Dumnezeu in credinta crestina

1. DUMNEZEU ÎN CREDINŢA CREŞTINĂ
SUMAR:
A. Preliminarii
B. Despre fiinţa lui Dumnezeu
C. Natura lui Dumnezeu
D. Subzistenţa personală tri-unitară a lui Dumnezeu
E. Caracterul lui Dumnezeu
F. Voia lui Dumnezeu
G. Dumnezeu şi mântuirea omului
H. Credinţa creştină
A. Preliminarii
Născut din iudaism (prima religie monoteistă din istoria lumii), creştinismul este
considerat nu numai continuarea, ci şi înflorirea acestuia. Fără să subestimeze revelaţia
specială a Vechiului Testament (Legea, Profeţii şi Psalmii), Biserica aşează deasupra
revelaţia specială a Noului Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele
apostolice şi Apocalipsa). Aceasta din pricină că ea conţine revelaţiile cu totul speciale
făcute omenirii prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, aşa cum le-au primit de la
El însuşi şi ni le-au transmis apostolii (Matei, Ioan, Petru, Iacov, Pavel, Iuda Tadeul) şi
evangheliştii (Marcu, Luca).
Din aceste motive, descrierea lui Dumnezeu în creştinism este nu doar cu mult
superioară oricărei încercări pagâne, panteiste, de a-l descrie pe "Cel ce este" (IHVH), dar
chiar şi deasupra concepţiei vechi-testamentare (pe care o desăvârşeşte). În fapt este
vorba despre adevărata şi deplina cunoaştere a lui Dumnezeu.
Dumnezeu există şi poate fi cunoscut. Prima afirmaţie este un postulat al
credinţei, căci Dumnezeu nu poate fi demonstrat ştiinţific de vreme ce, în calitatea Sa de
Creator, este mai presus de cele create, pe care le studiază ştiinţa, iar cea de a doua este
o afirmaţie a experienţei personale a omului.
Religia creştină diferă de toate celelalte prin faptul că afirmă că Dumnezeu poate fi
cunoscut ca şi Dumnezeu personal prin mijlocirea Revelaţiei speciale cuprinsă în Sfintele
Scripturi. Biblia nu e scrisă pentru a demonstra în mod abstract că Dumnezeu există, ci
pentru a-l revela din activităţile Sale, care penetrează istoria, şi pe care Scriptura le
dezvăluie. Revelaţia lui Dumnezeu în Scripturi este progresivă şi atinge punctul culminant
în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat"1.
B. Despre fiinţa lui Dumnezeu
Dumnezeu este Cel ce există prin Sine, Cel ce are în Sine cauza propriei Sale
existenţe. În timp ce Creaţia (universul şi făpturile sale) este dependentă de El, Dumnezeu
este totalmente independent faţă de creaţie, în sensul că nu se confundă cu ea, nici nu
este o parte a ei şi nici nu este un principiu impersonal al acesteia, ci este Creatorul şi
Susţinătorul întregii creaţii. Sfinţii Părinţi vorbesc de energiile necreate ale lui Dumnezeu
care stau la temelia existenţei tuturor celor create.
Mai mult, în calitatea Sa de prototip al omului, pe care l-a făcut "după chipul şi
asemănarea Sa" (Geneza 1:26) Dumnezeu nu este ceva impersonal şi vag - "o forţă" sau
"un principiu" -, ci este un Dumnezeu personal, după cum şi omul creat de El este o
realitate personală, dotată cu conştienţă de sine, cu conştiinţă morală, cu raţiune, afecte şi
voinţă.
Acest mister al fiinţei lui Dumnezeu i-a fost revelat lui Moise, în pustia Horeb, când
Dumnezeu i s-a arătat într-un rug de foc care nu se mistuia şi din mijlocul căruia i-a vorbit2.
Dumnezeu i se descoperă ca fiind Iahve (de la rădăcina ebr. “iah” = a fi), respectiv: “Eu
1
Crezul de la Niceea, 325 d.Hr
2
Exod 3:2 ş.u.

2. sunt Cel ce sunt”, adică “Eu sunt Cel care există prin Sine”3.
