1. inliniedreapta.net http://inliniedreapta.net/minciuni-gogonate-1/
Minciuni gogonate (1)
Teroarea a pătruns în viaţa mea chiar din prima zi în care am pus piciorul în Ierusalim: un arab şi-a cumpărat
un cuţit de măcelar şi a început să căsăpească lumea pe stradă. Unul dintre răniţi a apucat să se ascundă
chiar în clădirea unde trebuia să mă înregistrez ca nou venit. Pe scări încă era sîngele acelei victime atacate
pentru simpla crimă de a se fi plimbat prin centrul Ierusalimului ziua în amiaza mare. Cine ar fi crezut că 25
de ani mai tîrziu locul cuţitelor avea să fie luat de arme automate, sinucigaşi şi rachete?
Israelul a încercat să facă pace, după cum se vede din paginile istoriei, chiar înainte de a se autodeclara stat
pe teritoriul care îi fusese destinat prin hotărîrile Ligii Naţiunilor şi ONU. Ce-i drept, înainte de independenţa
statului, au acţionat în Palestina Mandatorie organizaţii de rezistenţă evreieşti, care îi vizau de fapt pe englezii
care făceau tot posibilul şi imposibilul pentru a submina înfiinţarea statului evreu – însăşi esenţa mandatului la
care se angajaseră în momentul preluării, împreună cu francezii, a teritoriilor pierdute de Imperiul Otoman la
finele primului război mondial. Maşina de propagandă palestiniană a deturnat şi acest fapt istoric, susţinînd că
teroarea îndreptată de ei împotriva “sioniştilor” este rezultatul unor imaginare acte teroriste comise cu zeci de
ani în urmă de evrei asupra civililor palestinieni paşnici şi neînarmaţi, cu intenţia de a-i izgoni de pe paminturile
lor strămoşeşti. 1001 de nopţi, basme arabe (altă deturnare, aceste basme fiind de fapt persane, Şeherezada
nefiind un nume arăbesc).
Cînd am ajuns eu în Israel nu se vorbea de Nakba – catastrofa palestinienilor – Nakba fiind un alt instrument
de propagandă inventat acum vreo zece ani. Nu se vorbea nici de genocidul la care îi supune Israelul pe bieţii
palestinieni, care aproape că şi-au sporit numărul de zece ori în ultimele şase decenii, sau de apartheid.
Acceptarea realităţii că nu Israelul
este vinovat de starea de război
din Orientul Mijlociu se face după
metoda picăturii chinezeşti, mai
ales că după fiecare picătură te
ştergi, te usuci şi mergi mai
departe. Numai că la un moment
dat începi să suferi de efectul
cumulat al picăturilor (ceea ce
marxiştii numeau saltul calitativ,
pare-mi-se) şi, de găleata cu apă
care ţi se aruncă din cînd în cînd în
faţă – cum ar fi atacurile de la Ras
Burqa sau de la Naharaim sau cîte
şi mai cîte alte crime odioase
comise în numele “eliberării
Palestinei”.
Arabii nu şi-au ascuns niciodată
intenţiile de a duce la “bun sfîrşit”
ceea ce fusese început de Hitler –
exterminarea evreilor. În 1943,
Amin el-Husseini, muftiul Corturi în loc de case
Ierusalimului propovăduia la Radio
Berlin – “Ucideţi evreii oriunde i-aţi
găsi, pentru plăcerea lui Allah.”
Azzam Pasha, secretarul general al Ligii Arabe a declarat jihad împotriva Israelului chiar în ziua Declaraţiei de
Independenţa, 15 mai, 1948: “Acest război va fi unul de exterminare si un masacru de proporţii monumentale,
comparabil cu masacrele săvîrsite de mongoli şi de cruciaţi.” Intenţiile arabilor erau clare încă înainte de
înfiinţarea OEP în 1964, trei ani înainte de războiul de şase zile în care Israelul a ocupat Gaza, Cisiordania.
peninsula Sinai şi Podişul Golan. Primul Ministru al Irakului, care tocmai fusese creat din teritoriile preluate de

2. la Imperiul Otoman, se lăuda înainte de razboiul din 1948 că arabii au nevoie doar de “cîteva mături” pentru a-i
“arunca pe evrei in mare, imediat ce englezii ne dau semnalul”.
