască pedeapsa. Este
semnificativ faptul că cele mai cumplite închisori şi lagăre de concentrare din Uniunea Sovietică,
România, China, Vietnam şi Cambogia au purtat numele de centre de reeducare.
Imediat după revoluţie, când s-a dovedit că, în ciuda a toate, oamenii nu s-au descotorosit de
viciile lor, statele comuniste au revenit şi ele la metode aparent destul de tradiţionale de combatere
a criminalităţii şi la un drept care, în ideea sa, era asemănător celui “burghez”. Fiind considerat
totuşi, inclusiv oficial, ca instrument al statului ideologic, el nu se preocupa prea mult de prejudecăţi
cum ar fi drepturile individuale.
Respingerea lustraţiei a fost o decizie politică. Acest lucru nu înseamnă totuşi că argumentarea sa
a avut doar un caracter instrumental. Este greu să pătrundem în sufletul celor care, ca strategi
politici, şi-au dat seama că lustraţia ar avea consecinţe fatale din perspectiva scopurilor lor, şi de
aceea au pornit o luptă radicală împotriva ei. Dar chiar şi în cazul lor, putem presupune că au
împărtăşit o parte din argumentarea pe care au formulat-o în scopul de a-şi justifica şi valorifica
alegerile politice. Punctele de de vedere exprimate în public, al căror obiectiv este de a convinge un
grup cât mai mare de oameni, formulate în discuţie, ca răspuns la controverse, se organizează
într-o construcţie relativ coerentă şi completă. Aşa a fost şi în cazul ideologiei antilustraţiei, deşi

6. suporterii ei au beneficiat de un imens avantaj în mass-media, ceea ce le-a permis să treacă cu
naturaleţe peste contradicţiile de toate felurile ale poziţiilor exprimate de ei. Ca de obicei pentru
acest tip de constructuri ideatice, ele poartă însemnele timpului lor. În acest caz, deasupra
just if icărilor ant ilust raţ ie se ridică duhul st ângii post moderne.
Retorica creştină a adversarilor lustraţiei poate fi considerată drept o instrumentalizare a acesteia.
Demers cinic şi pervers, întrucât conduce la negarea ideilor şi virtuţilor elementare care stau la
baza acestei religii.
Acest termen se referă la situaţia stângii socialiste de după prăbuşirea comunismului. Voi folosi
termenul de stânga în sens ideologic. Prin urmare, este vorba de un ansamblu de ideologii
configurate cel puţin începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, ca socialismul, comunismul sau
anarhismul. În mod clar şi aceste ideologii au fost influenţate de practica politică.
Ast f el, după prăbuşirea def init ivă a comunismului, st ânga a t rebuit să se îndepărt eze de la
principiile ei f undament ale, care i-au const it uit exist enţ a t imp de pest e o sut ă de ani. Acest
proces a început mult mai devreme, şi s-a legat de faptul ca stânga a fost nevoită să recunoască,
rând pe rând, tot mai multe forme ale civilizaţiei “burgheze”. Cu toate acestea, ultimul act de
abatere al stângii de la principiile sale a fost reconcilierea cu economia de piaţă. Deoarece căderea
comunismului s-a asociat, în plus, cu criza statului bunăstării.
În sfera ideilor din care îşi trag apariţia ideologiile de stânga au avut loc, s-ar părea, modificări încă
şi mai fundamentale. Stânga a părăsit maximalismul etic şi cognitiv.
În numele primului respinsese civilizaţia alienată, burgheză şi proiectase realizarea unui sistem în
care omul şi-ar dezvălui perfecţiunea morală.
În numele celui de al doilea, propusese construirea unei ordini absolut raţionale, care ar fi liberă de
hazard (de exemplu, cel al crizelor economice) şi în măsură să satisfacă nevoile tuturor
participanţilor la viaţa socială.