C. Natura lui Dumnezeu
În natura Sa Dumnezeu este Spirit, aşa cum o afirmă Iisus Hristos în discuţia cu
femeia samariteancă4. El este Acela care a făcut cerurile, pământul, care a creat lumina şi
aştrii cereşti, care a organizat universul şi care a creat viaţa vegetală, animală şi
omenească5. În esenţa Sa Dumnezeu, ca Duh, este cu totul diferit de creaţia Sa, care este
de factură materială, derivată. Prin faptul că Dumnezeu este spirit pur, afirmăm că El este
fără formă sau părţi şi nu are un trup (pantesimul afirmă greşit că universul ar fi “trupul lui
Dumnezeu”; de vreme ce universul a fost creat de Dumnezeu şi are un început bine
determinat în timp, el nu este deodată cu Dumnezeu, care este veşnic, aşadar nu poate fi
“trupul” Lui). Spiritul nu este o formă de existenţă limitată sau restrânsă, ci este unitatea
perfectă a fiinţei.
Dumnezeu este Spirit infinit. Infinitatea Sa în timp o numim eternitatea Lui,
infinitatea Sa în spaţiu o numim omniprezenţă, infinitatea Lui în cunoaştere o numim
omniscienţă, iar infinitatea puterii Sale o numim omnipotenţă. În esenţa Sa, Dumnezeu
este nelimitat şi orice element al naturii Sale este, de asemenea, nelimitat.
El nu este închis în universul material (natura), ci este infinit de mult deasupra ei
(transcendent). Totodată El este şi imanent, în sensul că puterea şi prezenţa Lui pătrund
întreaga Sa creaţie. Dumnezeu nu este rupt de creaţia Sa, nu este un spectator exterior,
El pătrunde totul6, atât lucrurile neînsufleţite, cât şi pe cele însufleţite, de la energie şi
elementele subatomice până la resorturile cele mai intime ale gândirii şi vieţii, etc.
Cuvântarea Apostolului Pavel din Areopag7 în faţa elitei filozofice a vremii surprinde
ambele aspecte ale transcendenţei şi imanenţei lui Dumnezeu:
“Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al
pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini
omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi
toate lucrurile.” (transcendenţa lui Dumnezeu). “El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi
şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească
să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi.” (imanenţa
Sa).
D. Subzistenţa personală tri-unitară a lui Dumnezeu
Dumnezeu nu este o realitate impersonală, ci este o realitate spirituală personală.
El nu este însă o existenţă personală monadică, însingurată, ci este o comuniune fericită
de trei Persoane divine, care deşi distincte în trăsăturile lor, împărtăşesc aceeaşi natură
spirituală divină: (1) Dumnezeu Tatăl - Cel care este izvorul dumnezeirii şi a toate
Creatorul, (2) Dumnezeu Fiul - Cel care “pentru noi oamenii şi a noastră mântuire s-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om”8, “Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatul lumii”9, “Mântuitorul lumii”10 şi (3) Dumnezeu Duhul Sfânt, Mângâietorul şi
Călăuzitorul celor ce cred şi îl ascultă pe Dumnezeu 11. Dumnezeu este fericit în Sine
însuşi12 pentru că El “este dragoste”13. Relaţiile dintre cele trei Persoane divine sunt relaţii
3
Exo.3:14
4
Ioan 4:24
5
Geneza 1
6
Ieremia 23:24; Psalmul 139:7-12
7
Faptele Apostolilor 17:24-27
8
Crezul de la Niceea, 325 d.Hr.
9
Ioan 1:29
10
1 Ioan 4:14
11
Ioan 14:26, 16:13
12
1 Timotei 1:11, 6:15
13
1 Ioan 4:8, 16

3. de infinită iubire.
Tatăl naşte pe Fiul din veşnicie14 şi purcede pe Duhul Sfânt15. Pentru că Dumnezeu
este o comuniune de Persoane, care sunt una în natura şi fiinţa Lor divină, Scriptura
vorbeşte atât la singular, cât şi la plural despre Dumnezeu (ebr. Elohim, pluralul de la
Eloah, în Geneza 1:1).