Iată deci că nu ocuparea teritoriilor şi nu politica de genocid sau apartheid stau la baza conflictului din Orientul
Mijlociu, ci vechiul antisemitism bine fardat şi deghizat în anti-sionism, iar prezenţa noastră pe anticele teritorii
ale Regatelor Israel şi Iudea (Iudea şi Samaria fiind de fapt Cisiordania) nu poate fi tolerată nici măcar pe un
singur bob de nisip, ci numai în mare.
Vă propun prima serie dintr-o scurtă carte scrisă de David Meir-Levi, profesor de arheologie şi istorie a
Orientului Apropiat, care a studiat la prestigioasele universităţi americane Johns Hopkins şi Brandeis, în
prezent director pentru cercetare şi educaţie la Centrul Iniţiativa israeliană pentru pace din San Francisco.
“Cum este posibil?” scrie David Horowitz în introducerea la această carte. “Cum se poate ca răul sa îmbrace
veşmintele justiţiei? Cum se poate justifica un război de genocid care urmăreşte distrugerea unui popor
democratic ca fiind o luptă de eliberare naţională? Se poate prin crearea unor mituri politice care
raţionalizează agresiunea şi justifică războiul contra unei populatii civile.”
P.S.
De la o vreme încoace se vîntură ideea că evreii de azi nu sint descendenţii israeliţilor şi ai iudeilor din
antichitate, ci khazari convertiţi la iudaism. Adică orice ai face, dacă ai cea mai mică afinitate cu iudaismul
eşti condamnat la moarte. Nu-mi amintesc ca Inchiziţia să fi iertat vreun evreu botezat, aceştia fiind
persecutaţi timp de generaţii. Nu ţin minte ca Hitler să fi făcut vreo referire la khazari, ba din contra, legile lui
draconice scotoceau trei generaţii în urmă pentru a determina originea ne-ariană a oricarei persoane. Cind
Hitler spunea “Juden”, să se fi referit el oare la khazari convertiţi sau la iudei/evrei? Şi nici n-am auzit pe
cineva spunînd vreodată “ce nas de khazar are cutare”…
Minciuni gogonate: Spulberarea miturilor războiului de propagandă împotriva Israelului
David Meir-Levi
1. Problema refugiaţilor
Versiunea arabă a tragediei refugiaţilor arabi care au fugit din Palestina Mandatorie înainte şi după războiul din
1948 şi respectiv din Israel imediat după război i-a dominat şi continuă să-i domine în asemenea măsură pe
cei mai bine pregătiţi istorici, comentatori şi ziarişti, încît fuga din Israel a aproape un milion de arabi lipsiţi de
noroc, ajutor şi speranţă este acceptată aproape ca un fapt. Din moment ce Israelul a creat problema,
Israelul trebuie să o şi rezolve.
Deşi primită visceral şi aproape canonizată de propaganda anti-israeliană care plasează problema refugiaţilor
în chiar centrul narativului despre conflictul din Orientul Mijlociu, această afirmaţie este absolut şi incontestabil
– falsă.
Originile problemei
Statul Israel a fost creat printr-un demers paşnic şi legal sub egida Naţiunilor Unite. Teritoriul pe care s-a
creat Statul Israel nu era palestinian, ci făcea parte din Imperiul Otoman. Turcii, care au condus Imperiul
Otoman timp de 400 de ani, au pierdut aceste teritorii o dată cu înfrîngerea în primul război mondial. La
vremea respectivă nu existau pămînturi “palestiniene”, pentru că nimeni nu susţinea că ar fi palestinian.