După prăbuşirea ambelor proiect e, st ânga cult urală occident ală a cont est at ordinea morală,
precum şi orice alt ă ordine, împreună cu pret enţ iile cognit ive ale şt iinţ ei. De fapt, sămânţa
acestei atitudini se afla totuşi deja la baza proiectului de stânga.
Variantă radicală a determinismului, aşa cum am amintit deja, neagă moralitatea umană, din
moment ce neaga liberul arbitru. Deci, proiectul care creşte din absolutismul etic, sau dezacordul cu
orice formă de rău, conduce de fapt la respingerea moralităţii, deoarece implică respingerea lumii.
Dintr-o astfel de atitudine provine sloganul tânărului Marx cu privire la”schimbarea lumii”, în opoziţie
cu “descrierea ei.” Moralit at ea t radiţ ională est e cont est at ă de căt re ideologii revoluţ iei ca
slujind la înt ărirea ordinii capit alist e, şi ast f el a răului din lume. Aceast ă at it udine şi-a găsit
expresia cea mai radicală în “Cat ehismul revoluţ ionar” al revoluţ ionarului rus Serghei

7. Neceaev, pot rivit căruia binele est e pur şi simplu ceea ce slujeşt e revoluţ iei. Aceast ă
at it udine a f ost reprezent at ă şi de Lenin.
La fel ca toate ideile, şi aceasta îşi are rădăcinile în disputele religioase. Ca prototip al ei, poate fi
recunoscută gnoza.
În sensul acestei dialectici, principalii inamici devin aceia care caută să aducă o oarecare ordine
morală şi cognitivă în realitate. Aceştia sunt, după părerea adversarilor lustraţiei, fundamentalişti
morali, care încearcă să impună altora ordinea lor dezumanizată, alienată. Ei sunt lipsiţi de
toleranţă faţă de slăbiciunea umană, care, potrivit noului crez, devine singura calitate constitutivă
ce caracterizează natura omenească.
Gnoza considera lumea noast ră, şi în special mat eria, ca subst anţ ă a răului. Omul se (poate)
smulge din ea, întrucât el poartă în sine o scânteie divină prizonieră în lumea materiei şi ordinii
pământeşti. Pentru că ordinea de pământ este doar o ordine a lumii depravării, şi, prin urmare,
opusul ordinii, în sensul său cel mai profund, care este ierarhia valorilor. De asemenea, ordinea
morală umană nu este altceva decât regulamentul închisorii sufletului, care permite să se menţină
înrobirea elementului spiritual al omului. De aceea gnosticii erau amorali sau antimorali. Ei urmăreau
eliberarea omului, adică a principiului spiritual, divin, ce zace în el, ceea ce se putea obţine prin
gnoză – cunoaşterea cu caracter mântuitor.
Gnoza cont est a în cel mai adânc sens ordinea umană, ca part e a ordinii pământ eşt i, care
era, pot rivit gnost icilor, negarea vocaţ iei ideale a omului. Orice mijloc era bun pent ru
eliberarea de ordinea pământ ească, aşa cum pent ru revoluţ ionari orice mijloc era bun pent ru
răst urnarea vechii orânduiri. În acest scop, gnost icii put eau propovădui asceza ext remă sau
desf râul ext rem.
Criticii comunismului consideră de obicei că la naşterea acestuia a avut o mare contribuţie
vanitatea cognitivă iluministă. Dar cu siguranţă un rol şi mai important l-a îndeplinit aici revolta
metafizică romantică de origine gnostică. Tocmai această revoltă a fost inspiraţia proiectului lui
Marx pe care, mai târziu, în spiritul timpului, el a preschimbat-o în formulele scientiste ale
„Capitalului“. Dar de la început, în comunism sau în ideologiile înrudite cu el a existat un relativism
cognitiv specific, romantic-prometeic. Lumea era un obiect pe care omul trebuia să îl ia în propriile
mâini şi să-l modeleze după dorinţele sale. În timp ce în Iluminism a domnit vanitatea cognitivă, care
a îngăduit să se presupună că omul va cunoaşte tainele universului şi în acest fel va putea să-l
stăpânească, romantismul poruncea să se creadă că voinţa umană este în măsură să-i dea orice
formă. Ideea de om-Dumnezeu este moştenirea romantismului.