Revelaţia tri-unităţii lui Dumnezeu, deşi prezentă şi în scrierile Vechiului Testament,
devine pe deplin clară şi luminoasă în scrierile nou-testamentare, prin întruparea Fiului lui
Dumnezeu16 şi pogorârea Duhului Sfânt17.
Tri-unitatea lui Dumnezeu s-a revelat pe deplin la botezul în Iordan al Domnului
Iisus Hristos, Fiul întrupat al Tatălui: Fiul întrupat era prezent în apa Iordanului, din cer s-a
auzit glasul Tatălui care a mărturisit despre El că este Fiul său preaiubit, iar Duhul Sfânt s-
a pogorât peste Iisus în chip trupesc18.
E. Caracterul lui Dumnezeu
Scripturile vechi şi nou testamentare afirmă despre Dumnezeu că este, mai presus
de orice, sfânt: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor”19; “Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”20. El însuşi se
recomandă pe Sine astfel când cere ca trăsăturile noastre de caracter să fie asemenea
caracterului Său: “Fiţi sfinţi căci Eu sunt sfânt”21.
Cea mai frumoasă prezentare de Sine a lui Dumnezeu este cea pe care Domnul
însuşi o face înaintea lui Moise22:
“Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie,
plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de
oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat
drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor
până la al treilea şi al patrulea neam!”
În sfinţenia Sa, dreptatea lui Dumnezeu se găseşte într-un echilibru perfect cu
dragostea lui. Dreptatea Sa îi cere să pedepsească păcatul. Dragostea lui de oameni este
cea care l-a determinat să găsească o soluţie pentru problema păcatelor noastre,
trimiţându-l ca jertfă de ispăşire pe Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, pentru ca noi să putem
primi, prin credinţă, iertarea Sa divină:
“Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a
trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în
faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes
pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”23
F. Voia lui Dumnezeu
Omnipotenţa lui Dumnezeu (infinitatea puterii Sale) implică suveranitatea Sa
absolută. Aceasta înseamnă că, în acord cu caracterul Său sfânt, Dumnezeu îşi
întocmeşte planuri pe care le duce negreşit la îndeplinire la timpul şi în modul hotărât de
El. Voia Lui nu este arbitrară, ci acţionează în acord cu caracterul Său, drept şi bun. Voinţa
Sa este exprimarea omnipotenţei, dreptăţii şi bunătăţii Sale, şi de aceea este scopul
suprem al oricărei existenţe.
14
Evrei 1:5
15
Ioan 15:26
16
Ioan 1:14, Matei 1:18-25
17
Faptele Apostolilor 2:1-4
18
Matei 3:16-17, Marcu 1:9-11, Luca 3:21-22
19
Isaia 6:3
20
Apocalipsa 4:8
21
1 Petru 1:16
22
Exod 34:6-7
23
1 Ioan 4:9-10

4. Se poate face o distincţie între voia activă a lui Dumnezeu (care se manifestă atunci
când El acţionează) şi voia Lui pasivă (când îngăduie să se întâmple anumite lucruri, deşi
nu El le cauzează). De asemenea putem face o distincţie între voia Lui decretivă, prin care
spune dinainte ce se va întâmpla, şi voia Lui povăţuitoare, prin care prescrie oamenilor
datoriile cele le revin spre binele lor individual şi comunitar, deşi nu îi obligă la acestea.
Creştinii au, în ce priveşte legătura dintre voia suverană a lui Dumnezeu şi viaţa lor,
asigurarea că “toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe
Dumnezeu”24.
Deşi momentan istoria întregii creaţii este una în care a intrat păcatul şi suferinţa,
din pricina Căderii, iar voia bună a lui Dumnezeu nu pare să se împlinească întotdeauna şi
în toate privinţele, totuşi istoria se îndreaptă înspre punctul în care Dumnezeu va chema la
judecată pe oamenii din toate timpurile şi va restabili dreptatea: “Căci toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească
răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.“25; Dumnezeu “a
rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru
aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a
înviat din morţi...”26.
Totodată, Dumnezeu va pune capăt stării de deşertăciune ce a afectat universul din
pricina Căderii: “Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a
supus-o - cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de
slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.”27.
“Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.”28 - aceasta se va face
printr-o înviere asemănătoare cu cea a lui Iisus Hristos: “Trâmbiţa va suna, morţii vor învia
nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii,
să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când
trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va
îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită
de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”29
Prin înviere “El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea
trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile.”30
Dumnezeu va crea chiar ”ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui
neprihănirea”31.
Toate aceste lucruri le va face graţie omnipotenţei Sale, prin voinţa sa activă, prin
care a şi adus în fiinţă şi ţine în forma lor actuală toate lucrurile "cu Cuvântul puterii
Sale"32.
G. Dumnezeu şi mântuirea omului
După crearea omului, acesta a fost ispitit de diavol (prima dintre creaturile spirituale
care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu), iar primii oameni - Adam şi Eva, au călcat
porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu spre binele lor şi a întregului neam omenesc ca
să o păzească33. Prin această călcare a voii lui Dumnezeu de către primii oameni, au intrat
în lume păcatul şi suferinţa34, boala, bătrâneţea şi moartea biologică35.
24
Romani 8:28
25
2 Corinteni 5:10
26
Faptele Apostolilor 17:31
27
Romani 8:20-21
28
1 Corinteni 15:26
29
1 Corinteni 15:52-55
30
Filipeni 3:21
31
2 Petru 3:13
32
Evrei 1:3
33
Geneza 3:1-7
34
Geneza 3:16,19
35
v.3

5. Caracterul drept şi sfânt al lui Dumnezeu cerea cu necesitate ca El să pedepsească
omul pentru păcatele sale. Pedeapsa supremă este despărţirea definitivă de Dumnezeu a
sufletelor păcătoşilor şi aruncarea lor într-un loc de chin, conceput iniţial pentru diavol şi
îngerii căzuţi36.
În bunătatea Lui nemăsurată şi în marea Sa dragoste de oameni, Dumnezeu a
conceput dinainte de întemeierea lumii37 o soluţie pentru iertarea păcatelor38, prin care
omul să aibă parte de viaţa veşnică fericită în prezenţa lui Dumnezeu, în Împărăţia Sa
pregătită dinainte de întemeierea lumii39.
Astfel El l-a trimit pe Fiul Său să se întrupeze şi să îşi dea viaţa pentru păcatele
noastre, pentru ca noi să moştenim prin El viaţa veşnică: “Fiindcă atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară,
ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece
lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu
crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.”40.
Iisus Hristos este Apărătorul pe care îl avem înaintea Tatălui şi care mijloceşte în
favoarea iertării noastre, pe baza Jertfei Sale, dacă ne mărturisim păcatele şi credem în
El, după cum afirmă Apostolul Ioan: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi
drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am
păcătuit, Îl facem mincinos şi Cuvîntul Lui nu este în noi. Copilaşilor, vă scriu aceste
lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor
(greceşte: paraclet, adică apărător, ajutor), pe Iisus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa
de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii
lumi.”41.
Iisus Hristos a fost “străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile
noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea [cu Dumnezeu], a căzut peste El”42 şi El “ne-a
răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi”43. “El a purtat păcatele
noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru
neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” 44. El este Marele nostru Preot care mijloceşte
pentru iertarea noastră înaintea lui Dumnezeu: “Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne
trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri,
care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi... căci lucrul acesta l-a
făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.”45
El este Cel ce l-a biruit pe diavol “şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a
suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”46.
Prin credinţa în El obţinem iertarea pentru păcatele noastre şi suntem consideraţi
neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu: “Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care
este în Hristos Iisus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în
sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea
păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de
acum, să-şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească
neprihănit pe cel ce crede în Isus”47.