Regiunea Palestinei era locuită de arabi care se considerau sirieni. Abia după primul război mondial englezii
şi francezii, care au înfrînt Turcia, au creat în mod artificial din teritoriile Imperiului Otoman statele numite în
prezent Iordania, Siria, Liban şi Irak. Iordania a fost creată pe circa 80% din teritoriul Palestinei Mandatorii,
care fusese desemnat în mod official de Liga Naţiunilor ca parte din “patria evreilor”. După înfiinţarea Iordaniei,
evreilor li s-a interzis dreptul de proprietate pe teritoriul regatului. Două treimi din cetăţenii Iordaniei sînt arabi
palestinieni, deşi la domnie se află monarhia Haşemită.

3. În 1947, planul de partajare ratificat de Naţiunile Unite prevedea crearea a două state pe cincimea care mai
rămăsese din teritoriul iniţial al Palestinei Mandatorii: Israelul pentru evrei şi încă un stat arab pentru arabi.
Arabii au renunţat la stat şi au declanşat războiul împotriva Israelului. Aceasta este prima cauză a problemei
refugiaţilor.
Refugiaţi arabi au devenit cele aproximativ 725.000 de mii de persoane care au fugit din calea războiului iniţiat
nu de arabii palestinieni ci de statele arabe. Aceste dictaturi arabe nu puteau accepta ideea unui stat ne-arab
în Orientul Mijlociu. Conducătorii a opt state arabe, a căror populaţie combinată depăşea cu mult numărul
evreilor stabiliţi pe teritoriul Imperiului Otoman, au iniţiat razbioul, adică au invadat simultan şi pe trei fronturi
statul evreu incipient. Încă de la început Israelul s-a adresat vecinilor cu propuneri de pace, şi oferindu-le
relaţii de prietenie şi cooperare. Însă dictatorii arabi au refuzat invitaţia şi au răspuns cu un război de anihilare
a Israelului.
Războiul a eşuat. Starea de război a rămas permanentă din cauza refuzului statelor arabe, în special Arabia
Saudita şi Irakul, de a semna un tratat de pace cu Israelul. Pînă în ziua de azi, statele arabe şi palestinienii
definesc eşecul agresiunii lor şi supravieţuirea Israelului drept Nakba – catastrofa.
Dacă arabii nu ar fi iniţiat agresiunea, dacă nu ar fi început războiul, dacă armatele arabe nu ar fi invadat
teritoriul Israelului cu intenţia de a comite genocid, nu numai că nu ar exista astăzi nici un refugiat arab, ci
statul numit Palestina ar fi existat în Cisiordania şi fîşia Gaza încă din 1948.
În timpul războiului Israelul a cucerit teritorii. În absenţa unui tratat de pace între părţile beligerente, legea
naţiunilor permite anexarea teritoriilor agresorului ca urmare a unui conflict, cu toate că aceste teritorii care
aparţinuseră iniţial turcilor trecuseră în posesia învingătorilor din primul război mondial. Israelul a oferit
teritoriile cucerite în campaniile de apărare împotriva agresiunii arabe în schimul unei păci formale, şi cu
ocazia negocierii armistiţiului în Rodos, şi la conferinţa de la Lausanne din 1949. Oferta a fost respinsă de
conducătorii arabi care preferau să menţină starea de război cu scopul de a distruge în final statul evreu.
Dacă oferta Israelului ar fi fost acceptată, toate problemele care afectează regiunea de atunci şi pînă în ziua
de azi ar fi fost rezolvate în mod just şi imediat. Unica problema care nu s-ar fi rezolvat pe placul arabilor era
dorinţa lor de a şterge Israelul de pe faţa pămîntului.
După victorie, Israelul a adoptat o lege care permitea revenirea refugiaţilor arabi în Israel cu condiţia să
semneze o declaraţie de renunţare la violenţă, să jure credinţă Statului Israel, şi să-şi asume obligaţia de a
deveni cetăţeni paşnici şi productivi. În deceniile următoare, peste 150.000 de arabi au profitat de ratificarea
acestei legii pentru a duce o viaţă productivă în Israel. Evreii nu beneficiază de legi similare de încetăţenire în
statele arabe, unde prezenţa lor este interzisă.