Iluminismul a creat metode ştiinţifice care au demonstrat repede limitele cunoaşterii umane. Visurile
romantice de putere nu se termină niciodată. Este doar un paradox aparent, acela că ideologiile de
stânga, pornind de la absolutismul moral şi cognitiv ajung la relativism. Deoarece în lume nu se
poate menţine nici un fel de absolutism, adepţii săi, care nu sunt în stare să tragă concluzii mai

8. profunde din această stare de lucruri, trec nemaipomenit de uşor în relativism. Ba chiar putem
spune că în toate argumentele absolutiştilor zace deja relativismul, care este reversul său.
Toat e aceast ă dialect ică poat e f i urmărit ă în argument aţ ia adversarilor lust raţ iei:
Deoarece nu put em şt i adevărul înt reg ar t rebui să punem sub semnul înt rebării aspiraţ ia
noast ră spre adevăr. Deoarece nu reuşim să facem în lume o ordine morală fără echivoc, trebuie
să renunţăm la orice încercare în acest sens.
În sensul acest ei dialect ici, principalii inamici devin aceia care caut ă să aducă o oarecare
ordine morală şi cognit ivă în realit at e. Aceşt ia sunt , după părerea adversarilor lust raţ iei,
f undament alişt i morali, care încearcă să impună alt ora ordinea lor dezumanizat ă, alienat ă. Ei
sunt lipsiţi de toleranţă faţă de slăbiciunea umană, care, potrivit noului crez, devine singura calitate
constitutivă ce caracterizează natura omenească.
În acelaşi timp, relativiştii morali încercă să-şi atace adversarii cu arma lor. Adică iau poziţie în
apărarea valorilor şi asta în versiunea lor radicală, căreia îi dau o formă absolutistă. O astfel de
atitudine, după cum am arătat mai sus, conduce în mod necesar la relativism. Ori absolutism, ori
relativism, sună crezul adversarilor lustraţiei. Întrucât realitatea socială nu poate fi supusă rigorilor
etice înţelese în mod inechivoc, orice încercare de a introduce în ea elemente ale ordinii etice
trebuie să fie, după părerea lor, un act de ipocrizie.
Tocmai acest tip de absolutism moral, care consideră răul în termenii tabu-ului (nu folosim arhivele
securiste, pentru că au fost alcătuite cu intenţii rele) este o manifestare a unei atitudini extreme,
utopice, ieşite din realitate.
Strategia pe care am desemnat-o ca estetic-etică este foarte semnificativă.
Se potriveşte perfect în cadrul atitudinilor “postmoderne”contemporane. Poate fi calificată drept
un fel de hedonism moralizator postmodern. Potrivit acestuia, adevărul este o convenţie, deci nu
constituie o valoare autonomă. Adepţii unei astfel de abordări îl tratează doar în termenii
beneficiului direct. Adevarul neplăcut este respins. Acesta este unul dintre elementele atitudinii
postmoderne contemporane, care pune sub semnul întrebării etica eroică în numele vegetării fără
de stress. Lumea standardelor, exigenţelor, idealurilor nu numai că este respinsă, dar este şi
condamnată ca inumană. Ea trebuie să fie o manifestare a resentimentului, o metodă de dominaţie
a “fundamentaliştilor morali” asupra celorlalţi oameni obişnuiţi.
Moralit at ea devine ast f el imorală, deoarece, în conformitate cu conceptele aflate în circulaţie
astăzi, motivaţia ei ascunsă este dorinţa de a se înălţa pe socoteala publicului imperfect, care este
astfel înjosit. Desigur, toate aceste serii de raţionamente conduc la contestarea oricărei ordini
umane.