36
Matei 25:41
37
1 Petru 1:20
38
Efeseni 1:4-12
39
Matei 25:34
40
Ioan 3:16-18
41
1 Ioan 1:9-2:2
42
Isaia 53:5
43
Galateni 3:13
44
1 Petru 2:24
45
Evrei 7:26-27
46
Evrei 2:18
47
Romani 3:23-26

6. Prin credinţa în Iisus Hristos, devenim fii şi fiice a lui Dumnezeu: “Tuturor... celor ce
cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi... din
Dumnezeu”48. În vreme ce Iisus Hristos este din fire Fiul lui Dumnezeu, noi devenim fii ai
Săi prin adopţie, pe baza credinţei noastre în Iisus Hristos, prin care Duhul Sfânt al Tatălui
vine şi locuieşte în noi: “toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus”49; “toţi
cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” 50; “Şi pentru că
sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava”, adică:
„Tată!”51
Apostolul Pavel le vorbeşte astfel creştinilor despre procesul mântuirii: “El
[Dumnezeu Tatăl] ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru
îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care
L-a vărsat din belşug peste noi, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată
socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice.”52
H. Credinţa creştină
Credinţa creştină în Dumnezeul Triunic (Sfnta Treime, Trinitatea) stă pe temelia
învăţăturilor apostolice, aşa cum se găsesc ele în Scriptură şi cum a practicat de la bun
început Biserica Primară: "Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni."53.
În decursul veacurilor, Biserica a simţit nevoia de a-şi recapitula învăţătura într-un
mod succint, dar suficient pentru mântuire, ceea ce a dat naştere crezurilor. Din mulţimea
de crezuri creştine, care surprind şi accentuează diverse aspecte ale credinţei
mântuitoare, redăm mai jos Crezul niceo-constantinopolitan (325, 368 d.Hr.), dimpreună
cu referinţele scripturistice care susţin afirmaţiile sale:
Crezul niceean (325 d.Hr.)
Cred
• În unul54 Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul55, Făcătorul56 cerului şi al pămîntului, al tuturor
celor văzute şi nevăzute57.
• Şi într-un singur58 Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu59, unul născut60, carele din
Tatăl s-a născut61 mai înainte de toţi vecii62. Lumină din lumină63, Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat64, născut, nu făcut65, Cel de o fiinţă cu Tatăl66, prin care toate s-
48
Ioan 1:12-13
49
Galateni 3:26
50
Romani 8:14
51
Galateni 4:6
52
Tit 3:5-7
53
Faptele Apostolilor 2:42
54
Iac.2:19, Mar.12:32, Rom.3:29-30, 1 Cor.8:4, 1 Cor.8:5-6, 1 Tim. 2:5, Efe. 4:6, Mal.2:10, Isa.45:18, Isa.45:21, 2
Împ.19:15, Deu.7:9, Ioa.17:3, Ioa.5:44, Isa.37:16
55
Col. 1:17
56
Isa.45:18, Psa.146:6, Ier.10:12, Ier.51:15, Evr.1:10, Iov.38:4, Isa.48:12-13, Isa.51:12-13, Psa.119:90, Zah.12:1
57
Apo.4:11, Efe.3:9, Evr.3:4, Fap.17:24-25, Psa.119:91, Ecl.12:1, Col.1:16
58
1 Cor. 8:6
59
Ioan 1:32-34, 1 Ioan 4:15, 2Cor.1:19, 1Cor.1:9, 1 Ioan 1:3, Rom.1:3-4
60
Ioan 1:14
61
Ioan 1:14, Evr.5:5
62
1 Petru 1:19-20, Col. 1:17
63
Ioan 8:12, 1Ioan 1:5
64
Ioan 1:1,2,14
65
Nicăieri în Biblie nu este folosit cu privire la Fiul lui Dumnezeu termenul "creat" sau "făcut", ci numai "născut".
66
De vreme ce Fiul Se naşte din Tatăl, rezultă că El se împărtăşeşte de aceeaşi natură dumnezeiască a Tatălui, respectiv
că este "de o fiinţă" cu Tatăl. Nicăieri în Biblie nu se specifică direct sau indirect că Fiul ar avea o altă natură decât cea
dumnezeiască a Tatălui; dimpotrivă, atât direct cît şi indirect apare că Fiul are aceeaşi natură dumnezeiască a Tatălui.

7. au făcut67. Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire68 s-a pogorît din
ceruri69 şi s-a întrupat70 de la Duhul Sfînt şi din fecioara Maria şi s-a făcut om 71. Şi s-a
răstignit pentru noi în zilele lui Pilat72 din Pont73, a pătimit şi s-a îngropat74. Şi a înviat a
treia zi după Scripturi75. Şi s-a suit la ceruri76 şi şade la dreapta Tatălui77 şi iarăşi va să
vie cu slavă78, să judece viii şi morţii79, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit80.