Orice observator raţional şi imparţial ar trebui să deducă deja ca nu Israelul este cauza problemei refugiaţilor
şi nici piedica din calea soluţiei.
Dimpotrivă, problema refugiaţilor arabi este rezultatul direct al agresiunii iniţiate de statele arabe şi, în urma
încercării nereuşite de a şterge Israelul de pe faţa pămîntului, al refuzului lor de a accepta pacea formală cu
Israelul sau de a se ocupa de refugiaţii arabi din afara graniţelor Israelului.
Refugiaţii evrei
Conflictul dintre evrei şi arabi a generat şi alţi refugiaţi, pe care toţi cei situaţi pe partea arabă a controversei
preferă să-i ignore. Între 1949 şi 1954, circa 800.000 de evrei au fost forţaţi să părăsească ţările arabe şi
musulmane unde trăiseră de sute şi chiar mii de ani – Irak, Maroc, Tunisia, Iordania, Iran, Siria, Egipt, Liban şi
alte state musulmane. Aceşti evrei nu fuseseră populaţii ostile în ţările arabe, ci cetăţeni paşnici. Cu toate
acestea, ei au fost alungaţi, uneori sub ameninţarea armelor, permiţîndu-li-se să ia cu ei doar hainele cu care
erau îmbrăcaţi. Unicul motiv al acestei expulsii l-a constituit setea de răzbunare pe minorităţile evreieşti din
ţările arabe, spălarea ruşinii înfrîngerii în războiul de agresiune.
Majoritatea refugiaţilor evrei s-au îndreptat spre Israel, unde au fost integraţi în normalitate de micul stat evreu
incipient. Statele arabe (şi ulterior OEP) au refuzat să facă acelaşi lucru pentru refugiaţii arabi, preferînd să-i
menţină într-o stare de oprimare care să justifice starea de război împotriva Israelului.

4. Unii observatori sugerează că dualitatea situaţiei refugiaţilor ar trebui privită ca un “schimb de populaţie” –
arabii au fugit spre ţări arabe în timp ce evreii au fugit spre statul evreu, şi unii şi alţii ca urmare a războiului
din 1948, şi unii şi alţii în condiţii pe care fiecare le consideră drept evacuare forţată. Pe de altă parte, nici un
factor arab nu a sugerat ceea ce este evident: dacă refugiaţii evrei au fost reaşezaţi pe pămînturi evacuate de
fugarii arabi, de ce să nu fie reasezati refugiaţii arabi pe pămînturi de unde evreii au fost expulzaţi din statele
arabe? Unul din motivele pentru care nimeni nu ridică această propunere este faptul că nici un stat arab, cu
excepţia Iordaniei, nu acordă cetăţenie refugiaţilor arabi.
Dacă luăm în consideraţie proprietăţile confiscate de la evrei după izgonirea din ţările arabe şi musulmane,
putem conclude că evreii au plătit deja despăgubiri substanţiale arabilor, pe drept sau pe nedrept. Valoarea
proprietăţilor şi a bunurilor confiscate de guvernele arabe de la refugiaţii evrei a fost estimată la aproximativ
2,5 miliarde de dolari, la valoarea din 1948. Investiţi aceste fonduri cu modesta dobîndă de 6.5% timp de
peste 57 de ani şi ajungeţi în prezent la un total de 80 de miliarde de dolari, pe care guvernele arabe şi
musulmane din ţările care şi-au izgonit evreii le-ar fi putut aloca pentru bunăstarea refugiaţilor arabi. Suma
este mai mult decît suficientă pentru despăgubirea lor. Deşi evaluarea bunurilor şi proprietăţilor lăsate de
arabi sub controlul Israelului este imposibil de efectua, nici cea mai generoasă estimare nu se apropie de 2,5
miliarde de dolari la valoarea din 1948. Aşadar, în mod ipotetic, partea arabă a ieşit deja în cîştig.