Este caracteristic tipul de argumentaţie morală, rezumat în formula “mai bine să dăm drumul la o

9. sută de vinovaţi decât să condamnăm un nevinovat”. În sens literal, ar trebui să fim de acord cu ea.
Întrebarea este doar ce concluzii tragem de aici. Dacă asta înseamnă renunţarea la justiţia umană,
aşa cum e ea, imperfectă, condamnată la greşeli şi deci la nedreptăţirea unor nevinovaţi, atunci
ajungem la absurd. Chiar şi numai pentru că dimensiunea răului pe care îl vom provoca abandonând
normele tradiţionale şi instituţiile bazate pe acestea va fi incomparabil mai mare decât cea a răului
pe care ele îl cauzează.
Adversarii lust raţ iei recurg adesea la o ret orică creşt ină. Vorbesc mult de iertare şi milostivire.
Numai că aceste concepte nu pot fi conciliate cu modul lor de gândire. În special categoria iertării a
suferit în dialectica lor o transformare perversă. Dacă agenţii şi turnătorii au fost victimele
condiţionărilor, şi, prin urmare, pur şi simplu victime, atunci actul iertării pur şi simplu îi jigneşte. Oare
poate fi iertată victima?
Iert area creşt ină est e o virt ut e eroică. Omul, urmându-L pe Dumnezeu, renunţ ă la
despăgubirea pent ru răul care i-a f ost f ăcut , despăgubire la care are pe deplin drept ul. Face
aceasta pentru a întrerupe lanţul răului. Iertarea nu poate fi determinată de comoditate, laşitate,
delăsare. Dacă din astfel de motive omul aruncă în uitare răul, aceasta înseamnă doar că este slab,
este indiferent din punct de vedere etic, iar un asemenea act este reprobabil moral.
Iert area presupune, de asemenea, lepădarea de rău din part ea f ăpt uit orului. Acest act
t rebuie să f ie precedat de recunoaşt erea vinovăţ iei şi mărt urisirea ei. Dimpot rivă, în cazul
lust raţ iei, adversarii ei lupt ă pent ru nedezvăluirea răului şi pent ru drept ul aut orilor acest uia
de a benef icia de roadele sale. Ba chiar luptă şi pentru reputaţia lor. Prin urmare, pretind
gratificaţie morală pentru încălcarea normelor morale elementare. Fiindcă reputaţia este o
satisfacţie morală. Ne putem oare închipui perversiune mai mare?
Nu exist ă însă iert are din part ea adversarilor lust raţ iei pent ru aceia care caut ă să condamne
răul. Deoarece, conform logicii perverse prezentate mai sus, ei sunt întruchiparea răului.
La fel de perversă este atitudinea adversarilor lustraţiei faţă de milostenie. Ea este destinată
exclusiv făptuitorilor răului, care (în acest caz nu putem să nu facem referire la practică), se bucură
în realitatea celei de-a III-a RP de privilegii deosebite. De victimele acestora, avocaţii respectivei
milostenii nu se ocupă.
Ret orica creşt ină a adversarilor lust raţ iei poat e f i considerat ă drept o inst rument alizare a
acest eia. Demers cinic şi pervers, înt rucât conduce la negarea ideilor şi virt uţ ilor
element are care st au la baza acest ei religii.
Dar ea poate fi privită şi ca o tentativă de preluare, intenţionându-se atât recuperarea acestei
tradiţii cât şi contrazicerea semnificaţiei ei fundamentale. Într-o astfel de înţelegere a acestei
strategii, retorica religioasă a adversarilor lustraţiei devine un element al subminării postmoderne a
religiei. Tentativa de a o reinterpreta în spiritul complexului cultural postmodern: al pacifismului,

10. feminismului şi celorlalte -isme care mai vin la rând. În orice caz, lupta împotriva lustraţiei se înscrie
în marea culturomachie contemporană.
(traducere Anca Cernea)