• Şi întru Duhul Sfînt, Domnul81 de viaţă dătătorul82, Carele de la Tatăl purcede83, Cela ce
împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit84, Carele a grăit prin prooroci85.
Crezul Constantinopolitan (368 d.Hr.) - continuare la Crezul niceean
[...cred...]
• Întru una86 sfîntă87, sobornicească şi apostolească88 biserică.
• Mărturisesc un89 botez spre iertarea păcatelor90.
• Aştept învierea morţilor91 şi viaţa veacului ce va să fie92. Amin.
*
Silvian Guranda, Cluj, 14 ianuarie 2005
Email: silvianguranda@yahoo.com
67
Ioan 1:3, Col. 1:16
68
1Cor.15:3, 1 Tes. 5:9-10, Fapte 4:12
69
Ioan 3:13, Ioan 17:5; de vreme ce Isus spune că era cu Tatăl în slavă înainte de crearea lumii, iar despre Tatăl
mărturiseşte că este "în ceruri" (Mat.6:1, Mar.11:25,26, etc.), rezultă clar că Fiul era în ceruri mai înainte de a Se fi
pogorât pe pământ, întrupându-se.
70
v. Ioan 1:14
1 Ioan 4:2, Rom.1:3-4
71
Ioan 1:14, Mat. 1:18
72
Matei 27, Marcu 15, Luca 3 şi 23, Ioan 18-19, Fapte 3:13, Fapte 13:28
73
Mat.27:2
74
Mat. 27, Mar.15, Luc.23, Ioa. 19
75
1 Cor.15:3-4, Fapte 10:4
76
pentru "înălţare" v. Marcu 16, Luca 24, Ioan 20; Luca 24:51, Marcu 16:19, Ioan 20:17, 1 Pet.3:21-22, Evrei 10:12,
Rom. 8:34
77
Evr. 1:3
78
Matei 25:31, Luca 9:26, Matei 16:27
79
2 Tim. 4:1, Matei 16:27, Fapte 17:31
80
Luca 1:32-33, 2 Petru 1:11, Apoc. 11:15
81
2 Cor.3:17
82
Ioan 6:63, 2 Cor. 3:6, 1Tim.6:13, Ioan 4:24
83
Ioan 15:26
84
1 Ioan 5:7; de vreme ce Tatăl şi Fiul sînt proslăviţi, iar Duhul este "una" cu Tatăl şi cu Fiul, înseamnă că Duhul este
proslăvit şi închinat deopotrivă cu Tatăl şi cu Fiul.
85
Neemia 9:30, 2 Petru 1:21, 1 Petru 1:10-12
86
În Noul Testament apare în mod constant expresia "Biserica lui Dumnezeu" (1Cor.10:32, 11:22, 15:9, 1Tim.3:5, 3:15,
Gal.1:13, etc. ), iar Hristos vorbeşte despre "Biserica Mea" (Matei 16:18), de unde reiese clar unicitatea ("una") şi
universalitatea ("sobornicească") Bisericii.
87
Efes.5:26, 1 Pet.2:5
88
Biserica îşi întemeiază existenţa şi funcţia pe mărturia istorică a apostolilor şi pe învăţăturile acestora: Fapte 2:42;
Fapte 1:2, 2 Petru 3:2, Efe.2:19-20, Fapte 16:4, Iuda 1:17
89
Efes. 4:4, Marcu 16:16. În toate cazurile nou testamentale, botezul este realizat de oameni maturi, capabili să îşi
exprime credinţa. (Fapte 8:12,13, 38, Fapte 16:15,33, Fapte 18:8, etc.). Botezul este "mărturia unui cuget curat" (1
Petru 3:21), mărturie care nu poate fi realizată decât în mod personal, de fiecare individ în parte (nimeni nu poate
mărturisi pentru altul).
90
Fapte 2:38
91
Luca 20:34-35, Marcu 12:25-27, Luca 14:13-14, 1Cor.15:12, Apoc.20:4-6
92
Apoc. 21:1, 2Pet.3:13