Numeroasele războaie din secolul XX au creat zeci de milioane de refugiaţi în Europa şi Asia. În 1922, 1,8
milioane de persoane au fost relocate pentru a soluţiona războiul greco-turc. După cel de-al doilea război
mondial, cam 3,000,000 de germani au fost forţaţi să părăsească Europa răsăriteană şi să reaşeze pe
teritoriul Germaniei. În urma împărţirii subcontinentului indian, a avut loc un transfer de peste 12 milioane de
persoane între India şi Pakistan.
Toate problemele legate de refugiaţi s-au rezolvat, cu excepţia celor aproximativ 725,000 de arabi care au
fugit din Israel în timpul războiului din 1948, şi pe care statele arabe şi OEP îi ţin în continuare în tabere de
refugiaţi.
Problema refugiaţilor arabi
Un alt aspect ironic legat de contextul problemei refugiaţilor este faptul că Israelul a rezolvat problema
refugiaţilor evrei prin alocarea de resurse masive pentru educaţia şi integrarea acestora în societatea
israeliană. Aceşti refugiaţi nu au devenit niciodată o povară pe spatele omenirii, si nici nu au avut vreodată
nevoie de ajutorul ONU. Ţara gazdă nu le-a negat niciodată drepturile civile şi umane. Dimpotrivă, în pofida
marilor dificultăţi, a discriminării şi a sărăciei iniţiale, precum şi a adaptării dificile, aceşti refugiaţi şi urmaşii lor
au devenit cetăţeni productivi în unica democraţie din Orientul Mijlociu, şi îşi aduc contribuţia substanţială într-
una dintre cele mai dezvoltate ţări din punct de vedere tehnologic şi social din întreaga lume.
Soarta refugiaţilor arabi este diametral opusă cu soluţia evident pozitivă a problemei lor. Conducerea arabă
şi-a menţinut fraţii palestinieni în mizerabile tabere de refugiaţi care aduc mai degrabă cu lagăre de
concentrare. Suferinţa locuitorilor este perpetuată de conducători machiavelici pentru a alimenta războiul de
propagandă contra Israelului şi a vestului.
Palestinienii care s-au refugiat în 1948 în Gaza au fost aduşi cu forţa în situaţia în care se află, dar nu de
forţele israeliene, ci de cele egiptene, care i-au ţinut sub pază armată şi au deschis focul asupra lor ori de cîte
ori au încercat să plece. Nici unul din aceşti refugiaţi nu a primit vreodată cetăţenia sau paşaportul egiptean.
(Aceste fapte au fost relatate de însuşi Yasir Arafat, în biografia sa autorizată, scrisă de Alan Hart, Arafat:
terorist sau omul care aduce pacea? 1982). Oprimarea refugiaţilor din Liban este similară dar mai puţin
draconică. Legea le interzice să practice aproape 70 de profesii, nu au dreptul la cetăţenie şi nu au voie să
călătorească. Iordania este singurul stat care le-a acordat refugiaţilor cetăţenia.
Sakher Habash, membru la înalt nivel al Comitetului Central Fatah, a explicat succint motivul calculat pentru
care conducătorii arabi, inclusiv cei palestinieni, refuză refugiaţilor palestinieni reîntoarcerea la o existenţă
normală. La o conferinţa ţinută în 1998 (!!! n.t.) la Universitatea An-Najah din Sihem, Habash a declarat:
“Pentru noi, problema refugiaţilor este atuul cu care vom cîştiga, care va duce la sfîrşitul Statului Israel.”
Cu alte cuvinte, război, teroare, izolarea diplomatică a Israelului, campanii de relaţii publice desfăşurate în
lumea întreagă pentru a demoniza Israelul pot să eşueze (după cum au şi eşuat în mare parte); dar cîta

5. lumea întreagă pentru a demoniza Israelul pot să eşueze (după cum au şi eşuat în mare parte); dar cîta
vreme acest ultim atu este viu, speranţa de a distruge Israelul încă pulsează în inima arabilor dornici de
revanşă.
Palestinienii fugiţi din Israel în 1948 şi care sînt încă în viaţă nu au nici un fel de drept legal să se întoarcă în
Israel, deoarece conducerea arabă care îi reprezintă (naţiunile arabe pînă în 1993 şi ulterior Autoritatea
Palestiniană) sînt de jure şi de facto în stare de război cu Israelul; deci, deocamdată, aceşti refugiaţi sînt
potenţial ostili Israelului. Legea internaţională nu cere unui stat aflat în stare de război să se sinucidă prin
acordarea dreptului de intrare pe teritoriul său a sute de mii de indivizi potenţial ostili. În contextul unui tratat de
pace, refugiaţii arabi ar fi putut să beneficieze de oferta Israelului din 1949; dar conducerea lor a respins
oferta.
În prezent, pretenţiile palestinienilor la “Dreptul de reîntoarcere” sînt bineînţeles însoţite pretenţia că nu este
vorba de 725,000 de refugiaţi (minus cei care au decedat între timp), ci de 5 milioane. Această cifră este pusă
în serviciul multor agende politice, dar conform legilor internaţionale, generaţiile născute în cadrul unei
populaţii de refugiaţi care a fost reaşezată şi care trăieşte în exil nu mai deţin statut legal de refugiaţi. Ceea ce
înseamnă că în prezent statutul legal de refugiat se aplică numai acelor arabi care au fugit în 1948 şi care sînt
încă în viaţă, mare parte dintre ei fiind deja la o vîrsta înaintată.
Ideile principale
Conducătorii arabi prelungesc în mod artificial criza refugiaţilor arabi de mai bine de 57 de ani cu scopul de a
exploata suferinţa propriului lor popor, cu scopul de a crea un “copil de afiş” pentru statutul de victimă al
palestinienilor; iată un teren propice pentru lansarea acţiunilor de propagandă împotrivă Israelului; un cadru de
formare şi antrenare pentru terorişti arabi; un atu în slujba războiului de jihad împotriva Israelului (cf. Sakher
Habash) dupa ce toate celelalte modalităţi (război, teroare, eforturi diplomatice ) dau greş.
“Haq el-Auda”, “legea întoarcerii” arabilor palestinieni la fostele case, ferme şi livezi care fac parte din Statul
Israel de peste 57 de ani este o escrocherie.
În urmă cu 60 de ani, în statele arabe din Orientul Mijlociu trăiau aproape un million de evrei: populaţie cinstită,
muncitoare, care îşi aducea aportul la cultura şi economia ţărilor de domiciliu. În prezent aproape că nu mai
sînt evrei în ţările arabe din Orientul Mijlociu, iar legislaţia rasistă de tip apartheid în vigoare în unele din aceste
state interzice pînă şi accesul turiştilor evrei.
Pe de altă parte, cei cam 170,000 de arabi care nu au fugit din Israel în 1949 depăşesc în prezent 1,4
milioane. Dintre ei: 12 deputaţi în parlamentul israelian, judecători în toate tribunalele israeliene inclusiv la
Curtea Supremă, doctori în ştiinţe şi profesori la colegiile şi universităţile israeliene. Ei se bucură de mai multă
libertate şi au acces la educaţie şi oportunităţi economice mult peste orice alt sector similar de populaţie
arabă care trăieşte oriunde în lumea arabă.
Conducătorii arabi au creat în 1948 problema refugiaţilor arabi prin războiul de agresiune împotriva tînărului
stat israelian care a fost creat în mod legal de ONU; conducătorii arabi menţin încă de atunci statutul de
refugiat al populaţiei arabe şi îi refuză orice posibilitate de a duce o viaţă normală în ţările arabe cu scopul de
a folosi suferinţa creată de ei înşişi ca armă în nesfîrşitul război împotriva Israelului.
De-a lungul tuturor acestor decenii taberele de refugiaţi şi exploatatorii lor arabi au fost finanţaţi cu miliarde de
dolari de la ONU, SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, Uniunea Europeană şi alţii.
va urma